Despre fericire…

Iata ca dupa o oarecare pauza revin la tema ce ma preocupa in ultimi 2 ani si care e aproape de finalizare intr-un proiect artistic personal: legatura dintre politica guvernului SUA, oricare ar fi ea, si unele dintre filmele de la Hollywood.

De data asta voi scrie despre "The Pursuit of Happiness". Fata de celelalte filme ale lui Will Smith, acesta pare mai normal; nu moare nimeni, nu explodeaza nimic. Filmul produce o atasare destul de rapida a publicului de personajul principal, "Chris Gardner". Chris e un tata model dedicat familiei, fara vicii, inteligent si capabil , dar neinteles de sotie, care l-a parasit si pe el si pe copil. Publicul se proiecteaza in acest personaj deoarece fiecare are probleme mai mari sau mai mici cu partenerul/partenera. In ciuda acestor calitati evidente, Gardner ajunge homeless in urma unor concursuri de imprejurari. Amenintarea cu "strada" este o constanta a sclavagismului contemporan , spre deosebire de amenintarea cu moartea specifica sclavagismului clasic. O astfel de situatie e in masura sa arate o inechitate sociala careia majoritatea spectatorilor ii este victima. Proiectia personala in acest personaj este cheia intregului film.






La prima vedere filmul nu ar avea nimic "suspect" in el. Se prezinta un moment dificil din viata unui om. Nimic neobisnuit. Toti oamenii obisnuiti au astfel de probleme. Filme, carti, povesti de aventuri exista cu duiumul. Dar, spre deosebire de acestea care in principiu raman la conditia lor de baza, de data asta personajul principal se imbogatesteeeee! Aflam asta abia la final in cateva secunde cand se descrie viitorul sau. De aici incolo urmeaza inducerea unui mesaj subliminal in mod strategic, cu tactul si cu rabdarea specifica artistilor mercenari de la Hollywood. Dintr-o data totul pare frumos in mintea spectatorului iar societatea pare buna! "Daca as sti ca m-as imbogati atunci as dormi si eu vreo 1 saptamana prin toaleta" gandeste spectatorul. Mizeriile vietii cotidiene par pur si simplu fleacuri pe langa "viitorul luminos" al imbogatirii. Asta e cea mai mare eroare pe care omul de rand o face, in ciuda proverbelor. In realitate nimic nu mai poate repara frustrarile vietii de sclav, nici tot aurul, nici toate bogatiile si nici toata dragostea de pe lume.

De data asta filmul nu incearca sa imbunatateasca imaginea autoritatilor ci sa arate cat de fericiti sunt unii pentru ca au job. Adica un fel de "tine-ti gura ca-ti pierzi painea" in varianta capitalista. Mai usor cu protestele, mai usor cu drepturile pentru ca astea ii fac mai putin bogati pe niste privilegiati social. Ia priviti eroul cate a indurat! Ciocu’ mic! La fel cum in capitalismul salbatic romanesc patronul ii raspunde muncitorului nemultumit si abuzat: „poti sa pleci afara asteapta la rand altii sa-ti ia locul” in acelasi fel acest film induce aceeasi idee muncitorului american, de data asta presarata cu promisiunea imbogatirii. La asta se adauga si promisiunea fericirii. Hm! Si Crestinismul promitea intaietatea celor din urma, parca... In zilele noastre Raiul are aspect de dolar! Acum sclavului i se promite Raiul de pe pamant, imbogatirea. Acceptati voi toate acele injosiri, dormiti in toaleta de la metrou sau la azil si chiar munciti fara plata cateva luni pentru ca s-ar putea intr-o zi sa va imbogatiti. Ia uitati-va la erou! E una dintre cele mai marsave iluzii pe care sistemul semisclavagist actual o foloseste pentru a-si atrage fraierii. Pe langa faptul ca de imbogatit se imbogatesc mai putin la 1% din spectatori si cei care o fac ajung sa aiba destinul lui Michael Jackson. Abia cand ajungi la fel de liber ca el poti observa ce sacrificii ai facut pentru nimic.

Daca filmul nu incearca sa arate cat de sfinte si de rupte din cer sunt autoritatile, totusi se poate strecura discret pe undeva cealalta varianta, cea a diabolizarii opozitiei fata de autoritati. Un pic de gaz pe foc pe imaginea hippiotilor , si asa patata sistematic de mass-media, nu poate fi de rau augur pentru mentalitatea de cyborg corporatist. Faptul ca o hippioata ii fura personajului principal un copiator, care ii era necesar supravietuirii ca aerul , este menit sa creeze o astfel de imagine. Un astfel de episod nu are nici un fel de legatura cu tema filmului. E pus acolo doar pentru subminarea imaginii mentalitatii opuse sclavagismului, asa cum s-a prezentat curentul Hippy, la fel cum sunt puse si reclamele pe fata la anumite marci despre care am sa insist atunci cand voi face sinteza acestui proiect. In fond hippiotii au avut cele mai acide critici la adresa razboiului in general , si de la protestele lor de masa a pornit sfarsitul razboiului din Vietnam. Fireste, capitalismul de astazi cu democratia lui cu tot nu pot supravietui fara razboi si fara motivatiile traumatice cu care stapanii exploateaza sclavii. Asa ca o diabolizare in plus poate contribui si ea la marginalizarea celor care se opun razboiului si imaginii de sfinti a celor care il incep si il mentin.

Daca omul acesta ajunge sa ii dea lacrimile de fericire pentru ca e selectat spre a face un job, atunci asa ceva e cam ciudat. Trebuie spus ca jobul in cauza nu este unul de taiat frunze la caini; oricum prin SUA nu prea exista asa ceva decat la nivel inalt, acolo unde un homeless nu are din principiu acces. Practic tu faci un schimb de servicii cu angajatorul tau. Nu trebuie sa plangi pentru asta. Nu ai prins pe D-zeu de picior cu acel job. Va trebui sa muncesti pentru a primi retributie. Cumva societatea si sistemul e obligata sa te retribuiasca si sa iti puna in valoare talentul si priceperea conform unei evaluari juste (in masura in care din cuvantul just si justitie a mai ramas ceva necorupt). Un sistem care incearca sa iti subevalueze munca asa cum este cel de astazi este un sistem pe jumatate salbatic in sensul rau al termenului. Daca un om , care desi a respectat regulile sociale, a depus eforturi in scoala si mai departe pentru a se adapta cerintelor vietii civilizate , ajunge sa nu isi poata gasi job atunci asta e problema sistemului dualist/clasic/tiranic. Acesta se vopseste ipocrit in sistem sociel echitabil si se bate cu pumnul in piept cu gargara „egalitatii de sanse”. Diferenta intre feudalismul medieval si asanumita democratie contemporana sta mai curand in vorbele mincinoase ale legilor si mai putin in realitatea concreta unde omul este exilat la marginea societatii pentru ca nu isi poate gasi job. Dupa ce ca eforturile existentiale ale omului de a iesi din starea salbatica si de a se adapta la civilizatie sunt enorme, tu ca sistem vii si joci alba-neagra cu el , trimitandu-l din nou in salbaticia marginalizarii? De ce nu il lasi de la inceput sa creasca in padure intr-un stil de viata arhaic si termini balciu'? Eu stiu de ce... (intreb doar retoric): pentru ca de fapt vrei sa il pacalesti cu promisiunea unei vieti "superioare" pentru a veni sa iti slujeasca tie hoitul! Asta este o escrocherie la nivel metasocial facuta baietii (si mai) destepti imbracati la costum si gulere albe. Cand e vorba de abandon scolar „sensibilii” se agita ipocrit despre destinul analfabetilor de parca strabunicii nostri nu au trait si fara carte! Sub pretinsa lor filantropie educationala acesti mercenari au un singur interes: acela de a lega sclavul contemporan de institutii si de a-l face sa fie cat mai agitat si mai servitor.

O astfel de imagine cu omul de rand care doarme cu copilul prin toalete ar putea sa entuziasmeze pe muncitorul american care se considera un "fericit" ca are o casa. Dar, dupa aceea, nu mai imi veni mie tu corporatismule si neosclavagistule cu povestile despre "natiunea cea mai aleasa", cu NASA si cu mersul pe luna, pentru ca atunci devii chiar penibil! Esti un manelist care are limuzina si doarme in bordei. Si nu vorbesc despre poporul american pe care il respect si il iubesc, ci de paduchii care il paraziteaza si care se vopsesc in popor, pe cand de fapt ei sunt mutilatorii sai.

Imi vine in minte un banc absolut minunat ce spune foarte bine cam ce este fericirea si cat trebuie ea cautata. Itic si cu Strul, buni prieteni, trebuiau sa se separe si sa mearga fiecare pe drumuri diferite, primul - pe calea fericirii, al doilea - pe calea bunastarii. Dupa un an se intalnesc. Strul apare in limuzina, coboara pe covor rosu, bodiguarzi pe langa el etc… Itic apare in haine rupte. Se intalnesc si vorbesc. Strul spune cum are el de toate, vile, masini etc. dar ca ii lipseste fericirea, ca grijile, ca afacerile… etc. Itic nu se lauda cu nimic, nu se intampla nimic in viata lui, e homeless dar e fericit. Si continua el:
– O singura problema am. Dupa ce ne-am despartit ma tot intalnesc cu un monstru cu un buzdugan care ma tot bate pe unde ma prinde.

La care Strul il intreaba:
– Pai unde e fericirea atunci?
Itic raspunde:
– Fericirea e cand monstrul mai da si pe langa si nu ma nimereste...

Gabriel Baldovin