Ce facem cu furia din tenis?

Finala feminina de la US Open a fost cel mai ciudat meci de tenis pe care l-am vazut, nu atat din pricina jocului, cat a lucrurilor din afara lui. Fosta nr. 1 mondial, Serena Williams, o legenda deja in tenisul feminin, a intalnit-o in ultimul act pe una dintre fanele sale, Naomi Osaka. Americanca nu prea sta bine cu stapanirea de sine, avand de-a lungul carierei, mai multe crize de irascibilitate si dispute cu arbitrii. Aseara insa a atins apogeul. Ghinionul a fost ca a intalnit-o pe Naomi Osaka intr-o forma foarte buna, reusind niste mingi incredibile. Nipona n-are decat 20 de ani si a batut-o anul asta si pe Simona la Indian Wells. Serveste cu mingi care ajung la peste 190 km/h, fapt sustinut si de o inaltime buna pentru tenis, respectiv 1.80. In teren e foarte mobila, in ciuda acestei inaltimi si a varstei mici. Iar acest fapt ii permita sa transforme mingile grele ale adversarelor in lovituri castigatoare proprii. La fel cum a jucat si cu Simona la Indian Wells, si de data asta i-a scos Serenei mingi de langa tusa, punandu-le plasat in terenul advers din alergare.

Americanca a incercat sa contracareze jocul perfect al niponei pe fundul terenului, marind forta loviturii la serviciu. Insa, de fiecare data cand se intampla asta, apar si dublele greseli. Si, cel mai iritant e atunci cand faci cate doua astfel de duble, una dupa alta. Poti pierde un set in 15 minute. Te poti redresa scazand forta loviturii, ceea ce ii permite adversarului sa iti returneze castigator. Iata ca riscul cresterii fortei la serviciu se poate intoarce impotriva ta. Este exact ceea ce s-a intamplat cu Serena aseara. Ea a avut niste lovituri de maestra, insa dublele greseli au costat-o, pierzand cu un categoric 6-2, 6-4. Insa cred ca ar fi pierdut si daca nu risca atat la serviciu, datorita staminei de care Naomi a dat dovada la schimburile lungi, si mobilitatea ei de care vorbeam.

Treptat dar sigur, Serena a inceput sa-si piarda cumpatul. In tenis se intampla frecvent. Secretul ca sa treci peste e sa uiti de avantaj sau de sperantele pe care ti le-ai pus in acel meci si sa-l joci gandindu-te doar la prezent. De asemenea trebuie sa schimbi slice-urile cu smash-urile (sau invers) si sa alternezi loviturile puternice cu scurtele. Uneori nu merge. Si daca iti convertesti frustrarea in forta loviturilor, se intampla ce s-a vazut in aceasta finala. Serena, e prea grabita sa reajunga nr.1, dupa ce a stat o buna parte afara de lumea tenisului, devenind mama. A subestimat-o un pic pe nipona, neobservand forma deosebita in care se afla. Si asta a facut-o sa isi faca prea mari asteptari de la acest meci, si ulterior sa fie iritata de desfasurarea sa.

Ce mi se pare mie cu totul absurd in aceste situatii e faptul ca sistemul, turneul, ATP nu vine cumva in sprijinul tau cand treci prin aceste situatii. Mai intai, la inceputul setului 2, Serena a primit avertisment pentru ca ar fi primit indicatii de la antrenor. In acel moment nipona controla jocul, luand primul set fara drept de apel. Ce faci tu ca sistem, in acest caz? Il dai una la geoale celui cazut. Nu e normal sa-l sprijini cumva, mai curand decat sa-l sicanezi in conditiile in care are de recuperat? Nu e normal sa echilibrezi disputa si sa vedem un meci mai lung? O astfel de finala se intampla odata la un an. De ce sa nu vezi 3 seturi in loc de 2? De ce sa nu-i acorzi pierzatorului mai multe sanse?

Tenis-ul e printre putinele sporturi in care coachingul nu e posibil la turneele de Grand Slam, din ratiuni de cursivitate a jocului. Asa ceva se intampla in fotbal cand antrenorul e pedepsit. Cum se face ca alte sporturi precum handbalul si voley-ul, unde irascibilitatea e mai rara, e posibil „stop-joc”-ul , iar la tenis nu? Dimpotriva, tocmai aici trebuie sa ai niste momente de repaus, eventual unde sa-ti descarci furia, si sa poti apoi reveni. Parerea mea e ca in astfel de turnee cu presiune mare, ar trebui sa existe camere, precum in terapia prin tipat care , recent, s-au modificat in terapie prin distrugere. Pacientul isi descarca furia pe obiectele casabile puse acolo special pentru acest lucru.

Ceea ce este si normal. Interzicerea comunicarii este din start absurda pentru noi ca oameni care traiesc intr-o comunitate. Comunicarea e esenta societatii. Pe langa asta, nu exista criterii privind asa ceva. Cum iti dai seama ca antrenorul a comunicat o strategiei jucatorului? Ramane la latitudinea arbitrului sa observe cu coltul ochilor eventuale semne pe care antrenorul si jucatorul si le fac. Adica un fel de „asa am avut eu chef”. Ei bine asa i s-a intamplat Serenei in aceasta finala. A fost avertizata pentru comunicare cu antrenorul sau, Patrick Mouratoglou. Ulterior el a recunoscut ca a incercat sa ii comunice ceva, dar ca ea nu s-a uitat. A mai spus ca si antrenorul niponei a facut la fel, si ca toata lumea face. Dar uite ca Naomi n-a fost avertizata. Iata o situatie ciudata!

La acel moment parea sa fie inca linistita, dupa cum se vede la finalul celui de-al doilea video de mai jos (ciudat montaj, cu momentele anterioare puse la final, in fine). S-a dus la el si i-a spus ca nu a comunicat si ca nu are un cod secret cu el. Dar de fapt era foarte iritata, in special din cauza desfasurarii primului set. Probabil ca trebuia sa se ratoie mai tare la el, ca sa-i treaca frustrarea. Eventual putea sa critice regula, etc. Insa in ea a aparut un alt conflict, percepand avertismentul ca semn de minciuna. Pentru moment furia i-a prins bine pentru ca imediat a reusit un break, ceea ce era un semn de posibila intoarcere a meciului. De fiecare data un astfel de moment trebuie sa vina cu atentie marita, pentru ca adversarul va juca mai bine, incercand sa faca rebreak-ul. E o regula de baza in tenis.

E ceea ce nu a putut contracara, Serena, si apoi lucrurile au degenerat. De furie pe pierderea avantajului, a dat cu racheta de pamant si a rupt-o, ceea ce i-a atras al doilea avertisment si, implicit un punct penalizare. Aici e iar o problema. Intr-adevar oamenii care se uita nu trebuie incurajati sa-si manifeste frustrarea in public, distrugand lucruri. Dar totusi trebuie tinut cont si de presiune si, repet, trebuie facut ceva pentru absorbtia sau canalizarea furiei unui astfel de jucator.

Vazand ca i s-a pus adversarei un punct, Serena aproape ca si-a iesit din minti. Aducandu-si aminte de primul avertisment, i-a reprosat arbitrului ca nu a trisat si i-a cerut sa faca un anunt in sala care sa confirme asta. I-a mai spus ca i se cuvin niste scuze, pentru ce i-a facut cu acel avertisment.


Dupa care lucrurile au degenerat definitiv. Ca si cum n-a articulat-o suficient, arbitrul a penalizat-o cu un intreg joc. In acel moment Serena l-a facut hot, a inceput sa planga si a apelat la oficiali.


Meciul s-a reluat dar nu s-a mai intamplat nimic pana la final. Ceremonia de decernare a avut momente aiurea, cu publicul fluierand, cu Serena care cand radea si cand plangea si niste oficiali care faceau orice exceptand sa recunoasca faptul ca regulile astea sunt cam idioate.


Sa te apuci sa tii discursuri metanarative, asa cum a facut doamna in alb, in conditiile astea e chiar penibil.

Tenisul e un sport incredibil de frumos. Si poate ca tocmai din cauza asta produce astfel de frustrari. E numit sportul nobililor insa reactiile unor jucatori par mai curand acelea ale grobienilor.


Nu e asa. Dupa meci oamenii isi vad de treaba lor. Dar cumva si federatia de tenis trebuie sa vina in intampinarea acestor manifestari si sa nu le cenzureze precum un sistem totalitar cu dizidentii.

Inainte sa pun mana pe o racheta si sa joc, am ras de astfel de scene, insa dupa aia mi-am dat seama ca nu-i asa de simplu sa iti pastrezi calmul pe teren.


N-am rupt nicio racheta pana acum, dar cand eram mic m-am certat cu vecinii de joaca la tenis, cand pierdeam. Si astazi mai scap cate una cu „Dan Voiculescu si Antena1” (…) printre dinti, in special la dubla greseala. Mai ales daca-i a doua la rand…

Gabriel Baldovin