În 1994 am avut cea mai frumoasă echipă naţională, cu generaţia cea mai strălucitoare, căreia i se spune un pic exagerat, generaţia de aur. Mircea Lucescu era cel mai bun antrenor al momentului, deşi antrena la o echipă mică, Brescia. Dar antrenorul bun nu depinde de valoarea echipei ci de potenţialul pe care îl atinge cu el. Ce-i drept, în 1994 nu părea. Fusese şi el antrenorul naţionalei între 1981-1986, fără vreun impact major. Dar în 1994 era alt antrenor, după cum naţionala era alta.
Cei mai mulţi iubitori ai fotbalului cred că dacă Mircea Lucescu era la naţională, treceam cu uşurinţă de Suedia în sferturi la Campionatul Mondial din 1994, cu şanse de a trece apoi şi de Brazilia. Din păcate, în anii 1990 eram aproape toţi de partea lui, pentru că formase o echipă. De fapt, nu el formase, ci i se dăduse pe mână „generaţia de aur”. Echipa era deja formată încă din urmă cu 8 ani, când Steaua câştigase Cupa Campionilor Europeni, cea mai importantă izbândă a fotbalului românesc din istorie. Cu acest articol nu vreau să îl atac pe Anghel Iordănescu, mai ales că a fost în acea echipă pe final de carieră ca fotbalist cât şi ca antrenor secund. Omul are meritele lui, doar că cele ale lui Lucescu sînt mult mai mari. Atunci când a avut echipe slabe sau medii, Iordănescu nu s-a distins ca antrenor mare, pe când impactul lui Lucescu la toate echipele la care a antrenat, mai puţin Inter, a fost vizibil. Să sperăm că îl va „răzbuna” Chivu în zilele noastre şi îl va întrece!
Acum, privind retrospectiv la unele decizii luate de Iordănescu în momente cruciale din meciuri cruciale, au fost profund greşite. Golul de 2-2 al suedezului Andersson de la mondialul din 1994, după ce România ratase o sumedenie de ocazii, ne-a produs coşmaruri ani de zile. În loc să securizeze mijlocul cu un mijlocaş defensiv, Anghel Iordănescu a introdus unul ofensiv, pe Basarab Panduru. Da, el a ratat într-adevăr o ocazie monumentală care… dacă intra, eram calificaţi… Dacă şi cu parcă… Eram calificaţi şi la 2-1, cu Lucescu pe bancă, care ar fi ştiut să schimbe sistemul. La 2-1 pentru România în minutul 101 în prelungiri, Iordănescu trebuia să schimbe sistemul de joc şi să „omoare jocul”, după cum zic profesioniştii. El trebuia să-l scoată măcar pe atacant (Răducioiu) sau pe Hagi, dacă nu chiar pe amândoi, şi introducă oameni de mijloc care să blocheze atacurile adversarului. Iordănescu n-a putut s-o facă, dar Lucescu a făcut-o într-un alt context …
Hagi trebuia chiar odihnit pentru meciul cu Brazilia. Făcuse un turneu final magnific până atunci. Din păcate, „tata Puiu” n-a ştiut să-l disciplineze. Sau n-a putut. Iordănescu n-a învăţat asta nici în 2003, contra Danemarcei, într-un fel de compulsie fatalistă la repetiţie contra Danemarcei, când, la fel, am fost egalaţi la 2 în prelungirile meciului. Da, arbitrul a tras vreo 40-50 % cu danezii, care jucau acasă şi aduceau venit mai mare turneului final prin suporterii săi… lucru normal în fotbal. Nu ne-a acordat un penalti destul de clar şi a prelungit meciul până când am fost egalaţi. Dar, dacă era Lucescu, iar ar fi securizat jocul la 2-1… Cei mai mulţi dintre noi am fi mizat pentru 3-1 şi în meciul cu Suedia şi în cel cu Danemarca. Echipa er pe val, simţea miros de sânge… Hai la knock-aut! Aşa am făcut şi în 1941 când am invadat URSSul ce părea adormit.. Dar, după aia… Dacă ne uităm înapoi şi vedem ce a ieşit, vedem că nu sîntem antrenori buni. Lucescu n-a pierdut nici un meci capital după ce echipa lui ce a condus adversarul. Asta e diferenţa. Pare minoră, însă ea e acel plus care decide o victorie de o înfrângere. Şi asta e diferenţa între Lucescu şi Iordănescu, văzută acum, la 3 decenii distanţă. Iordănescu n-a ştiut în 1994 şi n-a învăţat nici în 2003… Nu-i vina lui. Atât a putut omul. Chiar nu-l condamn. Vreau doar să arăt ce ar fi putut fi…
Mircea Lucescu a fost primul antrenor care a reuşit să-l disciplineze pe Hagi, şi să-l facă să înţeleagă că „un lider este un conducător care te face ca tu, unde stai tu, tuturor vă e mai bine”. Mulţi au râs de o astfel de formulare anacolutică, însă din postura de tocilari sau cititori de literatură, nu din cea de om de echipă şi nici de om care înţelege fotbalul. Cei mai mulţi poeţi ar fi făcut exact ce a făcut şi Iordănescu. Şi iarăşi vedem diferenţa dintre poezie şi fotbal, în ciuda asemănărilor… Da, formularea lui Hagi este într-adevăr hilară. Hai să râdem o perioadă! Dar după ce ne amuzăm de forma ei, ar fi bine să şi înţelegem ce a vrut să spună autorul prin această exprimare gramaticală defectuoasă. Aici mulţi se pierd în hăţişurile gramaticii fără să înţeleagă şi fotbalul. Cei mai mulţi cunoscători de gramatică nu mai văd şi dincolo de eroare, care e mult mai important.
Îmi vine în minte un meci al echipei Galatasaray, când „il Luce” l-a scos pe Hagi ca să securizeze un rezultat. Hagi l-a certat în stilul lui repezit atunci cu „De ce m-ai scos, mă!”. Mulţi am crezut că aşa ceva e un semn de neprofesionalism: cum să te laşi certat de un subaltern? Sau, cum să nu îi explici de ce el greşeşte? Lucescu nu i-a răspuns atunci şi şi-a acceptat umilinţa lipsei de respect din partea unui subordonat. Însă probabil între 4 ochi i-a explicat în timp i-a explicat că tuturor le va fi mai bine şi asta a înţeles în timp şi Gică Hagi; atunci era mult mai prudent să securizezi un rezultat de egalitate, decât să te arunci în atac pentru o victorie riscantă, care putea aduce şi înfrângerea pe contra-atac. Asta face diferenţa între calificare şi eliminare. E atât de simplu! Este ce n-a aplicat Anghel Iordănescu nici în meciul cu Suedia, nici în cel cu Danemarca.
Cei ce au jucat fotbal, la orice nivel, ştiu că un dribling reuşit îţi dă o falsă încredere în tine că l-ai putea face şi pe al doilea, şi apoi şi pe al treilea, etc. Cu fiecare dribling reuşit, orizontul tău vizual se îngustează. Oboseşti. Îţi pierzi controlul picioarelor. Nu mai vezi terenul, vezi doar 2-4 metri pătraţi în jurul mingii. Şi, am trăit-o fiecare dintre noi care am jucat la un nivel oarecare acest sport; după 3-4 driblinguri reuşite, dribangiul pierde mingea, care poate deveni un conraatac al adversarului. Tu, ca driblangiu, dacă ai driblat şi ai dat o pasă bună ţi-ai pus echipa în avantaj; ai scos un adversar din joc, e ca şi cum ai juca în superioritate numerică. Dar dacă pierzi mingea, dimpotrivă, ai pus echipa în inferioritate numerică. Ai nevoie mereu de un coechipier care să repare prostiile tale; el recuperează mingea de la adversar după ce tu o pierzi. În acest caz echipa joacă cu 2 oameni mai puţin, respectiv tu, driblangiul, şi coechipierul recuperator, pe post de ajutor de driblangiu.
În faţa blocului driblangiul e foarte popular, deoarece echipa lui câştigă de fiecare dată. În curtea şcolii, el însă poate fi surclasat de alţi driblangii, care, l-a rândul lor sînt surclasaţi de alţi driblangii la un nivel mai înalt, în ligile naţionale. Dacă joci în faţa blocului, atunci ai şanse să scoţi mingea din încercuire şi să dai gol. Atunci eşti eroul străzii. Dar, dacă joci la un nivel mai înalt, rişti să pierzi mingile echipei, şi să devii veriga slabă, chiar dacă 1 versus 1 eşti cel mai bun din ea. Acolo, în faţa blocului, driblangiul pare un adevărat zeu cu driblingurile lui, însă atunci când face pasul către nişte fotbalişti de acelaşi calibru, driblingurile nu mai ies ca pe maidan… Mulţi s-au pierdut aşa.
La un moment dat driblangiul trebuie să înveţe să scoată mingea din încercuire exact atunci când orizontul său vizual s-a îngustat. Cu cât înveţi mai devreme cu atât succesul e mai mare. Este ce n-a învăţat să facă Dobrin, dar a învăţat Hagi pas cu pas, în primul rând de la Lucescu, mai întâi la Brescia între 1993-1994 şi apoi la Galatasaray între 1997-2000. Gică nu a găsit un mai bun antrenor care să-i disciplineze individualismul nici la Real Madrid, între 1990 -1992, şi nici la Barcelona, între 1994- 1996.
La fel ca şi Dobrin, în anii săi de tinereţe Gheorghe Hagi era magnific între echipele de la locul 3 în jos. Când a făcut pasul la naţională şi la Steaua, Gică a reuşit să facă performanţă, însă era mult prea individualist, tributar încă acelei mentalităţi de curtea şcolii. Între 1988 şi 1993 Hagi era înjurat constant pentru mingile pierdute, în ciuda unor reuşite excepţionale. Talentul lui imens ar fi avut nevoie de un antrenor pe măsură, pe care România nu l-a avut decât în persoana lui Mircea Lucescu. După execuţiile sale absolut fabuloase, Hagi ar fi trebuit să fie în primii 10 decari ai istoriei fotbalului, sau măcar în primii 20. Din păcate nu e, conform a ceea ce contează în definitiv în fotbal, trofeele. Hagi n-a câştigat niciodată Champions League (fosta „Cupă a Campionilor Europeni”), ci doar cupa UEFA şi 2 Supercupe ale Europei cu Galatasaray şi Steaua, tocmai pentru că a fost disciplinat de Lucescu. Şi asta nu se poate pune pe seama ghinionului; Real Madrid şi Barcelona nu erau cele mai bune din Europa în acel moment, însă fiecare dintre ele putea câştiga o cupă europeană. Sejurul său la Barcelona l-a adus într-un adevărat dream-team de atac, cu bulgarul Stoicikcov şi brazilianul Romario. Cei 3 însă n-au reuşit să facă un trio precum Van Basten, Gullit şi Rijkaard la AC Milan cu câţiva ani înainte, în special datorită individualităţii celor 2 balcanici. Fiecare era strălucitor individual, însă nu la fel de strălucitor în trio. Şi asta s-a văzut în faptul că echipa nu înscria suficient. În plan concret, asta înseamnă puterea de a scoate mingea către un coechipier mai bine plasat în teren, atunci când eşti înconjurat de adversari, de obicei după un dribling reuşit.
Din păcate, o forţă nevăzută a împiedicat ca Mircea Lucescu să ajungă din nou la naţională, în acord cu talentul şi înţelepciunea sa de manager. Hai să zicem că în 1994 nu se ştia despre performanţele lui ca antrenor! Dar după aceea, era de bun augur o schimbare, în acord cu interesul de a schimba ceva. Hai să zicem că oferta celor de la Inter din 1999 nu putea fi refuzată, şi federaţia nu putea concura cu ea! Dar după aceea „il Luce” ar fi fost disponibil. Aceeaşi forţă nevăzută a împiedicat ca altă legendă, Gică Popescu să ajungă la cârma federaţiei. Am scris articolul „Iartă-ne, Gică Popescu!” , şi iată că acum scriu şi „Iartă-ne, Mircea Lucescu!”, deşi el nu a trecut prin trauma închisorii a baciului. Dar iată că experienţa pierderii calificării i-au produs infarctul ce i-a adus sfârşitul…!
După reproşurile care i s-au făcut, Anghel Iordănescu a trecut la extrema opusă în anii 2014-2016 când România a jucat prea prudent, cel mai urât fotbal din istorie la nivel de echipă naţională, după modelul „autobazei”. Dar, după cum am spus, nu pe Anghel Iordănescu vreau să îl atac; omul a dat tot ce a putut, atât ca fotbalist cât şi ca antrenor. Vreau să atac tocmai acea forţă nevăzută care şi-a bătut efectiv joc nu doar de fotbalul românesc, ci de întreaga noastră ţară după 1989! Ei sunt securiştii defectori la spionajul străin despre care am tot spus în ultimii 3 ani. Ei au fost jucaţi pe degete ca papiţoii de către spionii occidentali, cu scopul distrugerii acestei ţări şi vânzarea „resurselor umane” pe post de mână de lucru ieftină. Ei au organizat mascarada din 1989 şi după. Ei l-au diabolizat pe Gică Popescu spre a nu fi ales şi a nu prelua Federaţia Română de Fotbal. Ei l-au scos din nimic şi pus efectiv şef la FRF pe acest papiţoi tocilar de Burleanu. N-am nimic cu tocilarii! Să scrie fenomenologie, poezii, proză, etc.! Dar nu poţi să pui în fruntea fotbalului un om care cade în fund ca bietul Emil Constantinescu atunci când loveşte o minge! Ei s-au calicit în a-i pune lui Luce un contract pentru naţională, atunci în plenitudinea forţelor, cand aveam şi fotbalişti de valoarea sa de antrenor, nu acum. Şi, ca să fie cireaşa de pe tort, tot ei l-au omorât când l-au re-numit antrenor abia acum, la 80 de ani. În loc să-l lase în pace să-şi vadă de nepoţi, neosecuriştii au încercat să îşi repare după 3 decenii neghiobia şi incompetenţa şi l-au pus la bătrâneţe în fruntea naţionalei…
Aşa socialist sau beizadea cum a fost Valentin Ceauşescu, cu mijloace uneori meschine de a legitima jucătorii, a reuşit să facă din Steaua în 1986 cea mai mare performanţă a fotbalului românesc. A doua mare performanţă este a doua finală de UCL (CCE) jucată în 1989, chiar dacă pierdută patetic în faţa lui AC Milan. Iată că neosecuriştii ăştia de astăzi sînt şi incompetenţi, şi genocidali. Fotbalul românesc merge din rău în mai rău, ca însăşi ţara. Parcă sunt blestemaţi, pur şi simplu! Orice fel de încercare de a-şi repara greşeala, oricât de sinceră ar fi duce la o tragedie şi mai mare… Şi în numele lor, iartă-ne, Mircea Lucescu! Odihneşte-te în pace, maestre! Îţi doresc şi ne doresc să-l antrenezi pe Daniel Prodan la naţională într-o lume mai bună, la reîntoarecerea lumii!
