Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.1.6. Explozia reactorului 4 de la Cernobâl a fost cauzată de un sabotaj al unor operatori locali din centrală, racolaţi în prealabil de CIA
Vizionând un documentar sau două pe tema Cernobâl, sau citind un articol din presa oficială, rămânem cu impresia falsă că datorită sistemului politic s-a întâmplat accidentul nuclear din 26 aprilie 1986, pentru că distribuie în funcţii de conducere oameni incompetenţi. Am arătat în a doua secţiune pe tema Cernobâl faptul că sistemele politice pot trasa o direcţie de cercetare, dar nu pot interveni în stabilirea unor ierarhii în comunităţile ştiinţifice sau inginereşti. Accidentul” nuclear de la Cernobâl nu s-a datorat incompetenţei sistemului socialist în materie de tehnologie pentru că politica nu are treabă cu comunitatea savanţilor şi inginerilor. Escrocii ideologici care au făcut politică în ambele sisteme au învăţat totuşi să stea departe de specialişti şi să nu-i bruieze. Da, au existat ciripitori şi între ei, care în urma colaborării cu spionajul civil au primit funcţii nemeritate şi au luat din meritele altora. Am amintit deja anterior că unii dintre ei au sabotat reactorul 4 şi întreg sistemul politic, plasând şi detonând în el o bombă. Aşa ceva a fost orchestrat de spionajul civil occidental, şi pus în practică de unii dintre operatori locali, racolaţi anterior. Vom vedea că alţi operatori locali, între ei poate chiar sabotori iniţiali, au continuat sabotajul pe plan ideologic. Însă în materie de construcţie şi dezvoltare a tehnologiei în general, inclusiv cea nucleară, specialiştii au rămas specialişti. Am văzut în precedenta secţiune că acest eveniment nu s-a datorat nepriceperii unor operatori în stăpânirea energiei nucleare.
Sensul unui atac CIA asupra URSS cu spioni locali racolaţi
Am văzut într-o secţiune anterioară faptul că un reactor nuclear este imposibil să explodeze doar prin el însuşi. În secţiunea precedentă am descris mai multe cazuri de accidente la centralele nucleare de pe glob, de-a lungul istoriei tehnologiei de peste jumătate de secol. Cele mai multe din aceste accidente de au rămas fără ecou, deşi la nivel local s-au întâmplat lucruri grave. Dar ele nu au afectat eventualii locuitori ai unor comunităţi învecinate pentru că au fost construite în zone izolate. Un astfel de caz este cel prelungit între martie şi iulie 1959 în Laboratorul Nuclear de la Santa Susana, SUA. Unii spun că acest accident ar fi fost cel mai grav din toată istoria energiei nucleare din SUA, când 10 reactoare s-ar fi topit. Dar dacă nu a afectat pe nimeni din afară, evenimentul a rămas aproape necunoscut.
Însă, izolarea centralelor nucleare departe de localităţi duce la demisia angajaţilor, care îşi doresc o viaţă socială normală. Schimbarea perpetuă a lor duce la instabilitate şi lipsă de continuitate în activitate. Aşa că treptat centralele nucleare au fost aduse tot mai aproape de comunităţi. Iar atunci când accidentele s-au întâmplat, ele au avut ecouri incredibile în mass-media şi au reflectat starea naturală de nemulţumire a opiniei publice în spaţiul politic liberal. Practicarea pe scară largă a manipulării de către „democraţiile liberale” duce pe termen lung la o stare generală de neîncredere şi suspiciune între cetăţenii simpli sau între ei şi factorii de conducere. Aşa s-a întâmplat cu accidentul de la centrala nucleară Three Mile Island, Pennsylvania, SUA, despre care am spus în secţiunea anterioară. Acest eveniment, împreună cu previziunile unor specialişti despre iminenţa unei explozii de mari proporţii, a produs o adevărată anxietate de masă, care îndreptăţeşte oarecum expresia eronată „psihoză de masă”, folosită de unii jurnalişti aflaţi în căutare de senzaţional. 120 000 de oameni au fost evacuaţi pe o distanţă de 32 km (20 de mile) departe de perimetrul radioactiv. Exact această panică o vedem exploatată în serialul HBO 2019 şi alte documentare/filme pe această temă, menţionate în special în prima secţiune dedicată temei Cernobâl. Povestea cu bomba termică care ar fi putut distruge totul pe o rază de 30 de km, spusă de savanta fictivă spre sfârşitul episodului 2, care ar fi putut face Ucraina de nelocuit, şi ar fi afectat negativ ţările din jur, este o totală ficţiune. Ea reia la nivel înzecit exact panica trăită în plan real de locuitorii din apropiere în timpul accidentului de la Three Mile Island.
După fiecare accident nuclear, spiritele ipohondre au dezvoltat idei anxios-fabulatorii (teorii conspiraţioniste) despre efectele sale asupra sănătăţii. Ca de fiecare dată, ceva adevăr există în acele idei, însă în cazul de faţă mult mai periculos pentru sănătate este stresul de fiecare zi de la locul de muncă, pe care fiecare şi-l asumă în schimbul unor beneficii mai mari. Dar la Three Mile Island a fost ceva cu totul special. Speculând aceste idei paranoide generale ale opiniei publice, presa a trecut apoi la o campanie de panică, exact ca în cazul COVID-19. Între 2020-2022 spionajul civil a ştiut să convertească în profit ipohondria generală cauzată de acest virus nou, prin creşterea artificială a preţurilor. Însă între anii 1960 şi 1980 tema accidentelor nucleare a dus la proteste de stradă şi militantism anti capitalist şi pro-comunist. Ecologiştii au protestat în stradă decenii întregi pentru sistarea energiei nucleare, deşi cu toţii vedem că alternativa poluării combustibilor fosili e mult mai rea decât radioactivitatea de la câteva astfel de accidente. Albumul şi filmul „No Nukes Concerts” din 1979 al legendarului cântăreţ american Bruce Springsteen a venit pe această opinie generală dezvoltată în SUA despre pericolul nuclear atât prin arme tipice cât şi prin cele „ascunse”, din centralele nucleare. Websiteul nukefreetexas.org, care se traduce prin „fără experimente nucleare în Texas!”, este o platformă de rezistenţă încă activă împotriva energiei nucleare.
Revin la raportul secret al comisiei de investigare a focului apărut în 8 octombrie 1957 la un reactor de la centrala nucleară din Windscale, UK, despre care am amintit în secţiunea precedentă. Am spus acolo că aşa ceva ar putea fi interpretat ca un sabotaj KGB, prin racolarea unor operatori sau a unuia singur din interiorul centralei. Însă probabilitatea pentru aşa ceva este totuşi mică, deoarece daunele au fost ele însele mici. Costurile de racolare ar fi fost mult mai mari decât daunele, aşa că ipoteza asta nu prea are sens. Însă vedem că ce s-a întâmplat la Three Mile Island pare o adevărată operaţiune de destabilizare de tip CIA, dar organizată cumva de altă agenţie. Singura nepotrivire este aceea că CIA şi-ar fi organizat ea însăşi astfel de bătăi de cap.
Da, CIA a făcut aşa ceva în propria ţară în 1992, dar pentru a ascunde un eveniment mult mai grav. Dacă rămânea nemanipulat, atunci el risca să arunce în aer relaţia dintre etniile afro-americană şi cea a euro-americană. O instanţă judecătorească a achitat 4 poliţişti euro-americani care bătuseră grav un afro-american cu un an înainte, fără nici un motiv. În urma evenimentului, mai mulţi afro-americani dar şi euro-europeni supăraţi pe poliţie şi mentalitatea rasistă în general din SUA au început să protesteze în diferite locuri din Los Angeles. CIA a uneltit atunci retragerea poliţiei şi a oricărei forme de control social, sub justificarea faptului că şi-ar risca viaţa în faţa furiei mulţimii. Cei mai radicali manifestanţi au început să spargă vitrinele magazinelor. Tonul a fost dat de nişte agenţi infiltraţi, ca la noi în Timişoara pe 16 şi 17 decembrie, după cum am arătat în detaliu la ora 01.50 din propriul documentar „Eroii au murit.1899. CIA”. Timişorenii nu s-au înghesuit să fure din magazine atunci, însă afro-americanii au făcut-o în proporţie uriaşă. Magazinele au fost pur şi simplu golite. Unii agenţi CIA sub acoperire în protestatari, au devastat şi apoi incendiat magazinele, după cum am arătat în documentarul meu „Diversioniştii” . Timp de câteva zile Los Angeles a devenit un adevărat teatru de război, dar fără armate beligerante. Aceste bunuri au fost sustrase de o mare parte din săracii Los Angeles-ului, cei mai mulţi afro-americani. Libertatea la furt a devenit un fel de mită oferită de CIA în schimbul acceptării imaginii de infractori. Această imagine a fost apoi folosită de spionajul civil pentru a justifica retroactiv acţiunea poliţiştilor; greşeala lor a fost astfel cumva justificată ca lipsă de soluţii în lupta cu asemenea „infractori incontrolabili”. Ideea comunicată opiniei publice americane şi internaţionale a fost aceea că afro-americanii trebuie pedepsiţi chiar înainte de a comite crima, ca în celebrul film „Minority Report”.
Cei 4 poliţişti erau astfel scuzaţi pentru încărcarea normelor procedurale elementare. După acele zile de haos, opinia publică americană a uitat complet de sentinţa judecătorească rasistă şi de ura faţă de sistemul poliţienesc, cerând ea însăşi intervenţia trupelor speciale pentru a opri haosul. Aşa ceva este chintesenţa manipulării de masă oferită ce spionajul civil. Acţiunea CIA pare sabotaj, însă de fapt ea are sens în protecţia acelor poliţişti sadici, de care sistemul are nevoie pentru a-şi impune controlul asupra supuşilor. Până la urmă ei tot au fost concediaţi din poliţie, însă această inginerie socială a spălat oarecum imaginea ei.
După cum am tot spus în documentarele mele, acest gen de auto-sabotaj s-a practicat în SUA începând cu bomba ce a explodat în perimetrul poliţiştilor în timpul celebrei greve muncitoreşti de la Chicago din 1886, care a justificat reprimarea ulterioară a greviştilor. Şi, desigur, cel mai important caz de manipulare în masă în urma unei acţiuni de auto-sabotaj este atacul de la Pearl Habror, despre care am descris în detaliu în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” sau la un nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Am arătat acolo cum atacul japonez asupra bazei americane de la Pearl Habror din 07 decembrie 1941 a fost organizat de spionajul civil şi militar american împreună cu cel japonez, în interesul marilor oligarhi din ambele ţări. În urma acestui atac opinia publică americană şi-a schimbat radical opinia dinspre neutralitate faţă de războiul început de Hitler în Europa către implicarea în el, astfel devenind cel mai mare război din istorie.
Accidentul de la centrala Three Mile Island pare şi el o operaţiune ruptă din modul în care spionajul civil american a manipulat opinia publică locală şi internaţională în ultimul secol şi jumătate. Dacă în urma acestui eveniment s-ar fi ajuns la acuzaţii asupra KGB şi începerea unui alt război undeva în lume, da, atunci cel mai probabil aşa ceva ar fi fost uneltit de CIA precum în cazul Los Angeles din 1992. Însă în acest caz nu s-a întâmplat nimic decât o mişcare împotriva energiei nucleare. De aceea e mult mai probabil că acele proteste de stradă au apărut natural, fără ca vreo agenţie de spionaj să le fi instigat.
O altă speculaţie poate fi cea a unui potenţial sabotaj din partea spionilor dinastiei Rockefeller, (inseraţi în toate instituţiile din lume, inclusiv CIA). Având monopolul asupra resurselor petroliere încă din secolul al 19-lea şi început de secol 20, cea mai bogată familie din istorie avea interesul subminării energiei atomice, ca sursă alternativă. Spionii lor particulari sînt de fapt coloana vertebrală a spionajului civil, cu un picior în CIA şi cu celălalt deasupra oricărei instituţii recunoscute oficial în societate. Ei puteau comite asemenea sabotaje în numele stăpânilor lor. Însă e foarte probabil că însăşi dinastia Rockefeller s-a implicat inclusiv în energia atomică, fără să fie nevoie să o submineze pentru a o promova pe cea petrolieră. Şi, oricum, energia atomică nu poate nici măcar astăzi înlocui total pe cea petrolieră în transporturi, chiar şi după ce au apărut maşinile exclusiv electrice.
Cu atât mai puţin agenţii KGB puteau să facă o astfel de inginerie socială. După cum am spus în documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA”, KGB era o adunătură de grobieni care nu ştiau să folosească manipularea în masă aşa cum a făcut-o spionajul civil american. Agenţii KGB nu aveau experienţa de 2 secole de marketing pe care SUA a avut-o. De aceea eu cred că accidentul de la Three Mile Island nu a fost organizat de nimeni, ci pur şi simplu s-a întâmplat, la fel cum s-au întâmplat accidente nucleare şi în alte cazuri. Doar că în acest caz bâlbâiala demagogilor aflaţi în poziţii de conducere împreună cu furia dizidenţilor politici a creat acea anxietate de masă în mod natural.
Probabil că la fel au gândit şi agenţii din spionajul civil american. Însă ei trebuiau să ia în calcul şi posibilitatea ca aşa ceva să fi fost totuşi orchestrat de o altă agenţie, iar ei să nu fi ştiut de ea încă. Accidentul de la centrala nucleară Enrico Fermi din 5 Octombrie 1966, despre care am amintit mai sus, are şi mai mult aspect de sabotaj decât la Three Mile Island sau Windscale, UK. Eroarea operatorilor de ridicare prea sus a ţevilor de control ce a dus topirea reactorului Fermi 1 cam ţine de ABC-ul tehnologiei nucleare. Ei s-au comportat acolo ca nişte amatori, de parcă n-ar fi avut în spate o experienţă de cercetare a domeniului. Ei experimentaseră deja anterior comportamentul reactorului, au văzut care sînt riscurile, şi totuşi l-au repetat până când accidentul iminent s-a întâmplat. Repetarea lui nu are un sens de testare, şi acest lucru i-a dus pe unii spioni din CIA să creadă că acolo ar fi putut fi totuşi avea loc un sabotaj organizat de o agenţie de spionaj rivală. Scopul părea doar acela de a concura CIA în producerea de inginerii sociale şi negocierea apoi cu Rockefeller pentru viitoare operaţiuni, mult mai bine făcute decât cei din CIA. Aşa ceva însemna efectiv sfârşitul lor, în faţa unei concurenţe mult mai puternice. Dinastia Rockefeller, principalul lor finanţator, ar fi putut lucra cu această nouă posibilă agenţie. Scenariul este în mare parte fabulaţie, însă atunci când eşti ameninţat cu pierderea privilegiilor, acţionezi. Şi asta a făcut CIA la Cernobâl pe 26 aprilie 1986.
National Geographic spune la minutul 17 din documentarul „Meltdown in Chernobyl” că anumiţi sateliţi americani au fotografiat centrala la 28 de secunde după explozie. Cum de erau ei focusaţi tocmai pe centrală, exact atunci? A naibii promtitudine…! Dacă National Geographic spune adevărul, atunci răspunsul se poate intui; primiseră o alertă înainte că ceva avea să se întâmple acolo, cam în acelaşi fel cum primiseră jurnaliştii internaţionali ce participaseră la congresului al XIV-lea al PCR (ce avusese loc în noiembrie 1989) să mai rămână până în decembrie în România… La fel primiseră şi jurnaliştii internaţionali de la Târgu Mureş înainte de conflictul interetnic, şi se aşezaseră tacticos pe acoperişul hotelului Grand, după cum auzim declaraţia unui martor ocular, pe care am inserat-o la ora 02.17 din propriul meu documentar. La fel au primit un pont şi jurnaliştii internaţionali înainte de sângerosul atac cu mortiere din 28 August 1995 asupra pieţei Markale din Sarajevo asupra unor civili nevoiaşi, ademeniţi cu un anunţ ziua anterioară la radioul local, cum că se va da gratuit pâine şi alte alimente celor aflaţi în dificultate.
Pe de altă parte, un scenariu ceva mai realist dar şi mai periculos era acela că agenţii CIA locali din URSS, recrutaţi fie direct din KGB şi GRU, fie de urmaşii negociatorilor de arme din 1942, ar fi putut face un joc triplu. Ei puteau părea unor capi din CIA că doar simulează sprijinul pentru agenţia lor, şi pentru capitalism în general dar, printr-un acest joc tipic spionajului civil, ei ar fi putut părea nişte promotori pe bune ai socialismului şi sabotare a capitalismului. Aşa ceva era puţin probabil, însă nu imposibil. Şi atunci CIA a început să caute soluţii de clarificare a acestor dubii. Acesta este momentul în care această infamă agenţie de spionaj a început plănuirea naraţiunii scutului antirachetă, pe care l-a trimis lui Reagan în 1983 spre comunicare publică. Dacă era ameninţată cu concurenţa, prin acest proiect CIA a arătat cine e şeful în spionajul civil internaţional. Această inginerie socială a fost de departe cea mai strălucitoare în rău pe care a făcut-o vreodată spionajul civil, mult peste ce a făcut FBI la Pearl Harbor şi tot ce a dus la Cel De-al Doilea Război Mondial. Dacă aceste evenimente timpurii au dus şi la sacrificarea americanilor, dimpotrivă prin cacealmaua scutului antirachetă socialismul a fost pus la pământ doar cu diversiuni, care au dus la focuri fratricide locale în România, şi instigare la războaie etnice în Iugoslavia.
Spionii din URSS nu au lansat dezinformări încrucişate, ci au împiedicat orice fel de aruncare a vinei spre capitalism pentru explozia de la Cernobâl. După cu am spus în prima secţiune dedicată acestui subiect, mai multe voci au ţintit iniţial spre un atac occidental asupra URSS, de exemplu la minutul 35 din documentarul „Chernobyl Nuclear Disaster” (3BM Televisoin) sau la minutul 27 din cel de-al doilea episod din documentarul „Chernobyl: The New Evidence” (Blink Films, 2022). Demagogii se pricep în primul rând în a da vina pe alţii pentru nerealizările promisiunilor lor când ajung la putere. Şi cei comunişti ar fi făcut la fel dacă nu s-ar fi izbit de acest zid dezinformaţional compus din spioni racolaţi de CIA, care a exclus implicarea exteriorului şi a aruncat vina exploziei de la Cernobâl pe modul în care funcţionează societatea centralizată socialistă. În loc să accepte cea mai simplă şi evidentă explicaţie a acestui eveniment ca sabotaj în slujba unei forţe străine, racolaţii locali ai CIA au dat vina unii pe alţii pentru ceva ce nu era vina nimănui. Ulterior, producătorii de film sovietici/ruşi vor relua în producţiile lor acele minciuni despre acest eveniment aşa cum apar în cele occidentale, după cum am arătat în prima secţiune dedicată lui. În oglindă, uciderea lui JF Kennedy a fost imediat pusă pe seama unei conspiraţii organizate de Moscova. Deşi era un „reformator”, Gorbaciov nu s-a gândit să folosească această principală armă a demagogilor atunci când a fost debarcat de la putere în 1991. Aceasta era agenda lui din primul moment al investirii în funcţia de secretar general al PCUS. Misiunea lui a fost într-adevăr aceea de a distruge URSS şi socialismul în Europa, şi mulţi i-au mulţumit ulterior pentru asta. Însă vieţile a celor mai mulţi cetăţeni ai spaţiului socialist au fost iremediabil distruse de criza economică ce a urmat şi migraţia lor spre occident ca mână de lucru ieftină.
Aşa cum am anunţat încă de la începutul acestor secţiuni dedicate exploziei de la Cernobâl, acest eveniment a fost parte dintr-un plan mai amplu de destabilizare a ţărilor socialiste. El a început cu naraţiunea scutului antirachetă, a trecut prin instigarea la război civil în decembrie 1989 în România, apoi a organizat puciul de la Moscova din 1991, care a dus la dizolvarea KGB, şi, în sfârşit, a instigat războaiele iugoslave din anii 1990. După 20 de ani de inginerii sociale de sabotare şi denigrare a socialismului nu mai era nevoie de scutul antirachetă. Sistemele politice central-europene fuseseră deja puse la pământ, la fel ca şi ţările lor. Ca din cenuşă au „renăscut” sabotorii locali, asemenea păsării Phoenix, care au pus mâna pe resursele naturale şi unităţile de producţie astfel ruinate. Ei sînt noii oligarhi ai capitalismului sălbatic din aceste ţări, artizanii deportării economice a zeci de milioane de oameni ca mână de lucru ieftină în Occident.
Aşa cum am anunţat încă de la începutul acestor 3 secţiuni dedicate exploziei de la Cernobâl, acest eveniment a fost parte dintr-un plan mai amplu de destabilizare a ţărilor socialiste. El a început cu naraţiunea scutului antirachetă, a trecut prin instigarea la război civil în decembrie 1989 în România, apoi a organizat puciul de la Moscova din 1991, care a dus la dizolvarea KGB, şi, în sfârşit, a instigat războaiele iugoslave din anii 1990. După 20 de ani de inginerii sociale de sabotare şi denigrare a socialismului nu mai era nevoie de scutul antirachetă. Sistemele politice central-europene fuseseră deja puse la pământ, la fel ca şi ţările lor. Ca din cenuşă au „renăscut” sabotorii locali, asemenea păsării Phoenix, care au pus mâna pe resursele naturale şi unităţile de producţie astfel ruinate. Ei sînt noii oligarhi ai capitalismului sălbatic din aceste ţări, artizanii deportării economice a zeci de milioane de oameni ca mână de lucru ieftină în Occident.
Ingineria socială de la Cernobâl avea şi rol de testare a spionilor lor locali racolaţi din spaţiul sovietic. Dacă ei ar fi fost agenţi tripli, atunci ar fi sabotat atât tăcerea şi resemnarea în faţa declaraţilor antirachetă, dar şi acţiunea concretă într-o acţiune de sabotaj al socialismului. Ei bine, explozia de la Cernobâl a fost acest test de a vedea dacă cineva dintre racolaţii CIA din KGB joacă la alt capăt şi dacă accidentele nucleare sus menţionate de pe teritoriul SUA au fost naturale sau create din umbră. Mai mult decât atât, prin dezinformările ulterioare spuse de filme şi mass-media, aşa cum am văzut în prima secţiune dedicată evenimentului, CIA spăla imaginea SUA după bombele nucleare lansate la Hiroshima şi Nagasaki. Comparaţia apare în mai multe documentare/filme pe această temă, după acelaşi model al negocierii cu grupurile sociale de spectatori, aşa cum am văzut în prima secţiune dedicată acestei teme faţă de numărul de victime. Spionajul civil a creat numere pentru toată lumea, în funcţie de cât e fiecare dispus să creadă. La minutul 33 din documentarul „Chernobyl Nuclear Disaster” lansat în 2019 de 3BM Televisoin auzim că materialul radioactiv a fost de 10 ori mai mare decât la Hiroshima. Dar la minutul 13.14 din documentarul „Chernobyl: The New Evidence”, lansat de Blink Films în 2022, un presupus document KGB anticipează o radioactivitate de 60 ori mai mare decât cea de la Hiroshima. La minutul 49 din documentarul cu aspect de film artistic „Chernobyl: Hour by Hour” auzim că explozia reactorului 4 de la Cernobâl ar fi emis de 100 ori mai multe radiaţii decât Hiroshima şi Nagasaki împreună. La minutul 01 din documentarul BBC - Horizon „Fall-Out From Chernobyl” (1996) cantitatea de radiaţii ar fi fost de 300 de ori mai mare faţă de cea de la Hiroshima. În documentarul Chernobyl - Life In The Dead Zone, lansat de Discovery Channel în 2007, la minutul 13 se spune că radiaţiile ar fi fost de fapt de 400 de ori mai mari decât cele ale bombei de la Hiroshima. Estimarea aceasta se regăseşte şi la minutul 05 din documentarul „Mysteries of the Abandoned: Chernobyl's Deadliest Secrets” lansat în 2017, şi apoi la minutul 54.56 din Chernobyl The Lost Tapes (2022). Acesta este singurul caz de potrivire în estimări între cel puţin două materiale pe care le-am consultat în 3 luni de investigaţie pe această temă. La minutul 30 din episodul 3 al serialului HBO auzim că în prima oră de la explozie s-ar fi eliberat în atmosferă aproape de două ori cantitatea de radiaţii a bombei de la Hiroshima. Mai departe personajul spune ca la 20 de ore de la explozie s-ar fi ajuns la raportul de 40 de bombe Hiroshima. Nu mai calculez cât înseamnă în bombe perioada în care reactorul era deschis şi fumega…
Care a fost baza ştiinţifică de calculare a acestor numere folosite de producătorii acestor ficţiuni rămâne o întrebare fără răspuns. Fiecare îşi alege numărul în funcţie de cât e dispus să creadă. Însă din prima secţiune dedicată acestei teme am văzut că explozia de la Cernobâl este de cel puţin 5000 de ori mai mică atât ca amplitudine cât şi ca număr de victime decât catastrofa umanitară de la Hiroshima. La minutul 77 din filmul „Chernobyl: The Final Warning” există o scenă cu o conferinţă de presă în care o ziaristă întreabă nişte doctori dacă tragedia de la Cernobâl nu este cumva mai mare decât cele de la Hiroshima şi Nagasaki combinate. Doctorii evită răspunsul, însă pentru cei neinformaţi acest mod de a răspunde este o falsă confirmare că ar fi pozitiv. Această scenă nu e o ficţiune pură; după cum am arătat, ambasadorul URSS la Londra era interpelat în primele zile de după explozie de nişte ziarişti cu numere de 2000 de morţi, de exact 1000 de ori mai mult decât erau în realitate în acel moment. Cam aceeaşi exagerare s-a regăsit în anunţul de la radio „Europa Liberă” în 17 decembrie 1989 cum că la Timişoara ar fi 60 000 de morţi. Explozia de la Cernobâl a fost o tragedie mult mai mică decât cea comisă asupra civililor în Japonia în 1945, însă manipularea media de aproape 50 de ani la comanda spionajului civil a făcut-o să pară mai mare.
Explozia de la Cernobâl a fost un whataboutism pus în real, cu mult înainte de aplicarea lui recentă în plan ideatic, odată cu războiul din Ucraina. Sutele de mii de victime scoase din pix, erau în măsură să şteargă din memoria opiniei publice sutele de mii de victime reale ale acelor groaznice bombe, sub motivaţia că URSS ar fi fost mult mai diabolică. Prin această inginerie socială CIA a depăşit orice poate fi conceput în materie de spionaj civil în materie de dezinformare şi manipulare publică.
Ipoteza celor două explozii cauzate de două bombe plasate în încăperea reactorului
Am văzut pe viu operaţiuni de spionaj civil în cazul agenţilor ce simulau protestatari anarhişti, infiltraţi între noi în protestele din 2012 şi de după, în urma cărora am făcut documentarul „Diversioniştii”, amintit mai sus. Am început să studiez spionajul civil cu atenţie începând din 2015, odată cu unul dintre cele mai populare articole de pe platforma Baldovin Concept, intitulat „Mecanismele sociale implicate în politica românească a ultimilor 50 de ani” . Acum, la peste 9 ani de la acel articol pot spune că, dacă aş fi fost în locul şefilor CIA în organizarea acestui eveniment, aş face-o în felul următor: 1. o bombă convenţională care să conţină în interior izotopi de uraniu în formă de U234 şi U235 şi un accelerator de fisiune nucleară care să menţină reactorul la temperaturi mari şi să emită radiaţii letale; 2. o mini bombă nucleară cu aceleaşi ingrediente.
Un puternic indiciu pentru această ipoteză se regăseşte în modul în care ţevile miezului arată în documentarele realizate de BBC - Horizon „Inside Chernobyl's Sarcophagus” (1996), la final, şi mai ales cel al BBC - NOVA „Suicide Mission To Chernobyl” (1991), la începutul său. În acestea este descrisă o misiune de localizare şi extragere a materialului radioactiv rămas în urma exploziei. După cum am spus anterior, ţevile miezului nu sînt împrăştiate haotic în urma suflului, dar sînt totuşi vizibil deformate. Iată că deformarea lor nu se datorează presiunii aburului din apa fiartă datorată creşterii temperaturii din miez, aşa cum susţine una dintre ipotezele emise până acum despre această explozie, despre care am detaliat în secţiunea anterioară. Deformarea lor se datorează cel mai probabil unei bombe de putere mai mică. Distorsionarea miezului nu arată deloc ca şi cum de acolo ar fi pornit explozia ce a distrus şi acoperişul încăperii în care se afla reactorul. Acesta trebuia să fie pur şi simplu pulverizat dacă explozia asta ar fi plecat din el. Şi chiar aşa ne spun serialele „Chernobyl: utopia in flames” lansat de LOOKSfilm în 2023, cel lansat de HBO în 2019 şi multe alte materiale. În realitate miezul reactorului a fost doar distorsionat dar nu pulverizat în afară cu totul. Bucăţi de grafit au fost aruncate şi în afară, în caz că nu au fost plantate acolo anterior exploziei. Însă dacă explozia din reactor ar fi distrus şi tavanul încăperii prin ea însăşi, atunci nu mai rămânea nimic în reactor decât un crater.
Scutul biologic superior al miezului reactorului, un fel de capac al său, nu a fost aruncat în afara încăperii, aşa cum sîntem manipulaţi să credem, ci doar a fost răsucit şi repoziţionat ceva mai jos după explozie. Dacă cea care a distrus acoperişul ar fi avut loc în miez, atunci acesta ar fi devenit un adevărat proiectil şi ar fi spart tavanul încăperii reactorului. Exact în asemenea scenariu ţevile din miez ar fi fost pur şi simplu pulverizate încât nu s-ar mai fi văzut nimic din ele. Însă un asemenea scenariu de fapt nu ar fi fost suficient pentru distrugerea acoperişului. Impactul scutului biologic al miezului impactat de suflul explozie în acoperişul încăperii nu ar fi distrus decât o mică parte din el iar radiaţiile nu ar fi ieşit în asemenea flux şi nu s-ar fi împrăştiat în toată Europa. De fapt tot materialul radioactiv ar fi fost împrăştiat şi îndepărtat de acceleratorii de fisiune şi astfel nu ar mai fi avut loc emisiile radioactive cunoscute. Din acest motiv nici ştirea exploziei nu ar mai fi ajuns la acel nivel de denigrare a socialismului, care a dus în cele din urmă la prăbuşirea sa în Europa.
În secţiunea anterioară îmi exprimam dilema faţă de posibilitatea unei explozii nucleare stimulată de o explozie a unui explozibil convenţional. Astfel a fost construită bomba „little boy” ce a fost aruncată peste Hiroshima. Incertitudinea constă în modul în care reacţionează uraniul îmbogăţit din centrala de la Cernobâl, faţă de cel înalt-îmbogăţit folosit la bombele nucleare. În ultimul caz impactul unei explozii convenţionale asupra celor 64 de kilograme de uraniu înalt-îmbogăţit ale bombei „little boy” a dus la mega-explozia de la Hiroshima. Nu ştim cum s-ar fi comportat cele 190 de tone de uraniu îmbogăţit din reactorul 4 dacă în interiorul său ar fi explodat o bombă convenţională. Cel mai probabil e că uraniul îmbogăţit nu ar fi explodat deloc, fiind protejat de tijele în care era introdus dar şi de grafitul care le înconjura. Dar există şi o probabilitate ca uraniul îmbogăţit din reactor ar fi produs o explozie mai mică în aşa fel încât doar a distorsionat tijele şi matricea din miez. Dar e posibil totuşi ca uraniul îmbogăţit să producă totuşi o explozie nucleară, chiar dacă de mai mică anvergură decât produce cel înalt-îmbogăţit, stimulat de o bombă convenţională. Foarte puţini oameni au acces la documentele care au înregistrat comportamentul uraniului îmbogăţit în asemenea condiţii. Putem însă să speculăm că această ultimă variantă este mai puţin probabilă, deoarece orice ţară care foloseşte uraniu îmbogăţit ar avea şi arma nucleară; plasarea unui explozibil convenţional şi detonarea sa lângă acesta e cel mai uşor de făcut. Deducem din această stare de lucruri că ori sînt folosiţi nişte acceleratori secreţi pentru fisiune, ori tehnologia de înalt-îmbogăţire a uraniului este una secretă, în aşa fel încât nu oricine are tehnologie nucleară are şi bombă nucleară.
Operatorii din jurul reactorului 4 ştiau pe de dinafară cum se comportă uraniul din miez în raport cu tijele de control. Însă ei nu puteau şti cât de îmbogăţit este acesta şi cum se comportă în cazul stimulării sale de către explozia unei bombe convenţionale. Dacă aşa ceva ar fi declanşat o explozie nucleară autentică în interiorul reactorului, atunci ei îşi riscau propria viaţă. Explozia celor 190 de tone de uraniu îmbogăţit nu ar fi avut aceeaşi amploare precum a unei cantităţi similare de uraniu înalt-îmbogăţit. Foarte probabil că o astfel de explozie nu ar fi avut puterea celor 64 de kilograme de uraniu înalt-îmbogăţit ale bombei „little boy”. Însă ar fi putut fi suficient de mare încât să pulverizeze centrala şi să-i ucidă pe toţi cei ce se aflau în ea. De asta cred că sabotorii nu au recurs la plasarea unui exploziv în interiorul miezului reactorului 4, ci la nivelul scutului biologic superior. O explozie nu trebuia să rişte declanşarea unei explozii nucleare a reactorului pentru că astfel de operaţiuni se fac cu riscuri minime pentru instigatori/sabotori. Dincolo de asta, nimeni nu ar mai fi supravieţuit pentru a îndrepta atenţia ca martor ocular pe disfuncţiile interne ale tehnologiei sovietice şi nu pe un atac extern.
Iată că explozia din reactor trebuia să fie una care să destabilizeze poziţia scutului biologic superior, pentru a-l face nefuncţional în împiedicarea ieşirii radiaţiilor, dar nu atât de puternică încât să pulverizeze miezul în aşa fel încât să nu mai existe fisiune deloc. O explozie foarte puternică în miez, pe lângă faptul că nu se regăseşte în modul în care s-a mutat scutul biologic, nu ar fi produs cele 41 de decese certe datorată exploziei. Materialul radioactiv ar fi fost aruncat în afara încăperii reactorului cu puţine şanse de a fi activat de moderatori, care şi ei s-ar fi pulverizat în afară. Şansele ca aceste materiale să se reîntâlnească întâmplător în afară şi să continue fisiunea din miezul reactorului, din care să rezulte radiaţii atât de letale, ar fi fost foarte mici. În acest scenariu panica răspândită de mass-media occidentală nu s-ar fi susţinut; ar fi murit doar acei operatori zonali datorită suflului exploziei, însă nimeni nu s-ar mai fi iradiat. În acest caz Cernobâl ar fi rămas în istorie drept cea mai puternică explozie într-o centrală nucleară, însă nu la amploarea care i s-a dat evenimentului. Victimele ar fi fost comparabile cu cele ale unor evenimente similare de pe glob, aşa cum le-am descris în secţiunea precedentă. De aceea explozia din reactor trebuia să fie destul de mare pentru a distorsiona ţevile de control şi însăşi matricea de grafit pentru a nu răspunde la comenzile de oprire a reacţiei în lanţ prin inserţia ţevilor de control, dar nu atât de mare pentru a distruge total miezul şi a nu avea fisiune deloc.
Aşadar bomba care a afectat reactorul a fost una mică. Pe lângă ea, a existat o a doua explozie care a distrus acoperişul halei în care se afla reactorul, şi care deschis calea radiaţiilor din el în afară. Această a doua bombă a fost plasată în afara reactorului. Totul a fost foarte precis gândit în aşa fel încât să producă morţi şi panică între cei din afară de frica radiaţiilor. Pompierii şi operatorii care au murit progresiv începând de la 2 săptămâni de după explozie ar fi putut fi iradiaţi de o sursă diferită de radiaţii decât materialul radioactiv din miezul reactorului. Ei puteau fi şi iradiaţi ulterior, precum Alexander Litvinenko în 2006, şi astfel numărul morţilor a putut fi crescut artificial în scopul creării panicii şi a numerelor exagerate de până la 100 000 de ori, aşa cum am văzut în prima secţiune dedicată acestei teme. Reactorul a rămas activ 9 zile după explozie şi nimic nu l-a putut opri. Aşa ceva este al doilea nivel al sabotajului. În mod normal nitrogenul şi borul ar fi trebuit să oprească fisiunea în aceeaşi zi, iar acest scandal nu ar mai fi avut amploarea cunoscută şi ar fi rămas precum cel de la Windscale, UK sau cele de la Enrico Fermi, SUA.
În secţiunea precedentă am descris o foarte probabilă minciună despre expandarea timpului de inserţie a ţevilor de control în miezul reactorului 4 de la 18 secunde la 25 de minute. Ea este spusă la minutul 13 din episodul 2 al serialului „Chernobyl: utopia in flames”. Nu există nicio declaraţie a vreunui martor care să susţină o astfel de întârziere a stopării fisiunii, însă nu e 100% de exclus. Spuneam acolo că acest număr de magie iluzionistă a avut scopul de a da timp acumulării de hidrogen în încăperea reactorului, în scopul de asociere a exploziei cu previziunile unor specialişti privind evoluţia crizei din martie-aprilie 1979 de la centrala nucleară Three Mile Island. Însă 25 de minute de inserţie a ţevilor de control în miez este un timp foarte nerezonabil. Şi 18 secunde e un timp cam lung, însă ţinând cont că în miezul reactorului 4 rămâneau mereu 15 acolo, fără să fie scoase, ele ofereau o extindere suficientă a timpului în aşa fel încât să nu se producă fenomene mecanice nedorite. Iată că, deşi am afirmat că această variantă este cel mai probabil o minciună, totuşi în acest moment iau în calcul şi această probabilitate mică de întârziere de 25 de minute a inserţiei ţevilor de control în miezul reactorului 4. Aşa ceva nu a fost regula reactoarelor sovietice, însă putea fi parte din sabotaj; întârzierea stopării fisiunii de către ţevile de control duce invariabil la supraîncălzirea reactorului în orice centrală nucleară. Iată că intervenţia sabotoare asupra comenzilor din camera de control putea duce la aşa ceva în reactorul 4. Mai mult decât atât, în 25 de minute s-ar fi putut chiar înlocui câteva ţevi de control cu ţevi în care era plantat anterior un accelerator de fisiune, tipic pentru bombele nucleare. Era suficientă o singură astfel de ţeavă pentru a produce astfel o mini-bombă nucleară în interiorul reactorului 4. Personal dau cam 5% probabilitate unei astfel de variante conform argumentului de mai sus, în condiţiile în care nu există confirmată varianta celor 25 de minute de inserţie. De aceea nu sînt convins de ea, însă rămâne o ipoteză.
Pe lângă bombe, în interiorul miezului ar fi putut fi pusă şi o cantitate de termit, care ar fi perpetuat incendiul şi l-ar fi păstrat imun la acţiunea pompierilor. Termitul e foarte probabil că s-a folosit la incendiul prelungit, imbatabil la munca pompierilor de stingere a focului din turnurile de la World Trade Center în 2001, după izbirea avioanelor/dronelor în ele (vezi cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin, sau din documentarul cu acelaşi nume făcut după ea ) . Astfel se poate explica, atât explozia reactorului de la Cernobâl, cât şi faptul că el nu a fost stins imediat după ce pompierii au pompat apă înăuntrul său, aşa cum s-a întâmplat la Fukushima, 25 de ani mai târziu.
Şi aici s-a întâmplat o ciudăţenie. Pompierii au fost chemaţi la Fukushima şi au oprit reactoarele abia după o săptămână de criză, deşi toată lumea ştia că asta e soluţia stingerii şi a incendiului şi a fisiunii. Doar că lucrurile au tergiversat într-un mod total nefiresc cu spiritul prompt japonez. Primul ministru a trebuit să-şi dea demisia apoi în urma criticilor de incompetenţă în gestionarea crizei. Însă el a fost doar imaginea pusă în faţă pentru a ascunde interesul spionajului civil de a manufactura o explozie care să aducă cât de cât cu cea de la Cernobâl. Iată un al 4-lea nivel de sabotaj, în formă de manufacturare dezinformaţională a probelor! Sub raportul strict informaţional evenimentul a eşuat. Explozia a fost filmată şi există în spaţiul public. Însă ea e mult mai mică decât cea de la Cernobâl. Iar celelalte câteva explozii din acest răstimp au fost chiar şi mai mici. Dar în acest fel s-a manufacturat totuşi o falsă probă cum că reactoarele ar putea totuşi exploda. Acest lucru s-a făcut şi acolo tot cu spioni locali infiltraţi în comunitatea inginerilor din domeniul energiei nucleare, urmaşi a celor care au instigat războiul împotriva SUA, şi apoi au capitulat, după ce fenomenul Kamikaze se dovedea a fi o armă mai redutabilă decât bombele nucleare.
Teoriile dezinformaţionale despre testul făcut în reactorul 4 sînt menite să camufleze ideea sabotajului
Am arătat în prima secţiune dedicată acestei teme faptul că uriaşa cantitate de materiale dezinformaţionale a avut scopul de a contracara teoriile sabotajului de la Cernobâl dezvoltată de unii excentrici şi dizidenţi politici. Explicaţiile pentru posibila eroare umană diferă şi ele radical, în funcţie de nivelul publicului căruia i se adresează. Pentru cei nefamiliarizaţi cu domeniul energiei nucleare li se oferă explicaţia cu tentă anti-capitalistă cum că şefii ar fi dorit o mai mare producţie de energie electrică şi de aceea ar fi făcut un test de putere. Am arătat în secţiunea numită „Reactoarele nucleare nu explodează din energie proprie…” faptul că mărirea temperaturii în interiorul unui reactor de la o centrală nucleară nu duce şi la creşterea producţiei peste nivelul optim de producţie. Mărirea temperaturii reactorului nuclear duce la o creştere a producţiei doar de la nivelul oprit până la nivelul optim. Peste acest nivel creşterea temperaturii este inutilă. Reactorul nuclear poate produce vaporii de apă mai repede, însă nu pot învârti turbina mai repede decât are ea în parametri. Cei trei nu aveau niciun motiv să facă un asemenea test, care fusese deja făcut încă de dinainte de construcţia centralei, atunci când s-a testat turbina la fabricaţie. Deci această naraţiune este o altă poveste de adormit copiii precum multele spuse despre această explozie.
Pentru cei familiarizaţi cu domeniul energiei nucleare s-au emis mai multe explicaţii, total diferite de precedenta. Unele surse spun că testul făcut la Cernobâl ar fi dorit să vadă dacă centrala ar fi putut funcţiona cu energie electrică doar de la sine însăşi, fără să fie conectată la reţeaua generală. Această teorie este cumva legată de accidentele anterioare, în special cel de la Fukushima şi dar şi cel de la Greifswald. Deci pe de o parte o face plauzibilă. Unele materiale spun că testul alimentării alternative a pompelor de răcire ar fi fost chiar un succes, după cum vedem la minutul 15 din episodul 2 al serialului „Chernobyl: utopia in flames”. Altele ne lasă să credem că explozia reactorului ar fi fost consecinţa directă a eşuării acestui test. De exemplu, la începutul primului episod din serialul HBO lansat în 2019 nu vedem nici un fel de satisfacţie a operatorilor din camera de control pentru succesul acestui test. Dimpotrivă, impredictibilitatea parametrilor reactorului şi stresul inerent al celor din acea încăpere dă impresia că ei s-ar fi jucat cu focul, mai curând decât să sărbătorească.
Însă pe de altă parte teoria eşecului testului de alimentare alternativă a pompelor este absurdă şi sfidează judecata receptorului. Faptul că se testează alimentarea alternativă a pompelor de răcire nu are nicio legătură cu operaţiunile de încetinire a puterii reactorului. Într-adevăr, un astfel de test asupra pompelor de răcire s-ar fi făcut în condiţii de mai mare siguranţă dacă puterea reactorului era redusă. Dar dacă reactorul rămânea în aceeaşi parametri de putere tot nu se putea ajunge la o catastrofă. Atunci când reactorul ar fi dat semne de supra-încălzire asta ar fi însemnat că testul a eşuat, adică pompele nu funcţionează şi prin urmare nu răcesc miezul. În acel moment orice om rezonabil recuplează alimentarea obişnuită şi răceşte reactorul prin metoda clasică, fără să-i reducă puterea sau să-l închidă. Faptul că fisiunea nucleară este înfrânată nu duce automat şi la răcirea reactorului, aşa că, singură, operaţiunea de implantare a tijelor de control în miez nu era suficientă pentru răcire.
Acţiunea de recuplare a pompelor la sursa iniţială de energie electrică trebuia făcută concomitent cu observarea eşecului testului, iar o astfel de operaţiune ce ţine de ABC-ul tehnologiei nucleare. Frica pe care operatorii au arătat-o la începutul primului episod al serialului HBO din 2019, dar şi în altele, observând scăderea puterii reactorului este lipsită de sens. Asta putea însemna şi că pompele îşi fac treaba şi răcesc miezul reactorului, deci testul ar fi fost un succes. Ei ar fi trebuit mai curând să sărbătorească nu să arate groaza. Răcirea miezului s-ar fi coroborat bine cu scăderea puterii reactorului, iar o închidere totală a sa ar fi fost o decizie bună pentru a evita evenimente nedorite.
Dacă echipa de operatori din camera de control doreau să testeze energia electrică alternativă, atunci momentul de faţă ar fi arătat succesul sau eşecul testului şi atât. Repunerea reactorului în funcţiune nu era o prioritate, aşa că scoaterea ţevilor de control din miez peste nivelul acceptat nu se explică decât prin intenţia de sabotaj. După cum am tot arătat în secţiunile anterioare, asta nu era suficient pentru ca reactorul să explodeze, ci doar să ducă la topirea miezului său. Însă, dacă chiar au scos tijele de control din miez în timpul acestui test de decuplare a pompelor de la sursa obişnuită de energie electrică, atunci aşa ceva e un clar semn de sabotaj. Astfel a părut şi cel de la centrala nucleară Enrico Fermi, din 5 Octombrie 1966, despre care am amintit într-o secţiune anterioară. Însă dacă planul a fost un sabotaj, atunci ordinul de scoatere a ţevilor de control de frica nejustificată a opririi reactorului a urmat o agendă bine concepută. Topirea miezului putea declanşa o bombă, şi astfel avem o posibilă explicaţie pentru declanşarea primei explozii, cea care a răsturnat scutul biologic superior al reactorului şi a aruncat părţi din grafit în afara sa şi chiar a clădirii. Aşadar trebuie să presupunem că prima explozie, ceva mai mică, a fost menită să distrugă acoperişul încăperii reactorului. Cea de-a doua explozie, mai mare a avut loc în apropierea reactorului, a întors scutul biologic superior la aproape 90 de grade, şi a permis ieşirea masivă a fluxului de radiaţii din interior spre exterior, împreună cu bucăţile de grafit filmate şi fotografiate ulterior.
Asta dacă nu cumva sabotorii au plantat ulterior acele bucăţi din miez în apropiere. E mult mai probabilă varianta anterioară însă nu e exclusă nici cea a plantării bucăţilor de grafit chiar înainte de explozia din reactor. În acest caz am putea avea o primă explozie la nivelul scutului biologic din reactor care putea scoate bucăţile de miez în încăpere. Această primă explozie putea declanşa cea de-a doua bombă, plasată la nivelul acoperişului, care l-a şi distrus după cum s-a văzut. Ambele variante au sens, dar prima pare ceva mai probabilă.
Aşadar, o posibilă eroare în cazul exploziei din apropierea reactorului ar putea fi această absurdă scoatere a tijelor de control din miez, care risca supra-încălzirea lui într-o situaţie în care pompele de răcire puteau să nu funcţioneze. Teoria alimentării alternative a pompelor de răcire mai are şi defectul că nu explică de ce operatorii nu au început testarea doar a câte uneia dintre pompe la sursa alternativă. Fiecare dintre ele putea fi testată separat, pe rând. Celelalte ar fi fost puse în starea de a o înlocui dacă aceasta n-ar fi funcţionat în parametrii normali. Faptul că acest posibil test ar fi început cu toate, iar nu are sens. Pe de altă parte, ne putem imagina că centrala de la Cernobâl nu putea primi energie electrică din altă parte, fiind conectată la reţeaua generală, deoarece ea însăşi era alimentatorul principal al zonei. Chiar dacă turbina unui reactor nu mai producea, celelalte reactoare încă o făceau. Chiar dacă turbina reactorului s-ar fi oprit instantaneu şi n-ar mai fi produs pentru câteva minute, totuşi reţeaua păstra încă destulă energie ca să alimenteze pompele de răcire la recuplare. Mai mult decât atât, toate centralele nucleare au un plan B în privinţa alimentării acestor pompe, respectiv nişte generatoare autonome care intră în funcţiune automat dacă ceva se întâmplă cu reţeaua generală. Da, am văzut, chiar şi cu acest plan de rezervă s-au întâmplat evenimente nedorite. În cazul unui acest potenţial test, recuplarea la sursa iniţială de energie electrică era condiţia primară a începerii testului însuşi. Aşa ceva ţine de ABC-ul tehnologiei nucleare. Dacă totuşi sursele iniţiale nu s-ar fi recuplat, atunci aşa ceva s-ar fi putut face doar printr-un sabotaj intern, deşi aşa ceva tot nu explică explozia, după cum am văzut în detaliu în secţiunea precedentă.
Am văzut în cazul lui Degtyarenko Viktor Mykhailovych, opărit cu apă fiartă de la una din aceste pompe, că inclusiv la Cernobâl pompele au cedat. Însă explozia de abur nu s-a datorat faptului că ele nu ar fi funcţionat, ci deteriorării lor de suflul exploziei, ce a dus la aruncarea de apă fiartă pe acel operator. Ca şi în cazul precedent, şi ca în toate celelalte ipoteze pentru originea exploziei, niciuna dintre aceste variante nu pot explica explozia miezului, ci doar topirea lui, aşa cum s-a întâmplat în alte cazuri de accidente nucleare. Aceste piste false sînt menite să abată atenţia omului simplu dinspre varianta cea mai probabilă cu privire la scopul testului, respectiv că el ar fi fost o oprire de rutină a reactorului în scop de mentenanţă. După cum am mai spus într-o secţiune anterioară, un reactor nuclear se opreşte în medie de 10-11 ori pe an . Probabil că alţii ca mine au aflat de această procedură şi s-au întrebat dacă nu cumva testul decuplării pompelor de la sursa obişnuită de energie electrică ar fi o minciună, şi că adevăratul test ar fi tocmai această oprire de rutină a reactorului.
Am găsit în mod paradoxal acest adevăr spus în trei materiale lansate după 2021. El se găseşte la minutul 21.26 dintr-unul dintre ele este mai dezinformatoare documentare pe această temă, intitulat „Chernobyl: The New Evidence”, lansat de Blink Films (Marea Britanie) în 2022. Această informaţie este apoi reluată de LOOKSfilm (Germania) în 2023, în documentarul serial „Chernobyl: Utopia in Flames”. Episodul 2 din acest serial susţine şi el la minutul 17 că s-ar fi operat un astfel de test de oprire, cu totul altceva decât vedem în celelalte materiale de până atunci. Deşi făcute de două companii diferite, cele două documentare folosesc aceleaşi interviuri şi acelaşi design, fapt pe care eu nu l-am mai întâlnit până acum. E posibil ca una să fi cumpărat materialul editat pe jumătate de la cealaltă. Dar e posibil ca ambele să fi primit acelaşi material, deja editat, de la o terţă parte, şi fiecare a făcut propria variantă, deşi cele două seamănă ca informaţii comunicate, după cum vedem în cazul admiterii testului de oprire.
Aproape de recunoaşterea testului de mentenanţă este şi documentarul serial în 3 episoade „The Chernobyl Disaster” făcut de Paramount & Channel 5 în 2022. La minutul 26.33 din varianta online „The Chernobyl Disaster [Ben Fogle] - Parts 1-3 (Documentary 2022)” se spune că la reactorul 4 s-ar fi făcut un „test de siguranţă”. Nu se spune literal că acest test ar fi fost unul de mentenanţă, însă nici în cele două mai sus menţionate nu se spune asta, ci doar că la el s-ar fi făcut un test de oprire. Observăm totuşi că aceste variante cosmetizate nu intră în contradicţie cu teoria testării pompelor, în timp ce teoria testului de mentenanţă o exclude total. Faptul că s-ar fi făcut în acelaşi timp şi un test al decuplării pompe dar şi unul de oprire a reactorului în scop de mentenanţă, pare cam nerealist. Dacă oprirea reactorului s-ar fi făcut în scop de siguranţă, pentru o recuplare a lor la sursa iniţială de energie electrică, atunci, da, această procedură este mai rezonabilă. Prin urmare, varianta unei erori umane care să explice explozia pentru cei novice în tehnologia centralelor nucleare, pare mult mai improbabilă dacă se admite acest foarte probabil adevăr. Operatorii din camera de control a reactorului 4 făcuseră de multe ori această procedură şi ştiau foarte bine ce fac. De aceea, impresia lăsată majorităţii spectatorilor de aceste filme/documentare dezinformaţionale, cum că la Cernobâl ar fi fost o eroare umană, este una din multele minciuni spuse pe această temă, după cum am arătat în precedentele secţiuni. Ele se bazează pe experienţa seculare cu exploziile bazinelor de apă ale motoarelor cu aburi din secolul al 19-lea, care a rămas activă în memoria colectivă.
Dar nici documentarele gemene menţionate mai sus nu spun total adevărul în această chestiune chiar dacă recunosc indirect testul de mentenanţă. Ele doar adaptează această nouă informaţie la vechea naraţiune, pe care de fapt testul de mentenanţă o contrazice. De exemplu, la minutul 13.45 din „Chernobyl: The New Evidence”, este prezentată declaraţia dezinformatoare a unui oficial care deplângea faptul că centralele sovietice au fost oprite de mai multe ori, deşi aşa ceva era un lucru normal. El dă impresia că oprirea reactoarelor s-ar fi făcut cu scopul de a face vreo reparaţie sau de a evita vreo catastrofă. Nu. Oprirea periodică a reactoarelor este o procedură standard care testează starea de funcţionalitate a echipamentelor de control, tocmai pentru a se evita pe viitor situaţii neprevăzute. De asemenea, la ora 01.49.43 din „The Chernobyl Disaster [Ben Fogle] - Parts 1-3 (Documentary 2022)”, vedem o piţipoancă pe post de savantă ce spune că în 1987 au fost „66 opriri de urgenţă la instalaţiile de energie nucleară” în Ucraina. Modul înşelător în care afirmă acest lucru ne stimulează să deducem că ar fi fost vorba de 66 de opriri ale reactoarelor după ce acestea ar fi ajuns în situaţia de necontrolat. Dar însăşi oprirea reactorului este un control asupra sa, unul total.
Există totuşi un mare adevăr în afirmaţia falsă transmisă subliminal de mass-media oficială cum că explozia nucleară de la Cernobâl s-ar datora sistemului politic socialist neperformant. Aşa ceva este adevărat, dar nu în forma spusă de aceşti dezinformatori profesionişti; da, sistemul politic e cauza acestei tragedii, dar nu cel socialist, ci cel capitalist cu uriaşul său aparat de dezinformare şi manipulare publică realizat de spionajul civil. Mai exact, tocmai spionajul său civil e cel care a cauzat dezastrul prin faptul că a recrutat agenţi locali ce au manufacturat apoi un sabotaj la centrala nucleară de la Cernobâl. Acest model s-a întâmplat şi în România, şi a provocat invazia din decembrie 1989, şi instigarea sângeroaselor războaie civile în Iugoslavia, în anii 1990. Acest model se regăseşte în majoritatea catastrofelor umanitare de 100 de ani încoace de pe mapamond. Voi descrie ceva mai detaliat aceste metode de lucru în sabotajul asupra reactorului 4 de la Cernobâl în următoarea secţiune .
