Cum România a refuzat vaccinarea, siguranţa sărăcirii sporite a poporului nu a mai fost aşa de mare. Prin urmare spionii civili au testat un pic apele spre a vedea reacţiile, dar şi pentru a dirija frustrarea publică dinspre politicieni pe companiile de distribuţie a energiei. Ingineria dezinformaţională e genială, însă şansele ei de reuşită 100% sunt minime. Mai mulţi abonaţi ai companiilor de distribuţie ai energiei electrice au fost ameninţaţi cu debranşarea, doar pentru că au depăşit consumul stipulat în contract. Facturile la gaze au ajuns şi de 7 ori faţă de luna trecută. Un bărbat a făcut infarct când a văzut factura la gaze”, este un titlu de articol preluat de majoritatea trusturilor de presă. Nu vi se pare cumva ciudat faptul că scumpirile la energie au fost atât de mari? În general scumpirile şi inflaţia se fac ceva mai subtil, pentru ca omul simplu să nu o simtă şi să nu se revolte. O astfel de scumpire uriaşă se întâmplă de obicei în cazurile de inflaţie scăpată de sub control, specifică ţărilor lumii a 3-a. Însă în acest caz preţurile cresc galopant la toate produsele, nu doar la energie, ceea ce nu s-a întâmplat la noi. Faptul că restul de produse nici măcar nu s-au scumpit 100%, în timp ce energia a ajuns la astfel de valori, arată că aici este un caz de criză nu are un fundament strict fiscal.
O a doua bizarerie este că apoi, la o săptămână de clocot mediatic, iată că guvernul vine şi ameninţă în stânga şi în dreapta că le suspendă licenţa acelor companii, şi că vechile facturi pot fi folosite ca hârtie igienică, pentru că valorile lor se vor recalcula. Cei care cred că această manevră este exclusiv una fiscală, o încercare de suprataxare a populaţiei pentru atragerea unor sume la bugetul de stat, au în acest pas înapoi un conta-argument. O astfel de măsură ar fi avut mai mari şanse de reuşită dacă era făcută mai discret. Dar băieţii de la butoane ştiu oricum că aşa ceva este imposibil de realizat acum, , în condiţiile scumpirilor deja existente. Dacă ar fi fost astfel, atunci scumpirile ar fi fost mai lente şi la toate produsele, cât mai discret făcute.
Dimpotrivă, această criză este indusă artificial, şi special făcută să explodeze cât mai puternic şi să provoace o defulare anticipată a furiei populare. Această manevră este o inginerie informaţională menită în primul rând să descarce frustrările populaţiei în afara politicienilor şi medicilor, după evenimentele din ultimii 2 ani. Sistemul dictatorial-(dez)informaţional aplică o descărcare a frustrării specifică primei luni de după sărbătorile de iarnă, moment în care populaţia e foarte frustrată, şi în care au loc cele mai multe divorţuri. Acum 10 ani, în această perioadă, explodau protestele anti-Băsescu. Situaţia este destul de similară şi acum, când a răsuflat povestea cu beneficiile vaccinării şi criza economică a dus populaţia la limita revoltei. Politicienii şi medicii sunt primii vizaţi de ura populară, primii pentru că au scos medicamentele din farmacii, iar ceilalţi pentru că nu au vorbit despre dedesubturile plandemiei. În contextul percepţiei publice paranoide asupra programului de vaccinare ca demers de eutanasiere în masă, o astfel de inginerie dezinformaţională a fost menită să arate că totuşi guvernul a luat partea cetăţeanului, că nu e un bau-bau, ci apărătorul său.
Recunosc această manevră pentru că şi eu am luat parte la ea, făcută la nivel microsocial, pe spinarea unor angajaţi cărora le-am fost şef o perioadă la o firmă semi-fantomă la care am lucrat la un moment dat. Patronul m-a angajat pe mine ca grafician ceva mai experimentat, plus alţi câţiva oameni lipsiţi de experienţă pe care eu să-i şcolesc. Avantajul pentru el era că doar mie îmi plătea un salariu mai mare, ei fiind plătiţi ca oameni „în probe”. Scopul lui era să mă folosească până când ei învaţă şi apoi să scape de mine, şi să lucreze doar cu ei, pe salarii oricum mai mici decât al meu. Şi a făcut asta printr-o inginerie socială extrem de abilă, pe care eu am înţeles-o mult mai târziu. După vreo 6 luni, într-o zi m-a chemat la el în birou să-mi spună că e nemulţumit de cum aceştia evoluează, şi că îl „trag în piept” prin lipsa lor de profitabilitate. Aşa ceva m-a suprins, pentru că oamenii evoluaseră chiar bine şi aveau asset-uri pe care nu era nevoie să le mai corectez. Mi-a cerut să le tai din salariile unora dintre ei, ulterior am înţeles că erau predispuşi să accepte frustrarea scăderii salariilor, în urma testelor psihologice pe care le făcuseră iniţial, la angajare. Îmi aduc aminte că acesta mi-i indicase clar pe aceia şi nu pe alţii, probabil care arătaseră o personalitate mai rigidă privind această temă.
Patronul ştia că ei sunt mai uşor de manipulat dar nu ştia cât anume, şi atunci m-a folosit pe mine drept unealtă pentru a afla acest procent. Mi-a oferit o cotă de 10 % din suma tăiată, şi mi-a cerut să fiu cât mai drastic, altfel dă faliment, cu totul alt discurs faţă de ce fusese înainte, la angajare... Desigur, faptul că se considera înşelat punea presiune pe mine însumi, care păream un manager incapabil să scot profitul maxim din echipă. Aşa că, coroborat cu procentul de 10% din penalizările salariilor lor, eu aveam toate motivele să le găsesc nod în papură în munca „slabilor de înger” din echipă. „Banii sunt ochiul dracului” au zis bătrânii noştri, şi, da, aveam să observ asta pe propria piele. Pe lângă sporul de viteză de lucru, aveam ocazia să-mi rotunjesc veniturile şi prin presiunea pe care o făceam pe subalterni. Eu eram pentru prima dată în postură de şef, şi aveam determinarea personală ca echipa mea să atingă performanţe maxime. Acest impuls tineresc te poate face să ai comportament de câine capitalist, cu toată filiaţia mea kantiană în care am investit ani de studiu prin biblioteci. Deşi era intuibilă adevărata intenţie a patronului, totuşi am ajuns să cred că fac acele lucruri pentru a-i salva firma.
Oamenii nu aveau experienţă, aşa că făceau greşeli inerente, greşeli pe care şi eu le făceam la început, etapă pe care ulterior o depăşisem. Greşeala lor: câştigul meu. Aproape că ajunsesem să câştig mai mult din cota luată pentru penalizările subalternilor decât din viteza de lucru a echipei. Aici îşi are rădăcina însuşi sadismul, pe care l-am descris în detaliu în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” . Pentru că, fără să-mi dau seama, ajunsesem un vânător de greşeli. Desigur, după un timp, unul dintre ei a explodat de furie şi şi-a dat demisia. Echipa l-a susţinut, cum era şi normal. Eu am picat la mijloc, şi m-am trezit şi urecheat de patron în faţa lor, acuzându-mă că sunt slab manager şi că îi sperii angajaţii, deşi el îmi spusese în mod expres să fiu cât mai dur. Dar, atunci, el părea salvatorul lor, şi nici gând să le pară cumva că el se află la originea acestui conflict. Cum mă mai puteau crede subalternii că el mă pusese să le tai salariile, după ce acum părea că e salvatorul lor? Am dat-o efectiv în bâlbâială.
Această întâmplare a fost un fel de „trezire din somnul dogmatic” faţă de capitalism, în ceea ce mă priveşte. Ea este modelul capitalismului în general, un război de dezinformare. Patronul ştia că eu pot face o astfel de greşeală tipică de începător în management, presându-i prea mult, dar din care el a aflat exact cât poate întinde coarda privind salariile, în aşa fel încât să nu-i plece angajaţii. Eu eram cel mai experimentat dintre ei, între timp îi învăţasem cam ce aveau nevoie să ştie, aşa că prin această manevră el a împuşcat 2 iepuri dintr-un foc: pe de o parte a aflat cam cu ce salarii sunt oamenii lui mulţumiţi, şi pe de alta a şi scăpat de un salariu mare, ce mi-l dădea mie. Ei bine, cam acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi cu guvernul care, prin aceeaşi inginerie dezinformaţională făcută la nivel metasocial, mai reduce cât de cât din furia populară şi o direcţionează către corporaţii, la fel cum patronul a dirijat-o spre mine. Acum rămâne de văzut dacă guvernul va câştiga popularitate din aşa ceva. Patronul acelei firme a trebuit să închidă, totuşi după un an sau 2.
