Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
4.2.3.14. Promovarea unor idei contradictorii faţă de teoria invaziei diversionist-militară pe care Pavel Coruţ o afirmă în alte locuri
După cum am tot spus în această carte, deşi invazia a fost mascată ca revoluţie în acele zile confuze din decembrie 1989, la scurt timp au apărut idei contrare acestei viziuni. În lunile de după ampla operaţiune diversionst-militară din decembrie 1989 au ieşit la iveală marile crăpături în naraţiunea oficială de atunci despre dezinformările încrucişate cauzatoare de foc fratricid şi manufacturarea unor dezordini publice care să pară proteste împotriva regimului. Au fost apoi dezminţite minciunile despre sutele de mii de victime şi genocid lansate de CIA prin postul de radio „Europa Liberă”, după cum am arătat în secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” . Cea mai importantă lovitură dată naraţiunii oficiale a fost atitudinea unui adevărat medic erou, Milan Dressler de la morga Timişoara. El şi-a văzut la TV propriile cadavre de la locul de muncă, prelucrate cu câteva săptămâni şi chiar luni în urmă, dar care atunci erau oferite dezinformaţional de mass-media în toată lumea ca victime ale regimului Ceauşescu. Declaraţia lui Dressler a fost menţionată într-un colţ restrâns din ziarul local „Renaşterea Bănăţeană”, aşa că a fost incapabilă să dezmintă tăvălugul care pornise în toată lumea despre regimul Ceauşescu, portretizat ca un fel de Dracula de secol XX. Însă cei care au citit-o au avut şocul descoperirii unei „minciuni mari cât un secol”. Aşa s-a numit şi prima carte (scrisă de ziaristul Michel Castex) care a pus la îndoială încadrarea evenimentelor în categoria sociologică a revoluţiei, ci în ceva încă neexperimentat în lume la nivel de mase, şi neteoretizat de sociologie. Era o regie care acoperea invazia diversionst-militară în formă de revoltă populară.
De aici au apărut o serie de materiale, amintite anterior în această carte, precum articolul din 14 ianuarie 1990 al ziarului „Washington Post”, cel din 13 martie 1990 din „Chicago Tribune”, şi cel apărut ulterior în martie 1990 nr. 29 din revista franceză „Actuel”. Puţini au luat contact cu aceste date, însă ei şi-au pierdut total încrederea în aceste adevărate „metanaraţiuni” (dar cu picioare scurte) despre „revoluţia română”. Pentru ei spionajul civil a venit cu o a doua „ofertă”, o altă noţiune nepotrivită, respectiv cea a „loviturii de stat”. În lipsă de alt termen, dizidenţii ideii de „revoluţie” au fost ameţiţi cu această nouă falsă naraţiune a loviturii de stat, care iată a ţinut până recent. Această nouă variantă părea ceva mai coerentă decât cea a „revoluţiei”, aşa că dizidenţii au acceptat-o, şi apoi s-a impus în masă. Timp de aproape 20 ani o bună parte din români au catalogat evenimentele ca „lovitură de stat”, deşi se refereau şi încă se referă la ele cu termenul de „revoluţie”, mai uşor de pronunţat. Departamentele de dezinformare din agenţiile de spionaj civil au ştiut să speculeze acest artificiu lingvistic în terminologia folosită în mass-media. Vuvuzelele teoretice, precum Cristian Troncotă sau Alex Mihai Stoenescu, au venit apoi cu cârpirea sa în minciuna cum că lovitura de stat sau războiul civil ar fi părţi subordonate în noţiunea presupus mai largă de „revoluţie”. Am arătat în detaliu la începutul capitolului 3 faptul că raportul logic între aceste noţiuni este cel de încrucişare, nu de supra/subordonare; adică există lovituri de stat sau războaie civile care nu au fost şi niciodată nu vor putea fi catalogate ca revoluţii.
Generaţiile care au trăit pe viu acele evenimente încep să apună şi să nu mai ofere mărturii, fapt ce a făcut ca aceste minciuni să iasă din atenţia opiniei publice în decada următoare. În manualele de istorie se vorbeşte din ce în ce mai mult de revoluţie în 1989, şi mai puţin de lovitură de stat; controversa este astfel artificial înlăturată de uitare în conştiinţa publică şi supervizată de dezinformare din partea spionajului. Catalogarea anulării alegerilor prezidenţiale din 2024 ca „lovitură de stat”, inclusiv de vocile dizidente, are pe termen lung ecoul subminării însăşi a ideii de lovitură de stat în opinia publică despre decembrie 1989. În felul acesta teoriei „revoluţiei” i s-a pregătit un culoar favorabil pentru noile generaţii.
Această reţetă se regăseşte exact în cărţile lui Pavel Coruţ. Am afirmat în prima secţiune dedicată lui că el este singurul teoretician/scriitor cu oarecare notorietate care a susţinut literal teoria invaziei în decembrie 1989. Majoritatea autorilor au acceptat intervenţia străină pentru explicarea unor evenimente precum războiul radio-electronic sau dezinformările încrucişate cauzatoare de foc fratricid, puse pe seama KGB şi GRU. Însă niciunul n-a mers mai departe cu concluzia că aşa ceva este o invazie diversionist-militară, nu o revoluţie. Am văzut acea secţiune că ideea invaziei este afirmată fie prin aserţiunile politologico-istorice de la finalul cărţilor, fie prin dialoguri şi sub justificarea dezbaterii dintre personaje în partea lor literară de la început. Dacă adevărurile din acea secţiune ar fi fost susţinute de exemple concrete, şi dacă ar fi şi mediat alte concluzii prin deducţii logice simple, atunci am fi răsuflat uşuraţi că autorităţile au spus în sfârşit adevărul despre invazia diversionist-militară din 1989. Însă realitatea este exact la polul opus.
La 35 de ani după acele groaznice evenimente, aparatul de dezinformare a agenţiilor locale de spionaj se întorc la refacerea minciunilor din decembrie 1989, precum naraţiunea „teroriştilor” şi ideea de „revoluţie”, în special prin textele lui, Troncotă, Oprea, Stoenescu şi alţii. Coruţ însă îi depăşeşte pe toţi în dezinformare, deoarece seduce iniţial prin adevăruri rare. El întâi expune datele care au dus la erodarea imaginii „revoluţiei” şi „teroriştilor”, după care reface acele mari minciuni în continuarea adevărurilor neştiute de mase, deşi ele se află în profund dezacord cu ele. Ignorându-şi propriile idei dizidente aşa cum le-am arătat în secţiunea sus menţionată, Coruţ reface pe uşa din dos naraţiunea oficială cum că atunci s-ar fi întâmplat fie o revoluţie fie o lovitură de stat, după cum vom vedea mai departe. Uneori termenul „revoluţie” este pus în ghilimele, alteori nu, ceea ce atestă că regia tragică este acceptată totuşi ca revoluţie, în ciuda argumentelor expuse anterior. Alteori, el acceptă ideea unei revoluţii paralele cu invazia, fără să fie implicată de ultima, de parcă aşa ceva ar fi fost posibil. Coruţ foloseşte 3 metode de refacere a naraţiunii oficiale cum că în 1989 ar fi fost o revoluţie, respectiv:
- subminarea ideii invaziei;
- echivalarea eronată între revoltaţi anti-regim şi revoluţionari;
- coexistenţa absurdă a ideilor invaziei şi revoluţiei.
În continuare le voi detalia pe fiecare.
Subminarea ideii invaziei, afirmate iniţial
La pagina 98 din „Floarea de argint” citim despre o falsă aterizare a unor elicoptere la Băneasa, care ne manipulează să credem că însăşi invazia ar fi una falsă, în contradicţie totală cu ce afirmase în alte contexte:
„O mărturie a unui ofiţer M.J. de la Băneasa completează imaginea invaziei şi modalităţilor de colaborare cu autorităţile române: în noaptea de 22-23 decembrie, generalul locotenent Mocanu Gheorghe, comandantul CAAT, în subordinea căruia intrasem, a comunicat că pe platoul central al Şcolii Băneasa vor ateriza elicoptere sovietice. Ni s-a cerut să nu le atacăm, ci să ne ascundem. Elicopterele nu au apărut toată noaptea. Dacă apăreau, trăgeam pînă la ultimul cartuş.”
Aşadar, din moment ce nu a aterizat vreun elicopter străin, după cum aflăm la finalul frazei, acest argument sofistic ne strecoară ideea că nici invazie n-ar fi fost, invers de cum se afirmă la început. La pagina 47 (partea literară) din „Cu mintea rece si inima caldă” găsim o primă întrebare pusă de unul dintre personajele sale, care pune sub semnul dubiului adevărurile afirmate de el în alte locuri:
„Păi, pe noi, românii, ne-au lucrat alde Rambo, sau nişte regizori al dracului de pricepuţi la montat revoluţii, contrarevoluţii, reforme, contrareforme şi alte alea?”
Ce-i drept, nu s-a văzut niciun Rambo în 1989 iar cititorul este treptat dirijat către refacerea minciunilor oficiale prin astfel de subterfugii de exprimare sau elemente irelevante cu faptele. Treptat ideea de invazie se topeşte în ceaţă, iar minciunile oficiale inundă discursul literar sau teoretic.
Echivalarea eronată între revoltaţi anti-regim şi revoluţionari
O minciună urmată de refacerea dezinformării naraţiunii revoluţiei se regăseşte la pagina 81 din „Fulgerul albastru”, când marele miting din 20 decembrie de la Timişoara, făcut cu muncitori aduşi cu autobuzele in fabricile platformei industriale, este mutat două zile mai devreme:
„18 decembrie, situaţia a fost staţionară. Muncitorii din Timişoara au ieşit masiv pe stradă. Focurile de armă au încetat. Începea adevărata revoluţie română. Revoluţionarii au constituit gărzi proprii. Au stăvilit distrugerile şi jafurile. Au oprit violenţa. Asta era revoluţie! Da ! Primele elemente din Armată au pactizat cu revoluţionarii, insuflînd curajul necesar continuării. Din păcate, printre revoluţionari, s-au insinuat şi elemente diversioniste, bine dirijate din exterior. Arma de bază : zvonul, menit să provoace război civil”
Remarcăm scopul minciunii şi a tuturor minciunilor care s-au spus despre decembrie 1989, respectiv manufacturarea imaginii de revoluţie. Conform acestui citat, revoluţia ar fi constituirea de gărzi proprii, stăvilirea distrugerilor şi jafurilor şi oprirea violenţei. De fapt de cele mai multe ori aceste „valori” s-au identificat cu contra-revoluţia, cu înăbuşirea ei de către forţele puterii pe care revoluţionarii au încercat să o răstoarne. Vom vedea mai jos tehnici similare de dezinformare pe această temă.
La un moment dat Coruţ reia falsele acuzaţii lansate de Pacepa la comanda CIA la adresa regimului, după cum citim la pagina 84 din cartea „Fulgerul albastru”:
„Nu mai era nimic de spus în faţa imensului pericol care ameninţa să ne şteargă de pe harta lumii ca stat şi ca popor, tăinuitul foc dacic se aprinsese. Şi ardea, ca un fulger. Un fulger albastru. Străbuna chemare la luptă, «Vom muri, dar vom fi liberi», ţîşnise aparent spontan pe buzele revoluţionarilor. Nimic nu e spontan în lumea noastră. Nimic nu e în afara voinţei Lui. A Dumnezeului străbunilor noştri.
Da, sună aşa ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Păcat însă că n-a fost nimic „spontan”, ci o regie tragică. România a trăit după 1958, când trupele sovietice au plecat, cea mai rapidă şi consistentă evoluţie socială din istorie. Minciunile cu genocidul, distrugerea satelor, a industriei naţionale, plătite cu fonduri de miliarde de Euro, lansate prin Pacepa la comanda CIA, aveau să se întâmple după 1989. Remarcăm contradicţia flagrantă a acestui citat cu cele din punctul „Admiterea neo- (semi)colonialismului ca scop al invaziei militare din 1989” din prima secţiune dedicată lui, în special cel de la pagina 157 din cartea „Pacea marilor străbuni”. Acolo Coruţ afirmă că invazia neocolonialistă postdecembristă ameninţă naţiunea română, iar aici el afirmă că regimul de dinainte de 1989 o făcea. O astfel de contradicţie e afirmată într-un pasaj ce pare coerent, după cum vedem la pagina 24 din „Dincolo de frontiere” (1993):
„Încă mai sunt destui care cred că au votat pe marele conducător al marii revoluţii din decembrie. Căci aşa au botezat-o diversiunea. Mi-e milă de adevăraţii revoluţionari. Pe sângele lor se clădeşte o nouă minciună infernală. S-au ridicat tinerii împotriva minciunii ceauşiste. Şi-au înlocuit-o cu abominabila minciună bubulă. Mult mai perversă decât cea anterioară. Pentru că, nu obţinuse nimic în numele democraţiei, libertăţii... Ştii tu.”
Un astfel de pasaj are în el un adevărat malaxor de idei care par coerente doar pentru că sînt ale majorităţii dezinformate de departamentele de specializate ale agenţiilor locale de spionaj. Dar, dacă le dezvoltăm vedem că amestecarea lor este lipsită de logică. În finalul său Coruţ afirmă ceea ce am descris în secţiunea dedicată adevărului în cărţile sale, respectiv că societatea postdecembristă este „o nouă minciună infernală (…) mai perversă decât cea anterioară”. Dar, pe de altă parte, ar exista „adevăraţii revoluţionari”, adică cei care ar fi făcut o revoluţie, care de fapt ar fi o involuţie „nimic în numele democraţiei, libertăţii”. Ce-i drept, cei mai mulţi români exact asta cred, dar nu pentru că ar fi ideile lor, ci pur şi simplu ca o întâlnire între experienţa lor concretă de viaţă şi dezinformarea media. Dacă o face Coruţ, atunci aşa ceva nu este scuzabil pentru că el este parte activă a procesului de dezinformare.
Am văzut cum parţial Vladimir Tismăneanu, şi total Stelian Tănase în cartea „Revoluţia ca eşec”, au preluat ideile similare ale lui Gustave le Bon şi a altor teoreticieni ai secolului al XIX-lea, care au dezavuat în special valorile „Revoluţiei Franceze” din finalul secolului al XVIII-lea. Sigmund Freud a mers şi el pe aceeaşi linie, explicând revolta populară în general ca o punere în act al complexului Oedip de ucidere a tatălui, întruchipat în imaginea liderului politic, referindu-se în special la decapitarea regelui Ludovic al XVI-lea. Eu am catalogat acel eveniment social doar ca o criză violentă a adevăratei Revoluţii Franceze, în capitolul 3 al cărţii de faţă. Deci, cumva, poziţia mea este mai aproape de ideea revoluţiei eşuate decât pe cea a revoluţiei autentice în decembrie 1989, deşi tot acolo am argumentat că nici aşa ceva nu se poate justifica teoretic.
Însă, dacă tot au ajuns la această concluzie, totuşi niciunul dintre cei doi nu-şi dezavuează scrierile de dinainte de această reîntoarcere la le Bon, după ce au mărşăluit decade întregi ca Fidel Castro şi Che Guevara în variantă capitalistă. Faptul că cei doi, împreună cu cireaşa de pe tort, Pavel Coruţ nu spun adevărul total, şi folosesc jumătăţi de măsură, este un semn de mojicie ideologică. Asemenea jonglări teoretice sînt menite să-i menţină în somnul raţiunii pe cei dezinformaţi anterior, dar să şi găsească alibiuri teoretice pentru cei treziţi din această mistificare. Naraţiunea schimbării sociale în rău susţinută de Coruţ duce la o incoerenţă uriaşă între noţiunea peiorativă a revoluţiei, care cuprinde totuşi noţiuni individuale pozitive ce cuprind pe „adevăraţii revoluţionari”. Aşa ceva este o reformulare la nivel de secol 21 a celebrei expresii atribuită lui Iulius Cezar „Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”, care pare o aiureală maximă pusă în discursul lui Farfuridi de către Caragiale. Şi absurdităţile continuă în textele sale.
Coexistenţa absurdă a ideilor invaziei şi revoluţiei
Cea mai importantă contradicţie/incoerenţă în discursul lui Coruţ continuă direct pe cea de mai sus. Ea a fost impusă prin dezinformare de spionajul civil occidental pentru mase, şi constă în coexistenţa ideilor invaziei şi revoluţiei pentru descrierea evenimentelor din 1989. După cum am arătat în capitolul 3, aceste noţiuni se exclud una pe alta; invazia impune din afară un regim politic marionetă, iar revoluţia îl schimbă din interior. Revoluţionarii se ridică împotriva sistemului politic pentru a-l face mai eficient şi a duce la o creştere a nivelului de trai al poporului. Invadatorii nu au interes ca lucrurile să meargă bine în ţara invadată, ci doar să extragă din ea resurse naturale. Iată ce citim la pagina 83 din cartea „Fulgerul albastru”:
„… în stradă se ducea şi o luptă curată. Una demnă de tot respectul. A celor cu mîinile goale, dar hotărîţi să învingă dictatura. Asta era adevărata revoluţie. Cea divină şi curată. Nemînjită de trădare şi conspiraţie externă.”
Această frază (şi altele asemenea) spune pe scurt faptul absurd că ar fi fost totuşi o revoluţie, chiar dacă a fost şi o invazie. Observăm aici aceeaşi reţetă din ultima decadă de schimbare a naraţiunii, identificând revoluţia cu lovitura de stat. Ea a fost folosită de papagalii CIA din diverse instituţii de formare teoretică a tinerilor în sensul minciunii. Deşi afirmaţia de mai sus este o minciună uriaşă, totuşi ea are undeva la 80% adevăr, fapt ce o face foarte credibilă. Paradoxul vine de la faptul că destui adepţi ai politicilor de dreapta se gândeau să emigreze sau să încerce o mişcare populară de răsturnare a regimului. Ei credeau că sînt revoluţionari, deşi mulţi şi-au dat seama că au fost jucaţi pe degete de forţe pe care nu le puteau înţelege atunci. Unii dintre ei sînt convinşi şi astăzi că au făcut revoluţie, în special cei cărora nivelul de trai le-a crescut vertiginos după 1989. Însă, am arătat cu argumente ştiinţifice în capitolul 3 că „Nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi democraţie”. Revolta unor dizidenţi împotriva regimului nu a fost suficient să fie o revoluţie. Ceva asemănător cu citatul de mai sus citim şi la pagina 156 din cartea „Pacea Marilor Străbuni”, în continuarea adevărurilor citate deja într-o secţiune anterioară:
„Cauzele prăbuşirii au fost interne, intervenţia externă a fost un simplu impuls. Dacă toate ar fi mers bine în România, nimeni nu ne putea determina să revoluţionăm sistemul.”
Cu alte cuvinte, „nu există fum fără foc”; adică dacă undeva a existat şi o revoltă autentică (foc), datorită faptului că nu „toate ar fi mers bine în România”, atunci trebuie să fi existat o revoluţie autentică (fum). Remarcăm cum aici Coruţ face acelaşi lucru precum Troncotă sau Stoenescu prin subordonarea logică a noţiunii de „lovitură de stat” faţă de cea de „revoluţie”. Diferenţa este că de data asta subordonarea noţional-logică se face de la noţiunea de „revoltă populară” spre cea de „revoluţie”. La fel ca şi în cazul cu citatul anterior, am arătat în capitolul 3 de asemenea că nu orice revoltă populară este şi revoluţie. Apoi, trebuie să ne reamintim că această revoltă populară a fost artificial creată prin diversiuni, după cum a spus chiar Coruţ însuşi, aşa cum am arătat într-o secţiune dedicată adevărurilor din cărţile sale. Pentru cine n-a mers bine în România înainte de 1989? Pentru 10 % din populaţie, constituită în cea mai mare parte din urmaşii boierilor şi chiaburilor. Ei duceau o viaţă de huzur înainte de 1944, şi ţineau restul României în Evul Mediu. Ei erau supăraţi, într-adevăr, pentru că şi-au pierdut privilegiile. Între ei erau şi dizidenţi autentici, precum scriitori, artişti vizuali şi teoreticieni specializaţi în ştiinţe sociale, care ştiau că sistemul politic socialist este (tot) o farsă. Însă, ea a funcţionat pentru restul de 90% din cetăţeni. România se afla de 45 de ani în continuă creştere social-economică, chiar dacă stagnarea de după 1980 începuse să-i nemulţumească pe mulţi.
Orice regim politic de până acum a fost mai mult sau mai puţin criminal şi asta am arătat detaliat în primul capitol din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Prin urmare şi regimul politic dictatorial-clasic de tip socialist de dinainte de 1989 a fost unul criminal, chiar dacă nu atât de criminal precum cel de după 1989. Pentru cei mai mulţi capitalismul sălbatic de după 1989 este mult mai criminal decât cel de dinainte. Dar, pe baza nemulţumirilor victimelor oricărui regim politic, fiecăruia i se poate înscena o „revoluţie”, prin inginerii sociale precum cele din 1989, chiar dacă nemulţumiţii sînt doar minoritari. Însă faptul că există condiţii de proteste de stradă pentru orice regim, nu justifică şi apariţia lor. Nu această minoritate de dizidenţi anti-comunişti au făcut acele evenimente. Ei au fost manipulaţi şi atât să cârpească o falsă regie orchestrată de altundeva. Aceste resorturi au fost primordiale în generarea acelei groaznice invazii diversionist-militare, nu dizidenţii. La pagina 96 din „Floarea de argint” (1993) Coruţ vine cu detalii în sprijinul celor anterioare:
„Revoluţionarii s-au ridicat pentru eliberarea patriei de orice fel de dictatură şi nu pentru înlocuirea celei ceauşiste cu una nouă, internaţionalistă. Unii revoluţionari au luat cunoştinţă, întîmplător, de intervenţia străină şi de puciul fesenist, vindecîndu-se de romantism. Toţi revoluţionarii cu care s-a discutat, nu acceptă confiscarea idealurilor Revoluţiei de către o mînă de reprezentanţi ai intervenţioniştilor străini. Şi asta e foarte bine. Pentru că, în România, adevărata putere legitimă o constituie Revoluţionarii.”
Rămâne mai departe întrebarea: care „revoluţionari”? Cei minţiţi de mass-media cum că regimul ar fi ucis 60 000 de manifestanţi sau că ar fi făcut genocid? Sau cei care plantau false probe de revoltă socială prin acea staţie de amplificare, la mitingul din 21 decembrie 1989? Din păcate, aceştia nu pot fi numiţi revoluţionari, ci fie agenţi locali ai spionajului occidental, fie naivi dezinformaţi de primii. Dizidenţii politici care s-au perindat pe la radio şi TV în acele zile nu au adus un program politic revoluţionar în aşa fel încât acele evenimente să poată fi catalogate măcar ca o revoluţie eşuată. Poate că au participat într-adevăr şi unii revoluţionari la acea cacealma tragică, în special după 22 decembrie 1989, unii cu planuri îndrăzneţe de a face o societate mai bună. Însă ei au fost realmente fie marginalizaţi, fie împuşcaţi de noii invadatori la TVR şi la fostul CC, între 23-25 decembrie, aşa că au rămas necunoscuţi. Planul invaziei era cu totul altul decât a face din România o ţară mai bună. Dar chiar şi dacă au existat, cei aproximativ 100 de astfel de oameni nu e de ajuns pentru ca invazia militară de spionaj din 1989 să se numească revoluţie, după cum am argumentat în detaliu în capitolul 3. La pagina 107 din „Fulgerul albastru” Coruţ amestecă şi ideea loviturii de stat în această salată de idei:
„Poporul care a ieşit în stradă nu putea şti ce se întîmpla. Cred că revoluţia curată, opera celor care au riscat totul pentru a-l vede pe dictator doborît, nu poate fi întinată de intervenţia străină. Cu o singură condiţie: Să fie separată de mîrşava intervenţie, să intre în istoria neamului fără balastul murdar al acesteia. Şi al fazei următoare: lovitura de stat.”
Asta s-a dorit încă din primele momente ale invaziei, doar că, spre ghinionul celor care au coordonat operaţiunea, au răsuflat acele date precum cele de mai sus, care au atestat că totul a fost o regie şi atât. Ei bine, condiţia aia nu e tocmai condiţie, ca o cauză secundară, ci realitatea invaziei. Invazia diversionist-militară din decembrie 1989 nu poate fi „separată de mârşava intervenţie străină”. Cei câteva sute, poate chiar mii de dizidenţi autentici nu aveau cum să schimbe regimul, care avea o unitate de scutieri bine antrenaţi. Aceasta îi putea anihila fără nicio problemă dacă cineva nu ar fi apăsat pe un „buton” de stop, care a avut rol de anihilare a activităţii sale. Ideea eroismului unui popor neînarmat, care dă jos prin violenţă un regim dictatorial clasic, e posibilă doar în varianta literară de tip SF aşa cum există în cărţile lui Coruţ, cu războaie telepatice, telechinezii şi fulgere albastre lansate de urmaşii lui Zamolxis împotriva duşmanilor. Aici, da, cum spune şi el la începutul cărţilor sale, cititorii trebuie „să nu confunde ficţiunea cu personaje şi acţiuni reale”!
Pe lângă Coruţ şi Străinu, şi ofiţerul de contrainformaţii militare Valentin Raiha a scris două cărţi despre decembre 1989 în care amestecă ideea de invazie, lovitură de stat şi revoluţie, permiţându-le coabitarea în acelaşi sistem de gândire. Acest lucru este spus la pagina 9 din cartea sa „Revoluţia Română şi Jocul Serviciilor Secrete”, editura Euxinus-Impex, 1994. Titlul celeilalte este sugestiv: „În decembrie '89 KGB a aruncat în aer România cu complicitatea unui grup de militari”, editura ZIUA-OMEGA PRESS INVESTMENT, 1995.
La pagina 99 din aceeaşi carte „Fulgerul albastru”, Coruţ, ne oferă şi un fel de concluzie pentru aceste dezinformări:
„Concluzia : Revoluţia curată a celor care ieşiseră în stradă să scape de dictatură a fost mînjită de intervenţia străină, de puci şi de teroriştii sîngeroşi conduşi de pucişti, Securitatea naţională a fost distrusă de pucişti pentru a-şi ascunde urmele crimelor.”
Şi cu acest ultim citat deschid calea către următoarea secţiune. Coruţ afirmă pe mai multe pagini în cartea „Dincolo de frontiere” că securiştii au pus la cale debarcarea lui Ceauşescu pentru a scăpa ţara de o invazie străină, deşi în prima secţiune dedicată lui am văzut ideea contrară, cea adevărată, cum că atunci s-a întâmplat o invazie realizată prin spionaj civil, urmată de una neocolonialistă, economică. Deşi în acele citate era descrisă cu mare clarviziune invazia din decembrie 1989, totuşi vedem cum în restul textelor sale el se referă la acele evenimente totuşi şi ca revoluţie şi lovitură de stat. Aşadar în următoarea secţiune vom vedea o foarte detaliată operaţiune de dezinformare privind refacerea imaginii spionajului civil şi militar occidental, care a săvârşit crimele din 1989 prin vocea scriitorului spion Pavel Coruţ .
