Dezinformări, minciuni şi erori grosolane despre tragedia din 1989 în cultura de masă

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

4.2.3.7. Dezinformări, minciuni şi erori grosolane despre tragedia din 1989 în cultura de masă

Cărţile, documentarele şi articolele de presă pe care le-am analizat până acum se adresează unor oameni cultivaţi. În această secţiune o să descriu dezinformări, minciuni faţă de tema 1989 în cultura de masă, care se adresează celor cu apetit scăzut faţă de acel gen de materiale.

Dezinformare în muzica de masă

Parcă ruptă din naraţiunea filmului „Wag the dog”, tragedia din 1989 a fost susţinută exact în acele momente de câteva piese muzicale lansate de mai multe formaţii naţionale şi internaţionale. Popularizarea unui război contrafăcut în acel film s-a făcut şi cu ajutorul unei formaţii care a răspuns cu o piesă muzicală ca un tonomat la comenzile clientului plătitor. Exact la fel s-a făcut cu piesa „Miss Sarajevo” cântată de marele tenor Pavarotti împreună cu Bono, solistul formaţiei U2. Îmi aduc aminte cu lux de amănunte cum această piesă mi-a stimulat furia faţă de sârbi, fără să ştiu detaliile pe care le ştiu astăzi despre ce s-a întâmplat în spaţiul ex-iugoslav.

Am aflat mult mai târziu despre ce se întâmpla cu adevărat la sud de Dunăre între 1992 şi 1999. Deşi NATO îşi justificase atacul asupra Serbiei pentru protecţia minorităţii albaneze din Kosovo, în data de 14 mai 1999, a bombardat la Koriša un convoi de civili albanezi refugiaţi. 86 de albanezi au fost ucişi şi 60 au fost răniţi. Îmi aduc aminte că m-a cam pus pe gânduri această eroare, dar la acel moment nu aveam mentalitate de disident şi n-am luat-o în seamă. Când am început să strâng material despre aceste documentare m-am cutremurat de indiciile unei societăţi cu adevărat sălbatice, ornamentată în costume de lux. Acest atac ar fi căzut în spatele armatei sârbe, după cum s-a tot spus în acea perioadă în mass-media, şi noi am crezut. NATO chiar a acuzat Serbia de acest atac pentru o zi, şi nimeni nu şi-a cerut scuze pentru el. Norocul unora/ghinionul altora a fost că una dintre bombele lansate de avioanele NATO asupra acelui convoi nu a explodat şi astfel Serbia a putut justifica faptul că nu e responsabilă. Abia apoi au venit şi scuzele. Oare câte astfel de atacuri puse în cârca sârbilor n-au putut fi demonstrate?

Cel cu mortiere din 28 August 1995 asupra pieţei Markale din Sarajevo este unul dintre ele. Dar indiciile atestă că acolo a avut loc o inginerie socială, tipică CIA. Asemenea iminenţei conflictului de la Târgu Mureş din martie 1990, regăsit în poziţionarea trusturilor de presă, asemenea unei viitoare conferinţe de presă, în apropierea zonei de conflict, la fel s-a întâmplat şi la Sarajevo. În ambele cazuri s-a folosit dezinformarea. Ţăranii din satele din jurul oraşului Târgu Mureş au fost dezinformaţi cum că Revoluţia ar fi fost în desfăşurare şi că etnicii maghiar ar fi atacat sediul „Vatra Românească” spre a-i atrage într-un conflict interetnic (vezi ora 01:46 din „Eroii au murit”). Locuitorii săraci din Sarajevo au fost atraşi în această ambuscadă de minciuna că se va oferi pâine şi alimente gratuit pentru nevoiaşi la radio-ul local. În loc de pâine au primit un atac susţinut de mortiere. 43 de oameni au fost ucişi şi 75 au fost răniţi. Mass-media oficială occidentală a dat vina pe sârbi însă majoritatea lor au condamnat acest atac şi nu există până astăzi un jurnal de luptă al armatei sârbe pentru acest atac. Dacă credem apriori că sârbii ar fi nişte diavoli care ar fi ucis pe ascuns, atunci putem să punem acest atac pe seama acestor fapte meschine. Însă există foarte multe indicii că acel atac a fost comis de altcineva. Medicii bosniaci care au tratat răniţii şi au făcut autopsii au recunoscut că acele răni nu proveneau de la armele tipice sârbeşti. În data de 27 Martie 1994, Christoph von Bezold, şeful observatorilor Uniunii Europene la Zagreb (Croaţia), a fost prins la Bihac cum introducea ilegal muniţie în Bosnia, pentru musulmanii cu care croaţii erau în conflict. Iată ce forţe acţionau pe teritoriul iugoslav pentru instigarea acelor războaie, la fel cum s-a întâmplat şi în decembrie 1989 în România. Dacă o să fiu sănătos o să fac un viitor documentar ceva mai detaliat despre războaiele iugoslave.

Pe 11 August 1995 armata sârbă dobora tot accidental o dronă USAF RQ-1 Predator. Am inserat secvenţe cu această dronă la ora 01:16 în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” . Acest accident, asemenea celui cu proiectilul neexplodat din Kosovo, este acea crăpătură în naraţiunea oficială care dă o cu totul altă perspectivă asupra războaielor iugoslave. După cum crimele săvârşite de dezinformatorii profesionişti CIA asupra militarilor şi de lunetiştii CIA asupra civililor au fost puse în cârca lui Ceauşescu, la fel s-a întâmplat şi în cazul războaielor iugoslave. Cu aceste drone de fapt s-au realizat instigările etnice din acele groaznice războaie. Ele trăgeau când într-o etnie când în cealaltă, fiind un alt nivel al dezinformărilor încrucişate care au instigat foc fratricid în decembrie 1989 la noi. La nivelul acesta dezinformările produceau confuzie şi cei în cauză se împuşcau între ei. Dimpotrivă, în spaţiul ex-iugoslav dezinformarea se făcea iniţial cu aceste drone, fiecare dintre etnii credea că este atacate de cealaltă, şi urma un contraatac asumat. În România aşa ceva s-a întâmplat doar parţial, la Sibiu, când Armata a tras efectiv cu tancul în sediul Miliţiei, după ce în prealabil militarii fuseseră dezinformaţi că sînt atacaţi de miliţieni.

Coincidenţa face ca la o lună de la evenimentul cu doborârea accidentală a dronei, pe 12 Septembrie 1995, Pavarotti şi Bono să cânte în premieră piesa „Miss Sarajevo”, care deplângea „sălbăticia sârbilor”. În timp ce agenţiile de spionaj civil şi militar coordonate de CIA îşi făceau de cap în Iugoslavia, această melodie arăta cât de sălbatici sînt sârbii, care ucid fete bosniace precum miss Sarajevo. Îmi rămâne satisfacţia că am răspuns prin documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” şi cartea „Să desadizăm lumea!” indirect la cine ucide din plăcere femeile în această lume.

Muzică cu rol de campanie de dezinformare s-a făcut şi pentru inginerie din 1989, atât de la noi cât şi din ţările central şi est-europene. Cea mai cunoscută dintre ele a fost deja celebra „Wind of change” a formaţiei rock „Scorpions”. Versurile sale prezintă minciuna sfârşitului istoriei odată cu căderea comunismului în Europa de Est, dar cu supravieţuirea şi prosperarea comuniştilor de rang 2 şi 3, care au luat haine capitaliste după mascaradă.

„Lumea se destinde
Te-ai fi gândit vreodată
Că am putea deveni apropiaţi, ca fraţii?”

sau

„Merg liber pe stradă
Amintiri vechi mă încearcă
Arse în trecut pentru totdeauna.
Merg prin Moscova
Până la Parcul Gorky
Ascultând vântul schimbării”

Recunoaştem aici tehnica de dezinformare de tipul falsei revoluţii, aşa cum am descris-o în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Ideea falsei revoluţii planetare redată în acea superbă melodie (deşi comunică o minciună) a fost folosită într-un context mai amplu de către aşanumitul filosof Francis Fukuyama în lucrarea sa „Sfârşitul istoriei şi ultimul om”. Alternativa la această idee este cartea „Iluzia sfârşitului” a lui Jean Baudrillard, la care am tot făcut referinţă în cartea de faţă. Deşi nu o spune literal, iluzia sfârşitului istoriei a fost o promisiune făcută de CIA popoarelor est-europene să accepte schimbările deoarece vor veni vremuri de prosperitate în ţările lor. Peste 30 de ani aceeaşi minciună era reeditată prin celebrele mesaje de genul „Totul va fi bine”, odată cu o altă mare mascaradă începută în 2020, pandemia COVID-19. Aşa cum preţurile au explodat şi economiile populaţiei au fost risipite în urma izolării prelungite în propriile case, la fel economiile naţionale ale ţărilor est-europene au fost puse pe butuci în urma acelor evenimente iar locuitorii lor manipulaţi spre deportare economică.

Deşi este dat de mass-media oficială ca filosof, Fukuyama este o de fapt o portavoce a ideologiei sfârşitul istoriei, comandată asemenea unui tonomat de către CIA atât lui cât şi mai multor artişti, cel mai probabil prin diverşi infiltraţi în anturajele lor. În articolul meu „S-au golit supermarlet-urile; deci Coronavirus e o campanie de marketing” scris pe platforma Baldovin Opinius în primele zile ale mascaradei COVID, am descris în detaliu aspectele campaniei publicitare de promovare a imaginii virusului într-un mod prietenos, amuzant în opinia publică. Scopul era iniţial popularizarea imaginii virusului pentru ca apoi scăderea nivelului de trai, precum izolarea şi presiunea pentru un tratament experimental, insuficient certificat, să fie explicată fals prin necesitatea unor măsuri de a scăpa de acest virus. Desigur, în acel moment nu mi-am putut închipui că acea farsă avea să ţină 2 ani şi implicaţiile sale sînt mult mai ample decât o campanie de marketing.

Probabil că mai multe formaţii au primit această comandă, dar doar „Scorpions” a reuşit să scoată un produs cu largă penetrare în conştiinţa publică internaţională. Cum este de aşteptat, şi la noi în România s-au dat astfel de comenzi date indirect muzicienilor dintre care 2 au rămas în conştiinţa naţională. Prima este „Timişoara” cântată de formaţia „Pro Musica”, iar cealaltă este mult mai cunoscuta „Vino, Doamne!”, cântată de folkistul Valeriu Sterian. Această melodie este singura cu tema războiului compusă de Sterian, restul fiind cu temele specifice folkului. Ea a fost difuzată chiar în acele zile dramatice de decembrie 1989 şi a avut un impact uriaş în percepţia publică. Ea a făcut să curgă râuri de lacrimi telespectatorilor manipulaţi de minciunile despre existenţa unui genocid lansate întâi de postul de radio Europa Liberă şi apoi preluate de postul naţional de radio şi cel de televiziune, TVR. Interesant în versurile acestei melodii este faptul că prezintă un război civil asumat de forţe combatante, adică însăşi minciuna din cele două reportaje manufacturate pentru televiziuni occidentale aşa cum le-am descris în secţiunea „Dominic Paraschiv: un agent CIA prins când comite o tragedie sau o victimă?” din capitolul 2 .

„De ce nu încetaţi acest cumplit război?
De ce vă gândiţi numai la voi?
Si nici nu va pasă de mama care-şi plânge
Copilul său ucis ce zace-‘n bălţi de sânge.
Şi nici nu vă pasă de cei ce nu mai sînt,
De cei ce vă acuză de acolo din mormânt.”

Însă în momentul lansării piesei spiritul general era totuşi altul, nu a războiului civil. Deşi aceasta fusese planul, el a eşuat pentru că militarii s-au declarat în bloc de partea „revoluţiei”, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „4 inginerii sociale majore de manipulare a instituţiilor represive să încalce Constituţia şi legile aferente în decembrie 1989 şi să-l abandoneze pe Ceauşescu” . Securiştii au dispărut de la locurile lor de muncă de teama represaliilor. Aşa că tema războiului civil nu s-a putut manufactura din lipsă de actori sociali care să joace în acest film. Prin urmare el a fost abandonat din conţinutul mass-media, fiind înlocuit cu naraţiunea teroriştilor, care părea mai credibilă. Teroriştii erau unităţi speciale de elită, care ar fi luptat pentru repunerea lui Ceauşescu în funcţie. Sentimentul general ale acelor momente era cel de furie împotriva lui Ceauşescu şi a teroriştilor lui, care erau prezentaţi ca ucigători ai „revoluţionarilor”. Ei bine, dacă piesa „Vino, Doamne!” ar fi fost scrisă exact atunci, ea ar fi trebuit să conţină această temă, nu cea a războiului civil.

Ipoteza mea este că unor muzicieni cu predispoziţii dizidente, anticomuniste, li s-a dat tema războiului civil înaintea începerii mascaradei, în aşa fel încât lansarea ei să coincidă cu evenimentele din stradă. Impactul la public era maxim. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu artiştii sau designerii care au elaborat acele imagini care au promovat popularizarea virusului SARS-COV2, aşa cum le-am descris în articolul menţionat mai sus. În momentul comenzii intenţia CIA era instigarea unui război civil autentic, aşa cum am arătat începând de la ora 01:42 din documentarul meu „Eroii au murit”. De aceea în „Vino, Doamne!” nu este exprimată furia generală faţă de Ceauşescu, ci drama unei mame care şi-a copilul ucis într-un cumplit război.

Pe lângă tema războiului, care nu a putut fi manufacturată, remarcăm şi pe cea a copilului ucis, care şi ea a fost manufacturată. Ne aducem aminte de ficţiunile Cristina Lungu la Timişoara, despre care am detaliat la minutul 02:47 din documentar, Luminiţa Mişan, despre care am detaliat în secţiunea „Nume probabil fictive de martiri din timpul războiului civil din decembrie 1989 în Cluj-Napoca” , dar şi minciuna naşterii bebeluşului Victor/ Victoriţa chiar atunci în decembrie 1989, sub gloanţe la sediul Televiziunii, anunţată de vestitul căpitan Lupoi. După cum am spus în secţiunea precedentă, această poveste are un caz similar petrecut noaptea precedentă în Piaţa Operei din Timişoara. Repet, ipoteza mea este aceea că toate aceste punctaje au fost comandate înainte muzicienilor şi scoase atunci când au avut corespondenţă faptică, pentru a da credibilitate maximă minciunii generalizate la care eram atunci supuşi.

Dezinformare în filme

În secţiunea despre Dominic Paraschiv din capitolul 2 am analizat minciunile din filmul „Recviem pentru Dominic”. Despre un alt film în care se spun minciuni despre situaţia avorturilor din România înainte de 1989 este „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, pe care l-am analizat în secţiunea „Alte dezinformări, minciuni şi erori grosolane în cărţi de notorietate faţă de tragedia din decembrie 1989” de mai sus.

Pe lângă acestea, s-au făcut o mulţime de filme în care există minciunile pe care le-am demantelat pe parcursul acestei cărţi. Unul dintre ele se cheamă „Hârtia va fi albastră”. Acest film acoperă dezinformările încrucişate intenţionate care au condus la foc fratricid între unităţi ale instituţiilor represive, reducându-le tipic la erori locale de comunicare între cei implicaţi. Am văzut această naraţiune la adepţii teoriei „revoluţiei spontane”, o contradicţie în sine. Însă acele evenimente au fost foarte bine orchestrate de inginerii sociale tipice ale CIA. La originea lor au existat dezinformatori care dădeau informaţii menite să ducă la împuşcarea între ei a posesorilor legali de arme de foc, sub dezinformarea că ceilalţi ar fi unitate specializată de terorişti. După cum am tot spus în această carte, Grigore Cartianu oferă cam 100 de astfel de cazuri în cartea sa „Crimele Revoluţiei”, dintre care aproximativ o treime au dus la morţi. Cele mai tragice dezinformări încrucişate s-au întâmplat în cazul masacrului de la Otopeni, masacrului miliţienilor la Sibiu, a paraşutiştilor la Televiziune şi a USLA-şilor la MApN.

Exact tema aceasta este abordată de acest film, şi explicată prin deja binecunoscuta minciună a cauzei neînţelegerilor şi ghinionului, susţinută pe larg de papagalii CIA. În acest fel se ascund urmele dezinformatorilor care au dat aceste ordine. Filmul „Hârtia va fi albastră” este concentrat pe un grup fictiv de USLA-şi care au avut exact soarta grupului Trosca la MApN, fiind împuşcaţi de nişte militari dintr-un tanc. Ne dăm seama că sînt USLA-şi din faptul că vehiculul în care se deplasează este un ABI, acelaşi cu cele două în care au murit cei din grupul Trosca. Unul dintre militarii în termen din acest grup se decide că nu vrea să mai continue această misiune fictivă şi pleacă să lupte de partea manifestanţilor. Ajunge printr-un concurs de împrejurări să lupte cot la cot într-un grup de gărzi patriotice şi este confundat cu un terorist de la Securitate. Acesta este leitmotivul acestui film; dezinformarea încrucişată ce a dus la mitralierea celor două ABI-uri în care era grupul Trosca este redusă la o neînţelegere locală, nu la un plan, aşa cum a fost cu celelalte 100 de cazuri descrise de Grigore Cartianu în „Crimele Revoluţiei”.

Diferenţa dintre situaţia reală este aceea că USLA-şii au fost mitraliaţi seara, iar cei din film – dimineaţa, după ce făcuseră noapte albă în urma unor peripeţii. De asemenea, locul morţii în film nu pare să fie MApN. O altă diferenţă este numele USLA-şilor; nu se potrivesc cu cele din realitate. Acest grup fictiv de USLA-şi este condus de colonelul Neagu, după cum auzim la minutul 23, care seamănă destul de bine cu Gheorghe Trosca, dar se deosebeşte de el prin faptul că poartă mustaţă.

O altă deosebire de USLA-şii din grupul Trosca, este că cei din acest film au fost împuşcaţi de militari pentru că nu s-ar fi potrivit în parole; cei de la USLA ar fi avut o parolă iar militarii. Aşa ceva ar fi fost destul de nefiresc în acea perioadă. Aceeaşi reţetă a incompetenţei celor implicaţi în acest eveniment a fost folosită şi pentru justificarea nealertării bazei Pearl Harbor. Operatorii radar George Elliot şi John Lockard de la Opana au surprins pe osciloscop o formaţiune mare de avioane venind, cu aproximativ 50 minute înainte de atacul de la 7 decembrie 1941. Alerta lor a fost sabotată de locotenentul de informaţii Kermit Tyler, căruia i s-ar fi părut că acele avioane ar fi fost aparate B-17-uri americane. I-am dedicat acestui eveniment un subcapitol în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Faptul că un locotenent şi-ar fi permis de la sine să oprească alerta pe baza unei supoziţii, şi să nu ceară lămuriri mai sus pe linie ierarhică, este la fel de necredibil precum este li lipsa de concordanţă a parolelor în acest film.

O altă nepotrivire uriaşă este scopul USLA: filmul reia minciuna spusă de Brateş la TVR despre USLA-şi care ar fi… „terorişti, ce anti-terorişti!”. Această exprimare, ruptă parcă din dialectica hegeliană, a contribuit la denigrarea lor ca terorişti, şi a facilitat ingineria socială tragică în care ei au fost măcelăriţi la MApN. În film ei sînt dezinformaţional prezentaţi ca fideli lui Ceauşescu, care – remarcaţi absurditatea! – ar fi ieşit cu ABI-urile să concureze tancurile şi alte blindate puternice ale armatei, conform unor ordine venite chiar de sus. De fapt, ABI-urile erau nişte ARO-uri uşor blindate, care puteau face faţă suflului unei explozii, însă nu făceau faţă gloanţelor trase din AKM. Acest grup împreună cu întreaga unitate ar fi avut rol de forţă subversivă de represiune asupra manifestanţilor, după data de 22 decembrie. La minutul 20 există o scenă în care mai mulţi manifestanţi ascultă la radio discursul lui Ion Iliescu, care nu are nici un rol în evenimente înainte de după-amiaza zilei de 22 decembrie. Deducem de aici că evenimentele au loc după această dată.

La minutul 17 există chiar o scenă în care manifestanţii s-ar fi apropiat ameninţător de USLA-şi. Spre deosebire de cazul cu Unitatea Militară 01024 din Calea Lipovei din Timişoara şi cazul Rusu Ioan despre care am analizat în secţiunea „Haos juridic faţă de ucigaşii victimelor din decembrie 1989 de la Cluj-Napoca (…)” , deşi erau dotaţi cu arme, USLA-şi au fugit în această scenă de manifestanţii neînarmaţi. Recunoaştem aici cea mai gogonată minciună care s-a spus despre evenimentele din 1989. La minutul 14 din acest film există o scenă care nu a existat în realitate, cu Trosca deposedând un soldat de armament pentru că nu ar fi vrut să susţină represiunea.

Observăm că, pe lângă minciuna strecurată subtil privind cauzele mitralierii lor, filmul susţine şi mistificarea că cei din grupul Trosca ar fi fost terorişti, temă reluată apoi de Andrei Ursu şi, în mod bizar chiar de unul dintre cele mai lucide minţi în analiza tragediei din 1989, Călin Cernăianu, după cum am arătat în ultima secţiune a capitolului 3 .

Comentariile din conturile de YouTube în care există multiplicat acest film abundă de laude despre realismul său. Însă ele vin dinspre conturi false controlate probabil de spionajul civil, care vrea să perpetueze pe mai departe dezinformarea faţă de acele evenimente. În realitate USLA era o unitate din cadrul Securităţii, iar generalul Vlad, şeful său, a ordonat depunerea armelor din 22. Dacă Vlad şi Securitatea ar fi dorit represiunea manifestanţilor, atunci ar fi făcut-o înainte de 22 decembrie. Dar, sforile s-au tras exact în sens invers, al protejării lor, pentru că majoritatea dintre ei erau agenţi sau colaboratori CIA. Unii dintre ei erau chiar securişti. Când au văzut că spărgători profesionişti de vitrine de la Timişoare nu sunt arestaţi de trupele speciale sau că pe 21 decembrie s-a provocat ingineria cu vuietul la mitingul din Piaţa Palatului, cei mai mulţi dintre securiştii fideli lui Ceauşescu au înţeles că o forţă mult mai puternică acţionează cu metode de manipulare în masă pe care ei doar le bănuiau. Aşa că au abandonat acţiunea de stopare a mini-revoltelor în faţa acestei forţe. Prin urmare ordinul de reprimare a manifestanţilor din acest film este unul pur fictiv.

Filmul „Hârtia va fi albastră” este o dezvoltare a unei tehnici de dezinformare prin clonare în documente, pe care de asemenea am teoretizat-o în cartea aceea . Nu există alte ABI-uri mitraliate în decembrie 1989 decât cele ale grupului Trosca, chemat la MApN în seara de 24 decembrie pentru a dezamorsa o fictivă bombă. Nu există altă posibilitate de scoatere a ABI-urilor din sediul USLA în 1989 decât prin această minciună servită anterior victimelor. „Hârtia va fi albastră” mai prezintă un alt ABI care staţiona la Arcul de triumf precum maşinile poliţiei de supervizare a traficului. Însă aşa ceva este o altă dezinformare, menită să ascundă ordinul dat de mai sus pe linie ierarhică de a încerca dezamorsarea unei potenţiale bombe. În paralel cu foarte probabila minciună despre existenţa unei bombe în MApN trimisă la USLA, tancului staţionat din faţă i s-a comunicat că 2 ABI trag în militari şi se îndreaptă spre minister. Acelaşi lucru s-a spus şi despre maşina de salvare care o ducea pe Vera Orăşanu, împreună cu soţul ei, să nască la un spital din Craiova, despre care am menţionat şi eu la minutul 03:28 din propriul documentar. Speriaţi de falsa iminenţă a atacului din ABI sau de maşina de salvare în care s-ar fi aflat terorişti, militarii au tras în ele. Ceva mult mai ingenios s-a întâmplat la Sibiu, cu miliţienii sunaţi de un dezinformator, care se pretindea a fi militar de la unitatea militară de peste drum, şi invitaţi să se adăpostească acolo pentru a lupta împreună împotriva Securităţii. Acelaşi om a sunat apoi şi la militari şi s-a dat miliţian, proferând invective şi ameninţări la adresa militarilor; când au văzut că miliţienii vin să se adăpostească militarii i-au măcelărit, crezând că sînt atacaţi. La aşa ceva se poate reduce mascarada tragică din decembrie 1989 şi destinul acestui popor după aceea.

8 oameni au murit în urma mitralierii USLA-şilor la MApN, în seara de 24 decembrie. Soţul Verei Orăşanu s-a aruncat peste ea s-o protejeze atunci când a simţit pericolul şi a încasat el majoritatea gloanţelor. N-a supravieţuit, însă gestul său, dispărut în lumea intereselor meschine de astăzi, a salvat-o pe ea. Bebeluşul a scăpat şi el, însă la fel a fost atins de un glonţ, fapt ce i-a produs o infirmitate pe tot restul vieţii. Arză-te-ar focul, CIA, oriunde te-ai afla! Arză-te-ar focul pe tine şi pe toţi colaboratorii tăi locali, care aţi uneltit aceste tragedii! Dacă există iad, mă rog să ajungă plin de aceşti spioni instigatori la crimă.

În următoarea secţiune voi arăta un exemplu de dezinformare dublă asociată cu adevărul complet despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989, în aşa fel încât acesta pare neverosimil .

Gabriel Baldovin

Rezumat la documentarul „Eroii au murit” si la cartea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”

Unii cunoscuţi care au văzut documentarul „Eroii au murit” au spus că e prea multă informaţie, că e nevoie să fac un rezumat. Cartea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” oferă şi mai multă informaţie şi a depăşit 800 de pagini. Aşa că am făcut un vlog cu un rezumat al celor mai importante două idei care trebuie comunitate, respectiv faptele concrete şi nominalizarea lor ca eveniment istoric. L-am ridicat pe mai multe platforme, după cum se poate vedea:

Archive.org



Netu



Rumble



Bitchute



TikTok

@gabriel_baldovin

♬ original sound - Gabriel Baldovin

YouTube



Facebook



Instagram

View this post on Instagram

A post shared by Gabi Baldovin (@gabi.baldovin)

şi dailymotion, în variantă de link https://dai.ly/k7N2z5oxGtiE20Aw52Y

Dacă vi se pare mai uşor de citit decât de ascultat, iată şi varianta de text:

În 2023 am lansat documentarul „Eroii au murit” . În aceste săptămâni sînt aproape de a termina cartea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”, care detaliază cele spuse acolo, cu referinţe la documente oficiale, sau la filmări, interviuri cu persoanele implicate. În acest moment am să fac un rezumat a celor spuse acolo pentru a fi înţelese de toată lumea. Există 2 idei principale pe are trebuie să ni le corectăm pentru a avea o imagine de ansamblu corectă a ceea ce s-a întâmplat atunci.

O primă idee este referitoare la ceea ce s-a întâmplat efectiv, şi a doua la nominalizarea acelui eveniment. Să începem cu prima! În primul rând am fost minţiţi că în 1989 poporul s-ar fi revoltat împotriva regimului, şi în special a lui Ceauşescu. Din numărul de morţi şi din felul în care ei au murit ne putem face o idee despre ce s-a întâmplat cu adevărat. O primă treime din cei aproape 1100 de morţi în tragedia din 1989 au fost militari care au murit în urma focului fratricid, datorat unor dezinformări încrucişate; respectiv, unei unităţi „A” i s-a spus că va fi atacată de „terorişti”, iar unei unităţi „B” i s-a spus să se ducă în locaţia unde era unitatea „A”, pentru că acolo sînt „terorişti”. Cele două unităţi s-au împuşcat între ele şi astfel au rezultat morţi. Au fost 100 de cazuri de astfel de dezinformări încrucişate,dintre care în jur de 30 au dus la morţi. Cea mai tragică dintre ele este cea de la Otopeni,unde o unitate era în aeroport, alta era la Câmpina; cea de-a doua a primit ordinul să meargă şi să cureţe aeroportul de „terorişti”, cea care era acolo a primit ordinul să scape de „teroriştii” care vin să-i atace. Au rezultat aproape 50 de morţi. La Sibiu, între miliţieni şi militari – 15 morţi. La Ministerul Apărării Naţionale, cu grupul Trosca – 8 morţi. Şi aşa mai departe, până la aproape 300 de morţi. Alţi 300 de morţi au fost împuşcaţi în locuinţele lor; nu protestau, nu aveau nici un interes de a protesta. Unii au avut curiozitatea să iasă pe balcon, celebrul caz Ciobanu de la Timişoara, şi lunetişti îi vânau. Unii pur şi simplu erau văzuţi prin casă şi au fost ucişi în felul ăsta. Alţi 300 au avut lipsa de şansă, de inspiraţie, să meargă la muncă în acea perioadă de 22, 23, 24, nu au luat în serios evenimentele, au crezut că e o joacă, şi au fost împuşcaţi pe străzi lăturalnice. Şi în Timişoara s-a întâmplat asta, şi Sibiu, şi în Cluj, şi mai ales la Bucureşti.

Iată că noi am fost minţiţi că poporul a ieşit să protesteze împotriva dictaturii şi dictatura a răspuns cu gloanţe ca să scape de popor în felul ăsta, ca la 1907. Nu. Cei care au ieşit erau în mare parte agenţi ai „Serviciilor secrete”. Vorba vine „Servicii secrete”, că pentru o minoritate sînt servicii, pentru noi majoritatea ele de fapt sînt o pacoste uriaşă. Erau agenţi sau colaboratori ai acestora, care mărşăluiau pe stradă, şi s-au văzut după mitingul din 21 că erau undeva la 1500-2000 de oameni, şi care n-au păţit nimic. Deci ne facem o idee de cât a protestat poporul în 1989. Într-adevăr, în 22 şi 23 decembrie poporul a ieşit masiv în Bucureşti, undeva în jur de 100 000 sau peste 100 000 de oameni, după ce minciunile de la radio „Europa Liberă”, cum că în 16 decembrie ar fi fost 4000 de morţi şi câteva zeci de mii de arestaţi, în 21 decembrie ar fi fost 60 000 de morţi iar în 22 decembrie au spus că e un genocid cu câteva sute de mii de morţi. Ei bine, minciunile astea au fost preluate de Radio România Actualităţi şi de TVR care, ironic, se numea în acele zile Televiziunea Română Liberă. Şi lumea, când a auzit de astfel de cifre, a ieşit revoltată să protesteze împotriva „regimului criminal”. Nu era adevărat. Morţii urmau să vină. Cum? V-am spus cum.

Asta este una dintre probleme; deci nu a protestat poporul, nu a răspuns regimul cu arme. A doua idee: cum poate fi numită o astfel de întâmplare, un astfel de eveniment politic. Ştim cele două idei, ambele greşite, ambele dezinformări, unii care consideră că e o revoluţie, alţii care consideră că este o lovitură de stat. Hai să le luăm pe rând! 1. Lovitura de stat. Sînt câteva elemente care seamănă cu lovitura de stat, în special timpul foarte scurt, de 1 zi sau 2; 1 zi - 2 s-a întâmplat la Timişoara, respectiv 15-17 decembrie, şi 1 zi -2 s-a întâmplat la Bucureşti agitaţie, respectiv 21-22 decembrie. Au fost unii care au tras de timpul ăsta, s-au dus până la 20 mai şi au început cu 14 decembrie. Vedeţi în cartea mea detalii despre cum aşa ceva nu există. Însă pentru ca o lovitură de stat sau de palat să se întâmple e nevoie de următorul lucru: mai întâi, fie armata fie un grup paramilitar dă jos conducătorul, şi asta se cheamă chiar lovitură de stat, fie un membru sau mai mulţi membrii ai guvernului sau ai parlamentului dau jos conducătorul, şi asta se cheamă chiar lovitură de palat. Ei bine, la noi nu a fost aşa ceva. Armata nu a luat puterea, nu a dat lovitură de stat, nu ea a făcut asta. Şi detalii despre teoria cum că generalul Stănculescu ar fi dat lovitura de stat vedeţi în cartea mea. După aceea, nu au existat membri ai guvernului sau ai parlamentului care l-au dat jos pe Ceauşescu. Deci nu a fost lovitură de stat.

Cu revoluţia lucrurile sînt un pic mai complicate. Mai întâi că timpul chiar şi de 2-3 luni, cât s-a spus, deşi au fost câteva zile, e totuşi mult prea scurt pentru o revoluţie; nu s-a întâmplat pe nicăieri o perioadă atât de scurtă. O revoluţie durează cam un an spre 2, de obicei. Dar poate să dureze şi o jumătate de secol, cum s-a întâmplat cu revoluţia chineză, care a început la începutul secolului al 20-lea şi s-a terminat după al Doilea Război Mondial, după un lung război civil între Partidul Naţionalist şi Partidul Comunist Chinez. După aceea, revoluţiile nu apar în orice fel de sistem. Ele apar în imperii. Pot fi paşnice, cum e Revoluţia Turcă faţă de Imperiul Otoman, organizată de Ataturk, Sau cea din Imperiul Habsburgic, în care primă figură a fost Maria Terezia, sau cea japoneză din secolul al 19-lea , fără violenţă. Restul sînt revoluţii violente, care au crize violente la început, care eşuează şi care apoi iar se repetă, până când, la un moment dat, se stabilizează societatea. Când apar astfel de crize violente? Apar atunci când puterea se concentrează în mâna unui monarh, şi monarhul nu reuşeşte să împace două facţiuni în societate, de obicei conservatori şi liberali, dar pot fi şi confesiuni sau etnii diferite, cum a fost în Revoluţia Engleză – 2 religii mari, catolicii şi protestanţii, care s-au tot bătut după aceea între ei până în secolul 20. Dar când s-a întâmplat Revoluţia Engleză, ea a apărut pe un război civil între cei care erau republicani, alţii regalişti, şi care, în acelaşi timp, aveau de împărţit şi nişte zone de influenţă de tip religios.

Ei bine, noi nu am fost imperiu. La noi nu au existat facţiuni sociale care să intre în conflict. Nouă ni s-au impus de către Imperiul Habsburgic, după aceea Austro-Ungar, sau de Imperiul Otoman, sau, după aceea, Imperiul Ţarist, încoace devenit Imperiul Comunist al URSS-ului, ni s-au impus anumite sisteme sociale. Nu a fost, aşadar, nici revoluţie ce s-a întâmplat la noi, ci ni s-a impus un sistem social care are reminiscenţe dictatoriale clare. O să revin cu alte video-uri despre cine a impus acest sistem, însă în acest moment mă opresc aici pentru că s-ar prelungi prea mult acest vlog. Iorga spunea că cei care nu-şi cunosc istoria sînt asemenea copiilor care nu-şi cunosc părinţii. Merg mai departe şi spun că cei care nu-şi cunosc istoria sînt predispuşi la pieire. Riscăm să dispărem ca naţiune dacă nu ne aflăm istoria şi nu o ştim. Aşa că vă rog să distribuiţi acest material să-l audă cât mai mulţi. Mulţumesc pentru atenţie!

Gabriel Baldovin

Ion Coja, marele manipulator

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

4.2.3.8. Ion Coja, marele manipulator

Cartea lui Ion Coja, „Marele manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu şi Iorga”, Editura Miracol, 1999, este cea mai completă dintre toate pe care le-am citit până acum ca sociologie a tragediei din decembrie 1989. Din punct de vedere istoric cartea e aproape de 0, deoarece nu vine cu fapte ci doar cu speculaţii, nici măcar susţinute de deducţii. Dar concluziile ei sînt în mod paradoxal adevărate. După cum am menţionat în capitolul 3, dacă e să o judecăm strict după ce spune direct, şi nu indirect, ea merită să stea acolo, nu aici la manipulare. Dacă Ion Coja mă va convinge la un moment dat că nu a încercat să fie un mare manipulator cu această carte, atunci voi revizui şi eu poziţia acestei secţiuni şi o voi muta în capitolul 3, ca exemplu de luciditate românească în faţa potopului de minciuni cu care naţiunea noastră a fost îndobitocită timp de 35 de ani faţă de tragedia din 1989. I-am scris la începutul lui martie 2024 via e-mail, dar deocamdată nu a răspuns. La fel i-am cerut şi lui Marius Mioc să identifice o idee cu care nu este de acord din acea carte ce îi este atribuită, şi pe care zice că nu a scris-o el, şi nici el nu a răspuns până acum. Se lucrează (sic!). În funcţie de răspunsurile celor 2 şi de puterea lor de convingere, voi edita şi eu atât referinţa la respectiva carte din secţiunea dedicată lui Mioc cât şi plasarea acestei secţiuni în capitolul 3 sau 4. Deocamdată o menţin în 4.

Ion Coja nu a explicat cum a ajuns el la o viziune dizidentă asupra tragediei din decembrie 1989, în acest ocean de minciuni. În cazul meu, ea vine în urma unui studiu asupra sadismului aşa cum l-am făcut începând din 2018 prin cartea mea „Să desadizam lumea!” . De asemenea ea derivă din aplicarea ideilor din primul meu documentar „Diversioniştii” la 1989. Ion Coja pare că a primit aceste informaţii de la… divinitate. Apropiat de România şi Corneliu Vadim Tudor, membru în mai vechea organizaţie cu tente ultranaţionaliste „Vatra Românească”, el trece dincolo de paradigma ultranaţionalistă în elaborarea acestor idei în explicarea tragediei din decembrie 1989. Vadim Tudor o explica prin intenţia Ungariei de a lua Ardealul, şi uneltirile fondatorului SRI, Virgil Măgureanu, născut Asztalos. Apoi mai mulţi autori au dezvoltat această filieră ultra-naţionalistă, dar în mod paradoxal nu şi Ion Coja, deşi el cochetează bine cu ultra-naţionalismul. El nu explică concret cum a ieşit din această naraţiune spre teoria „marelui manipulator”.

Putem intui această metamorfoză prin referinţele pe care le face la nişte securişti şi neo-securişti din anturajul său. Desigur, că ne punem întrebarea de ce Vadim Tudor n-a susţinut-o, dar asta e o altă chestiune. Plus de asta, anturajul lui Ion Coja a fost mult mai mare decât cei câţiva (neo-)securişti. Ion Coja a fost profesor universitar şi a candidat la preşedinţie în 2009, deci a avut o echipă lângă el. Are încă un web-site personal activ. Aşadar acest om are un anturaj mai amplu în jurul lui. 2-3 securişti nu erau de ajuns să îl ducă la asemenea idei, cel puţin nu din referinţele la ei pe parcursul cărţii. Cu alte cuvinte, afluxul dezinformaţional cu cele două false teorii a tragediei din decembrie („revoluţie” versus „lovitură de stat”) a fost mult mai mare decât vocile stinghere ale 2-3 (neo) securişti. Părerea mea e că grupul securiştilor din anturajul său e mult mai mare şi cu ranguri mult mai înalte decât spune el în carte. Cred că ei i-au dat aceste idei cu scopul de a testa o interfaţă de salvare a imaginii Securităţii şi a spionajului civil în general, după modelul Pavel Coruţ şi parţial Alex Mihai Stoenescu.

Metoda sa de investigaţie nu este una sociologică, ci maieutica socratică pe care o exersează cu un interlocutor de-a lungul acestei cărţi pe teme diverse, inclusiv cea a tragediei din decembrie 1989. Maieutica a fost şi va rămâne una dintre cele mai eficiente tehnici de dezbatere dar şi metode pedagogice. Dar ea funcţionează mai puţin pentru aflarea adevărului şi mai mult pentru impunerea celorlalţi a unui adevăr deja ştiut. De aceea Platon, discipol al lui Socrate (sau transformarea lui Socrate retroactiv într-un platonician) considera că ideile există în eter, sînt imuabile şi perfecte, doar că lumea materială ajunge mai greu la ele, sau ia doar părţi din ele. Pentru Platon accesul la adevăr nu este neapărat unul logic, aşa cum spune Aristotel, ci unul profetic.

Cam asta e şi atitudinea lui Ion Coja în această carte, cu diferenţa că adevărurile relevate de el nu am amploarea titanică a celor platoniciene, ci un aspect mai dâmboviţean, mai mercantil. Moartea a aproximativ 1000 de oameni în decembrie 1989 are relevanţă pentru noi ca popor, pentru că riscăm să luăm soarta lor. Însă pentru specia umană ea este irelevantă în contextul în care sîntem peste 8 miliarde de oameni pe planetă. Dacă ar fi făcut referinţă la marile catastrofe umanitare precum Cel De-al Dolea Război Mondial, războiul din Vietnam, genocidul din Ruanda sau altele ce se apropie de nivelul acestora, atunci parcă discursul ar mai fi semănat cu cel al investigaţiei platoniciene. Altfel metoda sa de lucru pare o discrepanţă între ce face popa şi ce zice popa, conform proverbului.

Într-un stil parabolic şi metaforic, în care sînt strecurate afirmaţii paradoxale şi uneori chiar contradictorii, Ion Coja afirmă spre sfârşitul acestei cărţi că cei care au comandat uciderea unor oameni precum Nicolae Ceauşescu, Ioan Petru Culianu, Nicolae Iorga sau chiar medievalul Giordano Bruno ar fi o elită politico-financiară, care şi-ar fi văzut interesele afectate de acţiunile lor. După cum spune şi titlul cărţii sale, această elită cu alură satanică este numită „marele manipulator” sau „finanţa mondială” sau, ceva mai concret şi mai clar, „sistemul financiar”. Iată cum este definită această elită:

„Un sistem care a perfecţionat arma cea mai eficientă şi mai primejdioasă din toata istoria lumii: arma financiară! O armă care aruncă în stânga ăi în dreapta cu gloanţe, nu gloanţe ucigaşe, ci gloanţe înrobitoare, care te transformă în slugă, gloanţe de care oamenii în loc sa se ferească aleargă în întâmpinarea lor, bătându-se, omorându-se între ei, îmbulzindu-se care să se lase mai din plin nimerit! Acesta este sistemul monetar şi financiar mondial! Un instrument al strategiei politice mondiale! Cine concepe această strategie politică mondială este, în mod absolut sigur, aceeaşi instituţie sau grup de persoane care concepe si ţine în frâu şi pârghiile finanţei mondiale!”

Recunoaştem în această descriere formula „oculta mondială” de astăzi, folosită de dizidenţii începători sau cei care nu pot deosebi adevărul de dezinformare. În 1999 această expresie nu era activă. Pe atunci aceşti oameni foloseau noţiunea de „francmasonerie”. Pe mine nu m-au sedus aceste noţiuni nici înainte de a deveni dizident şi cu atât mai puţin după. Începând de la minutul 34 din documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” am criticat vehement noţiunile "Illuminati" sau „francmasonerie”. Consider că ele sînt produse dezinformaţionale realizate prin tehnica externalizării şi a contracarării în formă de denigrare , aşa cum le-am descris recent în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Însă un pic de adevăr în aceste noţiuni fanteziste există, şi eu l-am văzut concret în protestele de stradă din 2012. În urma acestor experienţe am făcut ulterior documentarul „Diversioniştii”. Puţin după aceea observam cu stupefacţie cum preşedintele Băsescu rămânea în funcţie după ce la referendum fusese destituit de votul popular, care demonstra fără tăgadă că politica e decisă de forţe ascunse puternice, indiferent de voinţa şi agitaţia noastră. „Eroii au murit.1899. CIA” şi această carte însemnă dezvoltarea acelor observaţii la întreaga istorie naţională post-decembristă.

Există o elită financiară care controlează lumea şi astăzi la fel cum o controla în secolele 18 şi 19. Ea e constituită din marii industriaşi şi bancheri. Astăzi ei s-au retras ca şobolanii în palatele lor somptuoase sau în poziţii la fel de ascunse din bănci, deoarece au experimentat furia naţiunilor faţă de ei la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui al XX-lea. Aşa s-a năsut comunismul, în intenţia de a extirpa puterea acestor oameni în societate. După articolele jurnalistei Ida Tarbell la începutul secolului al 20-lea, despre practicile dubioase ale lui John D. Rockefeller, populaţia americană s-a revoltat împotriva companiei Stadard Oil. Campania electorală a lui Teddy Roosevelt a exploatat această furie populară, şi a promis electoratului spargerea monopolului Stadard Oil, care apoi a fost separată în celebrele Exxon, Shevron şi altele. După modelul dinastiei Rothschild câteva decenii mai înainte, şi dinastia Rockefeller a făcut apoi un pas în spate, guvernând din umbră, prin marionetele demagogiste care înşeală credulitatea populaţiei prin circul electoral. Iată cum noţiunile de "Illuminati" sau „francmasonerie” se interpun ca un tampon dezinformaţional în faţa adevăratelor elite financiare compuse din dinastiile Rothschild, Rockefeller, Morgan şi altele mai mici. Noţiunea „finanţa mondială” e ceva mai precisă decât cele două, însă tot nu identifică concret cine se află în ea.

Observăm că, dincolo de stilul metaforic şi lipsa de concepte economică şi sociologică cu care să-şi justifice afirmaţiile, totuşi Ion Coja reuşeşte să surprindă sociologia financiară aşa cum o vedem descrisă în documentarul dizident „Zeitgeist Addendum” al lui Peter Joseph, cel mai bun material despre instituţia financiară pe care l-am văzut. Şi eu am scris un articol despre această instituţie de magie de stat a sistemului financiar , pe care apoi l-am absorbit în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Ei bine, această elită financiară, pe care au am numit-o meta-oligarhie, sau cartelul dinastiilor Rothschild-Rockefeller, este cea care ar fi pus la cale uciderea celor de mai sus. Iată care sînt cuvintele lui Coja:

„monopolul financiar al Occidentului” sau, si mai exact spus, finanţa mondială avea în Culianu si Ceauşescu cei mai redutabili adversari”

Coja afirmă că, pe de o parte Ceauşescu ar fi încercat să creeze o bancă orientală, un fel de FMI al estului, conform unui articol din ziarul „Ziua”, care cita ziarul bulgăresc „Trud”. Prin urmare, scrie el:

„Ceauşescu a încercat sa lichideze monopolul financiar al Occidentului şi a plătit pentru asta cu viaţa!”

Această informaţie i-ar fi fost confirmată „în ’92 de la un general SRI, care s-a mirat ca-mi spune astfel ceva mie necunoscut”. Am început această secţiune prin analiza legăturilor dubioase a lui Coja cu securiştii şi SRI şi o să revin un pic mai jos la ea. Deocamdată continui cu analiza exclusivă a ideilor sale despre „finanţa mondială”. Pe de altă parte, Coja afirmă că Ioan Petru Culianu ar fi devenit dizident în SUA, iar „finanţa mondială” s-ar fi răzbunat astfel pe el, după cum citim în următoarea frază:

„Ceauşescu, în planul acţiunii concrete, practice, a vrut să-l lichideze, Culianu, în plan teoretic, a demonstrat necesitatea lichidării acestui sistem, aducător de mari nenorociri pe întreaga planetă şi mai ales compromiţând speranţele într-un viitor planetar, mondial, cât de cât acceptabil de un om ca Ioan Petru Culianu!”

Pentru realizarea acestui plan s-ar fi folosit atât URSS cât şi SUA:

„… în fata ameninţării, a primejdiei ivite în calea finanţei mondiale, a monopolului financiar, a oligarhiei financiare – ca sa folosesc termenul uzitat cândva la învăţământul politic, dispare orice antagonism ideologic între Est si Vest, între cele doua sisteme social politice, între liderii acestor sisteme. Ei se pun de acord între ei si fac echipa împotriva lui Ceauşescu. De ce? Pentru ca acesta a pus în primejdie sistemul financiar mondial! Monopolul pe care unii îl deţin asupra câştigurilor fabuloase ce se obţin din operaţiunile financiare! Fără să tragi un foc de arma! Decât atunci când în cale se iveşte un Culianu, un Ceauşescu!”

După cum am văzut pe parcursul acestei cărţi, şi eu cred parţial că aşa s-a întâmplat, dar nu ca plan de ţară pentru România exclusiv, ci ca plan al spionajului civil occidental pentru toate ţările din zonele învecinate celor pe care le guvernează. Destabilizarea ţărilor învecinate şi absorbţia de mână de muncă ieftină a fost o bulă de oxigen pentru însăşi economia capitalistă, aflată în criză la finalul secolului al XX-lea. În plan concret asta s-a tradus prin faptul că executantul de ordine occidental s-a transformat în coordonator, adică a fost urcat o treaptă mai sus în ierarhia de comandă. În loc să se revolte împotriva sistemului neosclavagist, el a ajuns privilegiat al său, comandând emigranţilor atraşi din România şi întreg spaţiul est-european în aceşti 35 de ani negri. Între timp alte populaţii sînt atrase, după ce est-europenii s-au acrit de capitalism. Războiul din Ucraina are şi acest rol.

Iată că viziunea ultranaţionalistă, deşi foarte întunecată, nu reuşeşte să surprindă adevăratul tragism ale acestei inginerii sociale hidoase. După cum am menţionat încă din introducere, naţionalizarea spionajului civil este o dezinformare făcută de acesta însuşi spre a folosi poporul drept scut uman. O astfel de descriere precum face Ion Coja ambiguizează problema spionajului civil în naţionalism de secol 19 sau ultranaţionalism, cu problemele acestor curente ideologice pe care le-am criticat în detaliu în introducerea acestei cărţi . Dacă îmbrăţişăm o astfel de viziune politică, practic ne întoarcem în istorie la marile crime sau eşecuri reieşite din aceste curente politice. Mulţi patrioţi au fost atraşi în capcana ultranaţionalistă de tip Vadim Tudor în anii 1990 şi cea reprezentată de Simion şi Şoşoacă în zilele noastre.

Ion Coja a fost membru al vechii organizaţii ultranaţionaliste „Vatra Românească” şi apropiat al partidului cu aceleaşi tendinţe „România Mare”. Am arătat la ora 01:45 cum organizaţia „Vatra Românească” alături de diverşi extremişti maghiari au instigat conflictul interetnic din martie 1990 de la Târgu-Mureş. Printre naivii din aceste organizaţii au fost spioni instigatori, aşa cum i-am descris în infiltrarea protestelor de stradă din „Diversioniştii”, fapt recunoscut parţial de Coja însuşi, după cum vom vedea mai jos. Atragerea viziunii adevărate, care atestă implicarea spionajului civil în tragedii precum 1989 la noi, sau Pearl Harbor şi 11 septembrie 2001 şi multe altele precum cele descrise de mine în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” , e posibil să fie o tehnică de dezinformare prin contracarare în documente, în variantă de denigrare, aşa cum am amintit-o mai sus.

Iată că această clarviziune subită venită fără un proces de documentare sau deducţii logice e posibil să ascundă dezinformări mult mai periculoase decât cele ale falsei dihotomii „revoluţie-lovitură de stat”! Faptul că aceste afirmaţii vin fără o argumentare coerentă, ci prin simplă afirmare maieutică, e cu atât mai surprinzător. Ce-i drept, dacă ne gândim la generalul SRI care i-ar fi spus în ’92 despre planul lui Ceauşescu de a crea o bancă internaţională în Est, replică la FMI, lucrurile nu mai par la fel de miraculoase în ceea ce priveşte construcţia teoretică a acestei viziuni…

Uneori pot fi găsite şi detalii istorice în această carte, respectiv, combaterea minciunii despre uciderea a 400 000 de evrei în timpul regimului Antonescu. Nu există mărturii şi documente care să ateste aşa ceva. Oleg Brega a făcut un documentar despre uciderea evreilor în Republica Moldova, intitulat „Masacrul de acasă”. Dar numărul celor ucişi este sub 1000. Statistica sună tot timpul urât atunci când e vorba de morţi. Dar, în ciuda viciului circularităţii argumentului, 1000 va fi oricând mai puţin decât 400 000. Antonescu a avut greşelile lui şi a plătit poate prea mult pentru ele. Însă dacă voia, chiar făcea holocaust cu etnicii evrei. Cred că trebuie să insistăm mai mult pentru corectarea acestei minciuni cu scop de denigrare a poporului român. Nu sînt fanul lui Antonescu, cred că invadarea alături de Germania a URSS a fost o eroare gravă; însă el nu a avut în plan holocaustul, ci recuperarea Basarabiei şi a tezaurului depozitat la ruşi. A greşit că s-a asociat cu o ideologie genocidară, şi a plătit cu viaţa greşeala. Atenţie însă la extrapolarea acestei greşeli individuale a lui Antonescu la întreg poporul român, justificându-se astfel exterminarea naţională pe care o trăim astăzi ca un act de falsă justiţie reparatorie!

Din păcate metoda de lucru şi conceptele utilizate în dezvoltarea acestor afirmaţii este una filosofică, explicaţiile au aspect de parabolă iar discursul este prezentat asemenea dialogurilor platoniciene. Cine nu are apetit pentru filosofie, nu termină această carte şi nu ajunge la ce e important în ea. Cine are dispreţ faţă de faţă de ultranaţionalism, de asemenea îşi pierde răbdarea cu ea. Cartea compusă din 30 % din detalii inutile şi plictisitoare despre mişcarea ultranaţionalistă a anilor 1990 şi după. Citatele importante de mai sus apar abia la finalul cărţii, după ce majoritatea s-a plictisit. Iată că Ion Coja face un joc cam dubios în a spune adevărul cu această carte, care e cumva păstrat pentru o elită culturală care trece de furcile caudine ale filosofiei sau de capcanele lehamitei faţă de ultranaţionalism! Deşi e profesor, discursul din această carte are un evident caracter anti-pedagogic.

Există apoi o doză de improbabil în unele afirmaţii ale lui Coja. În prima parte a cărţii el sugerează că pilonii administrativi americani l-ar fi ucis pe Culianu pentru că ar fi găsit „formula generală a universului”. În acest moment el sugerează uşor că aşa ceva ar fi fost un fel de piatră filosofală cu care filosoful şi lingvistul român ar fi putut stăpâni lumea. Apoi, spre finalul ei, Coja o coteşte către o viziune eminamente politică, susţinând că Ioan Petru Culianu ar fi fost asasinat pentru că ar fi început să critice capitalismul, la fel cum făcuse înainte şi cu comunismul. Ce-i drept, o astfel de idee nu e total absurdă. Spionajul civil american îl putea realmente ucide şi da vina pe noua Putere din România, care ar fi fost la fel de despotică precum cea pe care a înlocuit-o. Atunci când are o astfel de portiţă de externalizare a unei crime, spionajul civil o comite faţă de oricine, nu doar faţă de un posibil dizident anticapitalist. Însă capitalismul american nu e totuna cu stalinismul propriuzis, care ucidea toţi oponenţii regimului, sau cu stalinismul capitalist din zilele noastre. Da, sînt mari semne de întrebare faţă de asasinarea lui Martin Luther King, John Lennon sau însuşi preşedintele Kennedy. Dar un sfert dintre americani sînt dizidenţi. Există un Noam Chomsky şi o mulţime de dizidenţi care n-au păţit nimic.

Capitalismul american nu i-a omorât, deşi e posibil ca unii să fi fost marginalizaţi precum supravieţuitorii de la Pearl Harbor; în majoritate ei au aflat despre alarma operatorilor de la radarul Opana , care au interceptat avioanele japoneze venind, şi n-au crezut pentru tot restul vieţii că acel atac ar fi fost unul surpriză, aşa cum manualele de istorie mint încă grosolan. Da, lui Culianu i s-a spart apartamentul şi i s-au furat manuscrisele, e adevărat. Dar eventualele sale idei dizidente deocamdată nu se dovedesc mai acide la adresa autorităţilor decât au fi fost cele ale lui Noam Chomsky, care n-a păţit nimic. Mai mult decât atât, Culianu se pare că era în conflict cu neocomuniştii din FSN, mai curând decât cu capitalismul, cel puţin conform cu articolele sale din Revista 22. Iată că extinderea stalinismului capitalist în societatea americană nu prea merge în cazul Culianu, deşi el există sporadic în anumite cazuri.

La fel se poate spune şi despre asasinarea lui Nicolae Ceauşescu. Eu susţin net că, da, în spatele morţii sale se află CIA. Românul simplu nu a ajuns la o astfel de viziune, însă a înţeles primul pe pielea lui când şi-a pierdut locul de muncă şi a trebuit să ia calea pribegiei că Ceauşescu a fost ucis şi România a fost destabilizată tocmai pentru a-l transforma pe el în hamal în Occident. Am adus anumite argumente în afirmaţiile mele, însă, datorită faptului că această agenţie de spionaj are operaţiuni secrete, ca oricare alta, nu am putut decât aduna decât un mănunchi de indicii, nu dovezi valabile într-un tribunal. Ion Coja nu face nici atât. Şi, mai ales, el nu critică teoria Iliescu-FSN-KGB, pe care CIA a reuşit să o implanteze în mentalul colectiv românesc. Asta seamănă a misiune, după cum a făcut Alex Mihai Stoenescu, după cum a făcut Alex Mihai Stoenescu, după cum am arătat în secţiunea dedicată lui din primul subcapitol . Dacă sînt cititori dispuşi să accepte teoria Iliescu-FSN-KGB, cât mai departe de CIA, foarte bine, atunci el le favorizează şi această pistă. Însă ea se află în contradicţie cu propria sa teorie despre „finanţa mondială” ca origine a tragediei din decembrie 1989.

Asemenea documentarului „Şah-mat” , şi această naraţiune rămâne suspendată în aer. Aducerea unor personaje din trecut precum Nicolae Iorga sau chiar Giordano Bruno parcă e menită să submineze teoria stalinismului capitalist mai curând decât să o susţină, la fel ca acel documentar dezinformator. Ce fel de stalinism capitalist să fi fost în plin Ev Mediu, care a dus la condamnarea italianului la ardere pe rug? Ce mari teorii dizidente a conceput Nicolae Iorga de a fost şi el asasinat conform aceleiaşi reţete? Un singur argument oferă el cu privire la această concluzie, dar care conţine încă o importantă doză de fantezism, deşi populară pentru omul simplu. Coja afirmă că Ceauşescu a fost luat la ochi pentru că a plătit datoriile, iar „finanţa mondială” ar fi vrut să ia în continuare dobânzi de pe România. Păi, dacă asta s-a urmărit, atunci mai bine îl asasina cu mult înainte şi ar fi instaurat capitalismul în România, pentru că datoriile acumulate după moartea lui sunt mult mai mari. Cele câteva zeci de miliarde de dolari de dinainte de 1989 nu înseamnă mai nimic pe lângă sutele de miliarde de astăzi .

Am observat prima dată subminarea ideilor dizidente când am citit pasajul de mai jos. Văzând modul în care Coja se contrazice flagrant, sau încearcă să dea un alt sens antisemitismului, m-am gândit instantaneu la modul în care senatoarea Diana Şoşoacă compromitea ideile anti-ipohondrice ale dizidenţilor faţă de politica guvernelor prin afirmaţia cum că vaccinul anti-COVID ar da "sterilitate pe trei generaţii". Am arătat în articolul „Partidul sharlatAUR si avocata Jojo(aca)” faptul că o astfel de afirmaţie se contrazice pe sine, deoarece sterilitatea exclude posibilitatea de a mai exista vreo generaţie ulterioară; nu poate exista o a doua generaţia, şi cu atât mai puţin a treia, dacă cea curentă e sterilă. Iată că ceva de acest gen spune şi Coja în dialog „socratic” cu interlocutorul său pe tema antisemitismului:

… Mă rog, eu nu ascund ca sunt antisemit. Am mai spus-o! Sunt antisemit, da’ nu tot timpul! Ci numai atunci când e cazul! Adică atunci când am ghinionul sa întâlnesc golani si impostori evrei! Sau mari canalii!… Atunci n-am încotro si, după felul cum reacţionez, sunt destul de mulţi prostii care deduc că aş fi antisemit!
— Si nu sunteţi?
— Ba sunt! La fel, cum sunt antimaghiar când am de-a face cu golani si canalii de neam unguresc, şi, slavă Domnului, nu sunt puţini, dar, din fericire, s-au cam adunat toţi la un loc!”

Parcă am citit un fragment din „Mare căldură” a lui Cargiale. Faptul că există „uscături” în poporul evreu nu e tocmai un motiv pentru a te declara antisemit. Antisemitismul nu se referă la o parte mai „nereprezentativă” a poporului evreu ci la faptul că acest popor ar fi păcătos în întregul lui, asemenea unei specii de buruieni care ar trebui stârpită. Dacă criticăm apucăturile unor anumiţi evrei care se comportă şi acţionează reprobabil, critica trebuie făcută nu relativ la etnie şi rasă, ci la valorile morale şi legile statului pe care acel individ le încalcă. „Uscături” există şi în poporul român şi în cel american şi în oricare alt popor. Nu e un motiv să fim xenofobi pentru aşa ceva. Da, sunt unele caracteristici specifice anumitor popoare, ca de exemplu pizza şi pastele pentru italieni, whisky-ul pentru americani, berea pentru nemţi, votca pentru ruşi, vinul pentru francezi. Dar nu înseamnă că aceste caracteristici nu se regăsesc şi la alte popoare în doze mai mici, sau că ele ar fi nişte defecte doar pentru că se regăsesc preponderent la un anumit popor. Mie mi se pare că aici Coja încearcă să justifice antisemitismul (şi, prin extensie, xenofobia) pe baza derapajelor unor minoritari extremişti ce există în fiecare popor. Pentru mine asta miroase a propagandă ultranaţionalistă. De acea, în stilul tipic al lui Corneliu Vadim Tudor, şi Ion Coja se referă la Ted Anton, biograful american al lui Culianu, cu expresii precum, „măgarul de grec”, „Dar grecul, tot grec”, „Pezevenghiul de grec, iar minte!” legând în mod absurd eventualele sale erori individuale de naţionalitatea sa, deşi naţiunea greacă este una dintre cele mai mari ale istoriei umanităţii. Însăşi cartea sa foloseşte un „şablon” după cărţile lui Platon, grecul.

De mai multe ori în carte se repetă în variante diverse o propoziţie cu uşoară tentă ultranaţionalistă spusă de Mihai Eminescu: „Aici ne aflăm noi, românii, limbă cumpenei universului”. Există vreo 3-4 popoare în lume care au tras istoria umanităţii după ele, dar nu cred că există unul anume care să fie „poporul ales”. Toate popoarele sînt importante pentru specia umană sau pentru Dumnezeu, inclusiv acei primitivi din jungla amazoniană care n-au văzut un om civilizat. La Eminescu cel marginalizat şi sărac parcă mai e justificată o astfel de explozie narcisică, cosmetizată în ultranaţionalism. Atunci când e spusă şi reinterpretată de un profesor universitar precum Ion Coja, ea are un aspect uşor megalomaniac, care susţine ultranaţionalismul.

Lipsesc detaliile concrete, adică dovezile concrete pentru cele afirmate, deşi am văzut că ele există cu duiumul. Însă, cumva, spionajul civil le vrea scoase din istorie. În loc să le caute şi să le evidenţieze, aşa cum am făcut eu, Ion Coja foloseşte nişte afirmaţii ale unor personaje dubioase. Mai ţineţi minte citatul cu generalul SRI care i-ar fi spus în ’92 despre planul lui Ceauşescu de a crea o bancă internaţională în Est, replică la FMI? Oare de unde ştie de astfel de date? Nu cumva are aceste informaţii de la „un fost coleg de liceu, care lucrează acum la SRI”, despre care spune altundeva în cartea sa? Apoi am mai citit că are anumite informaţii de la un intermediar (Ionel Pangrati) care s-ar fi întâlnit cu un ofiţer „al Siguranţei”, adică al Securităţii sau al KGB. …” Hmmm. SRI (ca filială locală a CIA) are agenţi civil infiltraţi sub acoperire în toate instituţiile. Ei au rol de dezinformare şi eventual sabotaj în situaţii speciale. Dar nu se deconspiră. Cum se face că acel ofiţer SRI s-a deconspirat ca atare în faţa lui?

Citim în cartea lui o scuzare de tipul justificării oficiale a existenţei spionajului civil în societate, în detrimentul principiului non-violabilităţii vieţii private, afirmat în legislaţie:

„ … securitatea (sau SRI) are oamenii ei în Vatra Româneasca si nu e nimic anormal în asta! Are oameni şi în Alianţa Civică, si în PNŢCD, şi în guvern etc! Normal este ca SRI sa aibă oameni peste tot! Nu asta-i supărarea.”

Eu zic că e o … mare supărare. De fapt asta e supărarea. Pentru că astfel de oameni produc dezinformări încrucişate, instigări şi sabotaje precum cele din marile tragedii ale secolului al 20-lea, aşa cum au fost ele consemnate la Sibiu . Şi, e o şi mai mare supărare dacă agenţii lor se dau teoreticieni, precum vom vedea în următorul capitol. Pe lângă Alex Mihai Stoenescu mai e şi un Cristian Troncotă care, prin cărţile lor, încearcă să reabiliteze rolul jucat de partea colaboratoare cu CIA din Securitate, prin crearea din umbră a acelor crime odioase care au provocat tragedia din decembrie 1989. După cum am zis, asta e o „mare supărare”…

Cea mai problematică idee transmisă per total de cartea lui Ion Coja este ameninţarea subliminală la adresa celor care critică metaoligarhia Rothschild & Rockefeller: cine o face riscă să primească un glonţ în smetie precum Culianu, Iorga sau Ceauşescu. Acesta este şi motivul pentru care Culianu, Iorga sînt alăturaţi lui Ceauşescu în această enumerare. Iată că ameninţările la adresa mea de când am început să scriu această carte nu sînt nişte simple jocuri de copii, aşa cum încercă anturajul să mă convingă, influenţat de un lanţ de influenceri individuali ce are la capăt spioni CIA. Aşa ceva este un plan al dictaturii capitaliste care se regăseşte iată discret enunţat în cartea lui Ion Coja. Sper să rămână la simple ameninţări deşi în aceste 3 luni de când am primit-o pe a doua viaţa mea s-a transformat într-un coşmar. În următoarea secţiune voi detalia despre industria ameninţărilor făcute sub tutela psihiatriei politice, şi anume ameninţarea voalată cu psihiatria prin asocierea ideilor dizidente cu simptome psihotice

Gabriel Baldovin

Adevăruri spuse insular într-un ocean de minciuni despre tragedia din 1989

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei 

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

3.6. Adevăruri spuse insular într-un ocean de minciuni despre tragedia din 1989

Cele mai bune materiale pe tema decembrie 1989 sînt 4 cărţi şi un documentar, care spun 70 % din ce s-au întâmplat atunci. Ele au fost camuflate de multă maculatură şi balast dezinformaţional, după cum voi arăta mai departe şi, mai ales în următorul capitol. E de înţeles că, exceptând pe cele ale lui Cartianu, ele nu se află în bibliografiile acelui morman de maculatură. De-a lungul acestei secţiuni le voi analiza pe fiecare.

Cartea „Iluzia Sfârşitului” a lui Jean Baudrillard

După cum am spus de lungul propriei mele cărţi, cea mai importantă carte scrisă parţial cu tema decembrie 1989 este „The Illusion of the End” editată de Cambridge, Polity Press în 1994, scrisă de unul dintre cei mai puternici autori ai culturii contemporane, Jean Baudrillard. Baudrillard nu este un istoric, şi nu oferă niciun răspuns faţă de ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Însă această carte este un portal spre a merge la câteva materiale printre care şi articolul din numărul din 14 ianuarie 1990 al ziarului „Washington Post” şi cartea lui Michel Castex scrisă în acelaşi an, despre care voi descrie mai jos. Acestea erau calea pentru a înţelege că tragedia din 1989 a fost o invazie colonialistă făcută de spionajul civil, care l-a coordonat şi pe cel militar, cu scopul extragerii resurselor naturale şi umane din România şi întreg spaţiul est-european. „Iluzia Sfârşitului” a lui Jean Baudrillard este o carte de filosofie a istoriei şi societăţii care nu ar fi trebuit să fie ignorată de principalii teoreticieni, vopsiţi artificial în culori de filosofi ai perioadei post-decembriste, respectiv tocilarii de lux Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Baudrillard este unul din principalii teoreticieni ai postmodernismului, care este domeniul lor de studiu. Dacă cei doi de mai sus n-ar fi fost nişte lingăi de glorie atunci ar fi luat în calcul şi „antiteza” dilematică propusă de acest teoretician mult mai important decât ei, faţă de maculatura oficială. Aşa se face că „Iluzia Sfârşitului” nu a fost tradusă şi publicată la „Humanitas” (unde Liiceanu e director), în timp ce Pleşu era ocupat să vorbească cu îngerii dimineaţa şi să comenteze acţiunile piţipoancelor seara. Dacă am fi avut în această ţară nişte intelectuali ţepeni precum Noam Chomsky în tinereţe, sau Michel Foucault , atunci România n-ar mai fi fost transformată în ruină, aşa cum e acum.

Cărţile lui Grigore Cartianu „Crimele Revoluţiei” şi „Teroriştii printre noi”

Grigore Cartianu are şi el păcatul de a nu vedea drama românului simplu contemporan, pe care o voi critica în epilogul acestei cărţi. Însă cartea lui „Crimele Revoluţiei” editată de Adevărul Holding în 2010 este cea mai importantă carte de largă circulaţie scrisă în spaţiul autohton până astăzi în aflarea adevărului istoric, mai puţin cel sociologic, despre decembrie 1989. După cum am spus în mai multe rânduri în această carte, investigaţia pe care Cartianu a făcut-o faţă de fenomenul dezinformărilor încrucişate a contribuit la disiparea în marele public a ideii de revoluţie întâmplată în 1989. „Crimele Revoluţiei” a contracarat haosul dezinformaţional lăsat de Stoenescu în maculatura sa. După cum o să vedem în următorul capitol, cei mai mulţi români numesc revoluţie tragedia din 1989, dar asta datorită unei uriaşe campanii de dezinformare care a dus la distorsionarea termenului de revoluţie pentru a lua sens de scandal ceva mai mare. Acea mascaradă a fost făcută cu regie şi instigări precum cele descrise de gorjeanul meu în această carte. După ce află de ele din această carte, şi chiar înainte de a le afla, românul simplu înţelege că totul a fost o regie care ne-a păcălit în acel moment. Astfel el nu mai echivalează cele câteva zile de mascaradă din România cu adevăratele revoluţii care se întind pe cel puţin un an, precum cea franceză, engleză, bolşevică sau chineză.

Şi acestei cărţi i se poate reproşa ce i se poate reproşa lui Cartianu în general, respectiv faptul că a văzut prea mult URSS şi KGB şi prea puţin CIA în tragedia din decembrie 1989. KGB este menţionat de 52 de ori şi doar o singură dată CIA. De fapt raportul corect este de 1 KGB şi 7 CIA. Ingineria socială de la Brădeşti pe care o redă la pagina 397 a fost una şi dezinformaţională prin care nişte oameni simpli ucraineni au fost atraşi în acea excursie cu final tragic. Cartianu îi crede agenţi, însă ei au fost victime ale dezinformărilor încrucişate, nu autorii lor şi a altora pe care el le descrie foarte bine.

Acelaşi lucru i se poate reproşa şi cărţii sale „Teroriştii printre noi: adevărul despre ucigaşii Revoluţiei” editată tot de Adevărul Holding (2011) scrisă în colaborare cu Cristian Delcea, Mihai Voinea şi Andrei Crăciun. În această carte există de 20 de ori menţionat KGB şi niciodată CIA. La finalul ei, începând de la pagina 345, sînt publicate o serie de articole pe tema războiului civil din 1989, preluate probabil din ziarul „Adevărul”. Din păcate, nu se precizează cine este autorul acestor articole dintre cei 4 menţionaţi mai sus, însă se precizează data la care au fost scrise, aşa că putem găsi autorul exact căutând articolul din ziar de la acea dată.

La pagina 495 se poate citi un articol scris în data de 24 octombrie 2011 intitulat „Mai răi decât Gaddafi”, care comentează linşajul şi eliminarea fizică a dictatorului libian, şi îl pune în relaţie cu sfârşitul Ceauşeştilor:

„Am văzut imaginile cu sfârşitul lui Gaddafi şi mi s-a făcut greaţă. Atâta barbarie în secolul XXI, într-o lume care se pretinde civilizată! Nu, nu mă refer la rebelii aceia libieni, ci la marile puteri care i-au înarmat, i-au hrănit şi le-au deschis calea - prin bombardamente - spre bârlogul tiranului. Nu aşteptam lecţii de omenie de la triburile libiene, venite din deşert pentru a-şi astâmpăra setea cu petrol, ci de la gentlemenii americani, francezi, britanici etc. Mai exact, de la politicienii care conduc aceste state. Dar domnii cu papion se dovedesc de un cinism îngrozitor.”

La pagina 498 se poate citi un articol scris în data de 26 octombrie 2011 şi intitulat „Revolutie în Coreea de Nord” citim un paragraf, al doilea al articolului, în care putem vedea aproape ideile mele despre revoluţii şi spionajul civil:

„În epoca modernă, un dictator nu poate fi dat jos de popor, cu braţele goale! Revoluţiile sunt determinate din exterior, atunci când hotărăsc marile puteri. Uneori, acestea se pun de acord (cazul revoluţiilor din 1989 în Europa de Est), alteori declanşează revoluţii pe cont propriu (de exemplu, numeroasele insurgenţe de tip sandinist din America Latină, concepute şi finanţate de Moscova).”

Mai jos autorul vine cu idei şi mai exacte despre spionajul civil:

„..revoluţiile moderne sunt rezultatul unor negocieri. Intre cine? Intre actori mai mari sau mai mici ai planetei, în funcţie de magnitudinea cutremurului revoluţionar. Odată puşi de acord să răstoarne un anumit dictator sau un anumit regim, regizorii din exterior cooptează forţe din interiorul acelui regim. De regulă, oameni grei din armată, din serviciile secrete, din politică sau din domeniul artelor. Creează disidenţe, organizează fronturi, finanţează rebeli. La momentul potrivit, unii sunt cu acţiunea, alţii cu imaginea.”

În ultimul paragraf citim:

„Fără decizie şi intervenţie străină, ar fi continuat să crească ura faţă de Ceauşescu, dar ar fi crescut şi mai mult frica de sistemul său. Deci, n-am fi ajuns niciodată la revoluţie. Ne-am mai fi revoltat pe ici, pe colo, din când în când, dar nu am fi ajuns la combustia unei revoluţii. Cel puţin, nu în timpul vieţii lui Ceauşescu. Am fi mers - boscorodind, e drept – pe calea Coreei de Nord. De ce credeţi că ăia nu răstoarnă un regim atât de absurd? Revoluţie în Coreea de Nord va fi când hotărăsc americanii, ruşii şi chinezii, eventual consultându-i şi pe sud-coreeni. Până atunci, tăcere.”

Un asemenea paragraf ar putea încăpea oricând în secţiunile acestei cărţi. Nu am citit acest articol în ziar şi nici în cartea sus menţionată înainte să fac documentarul sau să scriu structura de rezistenţă a acestei cărţi. Am aflat multe evenimente ce mi-au confirmat această idee de la Radu Moraru şi Grigore Cartianu odată cu seria de emisiuni de la postul B1 TV, dar de acest paragraf am aflat recent.

Dar un astfel de paragraf coabitează lângă altele mai puţin reuşite. La pagina 377 există un articol intitulat „Ce căuta Ivan în bostănăria lui Nea Mărin?”, în care se poate citi următoarea frază:

„Estul şi Vestul îşi dăduseră mâna pentru a spulbera ultimul regim stalinist din Europa.”

În România nu era un regim stalinist, după cum am arătat în primele două capitole, ci o întreagă dezinformare coordonată de CIA, cu scopul de a-i crea această imagine. Însă articolul are meritul de a pune şi Vestul în această ecuaţie, deşi el trebuia pus primul.

La pagina 498 citim:

„De altfel, Uniunea Sovietică propovăduia „revoluţia mondială" şi avea ca politică de stat răsturnarea regimurilor nealiniate sub sceptrul secerei şi ciocanului.” (ortografia autorului, n. G. B.)

Remarcăm aici faptul că autorul articolului nu ştie despre scutul antirachetă lansat de preşedintele Roland Reagan în 1983, care marca o ofensivă capitală asupra Europei de Est şi URSS, ascunsă într-o pretinsă apărare în faţa unui fals plan al URSS de atac al SUA, despre care am detaliat la minutul 45 din propriul documentar. Mai sus, la aceeaşi pagină citim:

„Dacă în decembrie '89 americanii şi-ar fi asumat răsturnarea lui Ceauşescu, probabil că ar fi făcut-o printr-o intervenţie „la vedere", precum în cazurile Noriega, Saddam şi Gaddafi. In această zonă domneau însă sovieticii, care aveau o reputaţie de cotropitori barbari. De aceea, luptând cu propria reputaţie, au inventat «doctrina Gorbaciov», opusă «doctrinii (ortografia autorului, n. G. B.) Brejnev» , mai ales că liderul reformator de la Kremlin se afla în galop către Premiul Nobel pentru Pace (pe care avea să-l primească în 1990). Esenţa noii doctrine era: noi nu (mai)intervenim militar. În realitate, Moscova îşi trimitea armatele de spioni, inclusiv colaboratorii externi, să facă treaba. Paşnic sau violent, în funcţie de situaţie. Împuşcau doi iepuri: rezolvau problema şi salvau imaginea.”

Este exact invers: sovieticii au încercat intervenţii „la vedere", precum în Cehoslovacia sau Afganistan, pe lângă celebra invazie din 1945, prilejuită de contraofensiva împotriva Germaniei. Dimpotrivă, pe lângă mult mai multele războaie iniţiate de SUA în toată lumea (Coreea, Vietnam, Panama, Irak, Afganistan etc. etc.), CIA /spionajul civil&militar american au schimbat guverne în Chile 1979, Iran 1953 iar statul Panama a fost creat special prin uneltiri ale marilor industriaşi şi bancheri americani în intenţia de a construi celebrul canal între cele oceane, care să scurteze distanţele transportului între coasta de vest şi cea de est sau între alte continente. Grigore Cartianu ezită să vadă dictatura capitalistă în acest eveniment şi în celelalte datorită faptului că în teorie ea este ceva mai permisivă decât cea comunistă. El este dominat astfel de temerea lăuntrică, personală, că orice critică faţă de prima duce la întărirea celeilalte. Voi detalia acest subiect în epilogul acestei cărţi.

Cartea „O minciună mare cât un secol. România, povestea unei manipulări”, a lui Michel Castex

O foarte bună carte pe tema 1989 este cea a lui Michel Castex „Un mensonge gros comme le siècle. Roumanie, histoire d’une manipulation” publicată chiar în 1990, care a atras multe articole şi alte cărţi în acea perioadă scrise în cotidiane occidentale încă libere, inclusiv cartea „The Illusion of the End” a lui Jean Baudrillard. Michel Castex a fost un ziarist de război ce a participat la mai multe astfel de evenimente. În cartea sa el descrie şocul pe care l-a avut atât el dar şi întregul grup de jurnalişti occidentali văzând calmul din perioada aceea. Ce au trăit în România în acea perioadă nu a semănat absolut deloc cu adevăratele teatre de operaţiuni unde el şi alţii fuseseră anterior. Manufacturarea unor reportaje mincinoase, precum cele două menţionate în secţiunea „Dominic Paraschiv: un agent CIA prins când comite o tragedie sau o victimă?” , i-au creat iluzia că în România ar avea loc un război civil dintre cele mai sângeroase, şi că străzile ar fi fost pline de cadavre. În cartea lui sînt citate mai multe publicaţii occidentale în care a ajuns cifra de 60 000 de morţi, dată iniţial de radio „Europa Liberă” şi apoi de TVR şi RRA.

În locul acestui peisaj contrafăcut pentru opinia publică occidentală el a găsit oameni entuziaşti sau pasivi, care mergeau la muncă în mod normal ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Al doilea şoc a fost caracterul vampiresc al teroriştilor, care acţionau după lăsarea întunericului. Recunoaştem această reţetă 30 de ani mai târziu, cu COVID-ul care făcea ravagii după ora 18 (sic!), astfel că totul se închidea subit.

Cartea lui Michel Castex menţionează faptul că unii medici din Timişoara au recunoscut cadavrele prelucrate prin noiembrie 1989 în gropile comune date de TVR ca fiind ale victimelor regimului şi astfel am completat acel puzzle de la ora 02:46 din propriul documentar, cu femeia spintecată şi copilul fără grade de rudenie şi morţi înainte de începerea mascaradei la Timişoara. Mass-media nu a mai venit apoi cu dezminţirea medicilor şi astfel nu s-a mai corectat acea imagine în ochii opiniei publice, după cum n-au mai făcut-o mulţi. Dar iată că Michel Castex a făcut-o. Din primele 50 de pagini ale acestei cărţi oricine îşi poate forma ideea că în 1989 am avut o regie proastă şi cu consecinţe tragice. De aceea acest text este unul dintre cele mai valoroase materiale despre acea mascaradă, cu atât mai mult cu cât a fost publicată în 1990.

Iată un citat care sintetizează 100 % ce s-a întâmplat decembrie 1989 (preluat de la altcineva):

„Această pedepsire a lui Ceauşescu a fost mai degrabă o debarasare de un martor care jena.”

Două lucruri i se pot reproşa acestei cărţi. Primul ţine de lipsa de detalii istorice, care au apărut mai târziu din mărturiile familiilor victimelor. În afară de cele 3 puncte, Castex nu mai prezintă şi altele, fapt cumva justificat de rapiditatea apariţiei cărţii. Dar, pe de altă parte, nici el nu a luat legătura cu ambele laturi ale poveştii, ci doar cu armata de agenţi infiltraţi care jucau rolul de protestatari în jurul ziariştilor străini. De aceea Michel Castex nu a ştiut de faptul că Ceauşescu şi-a terminat discursul la mitingul din 21 şi că aşanumita întoarcere a participanţilor împotriva sa nu a fost decât un banal vuiet transmis dintr-o staţie de amplificare, capcană în care au căzut mulţi autori până astăzi. Au apărut între timp detalii filmate sau mărturii complexe care contrazic multe din cele spuse de autorităţi în acea perioadă, şi el nu a dat vreo dezminţire publică între timp despre erorile cuprinse în această carte, ca mulţi alţii. După denigrările aduse României în spaţiul occidental în anii imediat următori mascaradei, interesul pentru această temă a scăzut şi atunci nici el n-a mai continuat investigaţiile în anii următori faţă de această temă. Dacă ar fi făcut-o, atunci această carte ar fi putut fi cea mai bună din toate cele care s-au scris pe tema decembrie 1989.

Aşa ceva nu e deloc justificabil la el sub raportul onestităţii în aflarea adevărului. Vom vedea în următorul capitol că această împietrire în ajustarea informaţiilor din propriile materiale la noile date este un semn de misiune de dezinformare pe care o pleiadă de autori au avut-o ca misiune, fiind de fapt agenţi sub acoperire deghizaţi în teoreticieni. Cel mai clar exemplu pentru aşa ceva este agentul DIA (sau DGIA, sau cum s-o mai numi) Alex Mihai Stoenescu, care a apărut în haine militare la un moment dat, după cum voi arăta în următorul capitol Nu ştiu dacă Michel Castex este în aceeaşi situaţie, însă informaţiile din primele pagini ale acestei cărţi sînt absolut colosale pentru înţelegerea adevărului.

Din păcate există şi în această carte câteva afirmaţii care nu concordă cu cele scrise în acele prime pagini. Una dintre ele este o contradicţie flagrantă regăsită în absolut toate cărţile pe care le-am citit până acum pe această temă: deşi se recunoaşte faptul că procesul lui Ceauşescu a fost unul stalinist, totuşi se susţine în mod absurd sentinţa lui de condamnare la moarte a soţilor Ceauşescu ar fi fost una corectă. Aşa ceva este imposibil de justificat în contextul primei idei. Da, probabil că fiecare demagog merită o pedeapsă de câţiva ani de închisoare pentru minciunile spuse. Ceauşescu era unul dintre ei, chiar dacă minciunile lui erau mai mici decât cele ale dictaturii capitaliste. Însă capetele de acuzare împotriva lui au fost staliniste. Faptul că nimeni nu a venit în aceşti 35 de ani cu o acuzare coerentă atestă că decizia de condamnare a dictatorului la moarte nu a fost corectă. Castex însuşi afirmă asta în citatul de mai sus, dar, cumva, ajunge să susţină şi ideea contradictorie cum că pedepsa capitală ar fi fost justificată. A recunoaşte că procesul lui Ceauşescu a fost unul stalinist, dar în acelaşi timp a fi de acord cu verdictul său de condamnare la moarte este o absurditate ce depăşeşte contradicţiile inerente pe care oamenii le au în părerile lor despre lucruri. Aşa ceva este un produs al unei uriaşe campanii de dezinformare publică, după cum vom vedea în capitolul următor.

Cartea „Diplomaţia lupilor” a lui Călin Cernăianu

Cea mai lucidă carte pe care am citit-o până acum faţă de tragedia din 1989 mi se pare „Diplomaţia lupilor. Erată la literatura aplicaţiei tactice din decembrie 1989” scrisă de ziaristul Călin Cernăianu, publicată în 1997 la editura Nemira. Deşi încă nu apăruseră mărturiile familiilor victimelor ucişi în foc fratricid cauzat de dezinformări încrucişate, şi nici filmarea cu întreg discursul lui Ceauşescu din 21 decembrie, acest autor are meritul de a fi înţeles încă de atunci că democraţia liberală este o dictatură ceva mai relaxată. El a reuşit prin forţe proprii să vadă dincolo de potopul de dezinformări care guverna mass-media românească despre dictatura Ceauşescu şi zilele tragediei din decembrie 1989. Această carte e plină de semne de întrebare faţă de datele oficiale, care conţin în bună parte un oarecare procent de răspuns în ele, conform vechii tehnici socratice de aflare a adevărului (maieutica). Sunt anumite întrebări în această carte pentru care nu existau răspunsuri nici atunci şi nici acum la nivel oficial acceptate. Dar faţă de altele s-au dat răspunsuri complete între timp. Cuvântul „Erată” din subtitlu descrie mai bine decât titlul propriuzis ce este efectiv această carte, parcă menită să corecteze erorile (de fapt, minciunile) din naraţiunea oficială. Dacă opinia publică ar fi ştiut de ele, atunci ar fi deschis drumul pentru înţelegerea în viitor a ceea ce se întâmplă în România în aceşti 35 de ani negri, ce a început în acei ani. Am citit această carte împrumutată de la biblioteca publică. În aproape 30 de ani de când e scrisă, doar 8 oameni au citit-o, cu mine inclusiv.

În plin avânt liberal, cărturarii au prosperat atunci în detrimentul muncitorilor, cărora li se dezasamblau fabricile şi erau lăsaţi pe drumuri. Când Cernăianu scria această carte, aceştia începeau să se întoarcă împotriva lui Iliescu şi votau CDR-ul şi Emil Constantinescu, ce păreau în 1996 a fi opoziţia. A treia variantă de opoziţie era reprezentată de naţionalismul de secol 19 reprezentat de Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu, zugrăviţi de elitele culturale ca lingăi ai lui Ceauşescu şi PCR. Aceştia, în special primul, susţineau un izolaţionism cu tente vădit xenofobe şi antisemite. Călin Cernăianu a reuşit să rămână neatins de cele două opţiuni politice extreme, cea neoliberalistă şi cea naţionalist-brută în care am căzut majoritatea celor ce am respins neo-comunismul de faţadă reprezentat de Iliescu şi FSN. La pagina 50 citim următoarele:

„Nu cumva anul 1989 a însemnat doar crearea unei aparente libertăţi de opţiune pe viitor? (…) Este democraţia acestui sfârşit de mileniu, prin limitarea posibilităţilor de opţiune ale electoratului la anumite liste de candidaţi, o alegere cu adevărat fericită? Oare, printr-o simplă întâmplare, acest sistem – ideal pentru situaţia în care se rotesc la putere două mari forţe politice – a început să dea rateuri şi în Occident?”

Cel mai probabil Călin Cernăianu nu ştia că rateurile acestea aveau state vechi în Occident. Propaganda comunistă ne făcuse o falsă imagine despre şomajul şi prostituţia occidentale, cu efect invers celui dorit. Acestea ni se păreau libertăţi majore din modul în care comuniştii le prezentau. Când un cerşetor fără locuinţă are blugi şi tunsoare de rock star, când o prostituată arată ca Julia Roberts în filmul „Pretty Woman”, parcă ne doream toţi să fim aşa cerşetori şi uşor de cumpărat. Comuniştii au trăit necazurile capitalismului dar n-au fost capabili totuşi să-i exprime tirania, pentru că ce este mai urât la capitalism se regăseşte şi în comunism, şi viceversa. Propaganda comunistă încerca să se prezinte pe sine superioară capitalismului, selectând doar acele defecte care nu îi erau specifice şi comunismului. La fel face şi propaganda capitalistă astăzi, împreună cu dezinformarea de supra-diabolizare a comunismului, pentru a părea ea mai bună. Din acest motiv nici unul şi nici altul dintre cele două sisteme nu reuşesc să ofere o critică realistă celuilalt. De mult timp mă gândesc dacă nu cumva critica troglodiţilor comunişti faţă de capitalism nu era o dezinformare făcută de agenţi dubli cu intenţie de psihologie inversă. Am trăit pe viu aşa ceva, dar în sens invers, la unele şedinţe corporatiste unde lauda exagerată avea de fapt rol de denigrare voalată. Această tehnică se regăseşte astăzi în „tehnicile de convingere” din manualele de marketing. De aceea, având în vedere sabotajul pe care unii securişti îl făceau sistemului comunist, prin umplerea magazinelor în timpul vizitelor dictatorului, şi retragerea mărfii şi vinderea ei la suprapreţ, după plecarea sa, şi această critică e posibil să fi fost o reclamă ascunsă. Ce-i drept aşa am perceput-o noi, copiii, atunci.

Majoritatea dintre noi aveam să înţelegem pe parcurs că cele două sisteme nu sînt esenţialmente diferite, ci variante ale unuia şi acelaşi sistem politic, dictatura. Cernăianu a aflat asta printre primii. Noi eram încă ameţiţii de propaganda diferenţei între dictatura clasică a lui Ceauşescu şi democraţiile liberale. În acel moment, cei care nu aveam experienţa trecerii prin experienţa capitalistă am alunecat către una dintre cele două alternative, cea neoliberalistă şi cea ultranaţionalistă. Aveam să trecem prin spargerea bulei economice din 2010 pentru a ajunge ca naţiune, sau măcar ca elită culturală, la concluziile pe care acest autor le avea în 1996.

Cartea „Diplomaţia lupilor” a lui Călin Cernăianu are puncte foarte puternice în „neîncrederea în naraţiunile oficiale”, punând totul sub semnul întrebării şi descoperind cu umor minciuni în acestea. Mi-a plăcut acest stil diatribist pentru că l-am folosit şi eu în această carte în timp ce criticam anumite minciuni spuse de oficialităţi pe tema decembrie 1989. Scepticismul şi îndoiala au fost calea dezvoltării ştiinţei, iar adevărul putea fi aflat dacă toţi românii ar fi judecat evenimentele din 1989 cu suspiciunea lui faţă de naraţiunea oficială.

La pagina 204 citim un titlu de secţiune sugestiv:

„Pericapitaliştii autohtoni au aranjat subordonarea şi chiar subminarea economiei”

La pagina 205 citim aproape o premoniţie a genocidului neviolent pe care îl observăm astăzi la naţiunea română:

„…în 1989 trebuia să dispărem ca naţiune”

Asemenea anticipării încă din 1996 a stării noastre generale de astăzi, mă tem că Cernăianu s-ar putea să fi făcut o profeţie şi în privinţa acestei afirmaţii. Asta se va întâmpla însă peste câteva decenii dacă nu ne trezim din această iluzie. Trăgând nişte concluzii naturale din reacţiile, replicile şi gesturile lui din stenogramele teleconferinţelor şi şedinţelor CPEx din 20 şi 21 decembrie 1989 şi a procesului de la Târgovişte, Cernăianu demantelează multe din minciunile care încă se spun despre dictator. La pagina 8 din „Diplomaţia lupilor” el spune:

„Ceauşescu a făcut destule rele, dar nu a cerut, totuşi, să fie împuşcaţi manifestanţii, pentru a potoli revolta”

Apoi, la pagina 180 citim:

„…furia lui era îndreptată împotriva incitatorilor care-i îndemnau pe soldaţi să-şi dezarmeze ofiţerii şi să-i omoare, împotriva celor care au pătruns în instituţii şi au lovit personalul de pază, a celor care au luat cu asalt depozitele de muniţii, au incendiat blindate şi magazine etc. Doar împotriva lor a ordonat Ceauşescu să se tragă – la picioare, şi numai dacă nu se opreau în urma somaţiei şi a focului de avertisment!!”

Este ce am arătat şi eu la ora 02:34 din propriul documentar şi cu detalii mai mari în secţiunea numită „Manufacturarea înregistrării audio a teleconferinţei lui Ceauşescu …” . Dacă poporul român ar fi fost mai atent la cuvintele spuse de Ceauşescu la acel proces stalinist, atunci ar fi ajuns la aceeaşi concluzie precum Cernăianu. Vom vedea în capitolul următor cum acest neajuns popular a fost dublat de o intensă campanie de dezinformare publică.

La pagina 51 citim altă intuiţie importantă confirmată de argumentarea din în secţiunea mea „Cu Ceauşescu pe post de urs de circ, la cerşit călău din popor, pentru a cârpi ideea de revoluţie” :

„… nu cred că Nicolae Ceauşescu a părăsit Comitetul Central de teama manifestanţilor.”

La pagina 53 citim o întrebare retorică care a devenit titlu în această secţiunea :

„Trebuia creată iluzia că Ceauşescu este fugărit de întregul popor român, pentru a putea defini evenimentele drept «revoluţie» şi a avea o scuză în momentul execuţiei, când s-a motivat, în mod fals, că lichidarea celor doi a reprezentat voinţa naţională?”

Călin Cernăianu exprimă o foarte puternică reflexie sceptică faţă de naraţiunea teroriştilor pe care am dat-o şi eu în această carte de mai multe ori, însă în forme diferite. La pagina 216 el scrie că teroriştii (trupele secrete):

„…ar fi tras – în special – asupra conducătorilor manifestanţilor. Or, acest lucru nu s-a întâmplat. La Timişoara, ca şi la Bucureşti pe 21 decembrie, liderii „ad-hoc” au fost chiar protejaţi. Ocrotirea lor era firească: eliminarea unora dintre ei nu numai că risca să pună capăt răzmeriţei, «Timişoara ’89» devenind un «Braşov ’87» zadarnic însângerat, dar ar fi însemnat ca teroriştii să-şi împuşte proprii colegi…”

Rămâne întrebarea cum de a reuşit Cernăianu să ajungă la o astfel de concluzie în lipsa unor dovezi? Voi repeta această întrebare şi faţă de o altă carte importantă, „Marele manipulator (…) a lui Ion Coja, pe care de asemenea am analizat-o şi deocamdată o trec la capitolul următor, deoarece am găsit nişte semne grave de dezinformare. Nici operaţiunea logică prin care Cernăianu a ajuns la o asemenea concluzie nu e clară, însă nu există tehnici de dezinformare în această carte. O altă intuiţie incredibilă, fără argumente, asemenea unei clarviziuni, citim la pagina 193:

„Personal, cred că soarta României fusese decisă cu mult înainte şi că, la Malta, Bush şi Gorbaciov şi-au potrivit doar ceasurile, deoarece o acţiune de o asemenea amploare nu putea fi pregătită în două săptămâni.”

Pentru toate acestea, consider că această carte este cea mai lucidă din zona faptelor. Cea a lui Ion Coja ţine nu atât de fapte, cât de speculaţii fără justificări faptice sau logice. Însă un text de istorie şi sociologie nu poate sta doar prin intuiţii. Aceste ştiinţe au nevoie de argumente. Principala problemă cărţii „Diplomaţia lupilor”, la fel ca şi cea a lui Coja, este tocmai lipsa de date concrete pentru a construi ceva dincolo de dărâmarea minciunilor oficiale cu întrebări inteligente. Această carte nu reuşeşte să compună un tablou coerent asupra ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989.

Cernăianu vede foarte bine încă de atunci faptul că naraţiunea oficială este plină de minciuni sau inconsistenţe. Însă îi lipsesc mărturiile celor implicaţi sau familiilor acestora, care erau încă ascunse de marele public. Unele din afirmaţiile sale nu se sprijină nici pe dovezi, nici pe deducţii, fiind nişte fraze lăsate în aer. De exemplu, la pagina 87 citim adevărul 90% despre tragedia din decembrie 1989, însă doar intuit, nu şi demonstrat:

„Evenimentele in decembrie 1989 au fost, în fond, o amplă şi secretă aplicaţie militară, care, printre alte scopuri, l-a avut şi pe acela de a genera o revoltă populară.”

Din păcate, fără un minim raţionament, citatul de aur de mai sus e o simplă vorbă. Şi eu am spus asta, dar am şi demonstrat-o prin descrierea celor mari 4 inginerii sociale, respectiv manipularea pastorului Lazlo Tokes să determine o revoltă a enoriaşilor, spărgătorii profesionişti de vitrine, minciunile de la postul de radio „Europa Liberă” despre „sutele de mii de victime”, propoziţia imperativă a generalului Nicolae Militaru „Opriţi Măcelul!” şi lunetiştii care vânau cetăţenii în propriile locuinţe . Călin Cernăianu ar fi fost un psiholog al istoriei dacă ar fi adus la această concluzie nedemonstrată aceste dovezi. Desigur, toate acestea erau cunoscute doar de o minoritate de protestatari anti-comunişti autentici, care nu aveau interesul să spună că mascarada a fost o regie datorită convingerilor politice, şi o majoritate de agenţi infiltraţi între ei (scuze de absurditatea exprimării, dar nu poate fi evitată!).

Capitolul VIII, intitulat „Paraşutiştii – noua gardă pretoriană” este cel mai interesant dintre toate, însă nu spune nimic despre focul fratricid, deşi uciderea lor la TVR este unul dintre cele 4 mari cazuri de dezinformări încrucişate în privinţa numărului de victime reieşite în urma focului fratricid ce le-au urmat. Cenzura îşi făcea pe deplin treaba atunci, deşi familiile victimelor începeau să afle adevărul şi să-l ducă la presă. Dezinformările încrucişate cauzatoare de foc fratricid nu ieşiseră la iveală până în 1997. Ele au devenit uriaş subiect de presă odată cu emisiunile lui Radu Moraru şi Grigore Cartianu de la postul B1 TV.

La pagina 143 citim o frază care lasă să se întrevadă că autorul nu ştia de indicativul „Radu Cel Frumos”, ca noi toţi dealtfel, conform căruia ţara ar fi fost invadată trupe străine:

„…într-o situaţie tensionată, în care unii generali deţin informaţii conform cărora ţara se află în pericol de a fi invadată de trupe străine…”

La pagina 192 se afirmă sec că membrul CPEx Ioan Ursu ar fi „agent CIA recuperat”, fără vreo dovadă sau deducţie logică. De asemenea, el pare să nu fi ieşit din mistificarea spargerii mitingului din 21 decembrie, influenţat de materialele mincinoase pe această temă. La pagina 210 citim:

„…în loc să spună că KGB (ca şi CIA, sau Biroul II, de altfel) a supravegheat aplicarea planului şi evoluţia celorlalţi agenţi secreţi sosiţi în ţară, că a dezinformat, că a aruncat petarda care a spart mitingul din piaţa palatului…”

„Diplomaţia lupilor” are marele defect pe care le au toate materialele despre tragedia din 1989, respectiv că nu oferă răspunsuri, nu oferă o imagine de ansamblu în care România este doar o parte din puzzle. Toţi am bâjbâit aşa ca într-o grădină neluminată noaptea cu o lanternă, căutând lucrurile uitate în timpul zilei. Lui Cernăianu i-au lipsit părţile întunecate ale societăţii capitaliste, i-au lipsit adevărul despre Pearl Harbor 1941 , haosul din Los Angeles din 1992 şi războaiele iugoslave care erau în curs. Atacurile de la 11 septembrie 2001 încă nu se întâmplaseră când a scris el această carte, însă nimeni n-a văzut legătura între ele în cărţi scrise după această dată.

În ciuda detaliilor jurnalistice despre teme foarte arzătoare în anii 1990 despre tragedia din 1989, multe dintre ele ajunse maculatură astăzi, Cernăianu nu a avut informaţii vitale despre proiectul scutului antirachetă lansat de Roland Reagan în 1983. Acestea erau informaţii notorii în spaţiul occidental şi e vina dictaturii comuniste însăşi că nu a ştiut să le folosească în sprijinul ei. Dimpotrivă, lui Ceauşescu şi regimului comunist i se poate reproşa preluarea minciunilor cu reverberaţii dezinformatorii ample, precum a fost cea a „teroriştilor”, încă activă şi astăzi. Ne aducem aminte că la intervenţia televizată din 19 decembrie dictatorul îi apela pe spărgătorii profesionişti de vitrine ca „terorişti”. În final el însuşi a sfârşit cu imagine de şef al „teroriştilor”. Fără aceste informaţii nu se poate face o imagine de ansamblu a tragediei din decembrie 1989, deşi se putea cât de cât deduce din schimbările din Europa centrală şi de est din perioada anterioară. Iată ce scrie la pagina 283 CIA:

„…«Europa Liberă» (post de radio care ia meditaţii de la CIA, ca să facă jocul KGB)…”

Era exact invers. Postul de radio „Europa Liberă” nu lua meditaţii de la CIA, ci chiar banii de funcţionare de la CIA, fiind aripa dezinformatoare a acestei infame instituţii în zona Europei de Est. El a fost şi încă este finanţat de CIA, deşi acum probabil că acum se numeşte „Asia Liberă”. Nu CIA făcea jocul KGB, ci exact invers; cea mai profesionistă parte din KGB colabora cu CIA în sensul autosabotajului falimentării comunismului şi instaurării capitalismului în întreg spaţiul est-european. Cu supervizarea CIA s-a organizat puciul eşuat de la Moscova din 1991, în urma căruia atât KGB cât şi însăşi URSS s-au desfiinţat. Dacă CIA ar fi făcut jocul KGB, atunci ar fi avut şi ea aceeaşi soartă la scurt timp. Dar vedem că CIA e bine-mersi acum şi prosperă, după cum au prosperat şi sabotorii ei din KGB, ajunşi apoi milionari în noua Rusie. Iată că, în ciuda numeroaselor intuiţii venite din deşteptele întrebări puse de-a lungul acestei cărţi, totuşi Cernăianu nu a reuşit să facă un tablou întreg al tragediei din 1989, fără să vadă ceva mai mult dincolo de aspectul jurnalistic, concret al faptelor.

O dezinformare uriaşă l-a prins pe Cernăianu, aşa cum ne-a prins pe toţi în privinţa masacrului de la Otopeni. După cum am menţionat într-o secţiune anterioară, la pagina 251 el scrie că pe lângă militarii de la Câmpina ucişi, cărora nu li se precizează numărul, ar fi murit şi 46 de deţinuţi de drept comun, idee falsă, nesusţinută de datele oficiale, pe care am s-o combat ceva mai detaliat în prima secţiune a următorului capitol, numită „Dezinformare despre terorişti în decembrie 1989 şi după” .

Pe lângă asta, Cernăianu probabil că a fost dezinformat de diverşi agenţi din anturajul lui spre a spune neadevăruri. La pagina 217 vedem activă minciuna cu morţii de pe treptele Catedralei din Timişoara, existentă în multe alte cărţi, demantelată de video-ul care a arătat că nimeni n-a fost ucis acolo odată ce armata a pătruns în zonă, aşa cum se vede la începutul documentarului meu. La pagina 211 se relatează incidentul maşinilor Lada de la Brădeşti, lângă Craiova. Se spune că ar fi fost 20 de maşini identice în coloană, minciună comună în acei ani, reluată în mai multe cărţi. De fapt erau doar 5 maşini sovietice, 4 Lada şi un Moskvici, după cum citim la pagina 397 din cartea „Crimele Revoluţiei” editată de Adevărul Holding în 2010, autor Grigore Cartianu.

O altă dezinformare pe această temă se poate vedea la pagina 337, unde aflăm că unele dintre aceste maşini nu ar fi primit viza de trecere deoarece s-ar fi găsit armament asupra lor. Această minciună reapare şi la pagina 32 din cartea „Adevăr despre decembrie 1989. Conspiraţie, diversiune, revoluţie”, editura „Forum”, 1999, autori Constantin Sava Constantin Monac. Nu există nicio informaţie oficială despre aşa ceva, şi Cartianu ar fi găsit-o dacă ar fi fost reală. Deşi incidentul de la Brădeşti a fost supervizat de o maşină cu foarte probabil agenţi KGB, totuşi victimele au fost oameni simpli. Ei au fost probabil atraşi în această călătorie tragică de un preţ foarte mic al cazării, subvenţionat de această agenţie tocmai cu scopul de a-i sacrifica şi de a abate atenţia de la fratele mai mare, CIA, şi a o îndrepta spre KGB, care era în plan să fie destrămat peste mai puţin de 2 ani. Oamenii simpli nu umblau cu armele după ei în spaţiul est-european.

Pe lângă aceste capcane dezinformaţionale în care Cernăianu a picat, în această carte există şi câteva erori, printre care şi cea a analizei a ceea ce el însuşi numeşte la pagina 325 „Opriţi măcelul! Celebrul apel-parolă al lui Nicolae Militaru…”. În continuare el scrie că acest „apel-parolă”:

„… nu avea cum să sporească suspiciunea şi teama, din simplul motiv că el venise imediat după ce Lupoi afirmase că suntem stăpâni pe putere.”

Am arătat în secţiunea numită „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu” faptul că măcelul de acolo este foarte probabil să fi început exact după rostirea acestei „parole”. De asemenea, în secţiunea numită „4 inginerii sociale majore de manipulare a instituţiilor represive…” am arătat cum acest „apel-parolă” avea rolul dezinformaţional să comunice existenţa unor false mari proteste în ţară dar şi a unei represiuni pe măsură, la nivelul minciunilor spuse de radio Europa Liberă despre „sutele de mii de victime”. Pe de altă parte, această propoziţie imperativă era în măsură să ameninţe pe toţi potenţialii apărători ai lui Ceauşescu că vor fi aspru pedepsiţi, iar pe ceilalţi să-i manipuleze să aleagă echipa învingătoare. E foarte ciudat că Cernăianu nu reuşeşte să vadă nici rolul lui Militaru şi nici al lui Brucan, în contextul unor intuiţii incredibile pe care le face în această carte. În schimb, asemenea dezinformatorilor de după acea dată, şi el îl găseşte cap ispăşitor pe Iliescu şi restul de FSN-işti, care erau de fapt nişte simple interfeţe ale planului conceput de CIA.

O altă dezinformare care a funcţionat încă din primele momente ale tragediei a fost aşanumitul măcel din Piaţa Palatului, transmis în direct la TVR, dar la care de fapt nu a murit nimeni. Încă de atunci mulţi au înţeles că participă la o mascaradă, că se foloseau simulatoare în loc de arme reale, şi că acel spectacol era făcut pentru presa occidentală. Deşi Palatul Regal şi acoperişul Bibliotecii Centrale Universitare fuseseră incendiate, totuşi pe zidurile lor n-au fost văzute urme de gloanţe zilele următoare, şi nimeni n-a murit acolo pe 22. Morţii au început să apară după aceea, cu scopul de a-i convinge pe ceilalţi să plece acasă, că spectacolul se terminase şi era timpul ca fiecare să-şi vadă de viaţa lui. În mod inexplicabil Cernăianu pare să nu fi observat asta, deşi a fost unul dintre cele mai evidente inginerii sociale observate de opinia publică. Iată ce scrie el la pagina 326:

„…focul deschis în Piaţa Palatului confirmă existenţa unor forţe contrarevoluţionare sau, mai precis, a unor forţe fidele fostului dictator.”

Iată că aici Cernăianu reface în mod duplicitar naraţiunea „teroriştilor”, care a dus la dezinformări încrucişate şi la creşterea absurdă a numărului de morţi în decembrie 1989. Această minciună începuse să pălească în percepţia publică încă din primele luni ale anului 1990. în 1996 ea era deja acceptată ca una din multele minciuni spuse în timpul mascaradei. Şi totuşi iat-o încă activă în mod surprinzător în această carte. Acest lucru pune un prim semn de întrebare faţă de onestitatea teoretică a lui Cernăianu. Vom vedea în următorul capitol că au existat câţiva autori dezinformatori care au continuat să susţină acea minciună chiar şi în zilele noastre, la 3 decenii şi jumătate de atunci. Ei au sarcina de a reînvia această minciună pentru noile generaţii, care nu au trăit pe viu acele momente.

Mai mult decât atât, Cernăianu justifică indirect masacrarea USLA-şilor la MApN, prin faptul că ar fi fost terorişti. Vom vedea în capitolul următor că această sarcină i-a revenit lui Andrei Ursu, fiul falsului dizident anti-comunist Gheorghe Ursu, după cum am arătat în secţiunea dedicată lui din capitolul 2 . La pagina 327 citim :

„Cine erau specializate în lupta de gherilă urbană? Nu USLA şi trupele speciale DIA?”

Nu. Absolut deloc. În primul rând, în decembrie 1989 nu a fost un război de gherilă urbană, ci o invazie de tip cal troian asupra ţării. Apoi, nici armata şi nici USLA nu sînt specializate în lupte de gherilă urbană. Războiul de tipul gherilei urbane este dus ca luptă de rezistenţă de o comunitate ocupată de o armată mai puternică, ce ţine de un stat mai puternic, aşa cum a fost cazul cu Anglia faţă de Irlanda. Armata poate fi implicată în război de gherilă urbană prin atacuri provocate de unităţi paramilitare formate din civili sau militari care se ascund apoi între civili. Nicio armată nu este specializată în gherila urbană. Doar spionajul civil şi militar este specializat în aşa ceva. Acestea infiltrează agenţi între cei dispuşi să lupte împotriva armatei ocupante şi subminează din interior rezistenţa prin gherilă urbană. Pentru controlul unei revolte populare în România existau trupe de scutieri, aşa cum s-au văzut în filmările din 21 decembrie în zona CC şi Intercontinental, care au dispărut pe 22. USLA este abrevierea de la „Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă”. Ea avea rol de dezamorsare a unor eventule bombe artizanale plasate de teroriştii amatori . Pare puţin probabil ca acest autor să nu ştie cine şi ce făcea în decembrie 1989, după datele pe care se dovedeşte că le deţinea. Tragerea de păr a USLA spre a deveni unitate de represiune este un alt fel de a spune „aceşti antiterorişti … de fapt terorişti, ce antiterorişti!”, aşa cum îi numea la TVR în direct de către infamul crainic Teodor Brateş.

Începând de la pagina 176, Cernăianu face o critică consistentă capetelor de acuzare ale procesului stalinist în care a fost acuzat Ceauşescu, însă nici el nu iese din capcana justificării condamnării sale la moarte ca urmare a „relelor anterioare”, la fel ca şi în cazul cărţilor lui Cartianu. Astăzi ştim că „relele anterioare” ale lui Ceauşescu nu există în sensul în care i s-a denigrat dictatorului biografia. Limitele personalităţii lui Ceauşescu sînt sesizabile, însă nu a fost un criminal de tipul Stalin/Hitler, aşa cum s-a spus. Ca orice demagog, şi Ceauşescu merita câţiva ani de pârnaie pentru minciunile pe care le spunea, deşi acestea erau mai puţin letale decât cele ale demagogilor contemporani. Însă nu condamnarea la moarte.

Cernăianu face în aceste subiecte un joc foarte dubios, pe care mărturisesc că nu-l pot explica în mod coerent în acest moment; pe de o parte el oferă câteva adevăruri extrem de importante prin întrebările sale deştepte, şi calea pentru altele; dar, în contrapartidă, el învie în mod surprinzător cele mai grosolane minciuni ale acelei perioade. După modelul Ion Coja, există şi în cazul Călin Cernăianu o suspiciune că ar face deliberat dezinformare. Deşi pare că a acordat o foarte mare parte din viaţa lui aflării adevărului, el nu a mai continuat investigaţia după aceea. În această carte a pus o mulţime de întrebări cu tâlc, însă nu s-a mai străduit să le dea răspunsuri o dată cu noile informaţii ce au părut de-a lungul anilor, în special cele difuzate de emisiunile lui Radu Moraru şi Grigore Cartianu de la postul B1 TV. Acest fapt ridică serioase semne de îndoială despre onestitatea sa în aflarea adevărului, cât mai ales de a schimba adevăruri mai mici pe întărirea unor minciuni mai mari pe care opinia publică nu le mai credea despre tragedia din decembrie 1989. Am inclus cartea „Diplomaţia lupilor” în acest capitol, şi nu în următorul, pentru că consider că luciditatea din această carte e mai importantă decât dezinformarea. Dacă „Diplomaţia lupilor” ar conţine un număr mai mare de dezinformări, atunci aş fi trecut-o în celălalt capitol, la fel ca şi cartea lui Coja. Însă acestea sînt mult mai puţine decât adevărurile spuse, şi de aceea am decis să o plasez în această secţiune.

Nu acelaşi lucru mi se pare că face Ion Coja în cartea sa „Marele manipulator (…)”. Există în ea adevăruri mult mai crude decât în „Diplomaţia lupilor”, însă dezinformarea mi se pare mult mai mare decât la Cernăianu. În funcţie de răspunsurile sale la întrebările pe care i le voi pune, dacă va răspunde şi dacă mă vor convinge, poate voi readuce acea secţiune în acest capitol. Până atunci, ea va exista acolo.

La fel voi face şi despre seria de documentare „Decembrie Roşu”, în 17 episoade, care este cel mai complet material despre tragedia din 1989. Există în el mărturii complete despre vuietul înregistrat şi redat prin staţia de amplificare pentru a destabiliza mitingul lui Ceauşescu din 21 decembrie 1989. De asemenea, există mărturii ale victimelor, pe care dictatura capitalistă le-a evitat. Din păcate, doar 40% este adevăr, restul e încă dezinformare şi voi arăta asta în detaliu în următorul capitol .

Gabriel Baldovin