Cazuri de nume probabil fictive din lista morţilor în urma evenimentelor de la Timişoara de până în 22 decembrie 1989

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

2.1.3. Cazuri de nume probabil fictive din lista morţilor în urma evenimentelor de la Timişoara de până în 22 decembrie 1989

Numărul de morţi ai războiului civil instigat la noi în ţară de CIA în 1989 vizează alt set de minciuni grosolane. Acestea se află la aceeaşi cotă cu cele privind evenimentele din decembrie 1989 în general. Prototipul acestor minciuni se regăseşte în mutarea tacticoasă din pix a ziaristului şi poetului Ioan Monoran între „martirii al revoluţiei”, caz amintit în secţiunea anterioară, deşi omul a murit de infarct pe 2 decembrie 1993. Cva de genul acesta se va regăsi şi în cazul Călin Nemeş de la Cluj şi mai multe cazuri de acest gen la Bucureşti. În goana disperată de a acoperi cât mai credibil minciunile radioului Europa Liberă despre existenţa unui genocid, pilonii locali ai CIA au aruncat în această numărătoare orice cădea la număr. Morţii total inutili de după 22 decembrie dar şi ce de dinainte au fost artificial produşi doar pentru a cârpi această minciună denigratoare asupra regimului.

Am amintit în secţiunea aceasta de cei 10 morţi daţi în mod mincinos ca ucişi pe scările catedralei din Timişoara. A apărut ulterior o filmare ce infirmă existenţa morţilor după intervenţia armatei în scop de împrăştiere, din care am inserat şi eu o secvenţă la începutul documentarului meu. Această manufacturare a măcelului pe scările catedralei este un produs de manipulare compus în primul rând din minciuna locaţiei, şi apoi de inventarea unor persoane fictive care se regăsesc în această listă, despre are am să analizez mai jos. Cei care sînt daţi ca ucişi pe scările catedralei din Timişoara sînt următorii:

Gîrjoabă Dumitru Constantin
Stanciu Ioan
Wittman Petru
Fecioru Lorenț
Balmuş Vasile
Haţegan Petru
Isfan Andrei
Csizmarik Ladislau
Măriuţac Ioan, datat ucis în 18 decembrie 1989
Leia Sorinel Daniel, datat ucis în 18 decembrie 1989

Am luat aceste imagini foarte clare cu nici un om căzut pe scările catedralei de la minutul 38.51 al documentarului „Death of a Dictator - ABC News”. Această secvenţă a fost o neglijenţă crasă a autorilor în contextul în care acest material e plin de minciuni. Dar această secvenţă a scăpat miraculor. Până atunci am văzut zeci de documentare în care ea era fie blurată, fie întunecată, fie afectată de efecte speciale încât să nu se vadă treptele. Tema aceasta cu uciderea dizidenţilor pe scările catedralei a avut o rezonanţă emoţională denigratoare foarte bine studiată spre a fi îndreptată împotriva regimului dinspre majoritatea românilor. Ea a exploatat ateismul principial al comunismului în sensul denigrării sale în percepţia opiniei publice. Exagerarea laturii criminale a ateismului este un mod de a caricaturiza denigrator unul dintre principiile comunismului dar la care aderă şi alţii. Pe baza faptului că în 1989 majoritatea românilor erau credincioşi, CIA a venit cu această minciună ce confirmă în mod fals prelungirea ateismului în imaginea sadică de ucidere a credincioşilor. Însă sadismul, cu criteriile specifice formei moderate descrise de tratatele de psihopatologice în special DSM, şi cu cele ale formei ucigaşe pe care eu le-am descris în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” , este o realitate specifică societăţii capitaliste, mai puţin a celei comuniste. După cum Ceauşescu era acuzat la acel simulacru de proces în 1989 de planul pe care CIA îl avea pentru România, respectiv sabotarea economiei naţionale şi distrugerea satelor, în acelaşi fel ateismul comunist era manufacturat să devină sadism pentru regim prin această minciună a morţii de pe scările catedralei.

Am arătat în documentar începând de la ora 02:45 despre cum au fost aduse cadavre dezgropate care aparţineau unor oameni ce muriseră înainte de manifestaţiile anti-regim. Unii medici necrologi şi-au recunoscut cadavrele lucrate cu săptămâni înainte de începerea mascaradei la Timişoara, care ajunseseră miraculos „victime ale revoluţiei”. Este relevantă povestea spusă de istoricul Ioan Scurtu de la ora 02:46 despre presupusa mamă moartă împreună cu bebeluşul pe burtă, care de fapt nu aveau legătură genetică, murind cu mult timp înainte de evenimentele de la Timişoara. Cine ştie de prin ce cimitire aceşti decedaţi au fost extraşi şi daţi ca martiri ai „revoluţiei” în timp ce rudele lor aflate în viaţă habar nu aveau unde se află. Un minut mai devreme faţă de această secvenţă vedem cam 10-15 deshumaţi dintr-o groapă comună. Ne putem imagina că între ei există astfel de deranjaţi de somnul cel de veci de către inginerii sociali, creatori de minciuni în istorie. La minutul următor am inserat lista cu cele 12 persoanele ce par fictive din acel număr de 42 de morţi (sau 40, 41, 43, sau 60, depinde de sursă) trimişi de la Timişoara la Crematoriul Cenuşa din Bucureşti pentru incinerare.

Am văzut multe similitudini între manufacturarea atacului de la Pearl Harbor şi a cea a „revoluţiei române din 1989”. Tema personajelor fictive de la noi se află însă la antipodul intenţiei spionajului civil american de a ascunde şi izola supravieţuitorii acelui atac pentru a nu transmite grosului societăţii grozăviile pe care le experimentaseră acolo, în special ignorarea alarmei date de radarul de la Opana despre interceptarea avioanelor japoneze cu 50 minute înainte de atac. Dimpotrivă, la noi morţii din alte cauze au fost trecuţi din pix la grupul de câţiva martiri autentici, ucişi din interesul manufacturării unei false revoluţii, aşa cum morţii de boli terminale au fost trecuţi la victime COVID, pentru a exagera gravitatea pandemiei . Alţii au fost scoşi din neant ca morţi pentru a da un oarecare aspect realist acelui şir de minciuni transmise de radio Europa Liberă despre „sutele de mii de victime”  care au manipulat cetăţenii să iasă în stradă şi să protesteze împotriva „regimului criminal”.

În web-site-ul romanianrevolutionofdecember1989 la numărul de „morţi în revoluţie” sînt adăugaţi la fel de tacticos şi cazurile de sinucidere, respectiv:

Savu Sorin, locotenent-major la UM 01876, s-a sinucis la 23 decembrie în incinta unităţii. Familia pune la îndoială varianta oficiala.
Moldovan Ioan, 20 ani, militar in termen la UM 01926, s-a împuşcat la 26 decembrie din neatenţie în incinta unităţii.
Coca Ioachim, muncitor civil la UM 01824, sinucidere prin împuşcare la 30 decembrie.

De asemenea, în această groapă dezinformaţională au fost aruncaţi şi dispăruţii inerenţi oricărei perioade într-un oraş mare precum Timişoara. Da, este posibil ca unii dintre ei să fi fost victime ale vânătorii lunetiştilor, după care au fost apoi duşi spre incinerare la Bucureşti, deşi operaţiunea „Trandafirul” este posibil să fie şi ea tot una fictivă. Dar, în aceeaşi măsură e posibil ca ei să fi dispărut ucişi de alte cauze, în acord cu modul în care dispar constant oameni în comunităţile aglomerate. Descrierea lor ca sigure victime ale „revoluţiei” este o încălcare a principiilor conversiei propoziţiilor din logica formală dinspre particular înspre universal (SiP – PaS/SiP), deşi inducţia logică, cea mai importantă acţiune a gândirii, se bazează pe acest principiu. În aceeaşi secţiune linkată mai sus am amintit cazurile Cardos Traian şi Popescu Rozalia Irma, care au murit în accidente rutiere în data de 17 decembrie, şi ei trecuţi din pix în grupa martirilor. Unele decese datorate unor descărcări accidentale inerente ale armelor au fost şi ele trecute la martiri.

În toată ţara astfel de accidente au fost puse, „din pix” în rândul martirilor. Cel mai stringent caz este cel a lui Victor Şoiman care şi-a împuşcat accidental sora Angela Elisabeta la Brăila, făcând o glumă cu un pistol lăsat nesupravegheat pe o masă (sau poate intenţionat lăsat acolo). Şoiman Angela Elisabeta este recunoscută ca erou martir atât în tabelul nominal cu eroii-martiri propuşi de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 pentru decretul prezidenţial nr. 1.379 din 12 decembrie 2006 privind conferirea titlului de erou martir al revoluţiei române din decembrie 1989 şi a titlului de luptător pentru victoria revoluţiei române şi a medaliei Revoluţia română cât şi în web-siteul „portalulrevolutiei” . Un alt caz tot de la Brăila este al lui Roadevin Cristache, dat ca împuşcat accidental de Ion Frătescu, care s-ar fi împiedicat pe scări şi a declanşat accidental arma. Roadevin Cristache este menţionat ca martir atât în tabelul nominal pentru decretul nr. 1.379 cât şi în web-siteul „portalulrevolutiei”. E posibil să fie o poveste romanţată şi să fi fost o eroare, ca multe dintre acele erori instigate. La Brăila s-a repetat în mod cam prea bizar fenomenul de împuşcare accidentală în acea perioadă: soldatul Bocăneţ Ionel a început să danseze cu mitraliera în mână şi a tras un foc din greşeală în soldatul Munteanu Constantin, care a murit ulterior. Şi acesta există în tabelul nominal pentru decretul nr. 1.379 dar nu şi în web-siteul „portalulrevolutiei”. Multe astfel de decese accidentale au fost trecute la martiriu, fără să se afle despre ele. Un astfel de caz este relatat la pagina 444 din volumul „Revoluţia din 1989: învinşi şi învingători”, editura Polirom, Iaşi 2020, coordonat de Anneli Ute Gabanyi, Alexandru Muraru, Andrei Muraru şi Daniel Şandru. Citim aici despre cazul lui Georgian Băran care iniţial a susţinut că fusese rănit grav de un terorist ce ar fi tras din cabina unei macarale. Ulterior Băran ar fi lăsat o scrisoare prin care recunoştea că în el au tras militarii din propriul grup, probabil accidental.

De asemenea, ne aducem aminte de posibilul dispărut Zornek Otto-Nicole, faţă de care mi-am exprimat îndoiala cum că ar fi o persoană reală încă din documentar. El nu există în rechizitoriul 29 iulie 2022 din dosar nr. 11/P/2014 sau în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014 . De asemenea, nu este menţionat nici în listele cu despăgubiri de la CEDO şi nici în tabelul nominal pentru decretul prezidenţial nr. 1.379 din 12 decembrie 2006. Voi arăta mai jos că acest lucru nu e tocmai un indiciu 100% al inexistenţei persoane ce nu este consemnată. Însă poate fi un indiciu oarecare, chiar dacă ceva mai slab. Atât website-ul „portalulrevolutiei” cât şi romanianrevolutionofdecember1989 dar şi articolul „Eroii revolutiei (2)”, publicat la 20 decembrie 2004 de Jurnalul Naţional , îl dau ca fiind posibil unul dintre cei incineraţi la Bucureşti . În lista folosită de mine în documentar el este dat sigur ca incinerat la poziţia 39. Iată o adevărată dialectică hegeliană între real şi posibil coborâtă din abstractul idealismului în concretul mercantil al escrocheriilor oficiale în aceste acte de dezinformare, cu scop de exagerare a numărului celor ucişi în acea mascaradă cu conotaţii tragice!

Un alt caz de dispariţie trecută la martiriu este cel lui Pisek Ştefan, care ar fi fost ucis pe 17 decembrie la Timişoara, şi pe care website-ul „portalulrevolutiei” îl dă tot ca persoană trimisă la incinerare la Bucureşti. Pe lângă faptul că este sugerat a ocupa un loc între cei 3 neidentificaţi (după alte surse ar fi chiar 4, sau 7, sau 8), acest nume are şi o problemă în a fi identificat înainte de dispariţie … Nici el nu există nici în listele cu despăgubiri de la CEDO şi nici în tabelul martirilor din decretul nr. 110/1991. O primă referire oficială la el se găseşte la pagina 27 din cartea lui Lucian-Vasile Szabo „Revoluţia din 1989 în spitalele timişorene”, Editura Memorialul Revoluţiei 1989, Timişoara 2014, în câteva rânduri neconcludente. Buletinul ştiinţific şi de informare 2/2007 editat de „Asociaţia Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara” îl descrie scurt la pagina 70 ca fiind născut la 01.01.1935, în localitatea Valea Ungurului, judeţul Sălaj. Website-ul romanianrevolutionofdecember1989 îl dă ca dispărut şi are meritul că doar sugerează că ar fi fost ucis în decembrie 1989 . Dar, la fel ca şi în cazul anterior, aşa ceva este o posibilitate nu o certitudine. Dacă chiar a existat, e posibil ca moartea acestui om să fi survenit altundeva, în altă perioadă, şi apoi trecut din pix la morţii din decembrie 1989 de la Timişoara pentru a îngroşa numărul victimelor, după modelul deja clasic. Vom vedea la Bucureşti mai multe astfel de cazuri. Romeo Bălan citează la pagina 83 din cartea sa „Victimele revoluţiei : Timişoara – 1989”, Editura Memorialul Revoluţiei 1989, Timişoara, o declaraţie a unui martor ocular pe nume Kos Alexandru conform căreia acesta ar fi fost căzut la pământ împuşcat. Dar, mai departe avem problema cu identificarea lui Kos deşi acesta există în tabelul martirilor din decretul nr. 110/1991.

Cei doi dispăruţi, care de fapt ar fi doar unul, şi de fapt niciunul (sic!), pentru că sigur au fot incineraţi, au cam ocupat locurile persoanelor neidentificate din lista de mai sus. Ei au ocupat un singur loc sau două. Deci mai rămân tot atâtea „neocupate”. Dar în 2004 website-ul hotnews, prin articolul „Operatiunea «Trandafirul», disparitia mortilor Timisoarei” aduce 4 persoane neidentificate incinerate la crematoriul Cenuşa, preluând date dintr-un articol din Jurnalul Naţional. 5 ani mai târziu faţă de acest articol, website-ul romanianrevolutionofdecember1989 vine cu bomba: numărul incineraţilor neidentificaţi de la crematoriul „Cenuşa” ar fi fost totuşi de 5. Pam Pam. Aceştia ar fi:

Csizmarik Ladislau,
Ewinger Slobodanca,
Radu Constantin
Ianos Paris.
Florian Antoniu Tiberiu.

Această „sursă” susţine că 4 dintre cei pe care lista de mai sus îi dă sigur ca incineraţi nu ar avea certificat medical iar moartea ar fi fost stabilită prin mărturii. Pentru primii 4 dintre ei eu am găsit câteva urme în spaţiul public şi în acest moment merg pe opţiunea că au existat. Al patrulea este … „new entry”. Dar să nu ne hazardăm cu anticiparea evoluţiei sale în această listă şi să ne concentrăm pe primii 4! Cineva minte grosolan aici. Dacă cei 4 nu au avut certificat medical, atunci de unde se ştie că au fost incineraţi? Să nu-mi spună nimeni că ei ar fi avut martori între cei decedaţi (şi eventual că ar putea să confirme), că nu cred…! Dacă s-a mers în orb, atunci de ce nu s-au menţionat cele 7 persoane neidentificate, respectiv aceştia 5 plus cei doi de mai sus?

Dar lucrurile nu se opresc aici. La pagina 245 din cartea sa „Revoluţia pe înţelesul detractorilor” publicată în 2012, Marius Mioc scrie „Au fost sustrase 43 de cadavre, 35 identificate, 8 nu”. Cu alte cuvinte cei 7 sau 8 incineraţi neidentificaţi de la crematoriul „Cenuşa” erau de fapt doar 3, respectiv Florian Antoniu Tiberiu şi încă unu’ care s-a dus după ţigări… Iartă-mă Doamne pentru că glumesc pe o temă atât de tragică, dar cred că aceşti morţi de fapt erau vii şi au mai făcut câte un copil! Probabil că filmau un remake la videoclipul „Thriller” al lui Michael Jackson şi, în entuziasmul general, în pauza filmărilor – ştiţi cum e! – s-a întâmplat… Astfel se explică cum se înmulţesc martirii de la an la an. Într-o sută de ani minciunile cu „sutele de mii de victime” ale postului de radio Europa Liberă nu mai par minciuni, ci adevăruri acoperite de documente… Vă daţi seama despre amploarea minciunilor privind morţii de la Timişoara şi din întreaga ţară în decembrie 1989?!

Mai departe în această secţiune voi descrie acele persoane care nu au fost declarate ca trimise spre incinerare la Bucureşti, dar care au fost date de presă ca ucise prin represiune cu gloanţe până în 22 decembrie la Timişoara, sau rănite grav până atunci încât ar fi decedat în zilele următoare, şi care par fictive la o analiză atentă. Suspiciunea faţă de caracterul lor ficţional este faptul că, la fel ca şi în cazul celor 12 din grupul de 42 (sau 40, sau 41, sau 43) nu au lăsat urme vizibile în spaţiul public prin ele însele sau rudele lor. Există unele zise declaraţii în cărţile lui Marius Mioc ale unora dintre ei, în special „REVOLUTIA DIN TIMISOARA. Aşa cum a fost” sau „Revoluţia de la Timişoara prin mărturii”. Însă ele nu se mai găsesc pe altundeva şi asta e un indiciu faţă de posibila manipulare a lui Marius Mioc de către agenţi ai spionajului civil care puteau să se folosească de credibilitatea sa ca erou torturat în decembrie 1989 spre a da realism mai mare unor plantări de probe.

De asemenea, ele nu există nici în arhivele instanţelor din România sau în arhivele CEDO pentru despăgubiri acordate urmaşilor victimelor războiului civil din România. Inexistenţa în acest tabel sau în arhivele CEDO nu e tocmai o condiţie suficientă şi pentru existenţa sigură a persoanei vizate. Nu există aici rudele soldatului gorjean Cătălin Haidău, despre care ştiu că a existat deoarece am avut cunoştinţe care i-au cunoscut părinţii. Aşadar este foarte probabil spre certitudine că acest tânăr a existat deşi el nu este menţionat în aceste documente. De asemenea, nu există în acest tabel doljeanca Vera Orăşanu, care şi-a pierdut soţul la intrare în Craiova, când militarii unei unităţi militare au tras în salvarea în care se aflau ambii, în timp ce se îndrepta spre un spital. Sistemul mafiot, cu ramificaţii până la CEDO şi dincolo de ea, a ştiut să ezite în a acorda despăgubiri celor ce nu susţin varianta oficială a existenţei unei revoluţii în acea perioadă, fapt pe care apropiaţii celor două cazuri nu l-au acceptat. Au primit despăgubiri doar apropiaţii acestor sacrificaţi cu rol de recompensă pentru susţinerea acestei minciuni uriaşe, deşi cuantumul lor se ridică doar la 5 000 euro, adică o maşină second hand. Cam la această sumă sîntem noi românii evaluaţi de Occident în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, sîntem evaluaţi sub gândacul croitor, aşa cum am arătat la ora 03:43 din documentarul meu.

Existenţa în acest tabel însă atestă o probabilitate ceva mai mare ca persoana consemnată să fi existat în realitate, deşi există câteva cazuri unde acest indiciu e singurul ce confirmă caracterul real al persoanei invocate. Pentru mine doar acest indiciu nu e un criteriu suficient care atestă şi existenţa de facto a acelei persoane.

Estimez însă că jumătate din această listă este compusă din persoane fictive, cu plantare mai realistă de probe decât în altele. Acest procent poate fi extins la întregul număr de morţi datoraţi acelor evenimente şi daţi oficial înainte de 22 decembrie. Dar deocamdată nu sînt dispus să fac o investigaţie pentru identificarea cazurilor de plantare de probe. Există câteva semne pentru aşa ceva, însă munca e mai curând una de detectiv decât una de psiholog, aşa că nu intru pe acest drum, cel puţin nu acum. Am să insist pe descrierea acelor cazuri doar acolo unde posibila plantare de probe este foarte prost făcută. Aşa că am să descriu acele inconsistenţe teoretice în descrierea unor astfel de presupuse victime ce par a fi fictive, dar care au fost date de presă, sau chiar date oficiale precum tabelul martirilor din decretul nr. 110/1991, ca ucise prin represiune cu gloanţe sau rănite astfel grav până în 22 decembrie la Timişoara, şi nu au fost duse la Bucureşti pentru incinerare. Aceste nume nu au lăsat urme vizibile în spaţiul public nici direct, nici prin rudele lor, nici prin interviuri în documentare şi uneori nici în arhivele instanţelor din România sau CEDO.

Cel mai dubios caz dintre toate mi se pare Sporer Rudolf Herman, pe care oricum îl dădusem dubios încă din documentar. Nu există menţionat în dosarul nr. 11/P/2014, nici în tabelul martirilor din decretul nr. 110/1991 şi nici în listele cu despăgubiri de la CEDO. Numele său face parte dintre cele 12 suspectate ca fictive dintre incineraţii de la crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti, eveniment suspect şi el de a fi o ficţiune. Toate sursele despre „operaţiunea Trandafirul” îl menţionează în lista incineraţilor, mai puţin una. Revin la această temă în al treilea paragraf de aici încolo pentru că e importantă. Sporer Rudolf Herman există menţionat la pagina 29, 30 şi 68 din cartea lui Romeo Bălan „Victimele revoluţiei : Timişoara – 1989” . La pagina 30 din această carte se spune că ar fi avut şi un tată, Sporer Iosif, care ar fi făcut o anchetă despre cum ar fi murit fiul său. Cam toate numele vehiculate în această carte au acelaşi tipar cu câte un părinte care ar fi aflat prin forţe proprii de la nişte martori necitaţi despre împrejurările morţii fiilor sau fiicelor lor. Desigur, nici tatăl nu a lăsat urme în spaţiul public şi nici fratele, nenumit, dar menţionat la pagina 68. Nu există nimic concret, ci doar cuvinte fără acoperire în realitate. Nici faptul că există o stradă în Timişoara numită „Martir Sporer Herman” nu înseamnă că acea persoană ar fi şi existat.

După cum vedem în printscreen-ul de mai jos, singurul Sporer care s-a dus la CEDO are o problemă cu Austria.

Dar nu asta e marea ciudăţenie, ci faptul că website-ul „portalulrevolutiei” îl dă ca „găsit în groapa comună din Cimitirul Săracilor” din Timişoara, deşi în altele e dat ca incinerat la Bucureşti. Iată cum dezinformatorii s-au încurcat în propriile arme în crearea acestor ţesături de dezinformare, şi nu se mai potrivesc în minciuni.

Şi nepotrivirile în minciuni continuă: la pagina 5 şi 27 din sentinţa nr. 147 din 19.10.1994 a Tribunalului Militar Teritorial, Sporer Rudolf Herman este menţionat ca ucis de UM 01942. Dar website-ul „portalulrevolutiei” nu îl dă ca ucis de această unitate militară. Miroase rău a minciuna aici! La pagina 32 se spune ca toţi membrii familiei ar fi plecat în Germania. Lăsaţi-mă să ghicesc! Niciunul dintre ei nu vor să mai ştie nimic de România. Aşa-i? Aşa se face că nu există mărturii despre această persoană din partea apropiaţilor.

Un alt caz presărat cu literatură SF spre mit religios este Avram Vasile, altul decât mai cunoscutul fost preşedinte al Comisiei Centrale a Arbitrilor din FRF. Cel din 1989 ar fi fost ucis de nişte gloanţe cu fragmentaţie ce i-au afectat mai multe organe interne, printre care rinichii, plămânii şi… inima, după cum aflăm din articolul „Decembrie '89. Familia care nu mai are sărbători de iarnă de 20 de ani”, publicat în 07.12. 2009 în ziarul „Adevărul” . Cu toate astea, asemenea lui Chuck Norris, el s-ar fi trezit miraculos din comă (sau coma a fugit de el) şi astfel a indicat un grup de militari ca autorii împuşcăturii asupra lui, parcă persiflând numele ziarului. Ce-i drept, nu e cazul de ironii şi glume faţă de această situaţie, deoarece există totuşi o oarecare probabilitate ca acest nume să fi fost totuşi persoană reală, faţă de care trebuie să ne păstrăm pietatea. Însă îmi vin în minte o grămadă de bancuri şi scene hilare din filme cu situaţia sa descrisă în acel articol.

Nu există urme despre el în arhivele instanţelor din România şi în spaţiul public, dar există în tabelul martirilor din decretul nr. 110/1991 şi în arhivele CEDO; presupusa sa soţie Olimpia, a obţinut 5 000 Euro despăgubiri în 2009, ca urmare a decesului său. Partea proastă e că nici despre ea nu găsim nimic în spaţiul public. Însă dacă CEDO ar fi dat despăgubiri unor persoane fictive, atunci le-ar fi dat la toţi. Aşadar, e posibil ca doar povestea cu resurecţia să fie minciună iar omul totuşi să fi existat. Dar cine mai poate face ordine în acest haos?

Un alt caz dubios este Reitter Edith Irina, pe care website-ul „portalulrevolutiei” o dă ucisă pe 19 decembrie 1989, în Bulevardul Tinereţii din Timişoara. Nu există în tabelul martirilor din decretul nr. 110/1991, nici în listele cu despăgubiri de la CEDO şi nici în cărţile pe care am pus mâna până acum.

Aproximativ aceeaşi situaţie se regăseşte şi în cazul Curic Veronica din Suceava, care ar fi murit la 17 decembrie în Piaţa 1 Mai din Timişoara. Nu se află pe listele cu despăgubiri de la CEDO şi nici în dosarul nr. 11/P/2014, însă este consemnată în tabelul martirilor din decretul nr. 110/1991. De asemenea, nu există nicio referire la ea în cărţile pe care le-am citit până acum.

Un alt caz ciudat este Ion Maria, dată ca iniţial rănită în timp ce se afla în autoturism cu presupusul său soţ pe Calea Girocului, şi apoi ucisă la spital. Există o declaraţie destul de coerentă a presupusului său soţ, Petru, la pagina 55 din „REVOLUTIA DIN TIMISOARA. Aşa cum a fost” a lui Marius Mioc. Lucian-Vasile Szabo o menţionează ceva mai sumar în cartea sa „Revoluţia din 1989 în spitalele timişorene” la pagina 26. Problema e că nu mai există şi în alte surse şi asta o face susceptibilă de a fi persoană fictivă. Nu există în tabelul martirilor din decretul nr. 110/1991, nici în listele cu despăgubiri de la CEDO. Există mai multe persoane de naţionalitate română cu aceste nume foarte comune ce au dat statul român în judecată la CEDO dar nu Ion Maria sau Maria Ion.

Pe lângă cele 12 persoane ce par fictive arătate în documentarul meu din lista incineraţilor de la crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti am mai pus recent încă una: Balogh Pavel. Atunci când am făcut cercetări pentru documentar el mi s-a părut real. Având chiar o pagină de Wikipedia , iniţial m-a convins că are o urmă, nu doar vizibilă, ci chiar cam nefiresc de vizibilă în spaţiul public. Aşa că la acea dată am mers mai departe în a-i investiga pe următorii din listă. Acum când am avut ceva mai mult timp de căutare nu mai sînt convins de moartea acestui om în evenimentele din decembrie 1989 din Timişoara. Nu există în dosarul nr. 97/P/1990 şi nici în ordonanţa de clasare din 14.10.2015. Tocmai existenţa acestei pagini mi se pare o plantare de probe cu scop de contracarare a dubiilor exprimate de unii analişti încă din anul 1990 cu privire la autenticitatea unor nume din acea listă de incineraţi. O astfel de măsură ar putea avea rolul de a descuraja pe potenţialii investigatori cu privire la unele nume încă de la primele litere ale alfabetului, în contextul în care lipsa de identitate a unor cadavre arse la crematoriul Cenuşa a stârnit acele controverse. Faptul că numele său începe cu a doua literă din alfabet poate fi o explicaţie pentru care s-ar fi putut crea această pagină de Wikipedia în locul unor dovezi concrete despre viaţa şi moartea sa.

Deşi wikipedia conţine în proporţie de peste 98% evenimente şi persoane notorii, totuşi o astfel de pagină nu e o sursă istorică, ci un simplu text. Această platformă nu are pretenţia de a fi o sursă istorică, tocmai pentru că preia informaţii notorii de la surse diferite. În cazul de faţă pagina Balogh Pavel se substituie nefiresc în sursă istorică, în contextul în care această persoană nu are notorietatea subiectelor tipice ale Wikipedia. Această platformă e o sinteză maximă, de câteva paragrafe a unui subiect care cuprinde o carte şi care de obicei cuprinde subiecte majore. E cam ciudat ca un simplu om ucis în decembrie 1989 să aibă o pagină Wikipedia doar pentru că a fost victimă. Dealtfel, din ce am găsit până acum, el e singurul cu aşa ceva.

N-am găsit nimic în spaţiul public despre fiul său Tiberiu sau soţia Victoria. Deşi există menţionat în tabelul martirilor din decretul nr. 110/1991, totuşi numele său nu există în arhivele CEDO după cum vedem în print-screenul de mai jos. Singura persoană care e consemnată de CEDO are o pricină cu Ungaria, ceea ce întăreşte suspiciunea că numele Balogh Pavel e unul fictiv.

Un alt exemplu similar cu aşa ceva constă în expunerea unor detalii prea mari faţă de statutul acestor oameni, inclusiv a celor care s-au dovedit foarte sigur că au existat în acele evenimente. Un astfel de caz este cel al lui Fecioru Lorenț, care ar fi murit în 17 decembrie pe scările catedralei la Timişoara. Numai acest detaliu îl face din start susceptibil de a fi persoană fictivă, fiind parte din minciuna cu morţii de pe scările catedralei despre care am descris mai sus. Nu există în tabelul martirilor din decretul nr. 110/1991, nici în listele cu despăgubiri de la CEDO. Există o referire sumară la el în website-ul „portalulrevolutiei” şi la pagina 25 din cartea „Revoluţia din 1989 în spitalele timişorene” a lui Lucian-Vasile Szabo. Însă website-ul asociatiabucuresti oferă o adevărată telenovelă despre viaţa lui, cu divorţuri, recăsătoriri şi înfieri neverosimile. Personal am avut o scurtă experienţă ca DTP-ist la un ziar tabloid pasager în peisajul publicistic românesc la începutul experienţei mele de grafic designer. Uneori anumite vedete veneau să comande patronului poveşti denigratoare la adresa lor, şi colegii redactori le concepeau precum scriitorii. Apoi vedetele le combăteau în alte publicaţii, cu scop de publicitate personală. Ceva de genul acesta îmi pare şi această poveste.

În contextul în care datele despre majoritatea victimelor sînt atât de sumare, o explozie de detalii în acest caz îmi pare a fi o za dezinformaţională contracarantă. Fiul său Răzvan ar fi emigrat în Canada şi chiar ar fi dat un interviu autorului acelui articol, deşi nu se mai gândeşte la România. Desigur, nu există nicio urmă de el în spaţiul public, dar avem veşti bune de la prima lui soţie Lili Coval, mama lui Răzvan, care s-ar fi întors din Italia. M-am uitat în internet şi am observat că există mai multe Lili Coval, dintre care una e încă la liceu… Toată povestea asta mi se pare o elucubraţie fără sens în contextul unui potenţial martir. În loc să evidenţiezi durerea pierderii tatălui şi soţului, tu ca autor baţi câmpii cu coincidenţe şi poveşti de tip tabloid. Poate că în felul acesta autorul a mizat pe credulitatea publicul tipic, dezinformarea având şanse de a fi mai eficientă prin această poveste neverosimilă şi nepotrivită contextului.

Acestea sînt câteva cazuri de foarte probabile persoane fictive din rândul celor ucişi până în 22 decembrie sau răniţi grav în această perioadă, încât nu au supravieţuit ulterior. Împreună cu cei 13 din grupul incineraţilor de la Bucureşti se conturează un număr de aproximativ 21 de persoane care foarte probabil au fost fictive. Iată că, din cei 70 de morţi (sau 48, 53, 63, etc., după alte surse) din ziua de 17 decembrie, doar 50 par cât de cât reali. Dar, per total, după cum am amintit, cred că procentul este undeva la jumătate. Şi, conform secţiunii anterioare, niciunul dintre ei nu a fost dovedit ca ucis de armată, cel puţin nu intenţionat, marea majoritate fiind ucişi de trăgători de elită dintre cei neutri, neimplicaţi în protestele de stradă.

Acestea sînt câteva cazuri de foarte probabile persoane fictive din rândul celor ucişi până în 22 decembrie sau răniţi grav în această perioadă, încât nu au supravieţuit ulterior. Împreună cu cei 13 din grupul incineraţilor de la Bucureşti se conturează un număr de aproximativ 21 de persoane care foarte probabil au fost fictive. Iată că, din cei 70 de morţi din ziua de 17 decembrie, doar 50 par cât de cât reali. Dar, per total, după cum am amintit, cred că procentul este undeva la jumătate. Şi, conform secţiunii anterioare, niciunul dintre ei nu a fost dovedit ca ucis de armată, cel puţin nu intenţionat, marea majoritate fiind ucişi de trăgători de elită dintre cei neutri, neimplicaţi în protestele de stradă.

Dar numărul de persoane fictive ar putea fi mult mai mare în cazul unei alte ipoteze, cea conform căreia toate cadavrele incinerate la crematoriul Cenuşa ar fi putut fi fictive. Nu am văzut interviuri cu cei care au lucrat acolo în documentarele pe care le-am văzut pe această temă. Nu există documente oficiale cu acel transport. În zilele de după căderea lui Ceauşescu medicii de la morga din Timişoara au recunoscut în cadavrele pe care le-au prelucrat ei cu săptămâni înaintea începerii mascarade pe care TVR le dăduseră ca victime ale regimului. Cazul femeii spintecate cu fătul pe ea, aşa cum l-am inserat şi eu la ora 02:46 din documentar, se înscrie în această inginerie socială. Deşi erau prezentate ca mamă şi copil, victime ale represiunii, cele două cadavre s-a dovedit a nu avea legătură de rudenie între ele, după cum a scris Joseph A. Reaves în articolul menţionat anterior “Coroner: Romanian Massacre Never Happened” (tradus din engleză „Masacrul din România nu s-a întâmplat”) https://, din 13 martie 1990 al ziarului american „Chicago Tribune”. Dar tema manufacturării cadavrelor din „Cimitirul Săracilor” din Timişoara va fi detaliată într-un un articol din revista franceză „Actuel”, nr. 29, martie 1990 (reprodus de numărul 3 al revistei româneşti „Zigzag Magazin” la pagina 7). TVR a redat un grup de localnici îngroziţi de observarea acestor cadavre, la fel ca o întreagă lume. Însă acei medici au dat o dezminţire în presa locală despre minciuna cadavrelor furate de fapt de la morgă. Audienţa acelor ziare însă a fost infimă în raport cu TVR şi a televiziunilor internaţionale, care n-au mai dat şi dezminţirea. Însă ea a ajuns la urechile unuia dintre ziariştii străini care au ajuns în România în decembrie 1989, francezul Michel Castex, care apoi a redat-o într-un dintre cele mai importante cărţi despre mascarada din decembrie 1989, intitulată „Un mensonge gros comme le siècle. Roumanie, histoire d’une manipulation” publicată chiar în 1990. Această carte alături de alte câteva articole în presa internaţională au contribuit la ceea ce Jean Baudrillard numea sub formula „sindromul Timişoara”, la pagina 61 din cartea sa „The Illusion of the End” Cambridge, Polity Press, 1994.

Nu numai că TVR şi presa occidentală de mainstream nu au oferit astfel de dezminţiri, însă cei ce s-au aflat la originea acestei inginerii a furtului cadavrelor e posibil să fi produs o a altă dezinformare cu rol de nouă za în lanţul dezinformaţional, prin clonarea furtului în această poveste cu incinerarea cadavrelor. Am descris în detaliu această tehnică în sub-subcapitolul „Tehnici de dezinformare indirectă asupra realităţii” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Furtul de cadavre ar fi putut deveni astfel clona unei false inginerii sociale a dictaturii comuniste, din partea unei inginerii sociale de reparaţie a uneia demantelată anterior de acei medici curajoşi.

În următoarea secţiune voi estima numărul cel mai probabil de persoane reale, ucise la Timişoara în decembrie 1989, împreună cu una dintre cele mai gogonate minciuni ale istoriei naţionale, respectiv lipsa de concordanţă între numărul local de morţi şi cel al crucilor din Cimitirul Eroilor .

Gabriel Baldovin