Din 2008 am lucrat la un proiect legat de relatia dintre Hollywood si factorul politic, care s-a concretizat in mai multe articole (vezi eticheta „cinema”) si in doua colaje, respectiv „Corruption Story I” si „Corruption Story II” . Experienta mea cu depistarea influentei factorului politic in modelarea cursului narativ al unor filme m-a ajutat sa gasesc si aici asa ceva. Celelalte sectiuni fac abstractie de aceste resorturi de manipulare si se refera doar la parerea mea despre cat de inovator este acest film, ce contributii aduce el in istoria cinematografiei si ce sanse mi se par ca are Di Caprio la Oscar. Le voi detalia in continuare pe rand.
Invazia europeana in America de Nord a creat un genocid pentru populatiile native.
O intreaga perioada din istoria cinematografiei s-a canalizat pe includerea in „axa raului” a indienilor macelaritii de stramosii WASP (Albii Anglo-Saxoni Protestanti). Cand eram mici ne jucam cowboy-ii si indienii cu tubermane (si cornete) sau uneori cu arcul, si mai toti voiam sa fim cowboy, desi ne placeau mai mult hainele indienilor. Toate western-urile pe care le vazusem ii prezentau pe indieni ca fiind oamenii rai. Amerindienii erau prezentati ca atacatori ai celor slabi ce voiau sa treaca pasnic preeria in carute cu coviltir, sau pradatori de trenuri, si altele de genul asta. Nimeni dintre noi copiii nu voia sa fie indian, toti voiam sa fim cowboy.
Am avut un mare soc cand am vazut „Dansuri cu lupii”, cred ca pe undeva prin 1994 sau 95. Desi nu eram inca copt in a intelege politica, mi-am dat seama imediat ca istoria prezentata de acel film era cea adevarata. Nu putea fi alta. Daca indienii ar fi fost atat de diabolici asa cum erau prezentati in filmele de propaganda procolonialista, cum se face ca totusi America a ajuns sa fie ocupata de colonialisti si urmasii lor? Era clar ca lumina zilei ca povestile in care indienii erau prezentati ca diabolici era o minciuna grosolana. Oricine putea sa vada asta daca-si punea mintea la contributie. „Dansuri cu lupii” mi-a aratat atunci ca „diavolul impaunat” a fost de fapt cel oprimat. Tendinta de a arata dramele marginalilor se manifestase deja in filosofie la Michel Foucault iar in cinematografie prin filmul „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, care a incercat sa refaca imaginea marginalilor labili psihic, despre care am aflat mai tarziu. Rejudecarea valorilor a fost o constanta a mentalitatii moderne. Aceasta tendinta o urmeaza pe cea de la filosofie incepand cu Nietzshce incoace, continuand mai clar pe filiera existentialistilor. Daca nu ati vazut „Dansuri cu lupii”, ar trebui sa il vedeti pe acesta intai si apoi sa va uitati si la Revenant. Dar, daca nu va uitati la acest film, nu ati pierdut mare lucru.
Din fericire pentru demnitatea umana, colonialistii au pierdut aceasta lupta cu umanistii pentru influentarea viziunii asupra istoriei, cel putin in ceea ce priveste omul cult si impartial. Inginerii manipularii au pierdut din vedere un detaliu: omul de rand s-a mai desteptat si el alaturi de minoritatea intelectuala lucida si deprimata. Cultura moderna a regasit in sine insusi suferintele populatiilor bastinase exterminate de invazia europeana in America de Nord (mai exact cea anglo-saxona) din secolele trecute. Aceasta a produs un adevarat genocid printre populatiile locale. Westernurile colonialiste nu mai prind, si lumea s-a intors impotriva practicilor manipularii istoriei.
Dupa contraofensiva inceputa de la „Dansuri cu lupii” ce coincide cu stingerea popularitatii westernurilor, s-a incercat o intarire a acestei incercari de diabolizare a nativilor. Mizeria lui Mel Gibson, Apocalypto, este o astfel de reluare a acelei teme clasice ale westernurilor de incercare de falsificare a istoriei prin intermediul culturii manipulatorii. Dar n-a prins. A fost o fasaiala ieftina pe care, in ciuda publicitatii, a avut un impact minim in ciuda violentei nemaivazute a scenelor sale. Exagerarea s-a vazut si din spatiu. Ca orice mentalitate clasica, populatiile precolumbiene au avut si ele violenta lor. Dar nu a fost una nemasurata, asa cum a aratat Gibson, atata timp cat ele insele au ajuns exterminate. Diabolizarea lor este de fapt aceeasi strategie pe care Bush & co au practicat-o pentru invazia Irakului. Stim ca imperiile cu cat sunt mai mari cu atat sunt mai violente, iar cele precolumbiene erau clar in urma celor europene in materie de violenta.
In ciuda punerii la treaba a unei intregi masinarii de mistificare culturala, omul modern incepe sa se prinda in masa de acest fenomen. Povestile cu „noi ingerii si ei diavolii” nu mai tine. Si gogorita lui Bush despre „axa raului” menita sa porneasca razboiul din Irak, s-a evaporat la cosul de gunoi al istoriei. Observand aceste esecuri pe termen lung, maestrii manipularii au incercat o noua strategie ceva mai putin batatoare la ochi. Si iata ca vine un astfel de film al carei idee principala este urmatoarea: „da, intr-adevar europenii au fost rai, dar uite ca si bastinasii au fost rai, deci suntem chit”. De aceea filmul si incepe cu o astfel de ambuscada a „salbaticilor” impotriva „bietilor” de colonialisti, cam ca in „Salvati soldatul Rayan”. O astfel de scena trimite spectatorului semiadormit urmatorul mesaj: „vanam si noi pasnic niste bizoni si cerbi asa, cam o piramida de vreo 5 metri de cranii, si fara sa le facem nimic, s-au pus cu sagetile pe noi si ne-au macelarit”.
Ca fapt divers, inaltimea piramidei era in realitate de vreo 8 metri si se intindea pe mai multe zeci de metri
Nu stiu daca se va putea vreodata face o reparatie acelor populatii exterminate. Dar SUA e fundata pe acest teribil genocid. In America de Sud populatiile native nu au fost in asemenea hal nimicite precum in America de Nord, desi si acolo s-au intamplat lucruri urate. Iar acesta e un adevar care nu va putea fi contracarat decat in mintile usuralnice si uituce carora li se adreseaza acest gen de filme, care oricum nu conteaza in stabilirea adevarului istoric. Nu pot fi acuzati nord-americanii de azi pentru atrocitatile stramosilor lor. Dar cei ce incearca sa le ascunda sub pres, asa cum au facut cei din acest trend de diabolizare culturala a nativilor, atunci devin partasi la ele.
Pot sa accept faptul ca e greu de facut restauratia acelor populatii. Si chiar sunt de acord cu ideea politica vaccinata la final dupa care „toti avem de pierdut din razbunare”. Nici plecatul albilor, negrilor si asiaticilor din SUA nu va aduce inapoi echilibrul bastinasilor, astazi cand deja cultura lor a ajuns sa fie infestata de mentalitatea „Visului american”. Sau, mai bine spus, a „Cosmarului american”. Nici crearea de rezervatii izolate nu a reusit sa readuca echilibrul precolumbian al acestor oameni. Astazi cazurile de violuri, crime, alcoolism si altele din rezervatiile facute pentru nativi e mult peste media in SUA. Nu stiu care e solutia. Nu-mi ramane sa le detest memoria acelor inconstienti ai secolelor trecute care, in loc sa se comporte moral, ne-au trimis noua in epoca moderna o problema fara rezolvare. Dar, oricum, nu incerca sa ma prostesti ca te-ai dus tu acolo anglo-saxonule pentru ca triburile de indieni se macelareau prea tare! Nu incerca sa ma prostesti cum ca te-ai dus tu sa faci pace, exterminandu-i pe beligeranti in schimb. Cine sa te creada?
Eu detest strategiile de manipulare politica proguvernamentala intr-un film sau in orice opera de arta. Arta s-a format prin atitudini anti mainstream, chiar daca ulterior majoritatea o adopta si o aplatizeaza, transformand-o in desuet. Apoi apare o alta arta, un alt curent ce reinventeaza arta printr-o reactie de respingere a mediocrului. Am aratat aici in detaliu acest fenomen. Prin urmare, atunci cand vad intr-un film aceasta „picatura chinezeasca”, pe care deja o aud la stiri filtrata de mass-media controlata de corporatii, ma incearca un sentiment de dezgust. Asadar, avand acest substrat de manipulare, acest film are de la inceput o bila neagra greu de recuperat. Nu imposibil. Si „Shutter Island”, despre care am scris aici, a avut latura sa manipulatorie, dar totusi ramane unul dintre preferatele mele. Din pacate, mesajele subliminale din acest film sunt mult mai periculoase decat cele din „Shutter Island”. Acest film justifica invaziei capitalismului feroce american, cu Tulburarea Borderline, cu prostitutia, cu drogurile, cu spargerea familiei, cu reglarile de conturi intre bandele mafiote si cu statul politienesc care mai mult oprima cetatenii respectabili decat limiteaza criminalitatea. In 2015 politia SUA a ucis 1024 de persoane http://killedbypolice.net/. Nu vreau asa ceva in tara mea.
Despre valoarea in sine a filmului, dincolo de mesajele subliminale
Nu mi-a placut nici tema filmului, in ciuda floricelelor psihopatilogist-oneroid-fantastice care vad ca incep sa devina clisee la Hollywood, dupa succesele lor din trecut. Vrei sa animi o tema banala si sari repede cu niste deliruri, iluzii, imagini eidetice si oneroide, mai bagi si ceva complex matern (dragostea dintre tata si fiu e tot complex matern) cu tendinte lacrimogene si gata ai scos filmul. La mine nu tine. Poate merge la cei ce n-au pus mana in viata lor pe o carte de psihologie. Dar pana la urma invata si ei. Nu mai merge asa. Trebuie sa-ti asumi un pic si tema. Trebuie sa incerci si ceva inovatie nu doar preluare de lucruri descoperite de altii. Cred ca se putea si fara ele. Sau, dimpotriva, poate ca era mai bine ca filmul sa insiste mai mult pe ele si sa mai scoata din balastul de aventuri fortate dincolo de limita rezonabilului. Pentru ca personal sunt cam satul de acelasi tip de aventuri pe acest pamant. Poate ca m-am uitat eu cam mult la documentare despre supravietuire. Le-am asimilat. Sunt deja banale pentru mine. Daca ai aventuri, da-mi aventuri SF! Da-mi ceva inedit! Cele pamantesti ma plictisesc sau ma oripileaza daca au ca tema falosenia distructiva a colonialismului.
Apoi, aventurile personajului lui Di Caprio mi se par prea „povesti de adormit copiii” in sensul rau al expresiei. Daca ar fi fost povesti fantastice, fabuloase, de adormit copiii cu zambetul pe buze, atunci mi-ar fi placut. Dar vorbim aici despre niste minciuni gogonate presarate cu naturalisme grotesti cu pretentia de film realist, scurt-circuitat de acele cadre psihopatologiste amintite. Scenele sunt prea improbabile. Din cauza atacului unei ursoaice cu pui, personajul interpretat de Di Caprio sufera rani grave, isi pierde cunostinta, are plamanii perforati si este abandonat de camarazii sai care nu puteau sa-l mai transporte. Di Caprio este noul Chuck Norris cu acest film, iesind de mai multe ori din apa inghetata si apoi continuandu-si drumul in temperaturi cu mult sub zero grade.
Ca un asiduu consumator de documentare pot spune ca temperatura in Yellowstone este cam de -20 grade iarna. Carcasa calului in care se baga pentru a se incalzi ar fi inghetat bocna in 2-3 ore la -20 grade. Nici macar cei mai rezistenti oameni la frig, eschimosii, nu ar putea supravietui in astfel de conditii. Omul a reusit sa supravietuiasca in zonele reci abia dupa ce a invatat sa-si faca haine groase care sa-l protejeze de gerul cumplit. Dar personajul lui de mai multe ori lesina in conditii de sub zero grade si se trezeste ca robotii din Terminator. Daca nu esti mancat deja de lupi, asa ceva, in realitate, inseamna pneumonie si moarte in mod normal pentru majoritatea vietatilor, nu doar pentru om. O singura exceptie de la aceasta regula este data de broasca arctica ce reuseste sa reinvie dupa ce sta congelata la propriu pe intreaga iarna. Si, desigur, Chuck Norris.
Apoi, razbunarea de final parca e conceputa de un copil de 7 ani. Comandantul garnizoanei pleaca singur sa-l prinda pe tradator si abia la insistentele personajului lui Di Caprio, il accepta ca insotitor. Povesti de adormit adolescentii pentru a fi recrutati in corporatii si armata si storsi de entuziasm. Stim ca in realitate astfel de sarcini sunt puse pe umeri celor mai slabi cotati dintr-o ierarhie si ca „seful” nu risca astfel de actiuni.
Nu in ultimul rand, am fost realmente dezgustat de imaginea mincinoasa a cuplului format din personajul lui Di Caprio si femeia nativa. La fel ca si in cazul negrilor, familiile mixte au aparut mult mai tarziu. In timpul colonizarii singura relatie intre colonisti si femeile native era cea a violului. Ne putem imagina ca soldatii colonisti nu erau cei mai familisti oameni din lume in momentul pradarii teritoriilor nativilor americani. Insasi ocupatia colonialista s-a sprijinit pe teoria inferioritatii noneuropenilor, teorie care, peste secole, a devenit nazism. E o minciuna dezgustatoare ca vreun soldat colonist s-ar fi atasat de vreo „nativa inferioara” si ar fi format vreun cuplu cu ea. In armata nu s-a facut si nu se va face niciodata opinie separata. Cel care are alte idei e incet si sigur eliminat din echipa. La fel de mincinoasa e si ideea ca vreun soldat colonist ar fi scapat de la viol vreo nativa, asa cum a facut personajul lui Di Caprio. In realitate, conform mentalitatii militariste jefuitoare, s-ar fi asezat si el la rand la viol.
Absurditatea acelor scene in raport cu mersul real al lucrurilor se regaseste in insasi tema centrala a filmului care este razbunarea pe ucigasul fiului. Nu pot sa-mi imaginez cum Di Caprio e atat de determinat sa-si razbune fiul, dar nu are nici o intentie sa-si razbune sotia ucisa intr-un atac al colonialistilor asupra tribului sau. In loc sa o razbune si pe ea, conform imaginii de ultrafamilist, asa cum ni-l prezinta filmul, el a trecut la afaceri cu piei. Care e diferenta dintre fiu si ea in conditiile in care fiul nu avea mai nimic din trasaturile sale? Cum ramane cu imagina megafamiliei americane intre fratele alb, fratele negru si fratele indian? Minciuna absurda a acestei familii mixte este minciuna pe care e bazata insasi societatea americana.
Incoerentele logice sunt mai multe. Calul care sare in prapastie de parca ar fi fost legat la ochi probabil ca e cea mai mare dintre ele. Analizandu-le pot spune ca nu ma deranjeaza lipsa de realism a unui film. Ba chiar le prefer unui film realist. Dar vreau sa fie chiar fantastice, cu exagerare pe factorul imaginar, subiectiv, oneroid, iluzoriu si halucinoid. Vreau ca factorul subiectiv sa iasa la suprafata. Aici scenele sint aproape posibile dar foarte improbabile. Ma deranjeaza atunci cand un film are pretentie sa fie realist si devine o minciuna gogonata in sensul subliminal amintit mai sus. E clar ca daca ii dai Oscar-ul lui Di Caprio pentru prestatia din acest film, atunci trebuie sa ii dai unul si lui Chuck Norris. Nu se poate altfel.
Cat despre valoarea lui, imi pare rau , dar nu pot fi de acord cu multe opinii avizate care il lauda. Daca scoatem din el povestile chucknorris-iste de adormit copiii intarziati sau pentru cei carora nu le plac documentarele despre viata salbatica, daca in continuare scoatem minciunile oficiale injectate de negare a genocidului colonial, si daca scoatem si lacrimogenismul maternist, atunci din acest film mai raman niste peisaje intr-adevar superbe, dar preluate de la Caspar David Friedrich. Un mare artist, intr-adevar. Dar el a ajuns deja in apogeul directiei lui. A-l copia, chiar si cu mijloace moderne, e un simplu manierism. Iar manierismul nu a produs niciodata ceva remarcabil in arta. Din pacate regizorul Iñárritu pare chiar un copist comparat cu Friedrich. Si atunci ce sa-mi placa la acest film? Mi-a scapat ceva?
Prestatia lui Di Caprio in acest film
Consider ca a-l pune pe Di Caprio in acest rol este un lucru inedit. Chiar interesant. Dar nu pentru ca joaca bine ci pentru ca nu se potriveste fizic pentru aceasta tema. E ca si cum ai avea un cerb pus in postul de presedinte. Astfel de contradictii dau bine in arta. El face eforturi mari, si arata calitati mari de actor ca sa intre in pielea personajului. Cu toate astea, prestatia lui ca actor e falsa pentru ca nu e potrivit fizic pentru asa ceva. Nasul lui mic de om inofensiv, de familie de clasa de mijloc respectabila, cu ipocriziile inerente pozitiei sale sociale, cu mersul lui de fraieru’ clasei, ultimul la fuga si mereu in poarta la orele de sport, nu are nici o legatura cu ce ar trebui sa fie un supravietuitor. Ca supravietuitor trebuie sa fi un om dur si ferm si nu un astfel de papa-lapte care , ce-i drept, e foarte bun in rolurile de fragil psihic. Cred ca si barba e pusa la machiaj. Nu m-ar mira deloc sa aflu ca Di Caprio e de fapt gay pasiv nimfomaniac, la cum se misca. N-am nimic cu gay-i si cu neindemanaticii, dar mai rar fac sporturi extreme. Nu pot fi Chuck Norris. Sau, cel putin nu dau bine in astfel de ipostaze. Asa cred eu. Uitati-va cum arata de fapt niste supravietuitori care au facut obiectul unor documentare!
Bear Grylls
Les Stroud
Parerea mea e ca Di Caprio e foarte bun in roluri de sefi isteroizi, cu crize de furie si personalitati multiple, sau la limita lor. Cel mai bun rol pe care l-a facut, din punctul meu de vedere este exact acela al insasi vietii lui, respectiv, „Lupul de pe Wall Street”. Uitati-va la aceasta imagine:
A devenit iconica pe internet. Ea este esenta inselatoriei de succes. Si o face atat de bine incat nu stiu daca il detest sau il admir mai mult. Ea spune clar si fara menajamente: „v-am fraierit fraierilor”. Mesajul este un fel de „Asta inseamna sa fii mafiot” dar la un nivel megabecalic. La asta se pricepe foarte bine Di Caprio. Modul in care joaca el rolul de salvator de mediu si in viata reala, dar fara sa aiba vreun fel de mustrari de constiinta sa joace in filme propagandistice ca „The body of lies”, se regaseste in aceasta imagine.
Ia priviti cu ce dezinvoltura revolutionara vorbeste el despre lacomia corporatiilor din industria petroliera!
Acum ganditi-va la filmele in care el a protejat imaginea de neocolonialisti economici a acestor corporatii din industria petroliera! Frumos, nu?
Va lua Di Caprio in sfarsit Oscar-ul?
Nu cunosc bucataria premiilor Oscar si nu ma intereseaza acest aspect din 1999 cand „American Beauty” l-a „batut” pe probabil cel mai bun film din istorie, respectiv „The Matrix”. Multi au fost atunci oripilati de aceasta decizie. Nu m-am potrivit cu parerile Academiei nici inainte. Au fost multi ani in care parca nici un film nu merita distinctia asta. Pe de alta parte in 2010 parca mai multe ar fi trebuit sa ia Oscarul. Unul dintre preferatele mele „Shutter Island” (in care a jucat chiar Di Caprio) a fost total ignorat, in ciuda acelor „vaccinuri” politice despre care am amintit anterior. Stiu, nu se putea da acest premiul mai multor filme deodata. Dar valoarea unei opere de arta sau a unui artist nu trebuie sa fie stirbita de existenta alteia/altuia.
Intr-un fel e normal sa nu existe unanimitate in aprecierea artei, dar unele lucruri sunt prea batatoare la ochi. Dintre cele premiate, doar un film mi s-a parut ca a meritat distinctia, respectiv cel deja amintit, „Dances with Wolves”. Filme ca „Predestination” (despre care am scris aici) , „Fear and loathing in Las Vegas”, „Wag the Dog”, „The Truman Show” (despre care am scris aici ) „Being John Malcovic” „Perfume: The Story of a Murderer„ , „The Ring” si multe altele nici macar nu s-au gasit printre nominalizari. Pentru mine acestea au fost capodopere.
Oricum ar fi, cert este insa ca Academia nu prea da premiul unor astfel de comenzi politice. De fapt ea nu da premiul acolo unde e implicat factorul politic, fie ca e propaganda guvernamentala fie ca e mesaj antiguvernamental, iar The Matrix si Avatar sunt cele mai bune exemple in acest sens: ambele au mesaje politice anticolonialiste incorporate in ele. Vad ca The Revenant are o gramada de nominalizari, CGI-ul este foarte bine realizat, si sunt chiar curios daca va primi premiul macar pentru jumatate din acestea. Este totusi posibil sa primeasca. Dintre celelalte nominalizari n-am vazut decat „The Room”, „The Martian” si "The big short". Primul este un foarte bun psihologic centrat pe tema separatiei materne a copilului, chiar daca tratat intr-o oarecare dulcegarie hapiendista. Al doilea, la fel ca Reveranat, este o comanda politica vizibila pentru incurajarea naivilor sa se inroleze in armata, camuflata aici in NASA, unde „nimeni nu e lasat in urma”. Al treilea, la fel, o continuare de convingere prin repetitie fara sfarsit ca originea crizei economice americane din 2007 s-ar datora cinismului unor bancheri si brokeri de pe Wall Street, si nu down-shifting-ului clasei mijlocii dupa ce a vazut ce s-a intamplat cu cladirea 7 de la WTC. Ar fi o premiera daca vreunul din ele ar castiga Oscarul, tinand cont de regulile de mai sus.
Dar personal am mari dubii ca Di Caprio il va primi in acest an. Presiunea mediatica (cu origini foarte dubioase) ce s-a intetit in ultimul timp fata de deprivarea lui de acest premiu nu cred ca ii va indupleca pe academicieni. Eu zic ca mai curand ii irita, vazandu-si autoritatea pusa in balanta de presiunea exteriorului. O astfel de cedare ar putea fi perceputa ca o uzurpare a fenomenului Hollywood de catre factorul politic. Nu cred ca se vor lasa ei acesti asi ai neoiluzionismului absorbiti de asa ceva.
Probabil ca trebuia sa ia Oscarul pentru „Lupul de pe Wall Street”, dar cred ca Academia s-a gandit ca Leo prea isi joaca propriul rol si e mai mult natura decat cultura. I-a pacalit cu pseudoactivismul sau ecologist pana si pe cei mai circusmspecti activisti din lume. Dar vulpoii industriei filmului de la Academie sunt mai greu de convins. Indiferent daca vi-a placut sau nu filmul, Di Caprio nu va putea niciodata juca un rol de marginal sau salbatic inocent. Nu a fost acolo, n-are de unde sa stie. A copilarit ca vedeta. Singura lui tinta reala e sa ramana in varful piramidei si sa ridice apoi smechereste paharul. Scoateti banii, fraierilor! Mai uitati-va odata la imaginea cu paharul! El va ramane mereu „Lupul de pe Wall Street”, chiar si in rolul de victima. Un talent incredibil ce s-a nascut vandut. Sper enorm ca Di Caprio sa fie totusi la un moment dat sedus de mesajele activismului ecologic pe care acum il mimeaza, dupa ce gloria nu-l va mai ajuta. Sper ca acest talent sa fie cu adevarat pus in slujba aducerii luminii in lume si nu a crearii de siluete pe peretele pesterii. Pana atunci nu pot decat sa fiu dezamagit de o astfel de irosire. Pentru ca acest film se identifica cu insasi destinul lui de pana acum: o irosire.
