Piaţa Universităţii ist tod

Mizeriile care se întâmplă astăzi în societatea românească cu privire la scurtcircuitarea activităţii CNSAS au ajuns la vedere mai mult ca oricând. S-a vorbit de reconciliere şi iertare ceea ce mi se pare un lucru cât se poate de firesc. Oricine are dreptul la iertare. Dar pe pământ nu se poate ca iertarea să nu schimbe nimic în comportamentul iertatului. Am şi pretenţia ca să îţi asumi această vinovăţie şi să faci un minim de efort ca să te schimbi şi nu să îţi ascunzi în continuare măgăriile făcute pentru a avea priză la un electorat dezorientat. Epoca Iliescu este acea epocă a marilor secrete personale care se simt de la o posta. Este epoca putregaiului moral care se zbate în propria mizerie dar are pretenţia de impecabilitate.

Cât de mizerabili pot să fie nişte magistraţi ticăloşi care imită statul de drept şi uneori obosesc în a-şi arăta lepădarea de satana! Când mă uit la aceste fantome vii, am impresia că diavolul există cu adevărat. Cu câtă nonşalanţă se acoperă unii pe alţii! Ei seamănă cu acele filme de groază in care apar creaturi extraterestre care vor să paraziteze specia umană. Aceşti nemernici vor să ne convingă că sadismul cu care ei şi-au torţionat victimele este un act de bravură, este un semn al iubirii de ţară. Tagma securiştilor infiltrată SF în toate instituţiile statului vor să ne convingă de plăcerea divină ce ne cuprinde când ei ne sug cu lăcomie sângele. Limba nu are termeni pentru asemenea monştri. O duduie pe la vreo 30 de ani avea o pancartă pe care era desenat un şobolan roşu. I-am spus că jigneşte acest animal, chiar foarte inteligent şi interesant, dacă îi numeşte şobolani pe bolşevici.




Nu insist pe subiect deoarece toată lumea vorbeşte despre subiect şi eu chiar nu aş mai avea prea multe de zis. Vreau doar să vorbesc despre vocea societăţii civile.

O mână de oameni au protestat firav în Piaţa Universităţii pentru o palidă reeditare a trecutului acestei zone. O mulţime de pensionari şi nişte gură căscată ca mine…Cine să mai protesteze? Cine să mai strige „Jos comunismul?” Cam 1000 de oameni duminică şi vreo 200-300 luni. Nimic nu poate fi mai dureros decât să vezi că principiile pentru care puteai să îţi dai viaţa, şi pentru care unii şi-au dat viaţa, sunt văzute ca nişte "abureli".

Piaţa Universităţii a murit. Vechii combatanţi, cei ce formau spuma neangajată încă şi nemânjită de sistemul comunist, şi-au făcut firme care fac afaceri dubioase cu statul, au dat mâna cu vechii comunişti ajunşi pesedei care au câştigat prin vot liber funcţii importante în instituţii şi care aleg şi decid direcţionarea fondurilor. Se produce astfel o echilibrare a vechilor duşmani. Comuniştii îşi trag vile şi îşi iau maşini scumpe ca urmare a şpăgii primite de la foştii tineri liberali care au ajuns noii patroni. Comuniştii îşi dau şi ei seama că totuşi capitaliştii au bunătăţile lor. Ce excursii în străinătate se mai fac! Ce caviar se mai mănâncă! Păi ştiau ei alde Bobu sau Gheorghe Gheorghiu Dej! Pe de altă parte, parcă constrângerile comunismului nu le mai pare că erau aşa rele. Angajaţii din firmele lor, care pierd nopţile la job ca să îşi poată plăti chiriile, le umplu  buzunarele. Viaţa e chiar mişto când îţi baţi joc de prostiile din tinereţe, când te prinzi de şmecherie.

Păcat că intrarea în UE a permis unora dintre sclavii lor să îşi de demisia şi să plece pe bani mai mulţi în străinătate. Iată cum UE a ajuns să fie detestată tocmai de cei acre au format în trecut curentul prooccidental. Am spus-o şi o voi mai repeta: nu cred că e nimic mai dureros să vezi cum oamenii devin nişte lemne odată ce îmbătrânesc. Să vezi cum idealurile şi gândurile frumoase se transformă în oboseală vecină cu moartea. Nu e nimic mai trist să vezi cum „trăieşte clipa!” devine o lăcomie a devorării clipei. Fireşte că cei mai coerenţi dintre ei au părăsit deja ţara asta. Poate că au devenit mai toleranţi cu comunismul după ce au văzut dincolo şi şi-au dorit repatrierea. Poate că nu se vor mai întoarce niciodată şi atunci deja au uitat de acele momente.

Tinerii de până la 25 de ani încearcă doar să se descurce. Nu îi interesează trecutul, nu au prins revoluţia, nu au suferit. Nu sunt interesaţi de subiect pentru că vor să facă bani sau sa găsească fericirea. Lucruri bune dealtfel. Însă, văzându-i cum nu sunt prezenţi, nu mă pot gândi decât la faptul că mi-am distrus tinereţea elaborând principii care să mă scape de cele bolşevice, de cele servite cu pâlnia, zi de zi, ceas de ceas de către educatorii mei. Chiar şi faptul că am făcut orice spre a fi diferiţi de ei -chiar dacă erai negativist total - tot nu am putut scăpa de mutilare. Educaţia lor a intrat în noi ca umezeala, ca un virus răspândit de vânt.

Lumea merge, merge mai departe, lucrurile trec, „fraierii” rămân cu cicatricele lor, iar noile generaţii uită şi îşi văd de viaţa lor.

Duminică m-am uitat după nişte tineri de sub 20 de ani aproape 10 minute şi abia am găsit două fete. Păreau stânjenite şi una dintre ele s-a furişat din faţa telefonului până când l-am pregătit eu să le fotografiez. Cine ştie… poate îşi dăduseră întâlnire cu gaşca şi protestatarii le dăduseră planurile peste cap…