Memorie impietrita, memorie tradata

Strigătul de sfârşit al morţilor din 1989 îmi bombardează halucinator urechile. Fiecare gând nostalgic întâlnit cu nesimţire până la refuz pe toate canalele media şi pe trendurile de design (care se vor a fi recuperatoare de „tradiţie”) îmi electrocutează conştiinţa. Sunt rupt în două faţă de relaţia mea cu neamul meu. Respectul pentru o parte din România, care a reuşit în mai puţin de 20 de ani să recupereze in parte diferenţele economice şi ideologice faţă de Occident, este atenuat de lipsa de memorie pentru acele timpuri, de faptul că, în loc să aprindă lumânări mici şi multe pentru fiecare dintre voi, ei au făcut un brad lacom de spaţiu care vă accentuează inutilitatea. Duioşia mea se amestecă cu dezgustul când mă gândesc la ceilalţi, la inadaptaţii ţărani dezrădăcinaţi, mutaţi abuziv în blocuri şi transformaţi în orăşeni care şi-au pierdut inima, care au tras în voi şi continuă să tragă cu fiecare nostalgie faţă de totalitarism pe care şi-o exprimă zilnic. Să le deplâng inocenţa sălbatică, să îi acuz vehement pentru moartea voastră?
Simt că noi i-am împuşcat pe acei oameni ca pe nişte câini pentru indecizia noastră în materie de organizare socială. Fiecare suntem mai mult sau mai puţin vinovaţi pentru lipsa noastră de empatie şi de curaj în a-i apăra sau în a le apăra dorinţele trădate. Cu fiecare abuz, cu fiecare neregulă şi cu fiecare călcare în picioare a umanităţii pe care fiecare dintre noi am acceptat-o, fiecare am contribuit la moartea voastră postumă. Ne-am tras maşini de lux, certificate de revoluţionar şi pensii de parlamentar în numele vostru! Ne puteţi da şi ceasul de la mână pentru că oricum nu vă mai foloseşte…?!
Iertaţi-ne dragii noştri dispăruţi că v-am uitat!
Iertaţi-ne că v-am părăsit şi ne vedem de viaţa noastră fără să ne pese de voi!
Iertaţi-ne că în fiecare zi vă facem să vă fie ruşine cu noi!
Iertaţi-ne că nu suntem în stare să facem pentru voi ceea ce aţi făcut voi cu voie sau fără voie pentru noi!
Iertaţi-ne pentru că în fiecare zi vă vindem sufletul şi ne pierdem inconştienţa voastră frumoasă de atunci!

Bradul mantuirii neamului

Aseara am trecut si eu prin P-ta Urinii si am vazut marele brad romanesc. Am auzit ca s-au calcat romanii intre ei sa-l vada. Am trecut intamplator pe acolo... Oamenii se sarutau in fatza lui pozandu-se cu telefonu' ca sa imortalizeze momentu' . Unic. Doar americanii ne iau fatza... Avem cel mai mare brad din Europa, cea mai mare cladire... ne treb'e cea mai mare catedrala. Am putea deveni cea mai mare natziune si sa-i batem si pe americani. Am coloniza apoi planetele locuibile si s-ar vorbi romaneste in tot Universul. Atunci nu mi-ar mai fi rusine ca is roman! As clocoti de mandrie...

Si nu inchei fara o propunere care mi-a venit cand am auzit ca vin oamenii ca la Maglavidt sa vada minunea coniferica: am vazut ca langa brad era si crucea catedralei mantuirii... N-am putea ca dupa sarbatori sa transformam bradu' in catedrala? Ramane scheletul exterior care isi este siesi armatura, punem niste placi vopsite cu pictura bisericeasca si avem si catedrala... Am vazut ca mai cad placi de pe casa poporului. Le putem refolosi si pune pe armatura bradului.