In zona fostului bloc comunist s-au ridicat anumiti smecheri frustrati pe timpul dictaturii comuniste ca nu li se da suficiente sanse. Ei au fost marginalizati de stabii comunisti, posesori de limbaj de lemn preluat din textele lui Marx, Lenin, Hegel si altii. Prototipul acestui tip de smecher e Gigi Becali de la noi. Ambitia lor a fost initial sa le demonstreze „comunistilor” cat talent antreprenorial au ei si ce mare greseala au facut ca nu le-au dat increderea la vremea potrivita pentru a face „o societate mai buna”. Dupa ce si-au vazut visul cu ochii si si-au satisfacut orgoliul financiar in propria tara, ei au trecut mai departe luandu-se la tranta cu magnatii occidentali. In acest joc s-au prins si anumiti piloni ai dictaturilor, atacati in orgoliul lor de caderea sistemului pe care l-au servit.
Toti au avut ulterior ambitia de a-si arata „valoarea” in fata occidentalilor si de a-si demonstra suprematia. In 20 de ani de la caderea blocului comunist, multi au atins averi pe care magnatii occidentali le-au atins prin truda a catorva generatii. In acest joc al orgoliilor s-au prins multi dintre cei ce au iesit in aceste luni in strada la Kiev. Ei insisi au vurt un stil de viata fastuos si au fost dispusi sa „traga cu dintii” pentru a-l atinge. Ei sunt adevarata resursa pentru care se lupta si protestatarii cu politicienii dar si politicienii intre ei spre a extrage din ei capitalul „in procesul muncii”. Dupa ce „Amercian dream” a ajuns desuet chiar in insasi America, iata-i pe noii scrutc-circuitati ai acestei mentalitati agatati in special in spatiul fostului bloc comunist.
Insa, odata cu refluxul monetar al crizei inceputa sa sfarsitul anilor 2010, conditiile de viata au devenit si mai aspre in toata lumea. Spatiul fostului bloc comunist a simtit cel mai acut aceasta regresie. Dupa 20 de munca asidua, multi s-au vazut in situatia nu doar de a nu-si fi atins obiectivele, pentru care s-au implicat intr-o astfel de cursa, ci dea fi ajuns chiar sub nivelul de la care plecasera la finalul epocii comuniste. Munca lor a ajuns in buzunarele magnatilor care controleaza presa, resursele naturale si politica. Dupa cum am vazut si la noi, totul a ajuns o increngatura fara cale de iesire. Munca asidua, stresul, i-a imbolnavit pe multi, iar mentalitatea „visului american”, cu care au fost ademeniti vechii pionieri comunisti, a intrat in cercul vicios al sclavagismului in care sistemul defectuos de sanatate vioara intai.
In aceste conditii de frustrare, proteste sociale au izbucnit in mai multe zone ale Europei. Au fost proteste ample in Grecia, Turcia, Spania, Ungaria, Bulgaria, Romania. Recent, Bosnia-Hetegovina a inceput sa se cutremure si ea. Rezolvarea acestor situatii a avut specificul fiecarei tari. Fie politicienii au dat inapoi (ca in Bulgaria, Romania), fie au aparut disensiuni intre protestatari si protestele au slabit (Turcia si Ungaria), fie pur si simplu acestia si-au pierdut motivatia, in lipsa unui sistem social mai bun (Spania). Dintre toate, desigur, am putut vedea ca in Ucraina au avut loc cele mai violente dintre ele, cu peste 100 de morti (cei mai multi ucisi prin impuscare), urmata de ce din Turcia, cu 11 morti.
Faptul ca apogeul violentei s-a realizat in Ucraina nu este unul intamplator. Ucraina are unul dintre cele mai anacronice sisteme socio-economice din lume. Ca sa ne dam seama de cat de scindata este societatea ucraineana, putem sa comparam venitul mediu pe economie a cetateanului simplu (doar 586 dolari ) cu averile celor mai bogati ucraineni. Conform wikipedia ( http://en.wikipedia.org/wiki/Richest_people_of_Ukraine ), primii 10 oameni bogati din Ucraina aveau in 2010 averi ce depaseau fiecare 1 miliard de dolari, iar primul dintre ei, Rinat Akhmetov, avea o avere de 17, 8 miliarde dolari. Averea celui aflat pe pozitia 50 in topul bogatilor din Ucraina este de 65 milioane de dolari conform http://www.kyivpost.com/content/ukraine/50-richest-ukrainians-43241.html . O avere de 17, 8 miliarde dolari e colosala pentru o tara cu traditie capitalista de doar 20 de ani. Din acest punct de vedere Akhmetov surclaseaza cei mai bogati oameni din tari cu puternica traditie capitalista ca Belgia (Albert Frere - 3,6 miliarde $), Danemarca (Kjeld Kirk Kristiansen - 7,3 miliarde $), Italia (Michele Ferrero - 9,5 miliarde $), Norvegia (John Friedriksen - 13 miliarde $), Olanda (Charlene de Carvalho-Heineken - 11 miliarde $) sau Elvetia (Ernesto Bertarelli 10 miliarde $). Se scria undeva printr-un ziar de pe la noi despre intelepciunea lui, Rinat Akhmetov. Insa o scurta cautare pe internet (http://en.wikipedia.org/wiki/Rinat_Akhmetov ) arata ca patronul echipei de fotbal Sachtior Donetsk e suspectat de legaturi cu mafia. Daca tinem cont ca e prieten bun cu unii dintre primii 10 din topul bogatilor (unii cu „mare” alura de mari filantropisti), ne cam putem da seama de cum s-au facut aceste averi in Ucraina ultimelor doua decenii. In aceste conditii, practic, cetatenii ucraineni sunt pur si simplu sugrumati de un mediu social pus pe capatuire oarba. Conditiile sociale nefavorabile pentru cei multi se regasesc in opulenta bogatilor.
La fel ca in orice alta regiune din lume, si in Ucraina exista o masa apatica de cetateni invatati din experientele trecute in special cu rusii, ca e bine sa-ti ai ciocul mic. Aceasta masa este de fapt chiar majoritate cetatenilor. Ea este gata sa accepte orice conditii de munca. Ei sunt resursa, ei sunt prada. Fiecare „popor” are o astfel de majoritate nedecisa care sta si priveste in fata televizorului. Ei sunt de fapt marea bogatie pentru care se lupta toti. Si aici e partea urata si a guvernantilor care vor sa ii capuseasca in continuare dar si a protestatarilor care spera sa puna si ei mana pe ei si sa ii capuseasca la randul lor. Din pacate si la protestele de la noi exista astfel de tendinte ale unora. Ei nu sunt atat de interesati sa salveze Rosia Montana sau sa fie interzisa fracturarea hidraulica cat, mai ales, sa prinda o functie politica. Iata ca, in profunzimile psihicului celor implicati, in Ucraina de fapt nu se lupta nici binele cu raul, nici estul cu vestul, nici capitalismul cu comunismul si nici prorusii cu proeuropenii. Nu. Astea sunt rationalizari ale unei stari de conflict perpetuat de o societate divizata intre bogati si saraci. Criza din Ucraina se da pentru aceasta majoritate extrem de profitabila care a creat atatia miliardari in aceasta tara.
Modelul lor au fost oligarhii rusi despre care se stie cam cum si-au facut averile. Insa, in Rusia, conditiile de viata sunt mai bune decat in Ucraina. Venitul mediu pe cap de locuitor al rusilor este de 923 de dolari in timp ce al ucrainenilor este de doar 586 dolari. Totusi, paradoxal, regimul din Rusia s-a aratat mai dur cu „elementele neobediente” decat cel al lui Ianukovici din Ucraina. Ianukovici si-a bagat pe unii adversari la inchisoare insa nu i-a lichidat asa cum a facut sistemul din Rusia pentru adversarii lui Putin. Rusia a avut armata puternica si sentimentele militariste sunt puternic inradacinate in mentalitatea comuna. Cetatenii rusi sunt, asadar, ceva mai iluzionati ca fac parte dintr-o mare putere si ca fortele care ii ameninta sa stea in rand, in acelasi timp ii protejeaza de atacurile mai mult sau mai putin imaginare/imaginate ale teroristilor. Poate unii isi mai aduc aminte de cum agentii reduceau la tacere (prin injectii pe la spate) vocile ridicate impotriva presedintelui Putin de membrii familiilor victimelor submarinului Kursk. Youtube a primit bani grei sa stearga aceste filme, insa acele scene sunt de neuitat. De aceea, protestele de genul celor din Ucraina nu ar fi avut niciodata loc in Rusia.
Anuntul lui Ianukovici din luna noiembrie 2013 privind intentia apropiere a Ucrainei de Rusia in defavoarea UE, a scos la iveala, pe de o parte, vechi sentimente antirusesti, iar, pe de alta parte, a scos la iveala teama de ingradire si mai mare a libertatilor cetatenesti. Au fost destui dispusi sa ingroape trecutul, fiind sedusi de mirajul unui castig mai mare ca urmare a acestei apropieri. Putin a si anuntat anumite „reduceri de pret” pe care e dispus sa le faca Ucrainei, in speranta potolirii spiritelor. Insa multi ucraineni stiu ca acest lucru e pura iluzie. Cheia pentru care venitul mediu al rusilor este mai mare sta in resursele naturale Rusiei pe care Ucraina nu le are. Era clar ca anuntul facut de Ianukovici este de fapt un anunt de a conditiilor de viata deja aspre, un anunt al inceputului dictaturii. Si, de aici au inceput protestele.
Desi eram ocupat cu protestele de aici de la noi, am aruncat un ochi si la situatia din Ucraina chiar din momentul in care a inceput, in noiembrie 2013. Initial am fost bucuros de spiritul civic ucrainean, vazand numarul celor care au iesit in strada. Din pacate, am fost din ce in ce mai dezamagit de situatia de acolo pe masura ce vedeam cum protestele deveneau din ce in ce mai violente. Fortele guvernamentale si protestatarii practic au intrat intr-o cursa a violentelor ce a culminat cu evenimentele sangeroase din ultimele zile. Escaladarea violentelor se datoreaza ambelor parti. Cei mai putin vinovati sunt totusi protestatarii, desi ei au amplificat spirala violentei, ei fiind cei ce au trecut primii la un alt nivel de violenta. Insa, la fiecare trecere catre un alt astfel de nivel, fortele guvernamentale au raspuns mult mai violent iar rezultatul s-a vazut.
Pe masura ce violenta crestea, numarul cetatenilor ce protestau scadea. Iata un alt motiv pentru care violenta nu trebuie pusa in practica la astfel de evenimente. Tendintele razboinice ce supravietuiesc in mentalitatea noastra indo-europeana de sute de mii de ani ne pot lua uneori pe dinainte, insa fiecare trebuie sa cugetam, sa dormim o noapte inainte de a trece la astfel de acte barbare. In razboi nu exista victime inocente, spunea J.P. Sartre. In momentul in care ai pus mana pe o arma, fie ea piatra, bata sau pusca, cu care sa ameninti viata celuilalt, te afli in afara civilizatiei pur si simplu. Si vei suporta consecintele unei astfel de regresii asa cum le-au suportat cei care si-au pierdut viata in Piata Maidan. Armata e gunoi! Si asta nu inseamna doar haina militara ci mentalitatea militarista in general, predispozitia agresiva fata de unii din membrii nostri pe care, din pacate, toti o avem ca mostenire culturala transgenrationala.
In ciuda unor contributii remarcabile in istoria civilizatiei (sau poate tocmai din aceasta cauza), slavii de la limita estica a Europei sunt niste oameni foarte agresivi. Si s-a vazut asta in ororile pe care le-au comis unii dintre ei in ultimul secol. Aceeasi poveste s-a intamplat cu slavii de la sud de Dunare, sarbii, care si-au irosit tineretea prin fabricile din Occident in anii 70-80, acumuland frustrari specifice sclavagismului capitalist ce au explodat pe motive etnice ulterior, la ei in tara. Desi probabil ca aveau cel mai ridicat nivel de viata dintre toti balcanicii, cetatenii fostei Yugoslavii s-au macelarit intre ei timp de aproape un deceniu. Practic, in Ucraina a inceput cam acelasi lucru. Diferenta consta in faptul ca, in acest caz, nu exista factorul etnic care sa reinvie conflicte mocnite de sute de ani.
Violentele din ultimele zile arata lipsa de coeziune sociala a cetatenilor din aceasta tara. Exista filmuletele postate pe internet in care se vede cum lunetistii impusca cu sange rece protestatarii. Mafia ucraineana a ajuns referinta in filmele de la Hollywood. „Berkut” inseamna „Pidrozdil Militsiyi Cpetsialʹnoho Pryznachennya”, adica „Divizia de militie pentru misiuni speciale”. Scopul acestei institutii este combaterea… terorismului. „Berkut” este cam ce sunt jandarmii/mascatii/testoasele la noi, adica o forta oficiala inarmata care functioneaza dupa o ierarhie bine stabilita si cu o buna circulatie a ordinelor de sus in jos. In „Berkut” gasim chintesenta armatei in general; niste oameni saraci la trup si la suflet se vand pentru a-i ameninta pe altii sa faca un anumit lucru convenabil unor elite politice si financiare. Mentalitatea spartana de amenintare a sclavului se regaseste in tot ce inseamna militarism. Predispozitia discordanta sau concordanta a oricarui militar pentru a ucide in scopul apararii sclavagismului este parte importanta a inconstientului sau, indiferent de rationalizarile ulterioare privind justetea actului sau.
Partea proasta este ca o buna parte din acei lunetisti, care vanau pur si simplu cetatenii din pozitii strategice, este foarte probabil sa fi fost, de fapt, inamici de-ai lui Ianukovici. Paradoxal, acesta este unul din atributele tenebroase ale mentalitatii militariste. Sunt convins ca multi dintre membrii Berkut care au iesit in strada ar fi vrut sa puna mana pe arme de foc si sa se razbune pe cetateni, crezand ca astfel se apara, fara sa se gandeasca la consecintele pe termen lung ale acestui gest. Dar sunt si altii, care apeleaza la tehnici Avansate de manipulare doar pentru a prelua Puterea. Ei si-au sacrificat proprii aliati, tragand si intr-o parte si in alta pentru a-l scoate pe Ianukovici un dictator clasic. Personal nu cred ca Ianukovici ar fi fost atat de naiv incat sa fi dat ordine clare sa se traga. Daca vroia, o facea mai demult. Eu nu cred ca si-a mai permis un astfel de risc in conditiile in care cetateni protestau in strada de luni de zile. Ianukovici, la fel ca si unii membri Berkut, stiau ca poporul nu va uita o astfel de crima, la fel cum nu au uitat de ororile rusilor din cel de-al doilea razboi mondial fata de parintii si bunicii lor. Pe de alta parte, cetatenii au si ei arme care au fost, de asemenea, folosite. Ori un astfel de ordin implica pierderea motivatiei si curajului mascatilor de a mai iesi in strada de frica unei astfel de ofensive disperate a celor care si-ar fi pierdut apropiatii, astfel. Una este sa primesti niste pietroaie in casca si alta e sa primesti gloante. Desigur, asemenea jandarmilor nostri, si ai lor au fost mintiti cu rolul lor de a preveni terorismul si de a sprijini poporul. Unii dintre ei stiau de la inceput in ce intra. Altii s-au mintit pe ei insisi pana la refuz despre iluzoriul lor rol de a face bine poporului. Primii ar fi dispusi sa continue lupta, cu conditia sa primeasca prime de razboi si echipamente adecvate. Ceilalti nu. Cert e ca, dupa evenimentele sangeroase din 18-20 februarie, Berkut a dat un pas inapoi, asa cum era de asteptat.
Si iata ca Ianukovici a trebuit sa fuga, pana la urma. Fuga lui e aproape identica cu cea a lui Ceausescu in 1989. Similaritatea experientei noastre ma face sa cred ca nu se va schimba mare lucru in Ucraina pe termen scurt. Eventuala relaxare a conditiilor sociale nu pot avea rezultate imediate. In primul rand, faptul ca bogatii ar castiga mai putin de pe urma exploatarii saracilor nu-i face pe acestia mai fericiti. Apoi, faptul ca saracii vor munci mai putin pentru un venit de 20-30 sau, hai sa zicem, de 100 de Euro in plus, iar nu va rezolva prea mult din problemele psihice create de unul dintre cele mai agresive sisteme socio-economice din lume. E nevoie de 10-20 de ani pentru ca societatea ucraineana sa se stabilizeze.
Observ cu tristete cum, sub euforia populara, noile tentacule ale caracatitei isi fac aparitia. Iulia Timosenko, fost prim-ministru a fost eliberata din inchisoare, la comanda politica. Desigur, ea a si fost arestata astfel, insa cred ca se puteau incepe demersuri pentru reluarea procesului, pentru aducerea probelor noi si nu pentru o astfel de anulare politica a unei hotarari judecatoresti. Pentru mine, separatia puterilor in stat este mai mult o vorba goala deoarece, la nivel inconstient, factorul politic influenteaza restul „puterilor”. Dar, chiar si aceasta vorba goala, daca este din start atat de flagrant ignorata, acest lucru e net nefavorabil cetatenilor si favorabil calailor lor care detin instrumentele coruptiei. Vedem ca viitorul Ucrainei se construieste pe un teren de nisip. Oricum, la ucraineni vocatia „revolutiilor” a ajuns deja rutina. Ei par sa nu inteleaga nimic din euforiile trecutului lor apropiat. Timosenko a fost eliberata pentru a absoarbe increderea cetatenilor, dandu-i-se imaginea unui „om din popor”. Iata cum, din nou si din nou, tot un politician, fura protestele cetatenilor, castigand capital electoral pe spinarea acestora. La fel ca peste tot in lume, si la noi in Romania exista minti scurte. Dar, spre deosebire de ucraineni, multi dintre noi am invatat dupa euforia din 1990, 1996 si 2004 (la care, oricum, au participat un numar descrescator de cetateni). Multi am cam inteles cam cum e cu politica. Multi dintre noi am strigat „toate partidele: aceeasi mizerie!”. Ucraina e inca prinsa in falsa disputa intre dictatura ruseasca si UE. Din pacate, pentru astfel de falsa dilema mor oameni. Ma intreb de cate false revolutii au nevoie ucrainenii nevoie sa priceapa si ei! Nu e nevoie sa mori pentru niste minciuni ordinare!
Ca sa intelegem cat de cruda este politica (sistemului neosclavagist) in general, am sa compar reactia diferita a capilor lumii occidentale fata de un alt eveniment, oarecum similar cu acesta. Cam tot atatia oameni au murit in august 1968 cand sovieticii invadau Cechoslovacia, doar ca unii dintre ei prin sinucidere sau accidente. Atunci toata suflarea capitalista striga sus si tare despre imperialismul sovietic, si despre violarea drepturilor omului, castigand capital politic pentru astfel de condamnare din vorbe. In aceste zile, vocile lumii civilizate s-au ascuns in declaratii obtuze, cu siguranta astfel concepute pentru a fi uitate dupa cateva zile. Desigur, in conditiile in care cetatenii boicoteaza votul cam peste tot in lumea occidentala, optiunea stoparii unor astfel de revolte prin forta ramane o varianta posibila pentru fiecare. Si, desigur, nimeni dintre maimarii occidentali nu vrea sa fie suspectat de inconsecventa, nu?
