Puric Cel Mare

24-04-2009

L-am vazut pe Puric din nou la Turcescu de Pasti. Analizat atent observam ca Dan Puric e un Eminescu intarziat in principal cu aceleasi preocupari, cu aceeasi mentalitate. Chiar l-am vazut intr-o piesa de teatru interpretand rolul lui Eminescu. Din pacate cred ca a fost cea mai slaba piesa in care l-am vazut jucand si cea mai proasta prestatie. Paradoxal. Pentru ca eu l-am cunoscut mai intai ca actor si autor de spectacole neconventionale si chiar un pic experimentale unde efectiv stralucea. Spun paradoxal deoarece mentalitatea lui expusa in presa pare absolut la polul opus fata de ce am vazut in acele piese. Daca Eminescu insusi a fost un romantic intarziat apoi romantismul acesta nationalist al lui Puric e de-a dreptul fosilizat.



Ca orice romantic si Puric idealizeaza un trecut din acesta patriarhal unde Biserica decide tot si toate. El uita de inchizitie, de colonialism, uita de zidurile groase ale culturii romanice, de inghesuiala si bolile teribile ale culturii gotice si nu numai. Aceste monstruozitati au fost realitati ale a unei lumi guvernate de spiritul religiei crestine. Lumea le-a uitat pentru ca nu mai fac parte din problemele contemporane insa ele sunt chiar monstruoase.

Ideea dupa care Romania este asa o oaza de vesnicie inconjurata de pradatori migrator-teutonico-fanarioti face parte dintr-o mentalitate de pe la 1848. La Turcescu mi-a atras atentia in special dispretul lui profund pentru „gloata” dublat de respectul lui supradimensionat pentru „comunitate”. Totusi „gloata” si „comunitatea” sunt unul si acelasi lucru, oameni sunt si unii si altii cu lucruri bune si rele, cu lucruri frumoase si urate. Ambivalenta intre „poporul bun” si „poporul rau” in care se proiecteaza in primul rand mentalitatea dublei masuri in care a fost format si care apoi se metamorfozeaza in ceea ce psihanaliza clasica numeste „pozitia schizoida” relativ la ambivalenta perceperii parintilor ca parinti buni si parinti rai. Toate astea se regasesc in mentalitatea lui, in stilul de viata, in jobul pe care il are etc.

Problema nationalismului a fost si va ramane de-a pururi ambivalenta lui. Cei mai ranchiunosi si conflictuali oameni pe care i-am intalnit erau toti mari nationaisti infocati. Dragostea fata de tara e cam ca dragostea fata de mama. E normala intre anumite limite insa devine nevrotica/ (hiper)oedipiana/ incestuoasa atunci cand in ea sunt investite frustrarile personale si idealurile cuiva. De aici tot tacamul specific nevrozei, cu gelozii, ambivalente, compulsii, istericale etc. Cu cat e mai nationalist si mai patriot un om cu atat mai mult isi uraste rivalii in acapararea dragostei tarii si in idealul de cucerire a ei. Sirul de impacari si certuri care se vede cel mai bine la C. V. Tudor face din nationalistul nostru inflacarat un Hamlet etern, incapabil sa schimbe cu adevarat ceva, mereu in deriva si dilema.

Cumva Puric este indreptatit intr-o oarecare masura in ceea ce zice. Romanii sunt o natiune mioritica, sunt fosti pastori pana acum cateva zeci de ani. A te adapta la corporatism dintr-o data plecand de la stana este o drama care seamana cu drama transformarii copilului in adolescent. Odata cu diversificarea si complexificarea vietii contemporane, cu cerintele, atentia si memoria investita in functionarea tehnologiei civilizatia devine din ce in ce mai greu de suportat pentru toti. Intre starea naturala a copilului cu informatii limitate si adultul cel suprasaturat de informatie pare sa se creeze o prapastie foarte greu de trecut. Totusi astfel de permutatii fac parte din viata insasi. Natura a avut capriciile ei si viata a trebuit sa se adapteze permanent. In cazul de fata romanul mioritic devine romanul cibernetic dupa criteriul eficientei sporite a ultimei activitati. Iar criteriul asta a fost in ultima instanta decisiv pentru desprinderea omului de animale sau a omului clasic de cel primitiv.

La un moment dat a construit el o poveste frumoasa din cateva amintiri pe care spiritul sau ostasesc eroic le-a pus cap la cap fantasmatic. Aceea cum ca Hegel ar fi luptat impotriva lui Napoleon si ca s-ar fi apropiat de cortul acestuia unde ar fi si exclamat celebra maxima „Iata spiritul lumii calare”*. Dupa cate stiu eu, la adapostul carierei universitare (in 1780 era deja „magister der Philosophie”, iar in 1818 deja ajunsese sa predea la Universitatea din Berlin sub protectia principelui Frederich Wilhem) Hegel nu putea fi mobilizat in razboi. Razboiul e pentru altii si nu pentru unii ca Hegel si nici ca Puric.

Ceea ce nu intelege Puric sau se preface ipocrit ca nu intelege este faptul ca nenorocirea popoarelor de pretutindeni nu vine de la alte popoare ci tocmai de la aceste figuri legendare de genul lui Napoleon sau Hegel. Legendele lor tin in spate clasa de neoaristocrati pe care sistemul ii protejeaza ca pe niste prunci sfinti in defavoarea restului oamenilor. Rolul de erou crestin legendar si justitiar pe care el si-l asuma este tocmai acela care a facut din

Asta isi doreste si Puric. Sa fie un Puric Cel Mare. Sa ajunga vreun fel de profet in tara lui ca Hegel la care fraierii sa se inchine. Adica sa refaca ermetismul social al societatii clasice.

Dan Puric este un om rupt de realitate si a fost asa de cand s-a nascut. Fiu de doctor – o clasa sociala foarte apreciata in sistemul comunist – el habar nu are care e realitatea concreta. Ca se duce astazi sa viziteze taranii pe campuri? Da. Dar ca un boier. Ca un preot sau ca un „om mare” de la Bucuresti. Oamenii astia isi schimba atitudinea la contactul cu experimentatorul. Dan Puric habar nu are despre realitatile si dramele vietii sclavului. Nu a fost acolo, nu le-a trait, nu stie. A crescut intr-un alt mediu social si poate ca astazi regreta pierderea acelui rai al copilariei. Admiratia lui fata de taranul roman autentic e de fapt admiratia fata de ridicarea in slavi pe care acesta i-o face, nevoia lui narcisica specifica mai intai artistului iar apoi insasi mentalitatii sale elitise, legendare. Sa nu aveti incredere in Dan Puric! Tipul acesta de om vrea doar revolutie pe hartie, schimbarea unui dictator cu altul, schimbarea unui sistem ticalosit cu altul la fel cum se lauda politicienii ca tot schimba de 20 de ani. Sunt satul de reforme de gen Iliescu, Basescu si altii ca ei. Vorbe goale si, mai ales, mincinoase in esenta lor.

Pacat de umorul cu adevarat voluptuos cu care e inzestrat. Admiratia lui pentru figurile istorice, armata si „genii” romantice de tip Hegel ma face totusi sa-l dispretuiesc. De ce sa te mai agiti pentru ca cutare banca occidentala face profit imens prin filiera din Romania sau ca functionarii publici si politicienii nu-si mai pot opri lacomia prin capusirea sistemului? In fond ceea ce propune el e acelasi lucru, ba chiar mai lacom, mai inuman decat cel al (pseudo)democratiei contemporane? Societatea idealizata pe care el o propune este pur si simplu un corporatism rudimentar. Ca te fura un rege sau un protopop clasic sau ca te fura un politician sau un bancher contemporan cu procedurile legale e nesemnificativ. Eu unul parca l-as prefera pe acesta contemporan pentru ca mai pot gasi eschive, mai pot sa spun NU.

*Hegel s-a priceput la a spune mari gogomanii, poate in acel moment o astfel de afirmatie parea in regula insa astazi ea pare parca cea mai mare din cate a spus vreodata. Si a spus destule.