Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.1.6. Explozia reactorului 4 de la Cernobâl a fost cauzată de un sabotaj al unor operatori locali din centrală, racolaţi în prealabil de CIA
Vizionând un documentar sau două pe tema Cernobâl, sau citind un articol din presa oficială, rămânem cu impresia falsă că datorită sistemului politic s-a întâmplat accidentul nuclear din 26 aprilie 1986, pentru că distribuie în funcţii de conducere oameni incompetenţi. Am arătat în a doua secţiune pe tema Cernobâl faptul că sistemele politice pot trasa o direcţie de cercetare, dar nu pot interveni în stabilirea unor ierarhii în comunităţile ştiinţifice sau inginereşti. „Accidentul” nuclear de la Cernobâl nu s-a datorat incompetenţei sistemului socialist în materie de tehnologie. Am văzut în precedenta secţiune că acest eveniment nu s-a datorat nepriceperii unor operatori în stăpânirea energiei nucleare. După cum am anunţat la începutul acestei serii de secţiuni, el se datorează unui sabotaj intern orchestrat de spionajul civil occidental, şi pus în practică de unii dintre operatori, racolaţi anterior.
Sensul unui atac CIA asupra URSS cu spioni locali racolaţi
Am văzut într-o secţiune anterioară faptul că un reactor nuclear este imposibil să explodeze doar prin el însuşi. În secţiunea precedentă am descris mai multe cazuri de accidente la centralele nucleare de pe glob, de-a lungul istoriei tehnologiei de peste jumătate de secol. Cele mai multe din aceste accidente de au rămas fără ecou, deşi la nivel local s-au întâmplat lucruri grave. Dar ele nu au afectat eventualii locuitori ale unor comunităţi învecinate pentru că au fost construite în zone izolate. Un astfel de caz este cel prelungit între martie şi iulie 1959 în Laboratorul Nuclear de la Santa Susana, SUA. Unii spun că acest accident ar fi fost cel mai grav din toată istoria energiei nucleare din SUA, când 10 reactoare s-ar fi topit. Dar dacă nu a afectat pe nimeni din afară, evenimentul a rămas aproape necunoscut.
Însă, izolarea centralelor nucleare departe de localităţi duce la demisia angajaţilor, care îşi doresc o viaţă socială normală. Schimbarea perpetuă a lor duce la instabilitate şi lipsă de continuitate în activitate. Aşa că treptat centralele nucleare au fost aduse mai aproape de comunităţi. Iar atunci când accidentele s-au întâmplat, ele au avut ecouri incredibile în mass-media şi au reflectat starea naturală de nemulţumire a opiniei publice în spaţiul politic liberal. Practicarea pe scară largă a manipulării de către „democraţiile liberale” duce pe termen lung la o stare generală de neîncredere şi suspiciune între cetăţenii simpli sau între ei şi factorii de conducere. Aşa s-a întâmplat cu accidentul de la centrala nucleară Three Mile Island, despre care am spus în secţiunea anterioară. Acest eveniment, împreună cu previziunile unor specialişti despre iminenţa unei explozii de mari proporţii, a produs o adevărată anxietate de masă, care îndreptăţeşte oarecum expresia eronată „psihoză de masă”, folosită de unii jurnalişti aflaţi în căutare de senzaţional. 120 000 de oameni au fost evacuaţi pe o distanţă de 32 km (20 de mile) departe de perimetrul radioactiv. Exact această panică o vedem exploatată în serialul HBO şi alte documentare/filme pe această temă, menţionate în special în prima secţiune dedicată temei Cernobâl. Povestea cu bomba termică care ar fi putut distruge totul pe o rază de 30 de km, spusă de savanta fictivă spre sfârşitul episodului 2, care ar fi putut face Ucraina de nelocuit, cu afectarea ţărilor din jur, este o totală ficţiune. Ea reia la nivel înzecit exact panica trăită în plan real de locuitorii din apropiere în timpul accidentului de la Three Mile Island.
După fiecare accident nuclear, spiritele ipohondre au dezvoltat idei anxios-fabulatorii (teorii conspiraţioniste) despre efectele sale asupra sănătăţii. Ca de fiecare dată, ceva adevăr există în acele idei, însă în cazul de faţă mult mai periculos pentru sănătate este stresul de fiecare zi de la locul de muncă, pe care fiecare şi-l asumă în schimbul unor beneficii mai mari. Dar la Three Mile Island a fost ceva cu totul special. Speculând aceste idei paranoide generale ale opiniei publice, presa a trecut apoi la o campanie de panică, exact ca în cazul COVID-19. Între 2020-2022 spionajul civil a ştiut să convertească în profit ipohondria generală cauzată de acest virus nou, prin creşterea artificială a preţurilor. Însă între anii 1960 şi 1980 tema accidentelor nucleare a dus la proteste de stradă şi militantism anti capitalist şi pro-comunist. Ecologiştii au protestat în stradă decenii întregi pentru sistarea energiei nucleare, deşi cu toţii vedem că alternativa poluării combustibilor fosili e mult mai rea decât radioactivitatea de la câteva astfel de accidente. Albumul şi filmul „No Nukes Concerts” din 1979 al legendarului cântăreţ american Bruce Springsteen a venit pe această opinie generală dezvoltată în SUA despre pericolul nuclear atât prin arme tipice cât şi prin cele „ascunse”, din centralele nucleare. Websiteul nukefreetexas.org, care se traduce prin „fără experimente nucleare în Texas!”, este o platformă de rezistenţă încă activă împotriva energiei nucleare.
Revin la raportul secret al comisiei de investigarea focului apărut în 8 octombrie 1957 la un reactor de la centrala nucleară din Windscale, UK, despre care am amintit în secţiunea precedentă. Am spus acolo că aşa ceva ar putea fi interpretat ca un sabotaj KGB, prin racolarea unor operatori sau a unuia singur din interiorul centralei. Însă probabilitatea pentru aşa ceva este totuşi mică, deoarece daunele au fost ele însele mici. Costurile de racolare ar fi fost mult mai mari decât daunele, aşa că ipoteza asta nu prea are sens. Însă vedem că ce s-a întâmplat la Three Mile Island pare o adevărată operaţiune de destabilizare de tip CIA, dar organizată cumva de altă agenţie. Singura nepotrivire este aceea că CIA şi-ar fi organizat ea însăşi astfel de bătăi de cap.
Da, CIA a făcut aşa ceva în propria ţară în 1992, dar pentru a ascunde un eveniment mult mai grav, care, dacă rămânea aşa, risca să arunce în aer relaţia dintre etniile afro-americană şi cea a euro-americană. O instanţă judecătorească a achitat 4 poliţişti euro-americani care bătuseră grav un afro-american cu un an înainte, fără nici un motiv. În urma evenimentului mai mulţi afro-americani dar şi euro-europeni supăraţi pe poliţie şi mentalitatea rasistă în general din SUA au început să protesteze în diferite locuri din Los Angeles. CIA a uneltit atunci retragerea Poliţiei şi a oricărei forme de control social, sub justificarea faptului că şi-ar risca viaţa în faţa furiei mulţimii. Cei mai radicali manifestanţi au început să spargă vitrinele magazinelor. Tonul a fost dat de nişte agenţi infiltraţi, ca la noi în Timişoara pe 16 şi 17 decembrie, după cum am arătat în detaliu la ora 01.50 din propriul documentar „Eroii au murit.1899. CIA”. Timişorenii nu s-au înghesuit să fure din magazine atunci, însă afro-americanii au făcut-o în proporţie uriaşă. Magazinele au fost pur şi simplu golite. Unii agenţi CIA sub acoperire în protestatari, au devastat şi apoi incendiat magazinele, după cum am arătat în documentarul meu „Diversioniştii” . Timp de câteva zile Los Angeles a devenit un adevărat teatru de război, dar fără armate beligerante. Aceste bunuri sustrase de o mare parte din săracii Los Angeles-ului, majoritatea fiind afro-americani, au devenit un fel de mită oferită de CIA pentru a-şi accepta imaginea de infractori. Această imagine a fost apoi folosită de spionajul civil pentru a justifica acţiunea poliţiştilor; greşeala lor a fost astfel cumva justificată ca lipsă de soluţii în lupta cu asemenea infractori incontrolabili. Ideea comunicată opiniei publice americane şi internaţionale a fost aceea că afro-americanii trebuie pedepsiţi chiar înainte de a comite crima, ca în celebrul film „Minority Report”. După acele zile de haos, opinia publică americană a uitat complet de sentinţa judecătorească rasistă şi de ura faţă de sistemul poliţienesc, cerând ea însăşi intervenţia trupelor speciale pentru a opri haosul. Aşa ceva este chintesenţa manipulării de masă oferită ce spionajul civil. Acţiunea CIA pare sabotaj, însă de fapt ea are sens în protecţia acelor poliţişti sadici, de care sistemul are nevoie pentru a-şi impune controlul asupra supuşilor. Până la urmă ei tot au fost concediaţi din Poliţie, însă această inginerie socială a spălat oarecum imaginea ei.
După cum am tot spus în documentarele mele, acest gen de auto-sabotaj s-a practicat în SUA începând cu bomba ce a explodat în perimetrul poliţiştilor în timpul celebrei greve muncitoreşti de la Chicago din 1886, care a justificat reprimarea ulterioară a greviştilor. Şi, desigur, cel mai important caz de manipulare în masă în urma unei acţiuni de auto-sabotaj este atacul de la Pearl Habror, despre care am descris în detaliu în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” sau la un nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Am arătat acolo cum atacul japonez asupra bazei americane de la Pearl Habror din 07 decembrie 1941 a fost organizat de spionajul civil şi militar american împreună cu cel japonez, în interesul marilor oligarhi din ambele ţări. În urma acestui atac opinia publică americană şi-a schimbat radical opinia dinspre neutralitate faţă de războiul început de Hitler în Europa către implicare în el, astfel devenind cel mai mare război din istorie.
Accidentul de la centrala Three Mile Island pare şi el o operaţiune ruptă din modul în care spionajul civil american a manipulat opinia publică americană şi internaţională de un secol şi jumătate. Dacă în urma acestui eveniment s-ar fi ajuns la acuzaţii asupra KGB şi începerea unui alt război undeva în lume, da, atunci cel mai probabil aşa ceva ar fi fost uneltit de CIA precum în cazul Los Angeles din 1992. Însă în acest caz nu s-a întâmplat nimic decât o mişcare împotriva energiei nucleare. De aceea e mult mai probabil că acele proteste de stradă au apărut natural, fără ca vreo agenţie de spionaj să le fi instigat.
O altă speculaţie poate fi cea a unui potenţial sabotaj din partea spionilor dinastiei Rockefeller, (inseraţi în toate instituţiile din lume, inclusiv CIA). Având monopolul asupra resurselor petroliere încă din secolul al 19-lea şi început de secol 20, cea mai bogată familie din istorie avea interesul subminării energiei atomice, ca sursă alternativă. Spionii lor particulari sînt de fapt coloana vertebrală a spionajului civil, cu un picior în CIA şi cu celălalt deasupra. Ei puteau comite asemenea sabotaje în numele stăpânilor lor. Însă e foarte probabil că dinastia Rockefeller s-a implicat inclusiv în energia atomică, fără să fie nevoie să o submineze pentru a o promova pe cea petrolieră. Şi, oricum, energia atomică nu poate nici măcar astăzi înlocui total pe cea petrolieră în transporturi, când au apărut maşinile exclusiv electrice.
Cu atât mai puţin agenţii KGB puteau să facă o astfel de inginerie socială. După cum am spus în documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA”, KGB era o adunătură de grobieni care nu ştiau să folosească manipularea în masă aşa cum a făcut-o spionajul civil american pentru că nu aveau experienţa de 2 secole de marketing pe care SUA a avut-o. De aceea eu cred că accidentul de la Three Mile Island nu a fost organizat de nimeni, ci pur şi simplu s-a întâmplat, la fel cum s-a întâmplat şi în alte cazuri. Doar că în acest caz bâlbâiala demagogilor aflaţi în poziţii de conducere împreună cu furia dizidenţilor politici a creat această anxietate de masă în mod natural.
Probabil că la fel au gândit şi agenţii din spionajul civil american. Însă ei trebuiau să ia în calcul şi posibilitatea ca aşa ceva să fi fost totuşi orchestrat de o altă agenţie, iar ei să nu fi ştiut de ea încă. Accidentul de la centrala nucleară Enrico Fermi din 5 Octombrie 1966, despre care am amintit mai sus, are şi mai mult aspect de sabotaj decât la Three Mile Island sau Windscale, UK. Ciudat la topirea reactorului Fermi 1 este faptul că eroarea operatorilor de ridicare prea sus a ţevilor de control cam ţine de ABC-ul tehnologiei nucleare, unde ei s-au comportat ca nişte amatori. Ei experimentaseră deja anterior comportamentul reactorului, au văzut care sînt riscurile, şi totuşi l-au repetat până când accidentul iminent s-a întâmplat. Repetarea lui nu are un sens de testare, şi acest lucru i-a dus pe unii spioni din CIA să creadă că acolo ar fi putut fi totuşi avea loc un sabotaj organizat de o agenţie de spionaj rivală. Scopul părea doar acela de a concura CIA în producerea de inginerii sociale şi negocierea apoi cu Rockefeller pentru viitoare operaţiuni, mult mai bine făcute decât cei din CIA. Aşa ceva însemna efectiv sfârşitul lor, în faţa unei concurenţe mult mai puternice. Dinastia Rockefeller, principalul lor finanţator, ar fi putut lucra cu această nouă posibilă agenţie. Scenariul este în mare parte fabulaţie, însă atunci când eşti ameninţat cu pierderea privilegiilor, acţionezi. Şi asta a făcut CIA la Cernobâl pe 26 aprilie 1986.
National Geographic spune la minutul 17 din documentarul „Meltdown in Chernobyl” că anumiţi sateliţi americani au fotografiat centrala la 28 de secunde după explozie. Cum de erau ei focusaţi tocmai pe centrală, exact atunci? Dacă National Geographic spune adevărul, atunci răspunsul se poate intui; primiseră o alertă înainte că ceva avea să se întâmple acolo, cam cum primiseră jurnaliştii internaţionali ce participaseră la congresului al XIV-lea (ce avusese loc în noiembrie 1989) să mai rămână până în decembrie, sau cum primiseră şi cei de la Târgu Mureş înainte de conflictul interetnic şi se aşezaseră tacticos pe acoperişul hotelului Grand, după cum auzim declaraţia unui martor ocular, pe care am inserat-o la ora 02.17 din propriul meu documentar.
Pe de altă parte, un scenariu ceva mai realist dar şi mai periculos era acela că agenţii CIA locali din URSS, recrutaţi fie direct din KGB şi GRU, fie de urmaşii negociatorilor de arme din 1942, ar fi putut face un joc triplu. Ei puteau doar simula sprijinul pentru CIA, însă de fapt ar fi putut fi nişte promotori pe bune ai socialismului. Acesta este momentul în care CIA a început plănuirea naraţiunii scutului antirachetă, şi trimis lui Reagan în 1983 spre comunicare publică. Dacă era ameninţată cu concurenţa, prin acest proiect CIA a arătat cine e şeful în spionajul civil internaţional. Această inginerie socială a fost de departe ce mai strălucitoare în rău pe care a făcut-o vreodată spionajul civil, mult peste ce a făcut FBI la Pearl Harbor şi tot ce a dus la Cel De-al Doilea Război Mondial. Dacă aceste evenimente au dus şi la sacrificarea americanilor, dimpotrivă socialismul a fost pus la pământ doar cu diversiuni care au dus la focuri fratricide locale.
Spionii din URSS nu au lansat dezinformări încrucişate, ci au împiedicat orice fel de aruncare a vinei spre capitalism pentru explozia de la Cernobâl. La minutul 35 din documentarul „Chernobyl Nuclear Disaster”, produs de 3BM Televisoin, un martor al evenimentelor declară că atunci a crezut că a fost atac străin. În primele minute din episodul 1 al serialului HBO operatorii au întrebat dacă au fost atacaţi de americani. Demagogii se pricep în primul rând în a da vina pe alţii pentru nerealizările promisiunilor lor când ajung la putere. Iar cei comunişti ar fi făcut la fel dacă nu s-ar fi izbit de acest zid dezinformaţional compus din spioni racolaţi de CIA care să excludă implicarea exteriorului şi să arunce totul pe modul în care funcţionează societatea centralizată comunistă. În loc să accepte cea mai simplă şi evidentă explicaţie a acestui eveniment ca sabotaj în slujba unei forţe străine, racolaţii locali ai CIA au dat vina unii pe alţii pentru ceva ce nu era vina nimănui. Ulterior, producătorii de film sovietici/ruşi vor relua în producţiile lor acele minciuni despre acest eveniment aşa cum apar în cele occidentale, după cum am arătat în prima secţiune dedicată lui. În oglindă, uciderea lui JF Kennedy a fost imediat pusă pe seama unei conspiraţii organizate de Moscova. Deşi era un „reformator”, Gorbaciov nu s-a gândit să folosească această principală armă a demagogilor atunci când a fost debarcat de la putere în 1991. Aceasta era agenda lui din primul moment al investirii în funcţia de secretar general al PCUS.
Aşa cum am anunţat încă de la începutul acestor 3 secţiuni dedicate exploziei de la Cernobâl, acesta este parte dintr-un plan mai amplu de destabilizare a ţărilor socialiste. El a început cu naraţiunea scutului antirachetă, a trecut prin instigarea la război civil în decembrie 1989 în România, apoi a organizat puciul de la Moscova din 1991, care a dus la dizolvarea KGB, şi, în sfârşit, a instigat războaiele iugoslave din anii 1990. După 20 de ani de inginerii sociale de sabotare şi denigrare a socialismului nu mai era nevoie de scutul antirachetă. Sistemele politice central-europene fuseseră deja puse la pământ, la fel ca şi ţările lor. Ca din cenuşă au „renăscut” sabotorii locali, asemenea păsării Phoenix, care au pus mâna pe resursele naturale şi unităţile de producţie astfel ruinate. Ei sînt noii oligarhi ai capitalismului sălbatic din aceste ţări, artizanii deportării economice a zeci de milioane de oameni ca mână de lucru ieftină în Occident.
Aşa cum am anunţat încă de la începutul acestor 3 secţiuni dedicate exploziei de la Cernobâl, acesta este parte dintr-un plan mai amplu de destabilizare a ţărilor socialiste. El a început cu naraţiunea scutului antirachetă, a trecut prin instigarea la război civil în decembrie 1989 în România, apoi a organizat puciul de la Moscova din 1991, care a dus la dizolvarea KGB, şi, în sfârşit, a instigat războaiele iugoslave din anii 1990. După 20 de ani de inginerii sociale de sabotare şi denigrare a socialismului nu mai era nevoie de scutul antirachetă. Sistemele politice central-europene fuseseră deja puse la pământ, la fel ca şi ţările lor. Ca din cenuşă au „renăscut” sabotorii locali, asemenea păsării Phoenix, care au pus mâna pe resursele naturale şi unităţile de producţie astfel ruinate. Ei sînt noii oligarhi ai capitalismului sălbatic din aceste ţări, artizanii deportării economice a zeci de milioane de oameni ca mână de lucru ieftină în Occident.
Ingineria socială de la Cernobâl avea şi rol de testare a spionilor lor locali racolaţi din spaţiul sovietic. Dacă ei ar fi fost agenţi tripli, atunci ar fi sabotat atât tăcerea şi resemnarea în faţa declaraţilor antirachetă, dar şi acţiunea concretă într-o acţiune de sabotaj al socialismului. Ei bine, explozia de la Cernobâl a fost acest test de a vedea dacă cineva joacă la alt capăt şi dacă accidentele sus menţionate au fost naturale sau create din umbră. Mai mult decât atât, prin dezinformările ulterioare spuse de filme şi mass-media, aşa cum am văzut în prima secţiune dedicată evenimentului, CIA spăla imaginea SUA după bombele nucleare lansate la Hiroshima şi Nagasaki. Comparaţia apare în mai multe documentare/filme pe această temă. La minutul 33 din documentarul „Chernobyl Nuclear Disaster” (46 minute) lansat în 2019 de 3BM Televisoin auzim că materialul radioactiv a fost de 10 ori mai mare decât la Hiroshima. Dar la minutul 49 din documentarul cu aspect de film artistic „Chernobyl: Hour by Hour” auzim că explozia reactorului 4 de la Cernobâl ar fi emis de 100 ori mai multe radiaţii decât Hiroshima şi Nagasaki împreună. La minutul 01 din documentarul BBC - Horizon „Fall-Out From Chernobyl” (1996) cantitatea de radiaţii ar fi fost de 300 de ori mai mare faţă de cea de la Hiroshima. La minutul 30 din episodul 3 al serialului HBO auzim că în prima oră de la explozie s-ar fi eliberat în atmosferă aproape de două ori cantitatea de radiaţii a bombei de la Hiroshima. Mai departe personajul spune ca la 20 de ore de la explozie, s-ar fi ajuns la raportul de 40 de bombe Hiroshima. Nu mai calculez cât înseamnă în bombe perioada în care reactorul era deschis şi fumega…
De unde or fi scos aceste numere producătorii acestor ficţiuni şi care a fost baza ştiinţifică de calculare a lor rămâne o întrebare fără răspuns. Însă din prima secţiune dedicată acestei teme am văzut că explozia de la Cernobâl este de cel puţin 5000 de ori mai mică atât ca amplitudine cât şi ca număr de victime decât catastrofa umanitară de la Hiroshima. La minutul 77 din filmul „Chernobyl: The Final Warning” există o scenă cu o conferinţă de presă în care o ziaristă întreabă nişte doctori dacă tragedia de la Cernobâl nu este cumva mai mare decât cele de la Hiroshima şi Nagasaki combinate. Doctorii evită răspunsul, însă pentru cei neinformaţi acest mod de a răspunde este o falsă confirmare că ar fi adevărat. Explozia de la Cernobâl a fost o tragedie mult mai mică decât cea comisă asupra civililor în Japonia în 1945, însă manipularea media de aproape 50 de ani la comanda spionajului civil a făcut-o să pară mai mare.
Explozia de la Cernobâl a fost un whataboutism pus în real, cu mult înainte de aplicarea lui recentă în plan ideatic, odată cu războiul din Ucraina. Sutele de mii de victime scoase din pix, erau în măsură să şteargă din memoria opiniei publice sutele de mii de victime reale ale acelor groaznice bombe, sub motivaţia că URSS ar fi fost mult mai diabolică. Prin această inginerie socială CIA a depăşit orice poate fi conceput în materie de spionaj civil.
Ipoteza celor două explozii cauzate de două bombe plasate în reactor
Am văzut pe viu operaţiuni de spionaj civil în cazul agenţilor simulatori de protestatari anarhişti, infiltraţi între noi în protestele din 2012 şi de după, în urma cărora am făcut documentarul „Diversioniştii”, amintit mai sus. Am început să studiez spionajul civil cu atenţie începând din 2015, odată cu unul dintre cele mai populare articole de pe platforma Baldovin Concept, intitulat „Mecanismele sociale implicate în politica românească a ultimilor 50 de ani” . Acum, la peste 9 ani de la acel articol pot spune că, dacă aş fi fost în locul şefilor CIA în organizarea acestui eveniment, aş face-o în felul următor: 1. o bombă convenţională care să conţină în interior izotopi de uraniu în formă de U234 şi U235 şi un accelerator de fisiune nucleară care să menţină reactorul la temperaturi mari şi să emită radiaţii letale; 2. o mini bombă nucleară cu aceleaşi ingrediente.
Un puternic indiciu pentru această ipoteză se regăseşte în modul în care ţevile miezului arată în documentarele realizate de BBC - Horizon „Inside Chernobyl's Sarcophagus” (1996), la final, şi mai ales cel al BBC - NOVA „Suicide Mission To Chernobyl” (1991), la începutul său. În acestea este descrisă o misiune de localizare şi extragere a materialului radioactiv rămas în urma exploziei. Ţevile miezului nu sînt deformate major în urma suflului, dar sînt totuşi vizibil strâmbate. Iată că deformarea lor nu se datorează presiunii aburului din apa fiartă datorată creşterii temperaturii din miez, aşa cum susţine una dintre ipotezele emise până acum despre această explozie, despre care am detaliat în secţiunea anterioară. Deformarea lor se datorează cel mai probabil unei bombe de putere mică. Distorsionarea miezului nu arată deloc ca şi cum de acolo ar fi pornit explozia ce a distrus acoperişul încăperii în care se afla reactorul. Acesta trebuia să fie pur şi simplu pulverizat dacă explozia asta ar fi plecat din el. Şi chiar aşa ne spun serialele „Chernobyl: utopia in flames” lansat de LOOKSfilm în 2023, cel lansat de HBO în 2019 şi multe alte materiale. În realitate miezul reactorului a fost doar distorsionat dar nu pulverizat.
Scutul său biologic superior, un fel de capac al miezului, nu a fost aruncat în afara încăperii, aşa cum sîntem manipulaţi să credem, ci doar a fost răsucit şi căzut în partea superioară a reactorului. Dacă explozia care a distrus acoperişul ar fi avut loc în miez, atunci acesta ar fi devenit un adevărat proiectil şi ar fi spart tavanul încăperii reactorului. Însă un asemenea scenariu nu ar fi fost suficient pentru distrugerea acoperişului. Impactul scutului biologic al miezului impactat de suflul explozie în acoperişul încăperii nu ar fi distrus decât o mică parte din el iar radiaţiile nu s-ar fi împrăştiat în toată Europa. Din acest motiv nici ştirea exploziei nu ar mai fi ajuns la nivelul de denigrare a socialismului, care a dus în cele din urmă la prăbuşirea sa în Europa.
Pe de altă parte o explozie foarte puternică în miez, pe lângă faptul că nu se regăseşte în modul în care s-a mutat capacul, nu ar fi produs decesele certe datorată exploziei şi atunci panica răspândită de mass-media occidentală nu s-ar fi susţinut; materialul radioactiv ar fi fost aruncat în afara încăperii reactorului cu puţine şanse de a fi activat de moderatori, care şi ei s-ar fi pulverizat în afară. Şansele ca aceste materiale să se reîntâlnească întâmplător în afară şi să continue fisiunea din miezul reactorului, din care să rezulte radiaţii atât de letale, ar fi fost foarte mici. De aceea explozia din reactor trebuia să fie destul de mare pentru a distorsiona ţevile de control şi însăşi matricea de grafit pentru a nu răspunde la comenzile de oprire a reacţiei în lanţ prin inserţia ţevilor de control, dar nu atât de mare pentru a distruge total miezul şi a nu avea fisiune deloc. Aşadar bomba care a afectat reactorul a fost una mică. Pe lângă aceasta a existat o a doua explozie care a distrus acoperişul halei în care se afla reactorul şi care deschis calea radiaţiilor din el în afară. Această a doua bombă a fost plasată în afara reactorului. Totul a fost foarte precis gândit în aşa fel încât să producă morţi şi panică între cei din afară de frica radiaţiilor
Pe lângă bombe, în interiorul miezului ar fi putut fi pusă şi o cantitate de termit, care ar fi perpetuat incendiul şi l-ar fi păstrat imun la acţiunea pompierilor. Termitul e foarte probabil că s-a folosit la incendiul prelungit, imbatabil la munca pompierilor de stingere a focului din turnurile de la World Trade Center în 2001, după izbirea avioanelor/dronelor în ele (vezi cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin, sau din documentarul cu acelaşi nume făcut după ea ) . Astfel se poate explica, atât explozia reactorului de la Cernobâl, cât şi faptul că el nu a fost stins imediat după ce pompierii au pompat apă înăuntrul său, aşa cum s-a întâmplat la Fukushima, 25 de ani mai târziu.
Şi aici s-a întâmplat o ciudăţenie. Pompierii au fost chemaţi la Fukushima şi au oprit reactoarele abia după o săptămână de criză, deşi toată lumea ştia că asta e soluţia stingerii şi a incendiului şi a fisiunii. Doar că lucrurile au tergiversat într-un mod total nefiresc cu spiritul prompt japonez. Primul ministru a trebuit să-şi dea demisia apoi în urma criticilor de incompetenţă în gestionarea crizei. Însă el a fost doar imaginea pusă în faţă pentru a ascunde interesul spionajului civil de a manufactura o explozie care să aducă cât de cât cu cea de la Cernobâl. Sub raportul strict informaţional evenimentul a eşuat. Explozia a fost filmată şi există în spaţiul public, însă e mult mai mică decât cea de la Cernobâl. Iar cele alte câteva explozii din acest răstimp au fost şi mai mici. Dar în acest fel s-a manufacturat totuşi o falsă probă cum că reactoarele ar putea totuşi exploda. Acest lucru s-a făcut şi acolo tot cu spioni locali infiltraţi în comunitatea inginerilor din domeniul energiei nucleare, urmaşi a celor care au instigat războiul împotriva SUA, şi apoi au capitulat, după ce fenomenul Kamikaze se dovedea a fi o armă mai redutabilă decât bombele nucleare.
Am arătat în prima secţiune dedicată acestei teme faptul că uriaşa cantitate de materiale dezinformaţionale a avut scopul de a contracara teoriile sabotajului de la Cernobâl dezvoltată de unii excentrici şi dizidenţi politici. Explicaţiile pentru posibila eroare umană diferă şi ele radical, în funcţie de nivelul publicului căruia i se adresează. Pentru cei nefamiliarizaţi cu domeniul energiei nucleare li se oferă explicaţia cu tentă anti-capitalistă cum că şefii ar fi dorit o mai mare producţie de energie electrică şi de aceea ar fi făcut un test de putere. Am arătat în secţiunea numită „Reactoarele nucleare nu explodează din energie proprie…” faptul că mărirea temperaturii în interiorul unui reactor de la o centrală nucleară nu duce şi la creşterea producţiei peste nivelul optim de producţie. Mărirea temperaturii reactorul nuclear duce la o creştere a producţiei doar de la nivelul oprit până la nivelul optim. Peste acest nivel creşterea temperaturii este inutilă. Reactorul nuclear poate produce vaporii de apă mai repede, însă nu pot învârti turbina mai repede decât are ea în parametri. Cei trei nu aveau niciun motiv să facă un asemenea test, care fusese deja făcut încă de dinainte de construcţia centralei, atunci când s-a testat turbina la fabricaţie. Deci această naraţiune este o altă poveste de adormit copiii precum multele spuse despre această explozie.
O altă explicaţie, total diferită de aceasta, sfidează judecata receptorului. Unele surse spun că testul făcut la Cernobâl ar fi dorit să vadă dacă centrala ar fi putut funcţiona cu energie electrică doar de la sine însăşi, fără să fie conectată la reţeaua generală. Această teorie este cumva legată de accidentele anterioare, în special cel de la Fukushima şi dar şi cel de la Greifswald. Deci pe de o parte o face plauzibilă. Unele materiale spun că testul alimentării alternative a pompelor de răcire ar fi fost chiar un succes, după cum vedem la minutul 15 din episodul 2 al serialului „Chernobyl: utopia in flames”. Altele ne lasă să credem că explozia reactorului ar fi fost consecinţa directă a eşuării acestui test. De exemplu, la începutul primului episod din serialul HBO lansat în 2019 nu vedem nici un fel de satisfacţie a operatorilor din camera de control pentru succesul acestui test. Dimpotrivă, impredictibilitatea parametrilor reactorului şi stresul inerent al celor din acea încăpere dă impresia că ei s-ar fi jucat cu focul, mai curând decât să sărbătorească.
Însă pe de altă parte teoria eşecului testului de alimentare alternativă a pompelor este absurdă. Faptul că se testează alimentarea alternativă a pompelor de răcire nu are nicio legătură cu operaţiunile de încetinire a puterii reactorului. Într-adevăr, un astfel de test asupra pompelor de răcire s-ar fi făcut în condiţii de mai mare siguranţă dacă puterea reactorului era redusă. Dar dacă reactorul rămânea în aceeaşi parametri de putere tot nu se putea ajunge la o catastrofă. Atunci când reactorul ar fi dat semne de supra-încălzire asta ar fi însemnat că testul a eşuat, adică pompele nu funcţionează şi prin urmare nu răcesc miezul. În acel moment orice om rezonabil recuplează alimentarea obişnuită şi răceşte reactorul prin metoda clasică, fără să-i reducă puterea sau să-l închidă. Faptul că fisiunea nucleară este înfrânată nu duce automat şi la răcirea reactorului, aşa că, singură, operaţiunea de implantare a tijelor de control în miez nu era suficientă pentru răcire.
Acţiunea de recuplare a pompelor la sursa iniţială de energie electrică trebuia făcută concomitent cu observarea eşecului testului, iar o astfel de operaţiune ce ţine de ABC-ul tehnologiei nucleare. Frica pe care operatorii au arătat-o la începutul primului episod al serialului HBO din 2019, dar şi în altele, observând scăderea puterii reactorului este lipsită de sens. Asta putea însemna şi că pompele îşi fac treaba şi răcesc miezul reactorului, deci testul ar fi fost un succes. Ei ar fi trebuit mai curând să sărbătorească nu să arate groaza. Răcirea miezului s-ar fi coroborat bine cu scăderea puterii reactorului, iar o închidere totală a sa ar fi fost o decizie bună pentru a evita evenimente nedorite.
Dacă echipa de operatori din camera de control doreau să testeze energia electrică alternativă, atunci momentul de faţă ar fi arătat succesul sau eşecul testului şi atât. Repunerea reactorului în funcţiune nu era o prioritate, aşa că scoaterea ţevilor de control din miez peste nivelul acceptat nu se explică decât prin intenţia de sabotaj. Însă dacă planul a fost un sabotaj, atunci ordinul de scoatere a ţevilor de control de frica nejustificată a opririi reactorului a urmat o agendă bine concepută. Topirea miezului putea declanşa o bombă, şi astfel avem o explicaţie pentru declanşarea primei explozii, cea care a răsturnat scutul biologic superior al reactorului. Aceasta la rândul ei a declanşat o a doua bombă, mult mai puternică, a cărei explozie a distrus acoperişul încăperii reactorului, şi a permis ieşirea masivă a fluxului de radiaţii din interior. Aşadar, o posibilă eroare în cazul primei explozii ar putea fi această absurdă scoatere a tijelor de control din miez, care risca încălzirea lui într-o situaţie în care pompele de răcire puteau să nu funcţioneze.
Dar, după cum am tot arătat în secţiunile anterioare, asta nu era suficient pentru ca reactorul să explodeze, ci doar să ducă la topirea miezului său. Însă dacă chiar au scos tijele de control din miez în timpul acestui test de decuplare a pompelor de la sursa obişnuită de energie electrică, aşa ceva e un clar semn de sabotaj, precum a părut cel de la centrala nucleară Enrico Fermi, din 5 Octombrie 1966, despre care am amintit într-o secţiune anterioară.
Teoria alimentării alternative a pompelor de răcire mai are şi defectul că nu explică de ce operatorii nu au început testarea doar a câte uneia dintre pompe la sursă alternativă. Fiecare dintre ele putea fi testată separat, pe rând. Celelalte ar fi fost puse în starea de a o înlocui dacă aceasta n-ar fi funcţionat în parametrii normali. Faptul că acest posibil test ar fi început cu toate, iar nu are sens. Pe de altă parte, ne putem imagina că centrala de la Cernobâl nu putea primi energie electrică din altă parte, fiind conectată la reţeaua generală, deoarece ea însăşi era alimentatorul principal al zonei. Chiar dacă turbina unui reactor nu mai producea, celelalte reactoare încă o făceau. Chiar dacă turbina reactorului s-ar fi oprit instantaneu şi n-ar mai fi produs pentru câteva minute, totuşi reţeaua păstra încă destulă energie ca să alimenteze pompele de răcire la recuplare. Mai mult decât atât, toate centralele nucleare au un plan B în privinţa alimentării acestor pompe, respectiv nişte generatoare autonome care intră în funcţiune automat dacă ceva se întâmplă cu reţeaua generală. Da, am văzut, chiar şi cu acest plan de rezervă s-au întâmplat evenimente nedorite. În cazul unui acest potenţial test, recuplarea la sursa iniţială de energie electrică era condiţia primară a începerii testului însuşi. Aşa ceva ţine de ABC-ul tehnologiei nucleare. Dacă totuşi sursele iniţiale nu s-ar fi recuplat, atunci aşa ceva s-ar fi putut face doar printr-un sabotaj intern, deşi aşa ceva tot nu explică explozia.
Am văzut în cazul lui Degtyarenko Viktor Mykhailovych, opărit cu apă fiartă de la una din aceste pompe, că inclusiv la Cernobâl pompele au cedat. Însă explozia de abur nu s-a datorat faptului că ele nu ar fi funcţionat, ci pentru că au fost deteriorate de suflul exploziei, ce a dus la aruncarea de apă fiartă pe acel operator. Ca şi în cazul precedent, şi ca în toate celelalte ipoteze pentru originea exploziei, niciuna dintre aceste variante nu pot explica explozia miezului, ci doar topirea lui, aşa cum s-a întâmplat în alte cazuri de accidente nucleare. Aceste piste false sînt menite să abată atenţia omului simplu dinspre varianta cea mai probabilă cu privire la scopul testului, respectiv că el ar fi fost o oprire de rutină a reactorului în scop de mentenanţă. După cum am mai spus într-o secţiune anterioară, un reactor nuclear se opreşte în medie de 10-11 ori pe an . Probabil că alţii ca mine au aflat de această procedură şi s-au întrebat dacă nu cumva testul decuplării pompelor de la sursa obişnuită de energie electrică ar fi o minciună, şi că adevăratul test ar fi tocmai această oprire de rutină a reactorului. Episodul 2 din serialul „Chernobyl: Utopia in Flames” susţine şi el la minutul 17 că s-ar fi operat un astfel de test de oprire, cu totul altceva decât vedem în celelalte materiale de până în 2023. Faptul că s-ar fi făcut în acelaşi timp şi un test al decuplării pompe dar şi unul de oprire a reactorului în scop de mentenanţă, pare cam nerealist. Dacă oprirea reactorului s-ar fi făcut în scop de siguranţă, pentru o recuplare a lor la sursa iniţială de energie electrică, atunci, da, această procedură este mai rezonabilă.
Prin urmare, varianta unei erori umane care să explice explozia pentru cei novice în tehnologia centralelor nucleare, pe baza experienţei seculare cu exploziile bazinelor de apă ale motoarelor cu aburi din secolul al 19-lea, pare mult mai improbabilă dacă se admite acest foarte probabil adevăr. Operatorii din camera de control a reactorului 4 făcuseră de multe ori această procedură şi ştiau foarte bine ce fac. De aceea, impresia lăsată în majoritatea spectatorilor de aceste filme/documentare dezinformaţionale, cum că la Cernobâl ar fi fost o eroare umană este una din multele minciuni spuse pe această temă, după cum am arătat în precedentele secţiuni.
Există totuşi un mare adevăr în afirmaţia falsă transmisă subliminal de mass-media oficială cum că explozia nucleară de la Cernobâl s-ar datora sistemului politic socialist neperformant. Aşa ceva este adevărat dar nu în forma spusă de aceşti dezinformatori profesionişti; da, sistemul politic e cauza acestei tragedii, dar nu cel socialist, ci cel capitalist cu uriaşul său aparat de dezinformare realizat de spionajul civil. Mai exact, tocmai spionajul său civil e cel care a cauzat dezastrul prin faptul că a recrutat agenţi locali ce au manufacturat apoi un sabotaj la centrala nucleară de la Cernobâl. Acest model s-a întâmplat şi în România, şi a provocat invazia din decembrie 1989, şi în Iugoslavia, provocând sângeroasele războaie din această ţară din anii 1990, şi în majoritatea catastrofelor umanitare de 100 de ani încoace de pe mapamond. Voi descrie ceva mai detaliat aceste metode de lucru în sabotajul asupra reactorului 4 de la Cernobâl în următoarea secţiune .
