Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.1.4. Reactoarele nucleare nu explodează din energie proprie dar pot fi explodate cu energie din afară
Cea mai gogonată minciună pe care aceste filme o răspândesc în publicul larg este aceea că sistemul politic socialist nu ar fi destul de responsabil şi de eficient pentru a lucra cu energia nucleară, şi astfel ar fi pus în pericol siguranţa întregii lumi. URSS avea în 1986 specialişti cu experienţă similară cu cea a celorlalte ţări occidentale în folosirea energiei nucleare. Competenţa savanţilor nu depinde de sistemul politic, ci de experienţa cu domeniul. URSS începuse explorarea energiei nucleare concomitent cu restul ţărilor occidentale. Rolul acestei minciuni a fost acela de denigrare a sistemelor socialiste în scopul extragerii de mână de lucru ieftină în industria occidentală. Dacă ne gândim la denumirea documentarului „Cernobâl: utopia în flăcări” (literal eng. „Chernobyl: utopia in flames”) observăm extinderea flăcărilor reactorului la întregul sistem socialist, recunoscut în general ca fiind unul utopic. Iată că l aproape 40 de ani de la acel eveniment el este încă asociat cu presupusul faliment industrial şi social al socialismului, dar nu şi a capitalismului care a avut şi el accidente nucleare, după cum vom vedea în următoarea secţiune. Însă vom vedea în aceste două secţiuni faptul că explozia reactorului 4 de la Cernobâl a fost o inginerie socială la care au participat sabotori interni, spioni defectori la spionajul occidental şi beizadele ale vechilor lideri stalinişti care au vrut libertăţi mult mai mari decât în socialism. Ea este foarte strâns legată de naraţiunea fantasmagorică a scutului antirachetă lansată de preşedintele american Ronald Reagan în 1983. După cum am arătat la minutul 45 din propriul documentar, informaţiile (vechi de 20 de ani) oferite de acesta, pentru a-şi justifica această ofensivă îmbrăcată în justificări defensive, erau fie false fie neajustate prezentului.
Dialogurile care au loc în primul episod al serialului HBO din 2019 între operatorii camerei de control lasă în mod dezinformaţional impresia spectatorului că aceştia ar fi fost nişte amatori, puşi acolo pe criterii politice şi nu pe merite profesionale. În acest moment filmul sugerează că electoralismul demagogist al „democraţiei liberale” ar fi mai bun în această chestiune decât numirea în funcţii de către dictator. În realitate, nici în capitalism nici în socialism aceste funcţii nu se obţin nici prin numire şi nici prin vot popular, ci pe criterii meritocratice, care ţin de mediul ştiinţific şi academic din aceste ţări. Elita inginerească din SUA, URSS sau alte ţări dezvoltate a dus la construirea acestor centrale nucleare, la fel ca în cazul oricărei tehnologii de vârf, prin cercetări. Stăpânirea tehnologiei s-a făcut cu preţul a numeroase accidente, din care comunitatea inginerilor şi savanţilor care participat la ea au învăţat, şi astfel le-au transmis generaţiilor ulterioare. Ea a ajuns la competenţa evaluării următoarelor generaţii, cărora le-a transmis informaţiile şi experienţa necesare. Aşa ceva nu are nicio legătură cu sistemul politic.
După experienţa de o jumătate de secol, în camera de control a reactorului 4 din centrala de la Cernobâl erau oameni pregătiţi şi competenţi pentru a face ca ea să funcţioneze în condiţii optime, aşa cum fusese până atunci. Comunitatea ştiinţifică şi tehnologică nu depinde de factorul politic. Dacă preşedintele sau oricare demagog din ambele sisteme este ales de o majoritate a cetăţenilor sau numit pe linie de partid, asta nu are nicio legătură cu ce fac savanţii şi inginerii de tehnologii de vârf, în cazul de faţă având experienţă de peste 4 decade. Cât despre siguranţa tehnologiei nucleare vom vedea în următoarea secţiune că URSS a stat mai bine, în ciuda acestui eveniment notoriu. După cum am spus anterior, şi voi aduce argumente pe mai departe, el a fost manufacturat prin auto-sabotaj făcut cu spioni CIA racolaţi din operatorii locali angajaţi la centrală. Unii dintre ei au acceptat să colaboreze cu invadatorii dezinformaţionali şi să susţină chiar şi pe ocolite naraţiunile absurde despre cauzele acelei explozii. Alţii nu au acceptat să joace acest rol şi au plătit cu viaţa, libertatea sau chiar cu excluderea socială. Aşa ceva li s-a întâmplat celor 2 000 de supravieţuitori de la atacul de la Pearl Harbor, cu 30 de ani înainte. Ei au trăit pe pielea lor drama sabotării sistemului defensiv la surprinderea avioanelor japoneze venind cu 50 de minute înainte de atac . La fel s-a întâmplat şi celor care au văzut adevăruri incomode sau au intuit adevărul despre invazia neocolonialistă din decembrie 1989 de la noi.
Da, industria centralizată socialistă e inferioară celei capitaliste, însă în materie de armament nuclear URSS nu a folosit-o niciodată. SUA a folosit-o de două ori la Hiroşima şi Nagasaki. Personal detest toate armele şi militez pentru desfiinţarea armatelor şi a tuturor instituţiilor represive şi înlocuirea lor cu psihoterapeuţi care să convingă spiritele rebele să se uite în interiorul lor mai curând decât să plece la război împotriva altora. Dar a te plânge tu preşedintele SUA de ameninţările armelor nucleare, când ţara ta a folosit singura această oroare a civilizaţiei, este cel mai grotesc whatabautism, termen de asemenea folosit într-un context actual tot de mentalitatea imperialistă americană.
Spre finalului ultimului episod (5) al serialului HBO ni se spune că trei şefi din ierarhia de comandă a centralei ar fi primit distincţii importante de la statul sovietic pentru că ar fi dat reactorul în funcţiune mai devreme decât planul. De asemenea, în aceeaşi parte a episodului 5 filmul ne sugerează că accidentul s-ar datora lăcomiei echipei de conducere de a obţine mai multă energie. Astfel, aceştia i-ar fi supus pe subalterni la presiunea de a face un test nesigur, care ar fi permis acel accident, datorită comportamentului nesigur al diferitelor subansambluri ale centralei. Vom vedea mai jos că teoria testului este şi ea cusută cu aţă albă, deoarece un reactor nu poate produce mai multă energie electrică decât este dat de parametrii iniţiali.
Aici filmul încearcă în mod parşiv să smulgă furia deja nativă, bi-seculară deja, a occidentalului simplu pentru patronul lacom care caută profit mai mare în detrimentul angajatului. Exact acest sentiment colectiv a fost exploatat de ideologia comunistă când s-a popularizat, la începutul secolului al XX-lea. Printr-o astfel de dezinformare abilă, observăm cum ea este întoarsă împotriva comuniştilor/socialiştilor. Aceştia erau nişte lătrăi plicticoşi, dar nu au fost niciodată atât de lacomi precum omologii lor din capitalismul sălbatic. Aşa că povestea asta e o dezinformare media şi atât. După ce decade întregi socialismului i s-a reproşat (pe bună dreptate) lipsa de eficienţă a unităţilor de producţie, iată că acum, prin acest serial dezinformativ i se reproşează inclusiv lăcomia, care e de fapt un reproş adus capitalismului însuşi de cei care trăiesc în el. Iată cum cest film proiectează dezinformaţional acest dezavantaj tipic al acestui sistem politic asupra socialismului. Convulsiile balcanice ale anilor 1990 fac parte din acest scenariu de proiecţie în exterior ale marilor probleme care sînt reproşate capitalismului de dizidenţii politici din acest sistem.
Dar, în câteva minute mai departe de la această scenă absurdă, în jur de minutul 50, aflăm verdictul final pentru cauzele accidentului; nici nepriceperea şi nici lăcomia nu ar fi dus la explozie, ci faptul că centrala ar fi avut defecte de construcţie. „Reactoarele noastre nu au clădiri de izolare în jurul lor” spune savantul disident (Legasov), care în realitate nu avusese deloc acest statut. Aşa ceva este o minciună în proporţie de 90%. În realitate, mai întâi reactoarele sovietice (RMBK) erau mai întâi izolate de două scuturi biologice, unul superior şi altul inferior, cu rol de prevenţie a scurgerilor radioactive. Aceste scuturi erau apoi învelite în grosimea zidului cilindric al reactorului. Acesta devenea un fel de tub de beton, cu cele două scuturi pe post de capace. Apoi reactoarele RMBK nu erau lăsate sub cerul liber, ci în jurul lor se construia o încăpere. Grosimea zidurilor încăperii reactorului era de aproximativ 2 metri, după cum se vede din filmările celui de la Cernobâl în primele zile de după explozie. La minutul 32 din documentarul „Chernobyl The Lost Tapes” (2022) vedem cel mai clar acest lucru. Chiar şi o lăţime a zidurilor de doar 1 metru e suficient pentru a împiedica radiaţiile să iasă în afara clădirii, în cazul unor eventuale scurgeri.
Faptul că reactoarele occidentale sunt înconjurate de coconi mai groşi de beton nu le face automat şi mai sigure, după cum vom vedea în următoarea secţiune cu cazul mai multor accidente nucleare întâmplate pe mapamond. Ne putem imagina că numai un buncăr în care să fie plasat reactorul nuclear ar fi putut preveni distrugerea acoperişului aşa cum s-a întâmplat la Cernobâl în urma acelei explozii. Dar aşa nu există în nicio centrală nucleară astăzi, prin urmare comparaţia cu alte centrale nucleare e lipsită de obiect. Şi apoi, oricât de gros ar fi fost acel cocon, tot s-ar fi putut manufactura până la urmă o explozie care să-l arunce şi pe acesta în aer.
Apoi, observăm minciuna transmisă de acea afirmaţie cum că explozia din interiorul reactorului s-ar fi datorat faptului că reactoarele sovietice nu ar fi fost închise în coconi mai groşi, de parcă energia reactorului ar consta în carapacea sa. Vom vedea mai jos că o explozie este exclusă de tehnologia unui reactor nuclear şi că bombele atomice au o cu totul altă tehnologie. Minciuna cu insuficienta grosime a încăperii reactoarelor sovietice este apoi reluată în mai multe materiale. O vedem spusă la minutul 12 în documentarul „Chernobyl: The New Evidence”, lansat de Blink Films în 2022. Dar la 51 din „Chernobyl The Lost Tapes” ni se spune în faţă că albul e negru, invocând absurd lipsa totală de carapace în jurul reactorului, cu imaginea centralei nucleare pe fundal, de parcă acesta nu ar fi fost închis într-o anumită încăpere, şi ar fi fost vizibil.
Observăm aici aceeaşi tehnică de testare a clientului prin mai multe produse de către un comis-voiajor pentru a-l convinge să cumpere ceva, nu mai contează ce. Am observat-o în secţiunea trecută la tema numărului de victime. Pentru cei grăbiţi, ce au încredere în Google, numărul victimelor ar fi fost între 93 000 şi 200 000. Pentru cei un pic mai scrupuloşi, website-ul Wikipedia vine cu aproximativ 60 000 de victime. Pentru cine are răbdare la studiu, numărul celor ale căror decese s-au dovedit a fi de la accident este de doar 31. În acelaşi fel se întâmplă şi cu explicaţia din acest film privind cauzele exploziei. Iniţial sîntem aburiţi cu naraţiunea despre nepriceperea inginerilor datorată sistemului politic bazat pe nepotism şi incompetenţă. Apoi ni se spune că a fost lăcomia specialiştilor, care ar fi dorit o mai rapidă promovare, şi astfel ar fi forţat limitele centralei. Pentru ca la final să ni se spună că întârzierea tehnologică ar fi dus la acest accident nuclear. Pe care sînteţi dispuşi s-o credeţi? Nu cotează pentru că niciuna nu explică explozia din reactorul 4, după cum vom vedea în aceste două secţiuni.
Toate aceste variante de explicaţie sînt minciuni sfruntate, iar două dintre ele sînt dezinformări cu bătaie lungă, care sugerează că sistemul politic ar fi dus la această tragedie. Informaţiile date de aceste filme despre procesul tehnologiei nucleare sînt şi ele la fel de mincinoase, în ciuda a câteva insule de adevăruri. Ele însă sînt doar nişte insuliţe de adevăr într-un ocean de minciuni şi nu ajută omul simplu în a înţelege nici măcar modul în care o centrală sau o bombă nucleară funcţionează. Am menţionat anterior că numai gradul de dezinformare privind acest accident atestă implicarea dezinformatorilor de profesie în generarea sa. Din păcate, nici datele oferite de materialele ştiinţifice nu ajută în lămurirea evenimentului, după cum vom vedea detaliat în secţiunea următoare. Ele sînt foarte stufoase, pline de formule matematice cu semne dintre cele mai exotice, care descurajează omul simplu în a înţelege ce înseamnă energie nucleară. Am găsit câteva documentare care simplifică explicaţiile, dar nici ele nu ne dau un răspuns clar la cum a fost posibil accidentul nuclear din 26 aprilie 1986 de la Cernobâl.
M-a plictisit enorm în şcoală fizica mecanică, cu formulele ei şi cu realităţile scripeţilor şi pârghiilor şi altele. Formulele mi s-au părut nişte bazaconii, deşi la algebră eram de 8-9. Dar aplicate la lumea concretă mi se păreau super-plictisitoare, chiar dacă aveau sens. În schimb, fizica nucleară m-a fascinat. Puterea ascunsă a unor metale precum uraniu, plutoniu, sau toriu mi s-a părut ca din filmele SF. Aceste substanţe păreau adevăraţi dragoni ascunşi, cu forţe uriaşe, un fel de ultra-dinozauri care provoacă şi frică dar care şi atrag admiraţia. Fascinaţia mea pentru energia nucleară se vede în genericul de la documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” , făcut dintr-o filmare a exploziei unei bombe nucleare. Faptul că un metal reuşeşte să producă temperatură prin el însuşi e un fel de magie. Metalele radioactive mi se păreau nişte supermagneţi. Cum se întâmplă asta?
Pentru explicarea acestei situaţii, va trebui să facem o cotitură în discursul de până acum, în care voi folosi date de bază din fizica nucleară, care se studiază parcă prin clasa a X-a. Atomul în general este un fel de celulă a materiei anorganice, dar mult mai mică decât ea. La fel ca şi celula, el are un nucleu care este compus din nişte părţi mai mici, printre care şi neutroni. Energia atomică reiese din faptul că nucleul atomului unor metale precum cele de mai sus se divide precum celulele în nişte nuclee mai mici în urma bombardării sale cu astfel de neutroni. Acest proces se numeşte fisiune nucleară, şi se datorează faptului că în timpul diviziunii nucleului se eliberează alţi neutroni în afară care lovesc alte nuclee şi le provoacă astfel şi lor separarea. Asta creează o reacţie în lanţ şi duce la eliberarea unei anumite cantităţi de energie, care se traduce în acest caz prin căldură. Mai multe documentare explică acest lucru, mai bine sau mai rău. Cel mai clar din ce am văzut până acum este cel intitulat „Chernobyl Visually Explained” de 16 minute, exceptând ultima parte cu explozia, unde şi el eşuează în explicaţie, după cum voi arăta în detaliu în următoarea secţiune. Dacă fisiunea nucleară duce la o căldură mai mică atunci energia sa este folosită la centralele nucleare. Dacă energia asta e mai mare, atunci se pot crea bombe nucleare. Gradul de căldură degajat de materialul radioactiv depinde de calitatea unui material terţiar, numit accelerator de fisiune. La centralele nucleare acest material produce o accelerare mai redusă a fisiunii. La bombele nucleare se folosesc alte materiale care produc o accelerare foarte mare a fisiunii, după cum vom vedea mai jos.
Centrala nucleară de la Cernobâl folosea uraniul ca material radioactiv, dintre aceste 3 metale. Voi descrie în continuare doar modul în care acest material ajunge să producă energie, dar şi celelalte funcţionează pe acelaşi principiu. Uraniul natural este o pulbere gălbuie inofensivă, formată în proporţie de aproape 99% din forma de U238 şi sub 1% în formă de U234 şi U235. Energia nucleară se extrage numai din acestea două. Pentru a ajunge o substanţă în care acest procent să fie mai favorabilă prezenţei U234/U235 (numit uraniu îmbogăţit) uraniul natural este separat printr-un fel de sită în formă de turbină. U234 şi U235 sînt substanţe intens radioactive, însă fără un iniţiator şi accelerator de fisiune radiaţiile sunt minore, comparabile cu cele care vin din spaţiul cosmic şi care ne bombardează zilnic fără să ne afecteze. Pentru a produce căldură e nevoie de un fel de impuls iniţial, adică bombardarea U234 / U235 cu o anumită substanţă declanşatoare de fisiune nucleară continuă. Un astfel de iniţiator de reacţie în lanţ este grafitul, berylliul sau amestecul de berylliu şi poloniu.
Centrala nucleară foloseşte tehnologie de vârf şi arată foarte SF în interior, însă funcţionează pe acelaşi principiu al locomotivei cu aburi. Diferă doar combustibilul; la locomotivă se foloseau cărbunii şi lemnele; la centrala nucleară se foloseşte căldura degajată de fisiunea nucleară. Energia fisiunii nucleare dintr-o centrală nucleară încălzeşte un circuit de ţevi umplute cu apă până când ea devine abur, iar presiunea sa învârte o turbină, care la rândul ei produce curent electric. Cel mai important element al unei centrale nucleare este rectorul nuclear, în care se desfăşoară procesul de încălzire. Rolul său este acela de a controla acea reacţie în lanţ pentru a nu duce la o temperatură prea mare, care poate depăşi 2000 de grade, şi de a rămâne la o încălzire de aproximativ 300 de grade. De aceea, într-o centrală nucleară avem o încălzire mai uşoară decât în cazul exploziei unei bombe nucleare precum la Hiroshima sau Nagasaki, aruncate de SUA la finalul Celui De-al Doilea Război Mondial.
Rectorul nuclear constă în nişte ţevi cu material radioactiv (fuel rods) în care se întâmplă acest proces de fisiune. Există mai multe feluri de a controla numărul de neutroni care pot crea reacţia în lanţ. Unul constă în modul în care este construit miezul rectorului nuclear. Altul constă în introducerea în procesul de fisiune nucleară a unor substanţe precum apa normală-H2O, apa uşoară, apa grea (ambele altceva decât cea normală), sodiul sau grafitul. Acestea măresc sau încetinesc viteza neutronilor, sau îi absorb pentru a încetini fisiunea. De acea aceste substanţe se şi numesc moderatori. Ansamblul dintre ţevile cu material radioactiv şi moderator, la care se mai adaugă şi alte ţevi despre care voi spune mai jos, formează miezul rectorului nuclear. Acesta este un fel de papiotă supra-dimensionată (moderator) în care intră ca nişte ace aceste ţevi cu material radioactiv. Reactorul 4 de la Cernobâl avea matrice de grafit şi măsura cam 7 m înălţime şi 12 m diametru. Reactoarele cu moderatori lichizi precum apa sînt plasate într-un fel de bazin, tot în formă de cilindru precum reactoarele nucleare sovietice.
Moderatorul este decisiv în interiorul miezului rectorului nuclear, fiind un fel de mediu în care sunt implantate ţevile cu material radioactiv. În anii 1950 principalul moderator pentru construirea miezului reactorului era grafitul, o substanţă ce rezistă la temperaturi înalte.
Miez de grafit cu ţevi de uraniu într-un rector nuclear clasic
După aceea s-a folosit sodiul sau apa.
Când savantul dizident declară în jur de minutul 50 din episodul 5 al serialului HBO cum că URSS ar fi „singura naţiune care construieşte reactoare răcite cu apă, moderate cu grafit, cu un coeficient de gol pozitiv. E mai ieftin.”, el face o dezinformare uriaşă. În primul rând, însăşi apa care se încălzeşte şi devine abur, are şi rol de ulterioară răcire a reactorului; ea este răcită în contact cu apă rece existentă în jurul centralelor nucleare, conform cu principiile termodinamicii. Răcirea reactorului se face şi cu pompe de aer dar şi cu pompe de apă care nu fac parte din circuitul aburilor sub presiune trimişi spre învârtirea turbinei. Pompele trimit apa răcită spre reactor şi astfel temperatura din el este controlată. Toate reactoarele din centralele nucleare sînt răcite cu apă şi aer. Apoi, există centrale nucleare al căror moderator este tocmai apa, deci ce spune acel personaj este o absurditate. Şi, nu în ultimul rând, vom vedea în următoarea secţiune că şi alte centrale nucleare din Occident funcţionează cu matrice de grafit. Faptul că moderatorul este sodiul sau apa nu schimbă cu mult starea de lucruri. Nici un moderator nu poate duce prin sine însuşi la o explozie a materialului radioactiv asemenea unei bombe nucleare. Altfel, fiecare ţară care are o centrală nucleară ar putea avea şi arme nucleare. După cum vom vedea mai jos, pentru aşa ceva este nevoie de un material diferit care accelerează foarte mult fisiunea nucleară.
Povestea cu materialul radioactiv topit care ar fi putut produce o explozie la contactul cu apa de sub reactor, relatată de mai multe surse, este o minciună. Ea se regăseşte în multe materiale media pe tema Cernobâl. De exemplu, o vedem la minutul 33 din documentarul „The Battle of Chernobyl”, 2006, prin spusele unui posibil savant care susţine această naraţiune. De asemenea, ea există spusă la minutul 51 din episodul al doilea din serialul HBO lansat în 2021. O mai auzim şi la minutul 05 din documentarul „Our World, In the Shadow of Chernobyl”, lansat de BBC, în 2019. Teoria exploziei aburului este spusă de o piţipoancă prezentată ca doctor la o anumita universitate, la minutul 48 din documentarul „Chernobyl: The New Evidence”, lansat de Blink Films în 2022. Două minute mai devreme se spune literal că „lava (materialului radioactiv topit) ar fi putut deveni o bombă gigantică”, deşi aşa ceva nu există în cazul erupţiilor vulcanice submarine. Această minciună a fost spusă chiar în timpul situaţiei de urgenţă a stingerii reactorului din următoarele zile şi a avut un efect dezinformaţional panicardist în întreaga lume. Misiunea minerilor care au săpat un tunel pentru a elimina apa de sub reactor, relatată de mai multe surse, este o diversiune cu rol de inducere a panicii celor implicaţi în stingerea sa. În realitate acel tunel n-a folosit la nimic, iar factorii de decizie în cauză au recunoscut ulterior că a fost săpat degeaba.
Recunoaştem aici „soluţiile” panicardiste adoptate de autorităţi pentru „lupta împotriva COVID-19”, între anii 2020-2022, cu carantinarea, apoi purtarea măştilor, apoi cu câte o altă doză de vaccin care risca să devină apucuntură (sic!). Cu fiecare astfel de etapă, cifrele infestării creşteau, de parcă mai mult duceau la efecte contrare, mai curând decât oprirea pandemiei. La nivel declarativ fiecare dintre aceste măsuri era menită să oprească pandemia, însă la nivel subliminal fiecare val de măsuri avea rolul de a stimula panica în opinia publică. Atunci când cetăţenii nu s-au mai speriat de SARS-COV-2 şi n-au mai fost dispuşi să continue cu dozele de vaccin, s-a terminat şi cu pandemia. Panica s-a mutat pe o altă minciună, respectiv pe ameninţările de invazie a Rusiei în scopul recreării URSS. Remarcăm aici în ce mod traumele invaziei URSS a popoarelor din Europa centrală şi de est după 1944 a fost speculată de această schimbare de macaz. În acelaşi fel succesul minciunii mega-bombei cu abur de la Cernobâl a avut rădăcini în traumele exploziilor bazinelor cu apă fiartă ale motoarelor cu aburi din secolul al XIX-lea, rămase în memoria transgeneraţională curentă. Pe baza faptului că o centrală nucleară nu se deosebeşte de o termocentrală decât în privinţa combustibilului folosit, aburul sub presiune care învârteşte o turbină se asociază cu cel din bazinele motoarelor pe cărbuni sau lemne din secolul al XIX-lea. Realitatea unei mega-explozii de abur a fost întărită de această experienţă traumatică rămasă întipărită în memoria colectivă.
Să ne reamintim de minciuna din scena din primul episod al aceluiaşi serial HBO, cu pompierul care pune mâna pe o bucată de grafit spart din miezul reactorului şi, după o anumită perioadă, mâna lui apare plină de ulceraţii cutanate, manipulându-ne să credem că ar fi cauzate de radiaţii! Am arătat în secţiunea anterioară că aşa ceva este o uriaşă dezinformare; astfel de ulceraţii cutanate datorate expunerii la fluxul de radiaţii nu apar atât de rapid decât dacă expunerea este continuă. În acest caz omul nu mai apucă seara, ceea ce nu s-a întâmplat la Cernobâl, deoarece primele deces au avut loc la 2 săptămâni după expunere. Apoi, temperatura acelui bolovan incandescent trebuie să fi fost undeva în jur de 2 500 de grade Celsius. În acest caz pompierul nu ar fi putut atinge acel bolovan pentru că mâna i s-ar fi topit instantaneu ca într-o lavă. Apoi, o astfel de scenă este extrem de improbabilă, la fel ca şi cea locuitorilor din oraşul de apropiere care ar fi ieşit să admire culorile frumoase ale exploziei, în loc să se ascundă de un posibil accident nuclear. În realitate, când au auzit explozia din acea dimineaţă timpurie de 26 aprilie, cei mai ipohondri au plecat din localităţile învecinate, iar în următoarele 24 de ore au plecat majoritatea. Or fi aruncat ei o privire să vadă dacă sunt flăcări, dar nu au ieşit ca vara la mare spre a admira răsăritul soarelui. Cu atât mai puţin pompierul acela ar fi pus mâna pe un obiect incandescent, aşa cum vedem în acest film. Orice om adult ştie că nu e bine să te pui mâna pe lucruri într-o centrală nucleară fără acordul operatorilor. Fiind o explozie înainte, frica de radiaţii ar fi cuprins pe oricine, inclusiv pe acest om, în aşa fel încât să nu facă asemenea gest. Dar, pentru a impresiona dezinformaţional spectatorul neinformat despre ce se întâmplă într-o centrală nucleară, autorii scenariului acestui film au imaginat această scenă cu un astfel de pompier cu judecată de sub a unui copil de 5 ani.
După cum am spus în secţiunea anterioară, filmul omite să ne spună că centrala nucleară de la Cernobâl avea o unitate de pompieri ataşată în perimetrul ei pentru a acţiona rapid. N-am văzut informaţia asta pe nicăieri în materialele media pe care le-am studiat până acum. Dimpotrivă, ele încearcă să o ascundă. De exemplu, la minutul 24.37 din documentarul „Chernobyl: The New Evidence” (2022) auzim o declaraţie tendenţioasă spusă de un operator de atunci din reactorul 4. El spune că în zonă veneau maşini de pompieri cu sirene, fapt care probabil s-a şi întâmplat. Această privelişte asta nu exclude faptul că exista o unitate de pompieri în centrală, dar o ascunde prin modul în care e povestită. În loc să spună că pompierii din unitatea ataşată la centrală au acţionat primii, el narează ajutorul venit lor de la alte unităţi din oraşul Pripiat, aflat la 3 km de centrală, sau alte localităţi apropiate. Ei bine, pompierii din unitatea ataşată la centrală este imposibil să nu fi fost instruiţi încă de la angajare cum să se ferească radiaţii şi să nu pună mâna pe ce nu trebuie. Acelaşi lucru li s-a comunicat şi celor care au venit în ajutor. Aşa că povestea cu pompierul care nu ar fi avut altă treabă decât să ia în mână o bucată de grafit este o ficţiune menite să impresioneze panicardist pe cei nefamiliarizaţi cu domeniul.
Controlul asupra fisiunii nucleare se face şi printr-un alt proces decât medierea moderatorului. Există substanţe de control superioare celor din matricea miezului. Ele absorb neutronii asemenea unor bureţi înainte de a se impacta în alte nuclee ale altor atomi, şi astfel fisiunea nucleară este încetinită sau nu se mai întâmplă deloc, ceea ce coincide cu oprirea rectorului nuclear. O astfel de substanţă este nitrogenul. Alta este hafniul. Pe lângă acestea, pentru oprirea rectorului nuclear se mai foloseşte şi borul sau cadmiul. Aceste substanţe sînt plasate în nişte ţevi sau tije de control (control rods), la fel ca şi cele cu material radioactiv, şi introduse pe lângă acestea în matricea miezului reactorului, asemenea acelor în papiotă. Pe măsură ce ele pătrund în miezul reactorului, neutronii îşi încetinesc activitatea. Dacă sînt total introduse în miez atunci ele îi opresc de tot, ceea ce corespunde cu însăşi oprirea rectorului nuclear.
Spre sfârşitul episodului 3 din serialul Cernobâl al HBO se spune că barele de control ar elibera grafit în loc de bor la apăsarea aşanumitului buton AZ5. Ele de fapt nu eliberează nimic, ci doar absorb neutronii. Nu-i nevoie să se pompeze ceva în miez, ci doar să fie introduse acolo până ce se aliniază cu cele ale materialului radioactiv, adică să intre total în miez. Aceeaşi minciună dar spusă în altă formă se poate vedea la minutul 30 din documentarul „Chernobyl Nuclear Disaster” lansat în 2019 de 3BM Televisoin. Aici se spune că grafitul s-ar fi depus pe acele ţevi şi că în loc să oprească fisiunea au multiplicat-o de mii de ori ca la bomba atomică. Aşa ceva este imposibil, şi nicio teorie a savanţilor de pe glob nu o susţine, deşi nici ele nu pot explica explozia, după cum voi arăta în detaliu în următoarea secţiune.
Imediat după cele două explozii din încăperea reactorului vedem în primul episod al acestui serial HBO o scenă de panică cu operatorii din camera de control. Ei afirmă nişte lucruri absurde, respectiv că ar fi oprit reactorul după explozie, prin introducerea acelor tije de control în miez. La cele spuse mai sus, care ţine de ABC-ul energiei nucleare, era clar pentru toată lumea că mecanismele de mişcare ale acelor ţevi fuseseră afectate de explozie. Trebuie să fii un amator ca să mai anunţi această operaţiune, care era imposibil de realizat după asemenea deflagraţie. Dar interesul dezinformaţional al acestui film este acela de a arăta că inginerii şi savanţii sovietici din domeniul energiei nucleare ar fi fost nişte începători, aşa cum am spus la începutul secţiunii, ceea ce este absurd.
Când savantul dizident declară în jur de minutul 50 din episodul 5 al aceluiaşi serialul că „nu folosim combustibil îmbogăţit corespunzător în nucleele noastre.”, iar ne este servită o poveste de adormit copiii. Uraniul îmbogăţit necorespunzător înseamnă că fie are un procent mai mare de U238 în el, adică e mai puţin radioactiv, fie are mai mult U234/U235, ceea ce înseamnă că e mai performant în radioactivitate. Deducem de aici că ultima variantă e mai potrivită pentru bombele nucleare. Însă în centralele nucleare nu e nevoie de un uraniu îmbogăţit cu un mai mare procent de U234/U235. Cu cât acest procent e mai mic cu atât el e mai uşor de controlat în miez. În acest caz operaţiunea de îmbogăţire a uraniului se recomandă a fi mai „necorespunzătoare”, adică să aibă un procent mai mare de U238. Dar şi dacă procentul de U234/U235 e mai mare, atunci el poate fi controlat prin aceste ţevi de control. Singura problemă a uraniului îmbogăţit necorespunzător ar fi aceea că procentul de U234/U235 ar fi foarte mic şi atunci fisiunea nucleară nu se poate realiza deoarece neutronii bombardaţi în materialul radioactiv au şanse mai mici să izbească un alt nucleu, dacă se află în proporţie mai mică. Adică miezul nu se încălzeşte, mai simplu spus. Aşa ceva nu poate duce la un accident, iar o explozie nucleară este şi mai imposibilă. Aşa că ce spune personajul acestui actor este o aberaţie.
În totală contradicţie cu povestea uraniului îmbogăţit necorespunzător, dar la fel de absurdă, este şi cea a testului făcut pentru a creşte capacitatea de producţie, despre care am menţionat la începutul acestei secţiuni. Vom vedea în următoarele secţiuni că alte materiale media susţin că testul ar fi fost cel de decuplare de la reţeaua electrică obişnuită a pompelor de apă ale reactorului. Şi această variantă este tot o minciună. Cel mai probabil testul în cauză a fost o procedură de rutină de oprire în scop de mentenanţă a reactorului, fapt care se făcea lunar. Dar, în acest serial HBO vedem o falsă versiune a testului, special făcută pentru a atrage dizidenţii anticapitalişti minori într-o astfel de naraţiune anti-socialistă. După cum am arătat, acest film ne manipulează să credem că accidentul s-ar fi datorat faptului că şefii centralei ar fi dorit o creştere a productivităţii faţă de cea normală, şi din această cauză ar fi iniţiat acel test de creştere a temperaturii în reactor. Însă creşterea productivităţii nu depinde de încălzirea reactorului decât dacă temperatura acestuia este de sub 100 de grade. Aşa ceva se întâmplă natural odată cu testul de rutină al opririi făcut lunar la un reactor nuclear. Dar în acest caz nu vorbim de creştere a productivităţii în general ci de o ajustare a productivităţi după ce ea a fost în prealabil asumat scăzută, aflată sub nivelul parametrilor normali de funcţionalitate ai reactorului. În acest caz, de la o productivitate aflată sub parametrii obişnuiţi se ajunge la creşterea productivităţii până la nivelul optim.
Dar creşterea productivităţii peste nivelul optim nu depinde de încălzirea reactorului peste parametri săi obişnuiţi, ci de însăşi presiunea aburului în circuitul de la reactor spre turbină. O temperatură de 120 -150 de grade Celsius dată de reactor e suficientă. Apa fierbe la 100 de grade. Da, putem să ne imaginăm că există pierderi inerente de căldură, însă o temperatură mai mare nu duce decât la o evaporare mai rapidă a apei. Asta nu schimbă cu nimic puterea de producţie. Acest obiectiv nu se poate realiza prin creşterea temperaturii în rectorul nuclear, ci prin creşterea rezistenţei presiunii aburului asupra circuitului de la reactor la turbină. Desigur, dacă presiunea aburului este mai mare, atunci e firesc ca turbina să se învârtească mai repede şi să producă mai mult curent, după exact acelaşi principiu al dinamului. Însă nu e nevoie de temperatură mai mare de 300 grade din reactor pentru a fierbe apa spre a deveni abur. Aşa că povestea cu creşterea productivităţii peste parametrii optimi, care s-ar fi realizat prin creşterea temperaturii în rectorul nuclear, ce ar fi dus la explozia sa, e numai bună de adormit copiii.
Apoi, apa din circuitul reactor-turbină trebuie cumva răcită. Din cauza asta centralele nucleare sînt plasate lângă surse mari de apă. N-am mai studiat şi problema asta, însă deduc că o presiune prea mare a aburilor în circuit e cumva de nedorit. Prin urmare, presupusul test pentru creşterea temperaturii în reactor şi a fluxului de aburi spre turbină este lipsit de sens. La fel de lipsită de sens în contextul tehnologiei este însăşi explozia reactorului, pe care am anunţat-o deja la începutul secţiunii precedente ca fiind un sabotaj al unor ingineri ai centralei, care lucrau ca agenţi recrutaţi ai CIA.
În primul episod al serialului HBO, când Diatlov declară că miezul reactorului nuclear nu explodează, rămânem cu impresia că acest om este numit de vreun birocrat din PCUS la conducerea centralei, fără să aibă habar despre cum aceasta funcţionează. Filmul începe chiar cu explozia, şi în acest moment noi nu mai facem diferenţa între ficţiunea din el şi realitatea concretă a reactoarelor nucleare. În realitate, da, miezul reactorului nuclear nu explodează. Fiind convinşi de ceea ce am văzut anterior, Diatlov pare un solipsist ce nu crede în ceea ce s-ar fi întâmplat în realitate. Dar, de fapt, nu s-a întâmplat nicăieri în lume aşa ceva, decât la Cernobâl, în aproape un secol de exploatare a energiei nucleare. La fel ca şi în cazul turnurilor gemene care ar fi căzut exclusiv în urma impactării avioanelor/dronelor în ele din timpul atacurilor de la WTC din 2001, şi în acest caz niciodată un reactor nuclear nu va fi putea fi vreodată aruncat în aer doar cu substanţele folosite într-o centrală nucleară. Din punct de vedere tehnic nu are ce să explodeze. Grafitul e moderator, nu produce energie prin el însuşi, deci nu explodează. Ridicarea rapidă a temperaturii în ţevile cu material radioactiv poate ajunge la câteva mii de grade Celsius într-un timp foarte rapid. Dar, în acest caz miezul se topeşte şi atât. Nu explodează. Şi asta chiar se spune de mai multe ori în cele 5 episoade ale serialului, după cum vedem de exemplu în jur de minutul 45 din primul episod în timpul discuţiei dintre Diatlov, Sitnikov şi oficialii politici locali. De fiecare dată când ne prezintă această falsă disonanţă cognitivă, acest film ne provoacă frustrare pe personajul în cauză care nu ar dori să accepte evidenţa. Astfel el ne induce minciuna că aceşti oameni ar fi fost numiţi politic şi nu ar şti ce se întâmplă cu adevărat, refuzând evidenţa exploziei reactorului, pe care astăzi noi o ştim ca notorie.
Însă, da, miezul reactorului nuclear nu explodează doar de la substanţele existente în mod curent în el. Pentru ca materialul radioactiv să explodeze e nevoie de o tehnologie superioară. Ciuperca terifiantă a unei bombe atomice vine într-adevăr tocmai de la o astfel de eliberare a unei uriaşe cantităţi de energie datorată unei fisiuni nucleare accelerate care ia formă de explozie. Însă atingerea acestui punct e mult mai greu de realizat decât o centrală nucleară. Spre deosebire de centralele nucleare, unde fisiunea e încă înceată prin faptul că neutronii sînt absorbiţi spre a nu se impacta în alte nuclee, dimpotrivă reacţia în lanţ a bombei nucleare este mult accelerată. O variantă de bombă nucleară bazată pe uraniu a folosit explozivi convenţionali pentru a produce o reacţie în lanţ cât mai densă, şi astfel a eliberat o cantitate mult mai mare de energie decât cea din reactoarele nucleare. Fisiunea nucleară obţinută din contactul a U235 cu un iniţiator de reacţie în lanţ duce la temperaturi mai înalte, obţinute în timp mai mic. Bombele nucleare folosesc iniţiatori mai rapizi şi mai … secreţi, altfel orice ţară care foloseşte energia nucleară ar avea şi bomba.
Pe lângă asta, materialul radioactiv al bombei nucleare este înconjurat de o carcasă rezistentă la presiunea din interior (shell), asemenea unui super-rezervor al unei locomotive cu abur. Această carcasă reflectă în interior neutronii din reacţia în lanţ care practic măresc şansele de a întâlni alte nuclee şi de a o accelera. Acest fapt ajută şi el la eliberarea unei mai mari cantităţi de energie decât în cazul rectorului nuclear al centralelor nucleare. Şi astfel, cu o creştere a numărului neutronilor din spaţiul materialului radioactiv, fisiunea nucleară este accelerată şi până la urmă se produce o mega explozie, aşa cum vedem în testele bombelor nucleare.
Ei bine, întreaga această inginerie socială întâmplată la Cernobâl, împreună cu dezinformarea ulterioară din aceste filme şi alte materiale media vor să ne convingă că reactorul 4 ar fi devenit cumva printr-un hazard o bombă nucleară de mai mică anvergură. Dacă observăm dimensiunea distrugerilor şi o comparăm cu cele ale bombelor nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki, această explozie este mult mai mică. Însă ea a fost totuşi suficient de puternică pentru a distruge şi reactorul şi acoperişul încăperii în care se afla. Acest „hazard” de 1/ trilion ar fi pus cap la cap toate ingredientele unei astfel de tehnologii la care s-au gândit nişte ingineri puşi în slujba răului timp de ani întregi, până au creat acele bombe. Nu exclud posibilitatea bombei nucleare minore. Însă exclud faptul că ea s-ar fi realizat natural, prin hazard. Dacă a fost bombă nucleară, atunci ea cel mai probabil a fost plantată deasupra capacului reactorului 4 (numit scut biologic superior) de către agenţi CIA sabotori, recrutaţi dintre operatorii care lucrau la centrală, precum cei descrişi în primele secţiuni ale acestui capitol. Ei au fost acoperiţi de alţii, aflaţi până la vârful ierarhiei de comandă ai statului URSS, după cum voi arăta în detaliu în ultima secţiune dedicată acestui subiect. Munca lor a fost apoi continuată de aceste materiale dezinformaţionale, care se repetă identic în celelalte mari inginerii sociale ale ultimei sute de ani, respectiv atacul de la Pearl Harbor din 1941 şi cel de la New York din 2001. Acelaşi scenariu s-a repetat şi în cazul invaziei ţării noastre din 1989, care are nevoie de clarificări la 35 de ani după ce s-a întâmplat, după cum vedem în această carte, în special în ultimul capitol.
În plus de asta, bombele nucleare folosesc uraniu înalt-îmbogăţit, adică un uraniu cu un procent mult mai mare de U235 în el. Ne putem imagina că nişte ingineri foarte bine plătiţi au făcut teste pe uraniu îmbogăţit şi înalt-îmbogăţit şi au observat că ultimul explodează mai puternic. Uraniul îmbogăţit poate exploda mai slab sau nu poate exploda deloc în contactul cu anumiţi declanşatori care produc explozia la bombele nucleare. Aceste teste sînt secrete. Cel puţin eu nu am putut să le găsesc în 4 luni de studiu. Dacă am şti rezultatele acelor teste am putea da uşor verdictul. Dacă uraniul îmbogăţit din centralele nucleare nu explodează în contactul cu declanşatorii celui înalt-îmbogăţit din bombele nucleare, atunci explozia de la Cernobâl nu poate fi altceva decât un sabotaj. Dar dacă totuşi şi uraniul din centralele nucleare ar exploda în contactul cu aceşti declanşatori care accelerează fisiunea, atunci mai rămâne o mică doză de hazard prin care ei ar fi ajuns natural în apropierea reactorului 4, neplantaţi acolo de sabotori.
Însă dacă cumva uraniul îmbogăţit tipic pentru centralele nucleare ar exploda şi el în urma declanşării de către o mini-bombă nucleară plantată în reactor sau în apropiere, atunci am fi avut probabil cea mai mare explozie văzută vreodată în apropierea unei localităţi. Bomba de la Hiroshima, numită „little boy”, a avut 64 de kilograme de uraniu înalt-îmbogăţit. Conform cu Departamentul de Energie al SUA, fiecare grup de tije de material radioactiv al reactorului 4 de la Cernobâl avea 114.7 kg de uraniu, iar în total avea 1659 de grupuri. Prin urmare masa totală a uraniului din el era de 190,287.3 kg. Conform cu un calcul simplu, dacă la Cernobâl ar fi fost uraniu înalt-îmbogăţit, atunci o explozie nucleară în acel reactor ar fi dus la o explozie de aproape 3 000 de ori mai mare decât cea de la Hiroshima. Cum acolo nu se folosea uraniu înalt-îmbogăţit, deducem mai departe că această explozie ar fi trebuit să fie mai mică. Dar chiar şi aşa, ea trebuia să fie măcar cât cea de la Hiroshima, având în vedere diferenţa de cantitate. Dar explozia care s-a întâmplat în realitate în reactorul 4 a fost mult mai mică. De fapt a fost o joacă în raport cu ce s-a întâmplat la Hiroshima, care a distrus 13 kilometri pătraţi. Cea de la Cernobâl a distrus doar tavanul încăperii reactorului 4, nici măcar toată centrala.
Putem să mai aducem în argumentare încă un hazard foarte improbabil, respectiv că acei declanşatori ar fi produs doar o astfel de mini-explozie uraniului îmbogăţit din reactorului 4. În comparaţie cu cea de la Hiroshima, ea a fost o fâsâială. Dar chiar şi aşa, ea ar fi trebuit totuşi să distrugă total matricea de grafit şi ţevile de control şi material radioactiv, din moment ce suflul a distrus tavanul încăperii reactorului. Imaginile ulterioare luate din interiorul reactorului arată doar distorsionări ale acestor ţevi, nu pulverizarea lor, aşa cum ar fi fost natural să se întâmple. Asta duce la ipoteza că explozia nu a avut loc în miezul reactorului, aşa cum dezinformatorii ne spun în aceste materiale mincinoase, ci oarecum în afara sa. El a fost doar afectat de explozie şi distrus parţial, însă nu total.
Dar cel mai devastator contra-argument împotriva teoriei exploziei nucleare din miezul reactorului 4 este faptul că după explozie a existat şi celebra topire a reactorului (meltdown). Există urme de material radioactiv topit şi amestecat cu alte substanţe din miez, iar cea mai importantă este celebra „piciorul de elefant”, care apare în filme şi în unele jocuri video. Dacă uraniului îmbogăţit din reactorul 4 ar fi explodat, atunci el s-ar fi consumat în această explozie, fie ea şi una redusă ca intensitate, şi nu s-ar mai fi topit ulterior, aşa cum vedem în acele semne. Iată deci cum minciunile faţă de acest eveniment se dovedesc a avea picioare scurte!
Aceste date ţin de ABC-ul celor familiarizaţi cu domeniul fizicii nucleare. Cei familiarizaţi cu domeniul nu pot fi convinşi că în miezul reactorului 4 putea avea loc o explozie de genul bombelor nucleare, şi pentru ei s-au creat alte teorii de cârpeală, după cum vom vedea în detaliu în următoarea secţiune. Însă pentru cei novice în domeniu pleiada de materiale a forţat această falsă identificare a tehnologiei extragerii energiei nucleare cu cea a exploziilor din bombele nucleare. Am amintit mai sus de falsa teorie cum că acele ţevi le de control au multiplicat de mii de ori fisiunea şi au creat o bomba atomică, la minutul 30 documentarul „Chernobyl Nuclear Disaster” lansat în 2019 de 3BM Televisoin. Acesta este cea mai clară identificare a celor două tehnologii. O alta poate fi văzută la minutul 41.30 din varianta online „The Chernobyl Disaster [Ben Fogle] - Parts 1-3 (Documentary 2022)”, lansat de Paramount & Channel 5 în 2022, unde efectiv se arată o mega-explozie de bombă atomică descriindu-se explozia din reactorul 4, deşi ea a fost una de dimensiuni medii. Altele aduc în vizor doar posibilitatea de identificare a celor două tehnologii, pentru a nu-i supăra pe profesioniştii domeniului, care ştiu că aşa ceva este imposibil. De exemplu, la minutul 06.14 din documentarul „Chernobyl: The New Evidence” (2022) se spune că reactoarele sovietice „ar fi putut crea ingredientele unei bombe atomice” ( literal „could bring the ingredients for an atomic bomb”). 3 minute mai târziu se afirmă că „Cernobâl era în realitate a bombă gigantică cu efect întârziat” (literal „Chernobyl was in reality a giant time bomb”). Această afirmată poate fi 100% adevărată dacă menţionăm că ea a devenit o bombă cu efect întârziat ca urmare a modificărilor aduse de sabotori în reactorul 4, dar nu că aşa ceva ar fi fost parte din construcţia iniţială. La minutul 29 din episodul 4 din serialul „Chernobyl: utopia in flames”, lansat de compania germană LOOKSfilm în 2023, şeful în camera turbinelor centralei de la Cernobâl, Nikolai Steinberg, declară literal „Ritmul era necontrolabil, era ca o bombă”. Observăm că nu spune că reactorul ar fi fost o bombă atomică, pentru a nu zgâria urechile colegilor. El chiar exprimă un adevăr în cea mai mare măsură: ritmul încălzirii reactorului semăna cu cel al unei bombe, doar că s-a realizat într-un timp mai lung decât al acesteia. Perfect adevărat. Însă el forţează în aşa fel exprimarea pentru a-i convinge pe novice că reactorul însuşi ar fi fost o bombă atomică, nu ritmul încălzirii sale.
În următoarea secţiune voi arăta că tehnologia centralelor nucleare şi cele mai mari accidente nucleare din istorie nu pot explica explozia de la Cernobâl .
