Dacă până acum capitalismul avea grijă să facă imagine de terorişti protestatarilor, înainte de a-i reprima, zilele astea acesta s-a întors către modelul dictaturii clasice, prin reprimarea directă a camionagiilor din Ottawa, Canada. Aceştia au avut o iniţiativă nemaivăzută până acum în mişcările de stradă, respectiv ocuparea cu utilaje mari, tiruri şi camioane, a unor spaţii publice, în special în jurul Parlamentului Canadian. Având ca model mişcarea „Occupy”, şi ea dezmembrată prin forţă, de data aceasta camioanele au fost impermeabile la acţiunile de ridicare din partea poliţiei, precum s-a întâmplat la începutul primului deceniu al mileniului 3. Dacă un cort „Occupy” putea fi scos de un riot-poliţist, iar membrii lui puteau fi evacuaţi de 4, un camion are nevoie de utilaje de punere în mişcare. Folosind camioanele ca pe adevărate baricade, reprimarea e mult mai clar vizibilă decât în cazul „Occupy” ; dacă vine riot-poliţia şi te ia pe sus, asta nu pare un act de agresiune. Dar dacă geamurile camioanelor sunt sparte iar şoferii sunt bruscaţi şi arestaţi, plus camioanele confiscate, asta artă mult mai clar apucăturile represive. Convoiul camioanelor a arătat mai bine populaţiei că gargara asta despre drepturile omului, libertate şi democraţie e o vorbă în vânt. Mulţi au trăit un şoc văzând cum ţara lor pe care o considerau liberă, se dedă la ala ceva, fiind obişnuiţi cu această retorică.
Iniţial protestul a părut să fi lăsat în pace, conform cu principiile protestului. Însă, pe măsura trecerii timpului, el a atras numeroşi susţinători locali, majoritatea vaccinaţi; deşi această mascaradă s-a dorit a fi un mod de dezbinare a populaţiei pe tema vaccinării, iată că truck Occupy a dus mai curând la coeziune, solidaritate şi dorinţă e luptă împotriva guvernului. Faptul că protestatarii nu au văzut sistemul bancar şi, implicit, spionajul civil , dincolo de guvern, e un neajuns. Însă faptul că nu au picat în plasa dezbinării, este un mare eşec pentru plandemie. Sprijinul popular pentru şoferi a fost superb, oamenii aducându-le mâncare, bani şi carburant. S-a iscat apoi un circ al confiscării canistrelor şi amendării celor ce-i aprovizionau, în ciuda legislaţiei care presupune sprijinul celor care se află la nevoie în condiţii de iarnă, cu temperaturi situate în jurul a – 20 grade. Dincolo de asta, mişcarea camioanelor a dat idei de protest şi altora, în întreaga lume. Aşa că iată, după 21 de zile, sistemul represiv a trecut la mijloacele sale dictatoriale clasice. Riot-Poliţia atrecut la măsuri violente. Protestatariau fost loviţi cu sălbăticie, precum cei din 10 august 2018, de la noi, sau, mai exact, precum în 13-15 iunie 1990. Poliţia călare a intrat efectiv cu caii legaţi la ochi în mulţime, călcând efectiv peste oameni. Apoi a arestat cam 100 de persoane (desigur, fără motiv), le-a ţinut ore în şir la temperaturi sub – 10 grade, după care le-a abandonat într-un câmp precum Stalin cu deportaţii în Siberia.
Arestarea protestatarilor s-a făcut doar cu motivarea protejării lor de cumplitul virus. Destul de convenabil sub aspectul dezinformaţional; în loc să creezi diversiuni de denigrare a protestatarilor, precum am descris în documentarul meu „Diversioniştii” , e mai comod să investeşti într-o echipă de microbiologi, care să creeze şi să perpetueze angoasa contaminării. Orice fel de acţiune represivă sau prădătoare poate apoi fi justificată ca acţiune de protecţie a sănătăţii publice. Protestatarii au învăţat strategia autorităţilor de a infiltra diversionisti printre ei, şi s-au delimitat net de aceştia. Pe parcursul a 21 de zile de proteste nu s-a întâmplat niciun incident care să necesite restabilirea ordinii, decât dreptul constituţional la protest, garantat şi în Canada, la fel ca în orice ţară "liberă". Spulberarea acestor drepturi a atras o escaladare a protestelor în mai multe oraşe canadiene, cetăţenii observând că restricţiile nu au urmărit sănătatea publică, ci o încercare a mării cu degetul, spre a vedea cum suportă occidentalii un regim dictatorial, şi cum poate acesta fi convertit în profit, după modelul Chinei .
La cum evoluează lucrurile, probabil că moşii din CIA, care au organizat mascarada din 1989 în estul Europei şi România în special, îşi cam rod unghiile acum, când China a reuşit o revoluţie economică, cu retorică specific comunistă. În loc să facă aici "Revoluţie" din instigare la război civil, mai bine făceau invers, aducând dictatura comunistă în Occident şi conversiunea sa în capitalism sălbatic, şi acum China avea un rival. Dar, un astfel de deziderat pare prea fantezist pentru lumea occidentală, odată cu marile greve împotriva industriaşilor din secolul 19, culminând cu celebra grevă de la Chicago din 1886. Nepoţii lor încearcă o resetare a lumii pe la jumătatea secolului 19, cu infuzie de diverstisment şi droguri într-un stil de viaţă muncitoresc draconic. Însă deja spaimele transgeneraţionale ale sclavagismului clasic străbat prin sufletul omului contemporan occidental. Acest obiectiv s-a născut aproape mort, mascarada fiind doar o simplă testare provizorie a omului simplu de a accepta târgul.
China se află în alt registru social, geografic şi, în special, demografic. China a avut nevoie de capitalism acolo pentru a reduce populaţia, scăpată de sub control în anii 1990. Capitalismul, ca instrument de reducere demografică, pare o ironie tragică a ceea ce însemnă acesta: o definiţie prin excelenţă a celui mai odios din toate sistemele sociale care au existat vreodată în istorie (comunismul a fost „parfum”, pe lângă crimele capitalismului). Scăderea natalităţii este o constantă dovedită statistic, iar diversiunile făcute pentru schimbarea regimurilor politice din Europa de est au avut şi acest scop al atragerii populaţiilor tinere spre a suplini acest dezastru demografic. Statistic vorbind, capitalismul este un genocid mocnit, unde cadavrele nu există, fiind nenăscute, parcă ascunse de capacitatea sa de a falsifica istoria.
Situaţia dramatică suprapopulării din China a putut însă fi redresată prin această otravă ; ne aducem aminte de măsurile absolut draconice de a impune familiilor limita a doar unui singur copil. Cel mai "uman" gest a fost acela de a nu-l/nu-i declara pe cel/cei "excedenţi". Dar fără acte şi recunoaştere, al doilea copil era o paria încă de la naştere, precum vechii bastarzi, cărora limbajul comun le-a şi creat o conotaţie peiorativă. Mai rău a fost când copilul, în special de sex femeiesc, era lăsat să moară, de trama represaliilor dinspre autorităţi, din cauza faptului că familiile preferau un băiat, pentru că muncea mai eficient. Oare cât de damnat să fie considerat un copil, ca al doilea născut în acea perioadă? Câte coşmaruri or fi avut copiii ilegali chinezi, cu autorităţile cotrobăind după ei prin cotloanele din gospodării precum naziştii după evrei? Şi mai rău de aşa, în China s-a putut ajunge la cazurile de infanticid dublat de canibalism , dramă pentru care această ţară a avut o oarecare notorietate în experimentele sociale prin care a trecut în secolul al 20-lea. Tot timpul în istorie viaţa umană a fost o marfă, dar aceste exemple au făcut-o marfă industrială.
Dar iată că genocidul chinez şi-a găsit un partener pe măsură şi s-a căsătorit cu capitalismul. Perechea pare făcută una pentru alta. Justificarea pentru capitalismul sălbatic, dar extrem de profitabil de acolo, a venit de deasupra politicii şi politicienilor; nimeni nu poate fi blamat pentru faptul că ţăranul chinez nu mai are pământ unde să cultive orezul sau orice altceva care aduce provizii în bucătărie. Capitalismul i-a propus ţăranului un alt stil de viaţă, singura „alternativă” la lipsa oricărei alta, în lipsă de spaţiu pentru agricultură. Pentru el alternativa era foamea sau canibalismul. Pentru demagogii chinezi , capitalismul sălbatic a fost o formă onorabilă de a guverna în faţa foametei sau canibalismului. În aceste condiţii nu mai contează ideologia, ci doar profitul. Iar acesta a explodat, în special în ultimii 10 ani. Orice guvernant îşi doreşte succesul maxim al naţiunii sale; dar să ajungi puterea numărul 1 în lume în 20 de ani de la înecarea în sânge a revoltei din piaţa Tiananmen în 1989 , e deasupra celor mai optimiste previziuni.
Occidentul nu a trecut prin aşa ceva, iar experimentul de 2 ani e în mare parte eşuat. Prelungirea mascaradei a dus la proliferarea „teoriilor conspiraţiei”, extrem de neproductive concret, în câmpul muncii. Valurile de proteste nu pot fi potolite decât cu noi zăhăreluri, care se traduc prin creşteri ale nivelului de trai pentru omul simplu. La uşă bate deja „venitul de bază”, o formă de permanentizare a ajutoarelor sociale . Iată cum, în locul scăderii nivelului de trai, ingineria socială va trebui să-l crească, după această mascaradă. La fel s-a întâmplat şi cu cele două războaie mondiale; primul a vrut să pedepsească Germania pentru gonirea familiei Rothschild de pe teritoriul său, dar a dus la şi mai multă ură faţă de ea, ceea ce a degenerat în anitsemitism, în general. Al doilea război mondial a trebuit să repare consecinţele primului, respectiv distrugerea antisemitiştilor, după cum voi detalia în documentarul la care lucrez acum. Rezultatul a fost bruma asta de „drepturi ale omului” în perioada postbelică, adică o ridicare a nivelului de trai pentru a evita revolte şi mai mari.
Toate aceste diversiuni par să fie mai curând eşecuri, dublate de crime în masă pe care aceste dinastii au reuşit să le trimită departe de ograda lor până acum, printr-un uriaş aparat de dezinformare. Aşa s-a întâmplat şi cu acest experiment. Însă problema s-a mutat în China. Membrii activi ai dinastiilor Rothschild şi Rockefeller s-au mutat în China şi, odată cu ei, cei mai importanţi strategi sociali din CIA. De acolo vor da în scurt timp ora exactă în lume. Deocamdată lucrurile par bune. Însă acumularea frustrărilor omului simplu din exces de muncă va erupe la un moment dat şi acolo, în proteste de stradă nemaivăzute. Căsătoria asta fericită dintre cei doi monştri va duce la naşterea unui monstru nemaivăzut vreodată în istorie, în viitor. Spionajul civil, cel care a instigat atâtea genociduri în ultimele 2 secole, trebuie să facă cumva să oprească acest tăvălug. Eu unul nu văd cum. Angoasa copiilor vânaţi e mai mare decât teama de moarte.
