Michael Jackson. 11.3. Michael Jackson si jocul de-a Mesia

August 27, 20100 comentarii

Michael Jackson sau atunci cand lumea s-a golit de idealuri
11.3. Michael Jackson si jocul de-a Mesia

Acest articol este o parte dintr-un text mai amplu ce se refera la psihicul lui Michael Jackson. Vezi articolul anterior


Religiile moderne in general si Crestinismul in special au renuntat in buna masura la „lupta” directa cu arma in favoarea luptei cu „credinta”. Raiul este promisiunea pe care mai toate religiile moderne o ofera spre rumegare „supusilor”. Dupa revoltele sclavilor de la Roma sistemul sclavagist a invatat sa introduca convingerea alaturi de amenintarea armata. Un sclav viu e mult mai profitabil decat unul mort. Raportul dintre ponderea convingerii culturale si amenintarea armata pentru eficientizarea muncii sclavului reda gradul de civilizatie al unei societati. Vechile armate s-au transformat treptat in armate de convingere mai curand decat ceea ce sunt propriuzis armatele, respectiv instrumente de amenintare, constrangere si supunere. Cu toate astea ruperea totala de reflexele militare nu s-a realizat pe deplin nici in societatea contemporana. In societatea occidentala amenintarea armata se afla la cel mai mic grad din istorie raportat la ponderea importantei factorului cultural de convingere. Evident, aici intra si reflexele sclavagiste fixate traditional timp de secole intregi; nu mai este nevoie de o amenintare constanta si vizibila ci doar de una discreta si foarte greu de probat. Cu toate astea fiecare poate vedea cum in preajma unei greve generale cate un elicopter al armatei survoleaza zona „pentru siguranta cetateanului”. O astfel de masura „pasnica” niciodata nu va putea fi demonstrata ca amenintare. Ba chiar, dupa modelul tipic de argumentare in favoarea necesitatii armatelor, un astfel de elicopter ar putea fi prezentat chiar ca dorinta de protectie a grevistilor ca nu cumva sa fie atacati de „extraterestrii”, „furnici” sau alte cataclisme ale naturii… Insa, auzind zgomotul infernal al acestei masini si vazand fortaei de reprimare, sclavul revoltat legal este discret cuprins de teama, ceea ce contribuie la influentarea negocierilor ulterioare cu autoritatile pentru incetarea grevei.

In aceeasi maniera, in cazul Crestinismului, sfintii sunt acompaniati discret cu cate o sabie sau sulita desi „sa nu ucizi” este una din cele 10 faimoase „porunci”. In fond o buna parte din primii crestini au fost soldatii romani pur si simplu. Aceste apucaturi au facut ca perioada in care liderii religiosi au fost si lideri politici (Evul Mediu) sa fie recunoscuta drept una dintre cele mai negre si ipocrite perioade ale civilizatiei. Lehamitea omului occidental fata de Biserica a devenit din ce in ce mai mare pana in prezent. De aceea scepticismul fata de valorile religioase a trebuit sa fie inlocuit cu metodele contemporane de manipulare. Armatele de fabricare a imaginii si de convingere a sclavului contemporan sa fie sclav au renuntat de asemenea la ideologia religioasa a promisiunii Raiului in favoarea „raiului” obiectelor societatii de consum. Practic, o astfel de revolutie culturala o urmeaza pe cea a Crestinismului originar insusi care renuntase la amenintarea goala specifica sclavagismului antic. Insa, dupa cum ideologia crestina supravietuia reflexul militar, in aceeasi masura in propaganda consumista supravietuieste ideologia religioasa a promisiunii Raiului cu care sclavii crestini erau ademeniti sa slujeasca. Mircea Eliade nu se insela atunci cand vedea manifestari religioase tipice in cele mai „laice” acte. Laicitatea cu care „statul de drept” se lauda este simpla propaganda. Promisiunea Raiului specifica religiilor supravietuieste in supraevaluarea obiectelor contemporane de consum in al caror schimb cu sclavul il inrobesc in final „de buna voie si nesilit de nimeni”. Dupa cum religia supravietuieste ideologic in „laicitatea” statului contemporan in acelasi fel si institutiile „deschise” si „democratice” ale statului de drept sunt discret acompaniate de armatele propriuzise ale statului al caror principal rol este inecarea in sange a eventualelor rascoale interne. Scopul lor declarativ „de aparare a poporului” este mereu secundar si uneori chiar minciuna. Iata ca prin „laicitatea religioasa” supravietuieste si „armata pasnica”, adica baza razboinica a civilizatiei.

Din aceste uriase mecanisme de dezumanizare si mutilare psihica sclavul scapa doar in iluzia evadarii si transfigurarii. Odata cu Crestinismul, sclavul occidental asteapta cu infrigurare de 2000 de ani a doua venire a lui Hristos si judecata de apoi, izbavirea, eliberarea, Raiul, fericirea promisa in schimbul supunerii sale fata de „Cezar”. Civilizatia s-a facut cu astfel de promisiuni neonorate care s-au strans in sufletul incarcat al sclavului „liber” gata sa isi depuna credinta la picioarele celui care in sfarsit le va aduce fericirea si le va plati datoria istorica. Biserica le-a promis, nu s-a mai tinut de promisiuni si, e din ce in ce mai clar, nu se va tine nici in viitor de ele. De aceea increderea in ea a scazut si va continua sa scada. Dupa ce civilizatia occidentala s-a saturat de ororile Bisericii (crestine) din Evul Mediu si de dupa acesta, statul laic a adus preotii lor cu peruci, machiaje si costume extravagante. In locul sfintilor cu sabii, sulite, fulgere, raze, uragane si alte puteri "dumnezeiesti" au aparut sfintii cu microfon, scena si lasere.

Daca stam si judecam la rece indiferent de amintirea pe care Michael Jackson ne-a lasat-o celor care l-am iubit orbeste observam ca si el a facut inconstient acelasi lucru pe care Biserica insasi l-a facut de-a lungul istoriei. Si-a asumat acest rol mesianic si a cautat ceea ce se numeste perfectiune insa a ramas prizonierul unei viziuni clasice asupra lumii. Atrasi de un scop spiritual istoric, fanii l-au adoptat ca pe un profet construindu-i o biserica la fel cum sclavii clasici au facut fata de Hristos.

Atractia implacabila pe care omul de rand o are inca pentru vedete si personalitati de tot felul este o expresie directa a unui suflet primitiv care vede inca in acesti oameni o treapta pentru atingerea lui Dumnezeu asa cum preotii primitivi si contemporani deopotriva inca sunt perceputi. In ciuda contemporaneitatii lor, in ciuda numeroaselor cunostinte stiintifice pe care omul contemporan le poseda, el are in acelasi timp si un substrat ideatic primitiv cu care judeca lumea. Autoritatea acestui fond cultural este la fel de puternica precum este insasi istoria si constiinta legendara a continuitatii ei ce intareste ideea ratiunii pure a nemuririi sufletului si eternitatii lumii. Autoritatea acestui fond psihic profund este mult mai mare decat datele empirice de care omul este absolut sigur. Simptomele psihopatologice sunt modele de gandire primitiva in cel mai pur sens al termenului care razbat nonsalant din interiorul magmatic al psihicului prin siguranta datelor stiintifice si empirice. De aceea publicitatea, PR-ul, manipularea in general cauta cu obstinatie sa atinga aceasta coarda sensibila a omului pentru a-l convinge sa faca un lucru sau altul.

Din pacate acesti primitivi creduli care cad in plasa dezumanizarii publicitariste sunt carnea de tun pentru societatea contemporana civilizata. Ei sunt carpa pe care civilizatia cinica o foloseste pentru propria comoditate. Mutilarea lor psihopatologica ce rezulta in urma presiunilor din partea sistemului sa devina sclavi ii face sa caute cai de evadare catre o lume mai buna. Michael Jackson si alte staruri ce constituie industria show-biz le este o portita de salvare din starea lor de victime ale sistemului. Supunerea si iubirea oarba fata de acestia presupune o regresie psihica la stadii istorice anterioare. Idolul devine un fel de lider militar care le promite o noua viata, o noua lume si un nou statut in schimbul obedientei fata de imaginea sa dupa cum in trecut capeteniile de osti cereau fata de soldatii recrutati pentru a forma armate si a jefui cetati sau comunitati primitive. Dragostea aceasta oarba a fanilor pentru idol este un tip contemporan de reactualizare al supunerii orbesti fata de ordinele strategice de cucerire intiparite in psihicul uman de cateva mii de ani.

Michael Jackson si-a inscris si el in acest context propria religie. A fost adorat ca un zeu dar, din pacate si pentru el si pentru astfel de adoratori, ambele parti au ramas inchistate intr-o conceptie primitiva despre arta ca mijlocitoare a divinitatii. Dupa o astfel de conceptie artistul este un fel de sfant ce se interpune intre omul de rand si Dumnezeu. Este si motivul pentru care cei mai multi dintre fanii lui (printre care ┼či eu) nu mai vedeau (si unii chiar nici astazi nu vad) si alte lucruri in afara de aceasta imagine. O astfel de atitudine este in acord cu insasi religiozitatea primitiva ce respinge religiile diferite. Michael Jackson si-a asumat acest rol de profet mai mult sau mai putin constient insa a platit scump cand a venit timpul scadentei, cand i s-a cerut mantuirea. Desi initial o astfel de imagine i-a adus multa dragoste totusi pana la urma tot ea l-a epuizat.

Din pacate sufletul majoritatii fanilor sai cei mai infocati a fost si inca a ramas plin de contradictii, ciudatenii si bizarerii. Capatase imagine de profet imbracat fie in uniforme militare fie cu accesorii specifice statului politienesc aratandu-si astfel in mod inconstient ambivalent adeziunea la sistemul inuman pe care il critica virulent in alte piese. Apogeul unei astfel de contradictii teribile este insasi „Man in the mirror”. Aceasta piesa contine una dintre cele mai puternice contradictii interne ale discursului filosofic si emotional pe care le-a dezvoltat vreodata. Napastuitii sortii sunt victime ale narcisismului privilegiatilor social care isi propun la nesfarsit atingerea unui narcisism si mai mare. Pe masura ce ei devin proprietari pe resursele planetei restul omenirii la fel ca si viata salbatica se vad puse in situatia de a se refugia in spatii din ce in ce mai improprii vietii cum ar fi adaposturile supraaglomerate, azilurile sau suburbiile marilor orase cu mizeria si infractionalitatea specifice. Cautand sa isi acopere golurile interioare provocate de abuzurile anterioare, narcisismul victimei devine motorul abuzurilor pentru alte victime iar acesta este modelul de desfasurare al educatiei salbatice. Aceeasi pozitie atat de duplicitara este cea a politicianului care „se bate pentru cei multi” dar atinge onorurile si bogatia sociala care de fapt ii tine pe cei multi in mizerie si marginalizare primind de la societate mult mai mult decat i se cuvine. Prototipul tradatorului, al mincinosului si al dusmanului de moarte ce se recruteaza din randurile unor fosti prieteni apropiati nu este doar o reactualizare a ambivalentei infantile timpurii fata de parinti ci si o reactualizare a unei astfel de dileme morale specifice mentalitatii clasice. As putea spune ca insasi ambivalenta perceperii parintilor ca buni si rai deopotriva pe care o traieste copilul este alimentata de constiinta acestei realitati duplicitare a seniorului. Aceasta contradictie morala se regaseste constant in insasi mentalitatea lui Michael Jackson. Dar, daca politicianul baga ipocrit capul in nisip si se preface ca nu vede situatia continuand sa paraziteze cinic comunitatea, unul ca Michael Jackson evadeaza constant si incearca sa schimbe cu adevarat ceva substantial in viata sa.

Rezultatul a fost invariabil dezamagirea fanilor si pierderea adoratiei lor la fel cum a patit Crestinismul insusi. Pentru fanii mai tineri si mai lipsiti de experienta vietii o astfel de atitudine pare intr-adevar o tradare. Insa dupa ce vor avea experienta pierderii concrete a unei astfel de „mare iubire” in viata reala in situatia in care o vor intalni vor vedea ca am dreptate. Vor vedea ca in ciuda fericirii traite treptat in profunzimile psihicului se acumuleaza o ura direct proportionala greu de inteles dar atat de vizibila la cuplurile mai vechi. Dragostea la prima vedere practic evolueaza la fel ca un foc de paie care se stinge la fel de brusc cum a inceput lasand in cel mai bun caz o amicitie in urma iar in cele mai rele cazuri lasand razbunare si ura. Asta se intampla tocmai pentru ca in persoana iubita si adulata celalalt cauta acea promisiune istorica a Raiului. In psihanaliza se intampla ceva oarecum identic iar clientul lipsit de asistenta terapeutului sau poate cadea in nelinisti de acest fel (transfer). Multi dintre fanii lui Michael Jackson (printre care si eu) au avut acest moment de deznadejde, indiferenta si chiar ostilitate fata de idolul lor la un moment dat asa cum se intampla natural cu „marile iubiri”. E destul de dificil sa gestionezi mental o astfel de situatie. Psihanalistii fac ani de cura didactica pentru a invata sa lucreze mai intai cu afluxul de afectivitate pozitiva iar apoi cu afluxul de ostilitate a interlocutorilor lor. Michael Jackson nu era pregatit pentru asa ceva. Tatal sau, Bashir, publicul si nici anturajul nu erau pregatiti pentru asemenea rol.

In ceea ce ma priveste imi aduc aminte cu tristete ca la sfarsitul adolescentei incepusera sa ma agaseze astfel de ciudatenii desi muzica sa si mai ales dansul sau au continuat sa imi placa. Fiecare s-a lasat balta pe celalalt: fanii nu i-au mai cumparat noile productii care, astfel, n-au mai ajuns no. 1 in topuri. Poate pe post de raspuns, Michael Jackson a declarat sec la un moment dat ca muzica pop nu mai inseamna nimic pentru el. Cu asta Michael a pierdut cel mai puternic drog existent vreodata si a intrat in cel mai teribil sevraj in care putea intra: lipsa de adoratie cu care fusese obisnuit timp de aproximativ 15 ani si pe care o cauta inca de pe timpul copilariei de cand a debutat cu „Jackson 5”. Orice scadere a acestei pulsatii afective din partea publicului ii trezeau traumele copilului nedorit pe care le-am analizat amanuntit anterior. Iata un divort rece caruia nu ii mai putea face fata: nu mai era nimic de schimbat spre perfectiune nici in felul de a arata nici in declaratii si nici in muzica pe care a ajuns sa o respinga.

Share this article :

RSS-Entries and Comments

 

Copyright © 2014. baldovin opinius - All Rights Reserved