Filmul incepe intr-o tenta politista, cu cei doi agenti investigand o posibila crima ce parea sa ascunda si altele si mai odioase facute de niste medici odiosi ce fac experiente dubioase pe pacientii sanatoriului insa in final se dovedeste a fi un thriller psihologic. Trecerea de la primul plan la celalalt este extrem extrem de coerenta.
Evident, cine este atent pana la capat isi da seama foarte usor ca personajul principal se afla intr-un delir inca de la inceput. Asta este principala intentie dorita de producatori. Filmul prezinta o foarte interesanta imbinare a doua puncte de vedere, unul al delirului schizofrenic iar altul al realitatii prin succesiune de fade-out si fade-in. El reia mai vechea tema a combinarii halucinatiilor psihotice cu realitatea. „Fight club” in care joaca mai onorabilul si mai moralul Brad Pitt e poate cel mai cunoscut film pe aceasta tema. La fel ca si in „Fight club” si in „Shutter Island” personajul principal Teddy, jucat de Leonardo di Caprio, inventase un delir de tip eroic unde el se imagina pe sine un agent al unei institutii de elita (Marshall) ce vine insotit de un coleg de rang inferior lui sa verifice disparitia misterioasa a pacientei Rachel Solando din cadrul unui sanatoriu psihiatric.
Dar chiar si pentru cei ce inteleg acest lucru pot exista interpretari diferite. Un om inteligent ar putea ramane si la interpretarea ca cei doi agenti Marshall sunt atrasi intr-o spalare a creierului unde primul cedeaza mai devreme si isi pierde identitatea si celalalt cedeaza abia pe final unde recunoaste ca si el are o alta identitate. Dar nu cu impresia asta vor producatorii sa lase spectatorul.
Delir si halucinatie in Shutter Island
Realismul primei parti a filmului nici nu lasa deloc sa se intrevada ca de fapt toata povestea ar fi un delir al cuiva anume. Asta arata exact cam ceea ce este insasi halucinatia si sentimentul de realitate concreta pe care psihoticul o are. Dar pe masura ce actiunea se deruleaza ne dam seama ca personajul nostru parca o da in delir iar o realitate paralela se desfasoara incet sub ochii nostri.
Pe masura ce actiunea se petrece colegul sau dispare din prim plan. Initial pare sa fie o sinucidere ciudata ce lasa impresia ca ar fi de fapt o crima pusa la cale de psihiatrii care voiau sa ascunda cumva disparitia pacientei. Coerenta povestii politiste initiale este scurtcircuitata din cand in cand de anumite traume ce revin in cosmarurile sale sau de anumite reverii legate de experienta avuta ca soldat in cel de-al doilea razboi mondial cu descoperirea ororilor lagarelor de concentrare legate foarte profesionist din punct de vedere psihanalitic de drama mortii propriei sotii si propriilor copii. In faza delirului el credea ca sotia ii murise asfixiata cu fum intr-un incendiu insa la final ne dam seama ca aceasta era un alt construct delirant al personajului principal. Desi mai putin probabil sa se intample in realitate cu ambii soti, sotia sa intrase prima intr-un astfel de episod delirant-halucinator si isi ucisese proprii copii inecandu-i intr-un lac. In urma socului el isi pierde la randul lui mintile si isi ucide sotia cuprins de durerea contemplarii cadavrelor copiilor, motiv pentru care si ajunge in acest ospiciu.
Din punctul de vedere al spectrului simptomatologic filmul e mai complet decat „Fight club” de exemplu unde personajul principal avea doar comportament ambivalent violent si pasnic si ceva simptome de delir de identitate. „Fight club” prezinta un aspect foarte restrans din simptomatologia psihotica. „Shutter Island” este mult divers, ba chiar aproape ca a facut o descriere a intregii simptomatologii schizofrenic-paranoide la care s-au adaugat si cateva simptome paranoice simple. Putem constata halucinatii vizuale si auditive (schizofrenie paranoida) dar si ideatie numerologica si anagramica (paranoia) care are mare succes la publicul simplu esentialmente paranoid si prin aceasta cautator de paranormal. De asemenea personajul are cosmaruri destul de bine documentate stiintific si la fel de bine construite cinematografic. Probabil ca autorul cartii s-a documentat foarte bine intervievand fosti schizofrenici despre trairile lor din timpul ideatiei schizofrenice pentru ca sunt cateva scene foarte realiste privind subiectul. Mi s-a parut foarte interesanta scena in care partenerul sau este initial prezentat cazut intins pe rocile lovite de valurile marii si care la o privire mai atenta si mai apropiata se dovedeste a fi un semn ciudat si coincident pe aceste roci (min 4.40).
La sfarsitul filmului si spectatorul va intelege din intentia producatorilor ca acest presupus partener era de fapt medicul ce il ingrija pe el de cand fusese internat. Dar cine e destul de incapatanat, dupa cum spuneam, poate sa interpreteze ca el fusese deja spalat pe creier de catre psihiatri.
Substrat politic in Shutter Island
In „Shutter Island” Dennis Lehane a pornit din start cu intentia de a combate teoriile antisclavagiste despre societate si politicieni, chiar daca mai mult sau mai putin vizibil, mai mult sau mai putin voluntar foloseste si pozitia opusa. El insusi are o mentalitate subversiva, el insusi vede dedesubturile tenebroase ale societatii dupa cum arata numeroasele intorsaturi ale actiunii povestii si dupa temele teoriilor antisclavagiste pe care se pare ca le cunoaste destul de bine. Insa e pornit sa le combata si asta face de-a lungul intregii povesti chiar daca uneori inconstient le si sustine. De exemplu inca din primele minute (03: 10) este ironizata ideea foarte adevarata cum ca guvernantii sunt niste jefuitori. Majoritatea teoriilor sociologice de acest gen care au ajuns sa fie sustinute de teoreticieni de prim rang (Noam Chomsky de exemplu) sunt discret transformate in deliruri, lucru destul de batatorit in istoria culturii…
Dennis Lehane, a folosit tema mai veche din celebrul film „Zbor deasupra unui cuib de cuci” facut in anii 70 atunci cand autoritatile nu apelau la Hollywood pentru a-si publica opiniile si a-si spala imaginea. Acest film a ajuns stindard pentru curentul antipsihiatriei din anii 1970 care sustinea ca institutiile psihiatrice de la acea vreme abuzeaza de libertatea si demnitatea omului. Ca un „postmorternist” (sic!) autentic, Dennis Lehane a plecat de la ideea opusa, favorabila mentalitatii neosclavagiste a autoritatilor favorabile abuzurilor fata de demnitatea umana cum ca de fapt astfel de idei sunt ele insele produsul unui discurs delirant-halucinator desi in mod evident dupa experienta antispihiatrica toate spitalele de psihiatrie din lumea occidentala s-au emancipat si s-au adaptat acelor critici oferind mai multa demnitate psihoticului. Ca un adevarat concept-designer (nu concept-artist pentru a nu se confunda cu artist conceptualist care e cu totul altceva), Dennis Lehane a trasat crochiul general al temei anti-antipsihiatrice urmand ca autoritatile (prin institutiile abilitate) sa cotizeze cu imbogatirea temei.
Diferentele dintre film si carte sunt totusi destul de mari. Cartea mi s-a parut asa un fel de schita peste care apoi s-au adaugat „detalii semnificative”. Cei care au experienta in domeniul fabricarii acestui gen de productii isi pot da seama ca scriitorul Dennis Lehane este doar o piesa intr-un angrenaj mai complex in care sunt implicati regizori, producatori si actori fiecare contribuind cu ceva la imbogatirea in detalii si la sporirea iluziei de realitate a produsului final. Producatorii filmului au fost la inaltime adaugand elemente in plus fata de cele din carte in materie de dialoguri sau de descriere a scenelor. De exemplu secventa de mai sus nu este descrisa deloc in carte decat ca un dialog sec pe cand in film ea este extrem de bogata in detalii.
Nu doar aceste detalii au fost adaugate in film fata de carte. De exemplu „Comitetul American de Activitati” despre care se vorbeste in film la minutul 43 nu exista in carte. El este opera unui alt tip de producator care a detaliat schita „scenaristului”. Scopul modelarii politice a delirului lui Teddy de catre autori este acela de a submina noile idei politice care vad in institutiile statului si in politicieni niste criminali. Evident ca dezvoltarea temei delirului politic este platita de autoritati tocmai pentru a-si face imagine sau, mai precis, pentru a submina ideile care le ataca si le contesta pozitia sociala dandu-le tenta de delir. In fond asta e diferenta dintre faptul ca s-a facut film din cartea lui Dennis Lehane si alte carti, poate mult mai bune au ramas la sertar… Asta este manipularea care se face cu ajutorul Hollywood la fel ca si manipularea care se face prin intreaga cultura de masa in care intra nu doar filmele de poveste ci si muzica comerciala, designul de produs si graphic designul.
In aceeasi ordine de idei anumite „excese” ale cartii sunt „temperate” in film. De exemplu la pagina 101 din documentul pdf (nu stiu daca corespunde cu documentul tiparit) se vorbeste despre “LSD? Mescaline?”. In carte urmeaza un dialog intreg despre droguri unde autorul le cam pune intr-o lumina buna. Chiar se spune ca insusi Charlie Chaplin le consuma. Acest dialog e „cenzurat” in film si asta ne face sa credem ca aici e mana discreta a autoritatilor! Dupa cum ama aratat drogurile sunt principalul dusman al sistemului neosclavagist contemporan facand pe muncitorul sclav sa isi abandoneze munca stresanta pe care a ales-o „de bunavoie” si sa se refugieze in inaltul drogului scapand de jugul cultural al publicitatii culturale. In acest caz este evident ca dialogul a fost abandonat pentru alt film in care se exagereaza neplacerile cauzate de consumul de droguri. Hollywood a facut atatea filme pe aceasta tema desi extrem de multi actori din breasla lor le folosesc cu nesimtire…!!! La ce cearcane a ajuns sa aiba di Caprio sau la ce petreceri umbla e destul de probabil ca si el le-a folosit. Pentru asa cearcane ne putem imagina ca e un consumator cel putin de alcool. Si totusi si el a jucat intr-un astfel de film de combatere a culturii drogurilor – „The Basketball Diaries”.
Metode ingenioase de manipulare si distorsionare a informatiei in Shutter Island
Ca niste veritabili escroci producatorii filmului il momesc pe spectator cu dezvoltarea ideilor paranoide care fac parte din sufletul sau de sclav. Initial i se prezinta niste potentiali monstri ai psihiatriei care tin bolnavii in lanturi si pe care chiar experimenteaza diferite metode de cercetare oculta dupa care le acopera constiinta aruncandu-i in spitalul de psihiatrie si anulandu-le posibilitatea de a se apara si de a deveni credibili. Inceputul filmului lasa spectatorul sa creada ca printre doctori se afla de fapt fosti nazisti emigranti sub identitati ascunse din Germania care isi urmeaza misiunea in America.
Incet incet toate ideile teoriilor antisclavagiste de factura sociologica inclusiv acelea improbabile ce nu tin de factorul politic (dar special bagate in aceleasi oala pentru a le discredita pe cele foarte probabile legate de factorul politic) sunt subtil aduse pe tapet, dandu-li-se realitate pentru a-i capta atentia spectatorului. Ca o veritabila gigaagentie de publicitate Hollywoodul mai intai o dezvolta si apoi in final o caricaturizeaza dand credit de fapt ideii opuse care ii este favorabila sistemului neosclavagist al capitalismului. 90 % din continutul filmului este menit sa momeasca spectatorul cu ideile antisclavagiste la care el subscrie prin insasi natura sa de sclav mutilat insa in cateva minute pe final filmul ia o intorsatura radicala iar ideile initiale sunt caricaturizate aparand ca inconsistente, ca subiectul delirului unui psihotic. Abia la finalul filmului spectatorul ramane cu impresia ca intr-adevar personajul principal fusese un schizofrenic si ca toata povestea spusa pana atunci era de fapt un delir.
Aceasta mizerie nu are decenta sa isi prezinte propriul punct de vedere ci intra ca un parazit pe sub pielea spectatorului dandu-se prietenul lui fiind de fapt un cal troian al constiintei lui. Tipul acela pervers al spionului sau escrocului se poate regasi direct in acest film pentru ca el este menit sa apere aceste valori prin care autoritatile sunt autoritati. Aceeasi escrocherie o face si politicianul care mai intai se prezinta ca un mare luptator pentru cetatean, care vine sa se lupte cu vechiul politician corupt promitand justitie si o viata mai buna. Omul simplu casca gura si se lasa pacalit, merge la vot, si cu o astfel de sustinere politicianul duce mai departe sistemul. De fapt omul nu votat nimic. A votat continuitatea sistemului pe care de fapt nu-l mai suporta si impotriva caruia voteaza crezand ca voteaza schimbarea. In comunism se facea o propaganda directa a propriilor actiuni marete, evident si ele minciuni gogonate la fel ca si cele ale capitalismului. Minciunile gogonate ale propagandei capitaliste insa facute cu armate de psihologi mercenari si de asta cu atat mai mizerabile cu cat sunt mai credibile si mai inselatoare.
Nu se poate sustine ca aceste zigzaguri s-au facut pentru a-l tine in suspans. Evident, de dragul si amorul artei filmul s-ar fi putut foarte bine termina mai fentand odata publicul dupa cum filmele politiste obisnuiesc sa o faca. Intoarcerea inca odata a macazului catre varianta initiala care sa fi aratat ca psihiatrii intr-adevar il convinsesera ca e nebun si ii manipulasera mintea cu instrumente nemaivazute ar fi creat un suspans in plus. Aici este punctul in care autoritatile baga banii sa modifice scenariul.
Alo! Hollywood! Aici guvernul! Avem niste ciudati care nu vor sa se supuna ordinelor noastre si ne banuiesc cum ca provocam razboaie artificial, ca ne bombardam proprii oameni, ca ne daramam propriile cladiri etc. Puteti face un film despre ei din care sa le reiasa nebunia? Hai ca platim gras!
Imi si imaginez o negociere intre producatori si reprezentantii autoritatilor decurgand in felul urmator:
Delir de „Peral Harbour was an inside job” – 10 000 000 dolari
Delir de „9/11 was an inside job” – 20 000 000 dolari
Delir de „Autoritatile ameninta constant cetatenii” – 10 000 000 dolari
Delir de „Capitalismul este un fascism” – 30 000 000 dolari
Cred ca putem vorbi intr-adevar de o lista de preturi…
Si de aceea sunt ei platiti cu „big bucks”…
De la manipulare la amenintare voalata cu spitalul psihiatric
Acest film insa nu se multumeste cu simpla combatere prin distorsionare si subculturalizare a ideilor antisclavagiste ci trece la o atitudine traditionala bine inradacinata in constiinta colectiva. El dezvolta o amenintate voalata cu inchisoarea psihiatrica pentru cei ce sustin idei antislavagiste. Pentru mine e pentru prima data cand observ intr-un film amenintarea fata de sustinatorii teoriilor antisclavagiste. „Corabia nebunilor” cu care secole de-a randul prostituatele bolnave, nebunii, cersetorii si marginalii in general erau trimisi frumos pe mare in necunoscut spre o „curatire” cu manusi albe a comunitatilor inca pulseaza in mentalitatea transgenerationala a omului contemporan. Cine stie cati indezirabili au fost „confundati regretabil” si trimisi in larg astfel! Se stie ca in spatiul dictaturilor ex-comuniste unde propaganda se facea mai din topor dizidentii politici erau frumos ascunsi in spitalele de psihiatrie atunci cand un eveniment politic se apropia. De data asta guvernul nu se multumeste sa arate inconsistenta teoriilor conspirationiste ci si ameninta voalat dar cu reverberatii foarte vii: „Cei care sustineti astfel de idei s-ar putea sa aveti nevoie de ajutor…!” Dictaturile comuniste si-au folosit psihiatrii pentru a scapa de dizidenti. Capitalismul se multumeste doar sa ameninte subtil pe cei care tind sa sustina idei subversive astfel ca cei mai multi prefera sa isi tina gura. Altii, mai putini si mai bine plasati in lantul trofic social se fac ca ploua si iau in ras astfel de idei.
Nu e cine stie ce, insa coroborat cu stirile la fel de manipulate oferite de mass-media, si cu restul institutiilor omul de rand ajunge sa renunte la ideea lui „conspirationista” si sa accepte ca traieste intr-o lume minunata avand sansa sa-si serveasca stapanii. Ce nu stie Hollywood e faptul ca la un moment dat oamenii se vor prinde de smecherie si il vor uri la fel cum a patit si limba latina.
Mizeria cea mai mare a acestui film este insa amestecul teoriilor antisclavagiste (care tin esentialmente de paranoia) cu delirul schizofrenic. In ce masura psihiatria inca nu s-a putut desprinde de mentalitatea exilarii tulburatului psihic, cu toate formalitatile de astazi ale spitalelor de psihiatrie contemporane se poate vedea in faptul ca paranoia inca este considerata psihoza. Chiar si in ultima editie a „Manual pentru diagnosticul si statistica tulburarilor mentale” (DSM IV) editat de Asociatia Psihiatrilor Americani paranoia e trecuta la psihoze (grup numit „Schizophrenia and Other Psychotic Disorders” la pag. 297) alaturi de schizofrenie cu numele de „Tulburarea iluzionala” (Delusional Disorder) la codul 297.1. Este realmente incredibil cum o armata de specialisti inca „nu sunt in stare sa observe” ca paranoicul are mintea intreaga si ca raspunde la argumente. Asa ceva ce nu se intampla cu schizofrenicul. Au facut o gramada de diferentieri intre simptome, au faramitat simptomatologia in cele mai mici detalii si au diferentiat acolo unde trebuia mai curand supraclasificat insa faptul ca paranoicul nu are delir tipic si nici halucinatii inca nu i-a convins sa scoata o astfel de tulburare din randul psihozelor.* O astfel de „incapacitate” insa se datoreaza faptului ca este direct descendenta dintr-o conceptie culturala sclavagista, gata sa puna umarul nu doar la infrangerea unei revolte dar si la justificarea ei morala precum si a sclavagismului care o determina.
Din punct de vedere legal chiar si in spatiul occidental „civilizat” orice om care sustine ca e persecutat de sistem ar putea fi frumusel trimis intr-un spital de psihiatrie „spre recuperare”. Esti psihotic, poti fi schizofrenic, poti ucide pe cineva si atunci ti se ofera niste pastile „spre vindecare”. Acest aspect microsocial poate fi copiat la indigo la nivel macrosocial. De exemplu razboiul din Irak a inceput atunci cand administratia SUA a decis ca Saddam Hussein are arme de distrugere in masa si e gata sa distruga planeta. Daca paranoia ar fi scoasa din grupul psihozelor acest lucru nu s-ar mai putea intampla pentru ca insitutionalizarea in sanatoriu se justifica tocmai prin prevenirea de crime pe care psihoticul le poate comite. Insa, ca niste adevarati mercenari si promovatori ai mentalitatii sclavagiste, psihiatrii raspund in aceeasi masura unei comenzi politice ce le apara propria casta in negocierea cu sclavul. Daca aceste obscure planuri de rezerva nu sunt puse la bataie astazi si „drepturile omului” mai sunt cat de cat respectate asta se datoreaza in principal faptului ca omul de rand s-ar putea revolta ceea ce ar fi neproductiv pentru stapani.
Ca niste veritabili urmasi ai celor care incarcau corabiile din epoca clasica si ca niste mercenari veritabili ce pazesc casta stapanilor, psihiatrii contemporani inchid discret ochii la o astfel de evidenta diferentiere. Rezultatul este o astfel de anomalie a posibilitatii (fie ea si teoretica doar) ca paranoicul sa fie discret trimis spre „reabilitare” pentru ca sustine ca e persecutat de seful persecutorilor si mutilatorilor social, adica cei ce constituie statul.
„Umanizarea psihiatriei” – o insula de civilizatie intr-un ocean de Ev Mediu contemporan
Totusi omul occidental are experienta practicilor psihiatrice ale lagarelor comuniste si oricand e in stare sa reactioneze. Succesul filmului „Zbor deasupra unui cuib de cuci” arata in ce masura emanciparea omului contemporan sta cu ochii pe cei care pot abuza de puterea lor medicala pentru deziderate politice. Propaganda prin Hollywood a reusit sa gaseasca exact acel punct difuz in care sa nu fie acuzati de practici totalitare insa acestea totusi sa isi faca efectul in mintea sclavului. Nimeni nu poate acuza guvernul de implicare in amenintarea cu spitalul de psihiatrie a dizidentilor pentru ca ea se face extrem de voalat. Pomparea de capital in industria imaginii de la Holyywood, comenzile de imagine pe care sistemul i le cere sunt extrem de greu de dovedit. Si totusi omul simplu si needucat ramane cu ideea ca antisclavagistii sunt niste nebuni demni de aruncat in spitalele de psihiatrie in urma vizionarii unui astfel de film. Iesind dintr-o astfel de spalare holywoodiana pe creier omul de rand ramane cu ideea cum ca teoriile antisclavagiste sunt de fapt o nebunie. Si cum crezuse el ca doctorii e rai (sic)! Si de fapt ei erau buni! Nu? De aceea atunci cand vine vorba sa se intrebe daca politicienii sunt indispensabili, daca Pearl Harbour sau 11 septembrie sunt evenimente provocate din interior, omul de rand se trezeste automat cu aceste amenintari sadite de Hollywood in mintea sa prin intermediul unor astfel de filme. Si astfel el isi tine gura ca pe timpul Securitatii.
Atitudinea de subminare a autoritatii stiintifice a teoriilor antisclavagiste de factura politica se face cu o mentalitate retrograda, cea a blamarii/ironizarii psihopatiilor in special cele de factura paranoida. In loc sa se vada ca cele mai mari descoperiri stiintifice au paradoxal in ele o orientare paranoida – iar teoria copernicana heliocentrica poate este cel mai bun si cel mai rasunator exemplu in acest caz – totusi cultura de masa incurajata de sistem, cuprinsa inca de prejudecatile traditionale, inca crede ca o astfel de ideatie este una patologica. Ideatia paranoida insasi este o incercare tipica a ratiunii de a forma un sistem ideatic mai complex decat cel oferit mura in gura de simturi si autoritati iar iesirea de sub robirea lor sociala si culturala este el insusi un act de emancipare. Desi fiecare om are cel putin un moment de circumspectie si orientare paranoida a atentiei, in situatia in care lumea s-a umplut de escroci si mincinosi, totusi acelasi personaj victima rade in hohote si cu ipocrita detasare de cel in cauza la sidcomurile care accentueaza ridicolul erorii paranoide de parca lui nu i s-a intamplat asa ceva. Consider ca o astfel de atitudine este apogeul distorsionarii culturale la care muncitorul sclav contemporan este supus ajungand practic sa se suprime cultural pe sine insusi la fel cum refularea facea asupra instinctelor in Evul Mediu.
O astfel de babilonie morala a mentalitatii contemporane lasa sa se intrevada o lipsa de educatie si emancipare a omului simplu fata de subiectul tulburarii psihice dublata de aceasta mutilare culturala produsa de propaganda corporatist-capitalista. Cat de lipsite de continut si cat de izolate in perimetrul a catorva specialisti onesti sunt vorbele frumoase despre emanciparea spitalelor de psihiatrie se poate vedea din acest gros al culturii de masa. Nu e de ajuns sa te impotrivesti la comenzile politice de a institutiona „instabilii” asa cum face psihiatria occidentala. Ea supraapreciaza de multe ori nejustificat deasupra psihiatriei din spatiul dictaturii desi e foarte aproape de ea. Daca nu esti in stare ca psihiatru sa afirmi ca Paranoia nu e psihoza si o tragi de par spre a o uni cu Schizofrenia esti tot un prostituat al mentalitatii sclavagiste la fel cum psihiatrul comunist era.
Discursul lui Foucault din „Istoria nebuniei in epoca clasica” nu s-a oprit in nici un caz odata cu vorbele goale ale „societatii deschise”. Istoria nebuniei descrisa de Foucault continua si in mileniul III la nivelul defavorizatilor social carora li se imprima cu voiosie stiinta si mentalitatea epocilor trecute. E o strategie aici specifica celei de nerecunoastere a calitatii de om a sclavului clasic: ramanand la nivelul secolelor trecute sclavul contemporan pare intr-adevar incapabil de a fi autonom politic iar parazitismul politicianist contemporan se justifica la fel cum se justifica in epoca clasica a avea pe langa casa un animal numit sclav.
Poate ca am scris cam mult despre un lucru extrem de simplu rostit de Nietzsche (un alt ironizat al „postmorternismului”) in urma cu mai bine de un secol: exista morale de stapani si morale de sclavi. Cei a caror mentalitate se datoreaza mutilarii sclavului nu pot dintr-o data sa spuna ca a ameninta cu moartea, cu psihiatria sau cu excluderea sunt lucruri rele chiar daca impinsi de principiile morale (sau de opinia publica) o pot face asa cu jumatate de gura. In fond ei isi apara bogatia si excesele si luxul dupa cum noi ne aparam saracia si nevoile si neamul cum zice poetul. Au dreptul sa faca acest lucru, au dreptul sa ucida, sa fure si sa minta pe sclav dupa cum insusi animalul de prada are dreptul sa il pradeze pe cel vanat. In fond traim intr-o jungla vopsita in vorbe dulci si maniere elegante. Dar si eu si altii cativa (indiferent cati la numar om fi) avem dreptul sa traim liber fara sa fim servitorii umili unor cyborgi care au facut din specia umana un imens sanatoriu. Si eu ca animal vanat am dreptul sa-mi dezvolt coarne si copite in virtutea aceleiasi legi a junglei pe care ei ca stapani o pun parsiv in practica vopsita in vorbele frumoase ale falsei civilizatii. Unii iau arma in mana si bombele sub brau si se dezlantuie intr-o razbunare oarba pe acest sistem inuman. In cea ce ma priveste ma rezum doar la a-mi vedea de viata mea si de a evada din aceste mizerii. Din fericire eu am puterea de a mirosi escrocheria si de a ma feri de ea printr-un demers cultural opus.
Multe filme manipulatoare am vazut in ultimii doi ani, si despre cateva am si scris. Dar „Shutter Island” este cu adevarat apogeul. Filmul e cu atat mai mizerabil cu cat e extrem de bine documentat si extrem de bine facut. Din pacate (…) filmul este peste media filmelor de la Hollywood intrand in zone cu adevarat profesioniste. Chiar daca nu e un apogeu in cinematografie pe genul sau totusi profesionalismul sau vandut pentru scopuri atat de meschine te deprima pur si simplu daca activezi in domeniul cultural. Cand vezi un astfel de film nu poti sa nu iti vina cu adevarat greata de arta si de cultura in general.
*Nu ma pot abtine sa nu intru un pic in amanunte aici desi am mai tratat aceasta tema chiar si mai amanuntit in lucrarea mea mai veche „Dinamica psihologiei abisale”. Am sa reiau tema si pentru cititorul nefamiliarizat cu psiholpatologia pentru a putea vedea cu proprii sai ochi escrocheria culturala a clasificarii paranoiei drept psihoza. Paranoicul sustine idei probabil false intre care ideatia de persecutie e cea mai frecventa. Dar falsitatea lor poate cu greu fi dovedita. Tematica paranoica vizeaza o zona a probabilitatilor si a argumentelor difuze asa incat de foarte multe ori paranoicul poate convinge interlocutorul ca are dreptate. Argumentele lui nu sunt niciodata destul de solide iar siguranta afirmatiilor este mai mult sustinuta de psihicul profund decat de cel cognitiv, logic, superior. Paranoicul poate sustina ca il persecuta presedintele, lucru foarte probabil fals dar nimeni nu poate dovedi exact contrariul. In fond presedintele este seful statului iar intre stat si cetateni exista un razboi psihologic ce se regaseste in realitatea sclavagista. Ideatia sa e metafora dar are ceva adevar in ea totusi. Ideatia sa de persecutie se fixeaza pe seful statului dar vizeaza de fapt intreg sistemul social. Practic explozia de furie pe care omul stresat o are in trafic sau fata de cineva care i-a produs o frustrare minima preia frustrarile anterioare la fel cum paranoicul canalizeaza spre presedinte frustrarile venite din partea sistemului. Omul normal are acelasi mecanism de gandire.
+ comentarii + 3 comentarii
Ma numar printre admiratorii articolelor tale care trag un semnal de alarma asupra adormirii constiintei, gen: „oameni buni, treziti-va din starea de sclav al sistemului”.
Imi pare ca in discursul tau exista fraze in care nu abordezi pe toate fetele problema ridicata, sau ingrosi doar un aspect al ei pentru a convinge.
De ex: „Putem constata halucinatii vizuale si auditive (schizofrenie paranoida) dar si ideatie numerologica si anagramica (paranoia) care are mare succes la publicul simplu esentialmente paranoid si prin aceasta cautator de paranormal.”
Ma intreb conform carui studiu obiectiv s-a constat ca publicul simplu e esentialmente paranoid si cautator de paranormal?Din ce surse ai aflat acest lucru sau e doar propria ta opinie? Si daca e asa, o afirmatie de genul celei de mai sus, pe care publicul simplu nici macar nu ar intelege-o, este suficienta pentru a eticheta? Si in aceeasi idee cu care am inceput, ai omis faptul ca o schizofrenie ca sa fie si paranoida ii trebuie neaparat si niscaiva deliruri.
Am mai remarcat niste scapari de formulare, asa imi par mie:
„Mi s-a parut foarte interesanta scena in care partenerul sau este initial prezentat cazut intins pe rocile lovite de valurile marii si care la o privire mai atenta si mai apropiata se dovedeste a fi un semn ciudat si coincident pe aceste roci (min 4.40).”
Coincident cu ce?
„Dupa cum ma aratat drogurile sunt principalul dusman al sistemului neosclavagist contemporan facand pe muncitorul sclav sa isi abandoneze munca stresanta pe care a ales-o „de bunavoie” si sa se refugieze in inaltul drogului scapand de jugul cultural al publicitatii culturale.”
Mi-e neclar aici: daca e vorba de a scapa doar de-o publicitate culturala, oare nu e suficient sa n-o mai vizionez?! Oare jugul cultural e mai greu, sau mai usor, decat oricare alt jug?Ma intreb ce conotatie capata jugul cultural al publicitatii culturale (mi se pare o tautologie), fata de jugul publicitatii culturale , cum mi se pare corect.
Despre Paranoia am gasit ca este inclusa la subcap. 297.1 ca Tulburare Deliranta din capit. Schizofrenia si alte tulburari psihotice si este diferentiata net de schizofrenie, prin faptul ca ideile delirante sunt nebizare, daca apar halucinatii vizuale si auditive nu sunt proeminente si sunt in legatura cu idea deliranta. Functionarea psihosiociala nu este marcat deteriorata, si comportamentul nu este nici straniu, nici bizar. Vezi o conspiratie impotriva paranoiei, uitand ca delirul paranoicului nu se refera numai la perscutia presedintelui sau al sefului, ca delirurile specifice nu sunt numai de persecutie, si de grandoare, dar si de tip erotoman, gelozie, somatic, mixt si nediferentiat. Oare oamenii cu problem psihice nu sunt institutionalizati numai atunci cand functionarea lor psiho-sociala ajunge disruptiva? Si depresia majora este trecuta in randul psihozelor si oamenii sunt institutionalizati in virtutea acestei boli, desi se stie ca depresivul este inofensiv, este atat de daramat incat nici macar nu se poate sinucide, dar sa mai faca rau sistemului? De aceea, ma intreb retoric, exista, totusi, o facere de bine in spitalele psihiatrice?
Argumentarea ultima cu steluta nu convinge, ba din contra subliniaza ca diferenta dintre boala si normalitate e doar de grad.
Ok-- hai sa le luam pe rand:
Imi pare ca in discursul tau exista fraze in care nu abordezi pe toate fetele problema ridicata
Am lucrat mult mai mult ca de obicei la acest articol care dupa cum vezi a iesit destul de lung desi am scos din el fie alte directii de dezvoltare fie perspective diferite de intelegere dintre care, fireste, cea mai evidenta e cea micropsihanalitica (adica cea clasica a lui Freud care se concentreaza pe inconstientul microfamilial).
Ma intreb conform carui studiu obiectiv s-a constat ....
Nu m-am luat dupa vreun studiu statistic atunci cand am vb. de numerologie. Insa ea e parte din inconstientul omului civilizat. Matematica e printre primele discipline care se invata inca din primele clase. De aceea numerele raman acolo undeva intr-un strat median al memoriei si se amesteca cu pulsiunile profunde creand astfel numerologia. 1 an, 3 ani, 7 ani (!!!), 10 ani, 20 de ani, 40 , 100 sunt ani speciali in viata omului tocmai datorita substratului numerologic cu care sunt investiti. Iar diferenta dintre numerologia noastra inconstienta si cea paranoica sau schizofrenic-paranoida e doar una de ... grad ;)
Coincident cu ce?
N-am facut o descriere foarte detaliata a scenei si n-am gasit o secventa concludenta decat cea din articol. E vorba de o iluzie pe care Teddy o are cum ca partenerul sau era cazut pe stancile lovite de valuri. Cand s-a apropiat era de fapt un semn natural coincident cu imaginea partenerului sau cazut insa nu era el.
Vezi o conspiratie impotriva paranoiei, uitand ca delirul paranoicului nu se refera numai la perscutia presedintelui sau al sefului, ca delirurile specifice nu sunt numai de persecutie si de grandoare, dar si de tip erotoman, gelozie, somatic, mixt si nediferentiat.
De fapt eu nu le vad ca pe niste deliruri. Delirul este o constructie cognitiva fara aportul realitatii. El este specific psihoticului si nu raspunde la argumente. Paranoicul nu delireaza pentru ca isi sistematizeaza coerent discursul. Nu e un discurs coerent asemenea celui stiintific insa e destul de coerent si raspunde la argumentele cu adevarat puternice. Dar de fapt noua ne place sa credem ca argumentele noastre sunt puternice in confruntarea cu ideatia paranoica insa ele sunt la fel de slabe ca si ale lui. De exemplu atunci cand spunem ca "presedintele nu il persecuta pe paranoic" noi nu avem destule dovezi epistemologice in afirmatia noastra la fel ca si paranoicul in a lui. Dar preferam sa adopam ideea noastra ca universal valabila si a lui ca falsa pentru ca avem de castigat de pe urma sclavagismului in care imaginea
presedintelui/regelui/imparatului/fraonului este capitala. A accepta ideata paranoica de persecutie sau a-i da credit inseamna de fapt a submina
sclavagismul.
Si depresia majora este trecuta in randul psihozelor si oamenii sunt institutionalizati in virtutea acestei boli, desi se stie ca depresivul este inofensiv
Nu toti sunt inofensivi. Foarte multi se pot sinucide. Sunt destui care pot sa -si ucida copiii ("ca sa-i salveze" dupa cum imi aduc aminte de delirul unei asttfel de depresive)
Eu as propune sa intri in delirul paranoicului si sa vezi unde duce, ma refer la ai sustine discursul logic intr-un dialog. Constructia va da deveni tot mai neverosimila si daca vei face greseala sa contrargumentezi in limitele bunului-simt, la un moment dat vei vedea că si pe tine te va considera persecutor. Fara sa vrei te vei vedea inclus in sistemul care il asupreste pe sclav si pana la urma poate ca aceasta atribuire este adevarata in virtutea a ceea ce sustii ca nu avem destule "dovezi epistemologice" de a infirma concluzia paranoicului sau a argumenta in favorea bunelor noastre intentii.
În ceea ce priveste referirea la depresiv, as vrea sa mai dezvolt un pic ideea ca acesta este inofensiv fiind prea daramat sa intreprinda ceva periculos pentru sine sau ceilalti. Subscriu la "nu toti sunt inofensivi", un depresiv isi poat face rau siesi sau altora, in faza acuta cand ziceam ca este prea daramat sa se sinucida poate sa o faca nepremeditat cand refuza sa manance, dar mai degraba cand intra in faza de remisie, atunci cand recapata treptat puteri psihice si fizice prin intermediul carora poate pune in act gandurile sinucigase sau de omucidere (cam asa spune la teorie;).