Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
4.2.3.12. Adevăruri unice despre invazia din decembrie 1989 în cărţile lui Pavel Coruţ
Spre deosebire de coloneii şi generalii pensionaţi din poliţie şi armată, ce îşi citesc slaba creaţie literară pe la ceremonii funerare, Pavel Coruţ pare să aibă real talent scriitoricesc, deşi mie şi altora nu ni se pare genial, revoluţionar. Ca literatură mie mi-a plăcut doar o carte scrisă de el din cele 21 citite, „Codul lui Zamolxe”. Scriitura sa literară constă într-un amestec de teme din Star Wars, Dune, Star Trek, Stăpânul Inelelor, Harry Potter, Indiana Johnes, o formă dâmboviţeană de James Bond realizată în genul „SF folcloric”, la care se adaugă în special mitologia dacică, centrată în jurul cultului lui Zamolxe. Sînt unele voci care afirmă că scriitori autentici l-au mai sprijinit cu câteva metafore, fragmente şi chiar cărţi întregi, după cum am menţionat mai sus în cazul Emil Străinu. Cert e că, omul a scris „la foc continuu”, aşa cum n-a scris nici un scriitor român, din câte ştiu eu. A debutat în anul 1993 cu o „rafală” de 5 cărţi. Şi Străinu se lăuda cu debit mare, dar multe din titlurile invocate nu există. Dimpotrivă, lista a nu mai puţin de peste 90 de titluri semnate de Coruţ se regăseşte la finalul unor cărţi de-ale sale scrise mai recent. La pagina 4 din „Sămânţa Creatorilor” el afirmă că are chiar „120 de cărţi publicate, vândute într-un tiraj mai mare de 6 milioane de exemplare, în ţară şi străinătate”. Dintre acestea am citit şi eu 21 (seria „Octogonul”). Nu cred că voi mai citi şi altele pentru că în ele spune acelaşi lucruri despre decembrie 1989 în ele la un nivel mai mare sau mai mic de detaliu. El nu scrie cu copiere+ lipire precum Străinu, însă ideile sînt aceleaşi. Doar personajele şi locaţia din partea de literatură diferă. Aproape toate au aceeaşi reţetă de amestec al ficţiunii literare cu discursul istoric şi politologic. Primele 3 sferturi din aceste cărţi conţin literatură cu temele de mai sus. Ultima parte constă în reflecţii istorico-politologice în special faţă de evenimentele din decembrie 1989. Din cele 21 citite de mine doar 3 ies din acest tipar, respectiv „Mântuirea de după cumplita rătăcire” (o critică raţionalistă a religiilor iudeo-creştine), „Către culmile succeselor” (cu idei de afaceri) şi „Arta succesului” (cu idei de NPL). Ne aducem aminte că la fel erau vreo 3 cărţi care ieşeau din tiparul obişnuit şi cazul celor scrise de Străinu.
Am mai întâlnit această „reţetă” şi la alte texte cu iz dezinformaţional, după cum am arătat în secţiunea „Alte dezinformări, minciuni şi erori grosolane în cărţi de notorietate faţă de tragedia din decembrie 1989”, unde etalonul era însăşi cartea „Orizonturi roşii” a lui Pacepa. Dar, după cum am spus şi acolo, Pavel Coruţ este vârful de lance al acestui stil care duce la confuzii majore, după cum vom vedea pe parcurs. O astfel de tehnică permite mai întâi un joc ambivalent de-a ficţiunea şi realitatea în însăşi mintea cititorului. Partea cea mai odioasă e că în acest talmeş-balmeş literaro-istorico-politologic se strecoară câteva adevăruri crude, aşa cum nu există în alte cărţi. Aş semna şi eu unele astfel de fraze, după 5 ani de studiu intens asupra temei, deşi cu siguranţă că Pavel Coruţ a ştiut mult mai multe decât a scris. Foarte probabil că şi Străinu se află în aceaşi situaţie, la fel ca şi varianta lor din mediul academic, Alex Mihai Stoenescu. Însă niciunul nu spune lucrurilor pe nume precum Coruţ. Dimpotrivă, Străinu e foarte eluziv, rar vorbeşte despre evenimentele din 1989.
Adevărul spus de Coruţ vineînsă cu un ocean de minciuni, aşa că devine irlevant. În partea istorico-politologică a acestor cărţi, şi câteodată inclusiv în partea literară de la început prin dialogurile personajelor sale, Coruţ face un joc murdar de dezinformare; mai întâi el spune adevărul despre decembrie 1989, dar în acelaşi timp îl şi subminează prin tehnici pe care le voi descrie în special în următoarea secţiune. Asta face ca aceste adevăruri să devină de fapt necredible pentru marele public. La fel ca şi în cazul cărţii lui Ion Coja şi Raiha, remarcăm şi la Coruţ această tehnică de spune aceste adevăruri de cele mai multe ori la final. Până a ajunge la ele cei mai mulţi se plictisesc de literatură, ipoteze astrofizicist- antropologiste şi speculaţii paranormaliste. Amestecat cu fabulaţii, adevărul spus coerent pare ireal, fantasmagoric.
Apoi, această strategie de dezinformare permite ascunderea cărţilor lui în secţiunile de literatură din biblioteci, nu la cea de istorie. Aşa se face că eu n-am găsit decât o carte de-a lui aşezată în secţiunea de istorie într-o bibliotecă publică; în schimb am găsit acolo chiar 2 cărţi exclusiv de literatură ce par iniţial de istorie. Cei pasionaţi de aşa ceva rar sînt interesaţi şi de istorie, şi judecă textul exclusiv din perspectivă literară. Cum textul lui Pavel Coruţ nu străluceşte prin stil sau originalitate a temelor, ne putem închipui că majoritatea abandonează cărţile sale înainte de a ajunge la partea politologico-istorică de la final, unde apar cu precădere aceste reflecţii. Din această cauză cei mai mulţi autori nu-l iau în serios. De aceea, faţă de adevărurile spuse în aceste cărţi, el pare mai curând un autor interzis, deşi am văzut că el spunea că ar fi avut 6 milioane de cărţi vândute. Realitatea este că Pavel Coruţ nu există ca autor printre istorici. Rar câte una din cărţile sale este menţionată în partea de bibliografie. De fapt aşa ceva este chiar interesul celor care l-au făcut pe Coruţ un autor.
Deşi nu sînt un cititor de literatură, sînt chiar profilul cititorului iniţial dezinformat, descris mai sus. Am ajuns la el abia pe finalul documentării, la rubrica „şi altele”, deşi vom vedea în această secţiune că el spune lucruri aşa cum nu le-a mai spus nimeni în public până acum. Am dat prima dată de Pavel Coruţ în mod indirect în vara anului 2023 în cartea Ruxandrei Ceşereanu „Decembrie '89 : deconstrucţia unei revoluţii”, în capitolul dedicat autorilor ce-au scris despre acele evenimente. Ceşereanu nu spune absolut nimic în această lucrare despre adevărurile din cărţile lui descrise mai jos, aşa că nu m-am grăbit să-l caut. În martie 2024 i-am citit o primă carte, „Dumnezeu nu foloseşte armament psihotronic”, care nu mi-a lăsat deloc o impresie bună. Această carte nu spune mare lucru despre decembrie 1989, iar acele puţine date sînt amestecate cu idei fabulatorii de sorginte schizotipală menite să le submineze moral ca idei delirante, despre pe care le-am descris în detaliu în următoarea secţiune, „Psihiatria politică folosită în general în dictatura capitalistă şi în particular în dezinformarea faţă de tragedia din decembrie 1989” . Peste câteva luni am început „Fulgerul albastru”, care m-a surprins iniţial cu admiterea ideii de invazie, dar a continuat cu aceleaşi fabulaţii neserioase. Am perceput acest lucru ca neseriozitate. Aşa că, după câteva zeci de pagini am amânat continuarea lecturii, având o listă de cărţi mai serioase în planul de lectură. Atunci am decis să le citesc mai întâi pe acelea, în intenţia de a reveni ulterior la cea amânată. Dacă nu aş fi avut interes să descurc toate iţele dezinformării despre evenimentele din decembrie 1989, şi a epuiza toate materialele din biblioteci scrise pe această temă, cred că nu aş mai fi revenit totuşi la el. Aşa că abia la începutul lui 2025 am reluat-o împreună cu alte 20 din cele 120 semnate de el.
Înainte de a descrie minciunile şi dezinformările inserate în ele, cu scopul de a induce cititorul în eroare, în această secţiune am să descriu adevărurile spuse ca nimeni altul dintre autorii ce au scris pe această temă. Ne putem imagina că Pavel Coruţ a avut informaţii direct de la sursă, respectiv DIA, în care a fost „şef al biroului de contraspionaj”, după cum scrie în cartea sa „Fulgerul albastru”, la pagina 98 (atenţie, numerotarea paginilor diferă de la ediţie la ediţie!), apărută iniţial la editura Miracol, în 1993. În continuare am să descriu cele mai importante adevăruri spuse de el în aceste cărţi faţă de evenimentele din decembrie 1989 şi realitatea românească postdecembristă.
Câteva minciuni oficiale contracarate de Paul Coruţ în textele sale
În cartea sa „Fulgerul albastru”, Pavel Coruţ e printre puţinii care admite mult înainte de Grigore Cartianu faptul că ministrul apărării Vasile Milea a fost „sinucis”, după cum citim la pagina 84:
„Am primit cu calm vestea morţii ministrului apărării naţionale. Oricum, era condamnat. Şi, prin el, Armata. Nu puteam paria că se sinucisese. Nu încăpuse în planul de lovitură de stat şi fusese ajutat să se sinucidă. Probabil aşa se întîmplase.”
La pagina 59 (partea literară) din „Floarea de argint”, editura MIRACOL, Bucureşti, apărută tot în 1993, citim despre Milea:
„Nu era tipul de om să se împuşte chiar aşa uşor. Şi mai sînt şi altele. În primul rînd că nu a murit pe loc, ci la spital, uitat, ca un cîine. Ei bine, în comunicatul televizat şi radiodifuzat s-a afirmat că s-a sinucis, că e mort. Comunicatul părea să fi fost întocmit de un tip care ştia numai vechea organizare a Armatei : în loc de ministrul apărării, s-a spus ministrul forţelor armate. Afirmând că e trădător, l-a lipsit de sprijinul subordonaţilor săi, pe tot timpul cît a fost în comă. Deşi, cred eu, ministrul a vorbit în acest răstimp, de la împuşcare şi pînă la moartea efectivă, Care, moarte, a survenit peste circa opt ore.
- Şi dacă l-a împuşcat cineva?
- Aici e misterul. Bubulii au insinuat că l-a împuşcat Securitatea, pentru a putea ridica Armata împotriva ei. E mai greu de crezut că a fost mîna unui securist necunoscut de ministru: un killer de profesie nu greşea ţinta şi nu trăgea un singur cartuş, ci atîtea cîte erau necesare pentru a-l ucide; un killer străin nu se putea apropia de ministru, să tragă de lîngă piele, aşa cum arată autopsia, deoarece ministrul era înarmat şi ar fi reacţionat. A fost împuşcat din faţă. Poate de cineva care îi era apropiat, cunoscut ? Căci nu s-a tras din spate, cum afirmă bubulii diversionişti”
Cartianu nu a adoptat total această idee, ci a mers pe cea a simulării unei sinucideri pentru a ieşi din joc o perioadă şi a se repoziţiona favorabil în viitor, după modelul gipsului pus la picior de către generalul Stănculescu. Am detaliat aceste argumente în secţiunea „Uciderea generalului Vasile Milea” din capitolul 2, şi am argumentat că varianta asasinatului e cea viabilă, fără să ştiu când am scris acest capitol de teoria lui Coruţ. Din păcate, asta e singura firimitură pe care el ne-o dă în ceea ce priveşte faptele concrete. El a descris lucid anumite fapte, după cum vedem mai departe, însă nu le-a corelat cu date concrete, chiar dacă unele sînt notorii.
Descrierea provocării haosului în decembrie 1989
Pavel Coruţ este primul şi a rămas unul dintre foarte puţini autori care spun „direct de la sursă” adevărul despre ingineriile sociale practicate în decembrie 1989, care au dus la morţi şi apoi la revoltă masivă, dar în mare parte artificială, a populaţiei. Modul de operare e descris destul de precis cu cel descris de mine. Diferenţa între mine şi Coruţ constă în aceea că eu am adus dovezi concrete, ascunse de haosul informaţional, după cum se poate vedea în tot capitolul 2. Coruţ oferă doar concluziile, care uneori sînt corecte, însă el nu oferă şi faptele concrete din care acestea au fost abstrase, fapt ce îl face negredibil pentru istorici. În cele 21 cărţi pe care le-am citit sînt foarte puţine referinţe concrete la astfel de informaţii. Asemenea filosofului Hegel, Coruţ nu oferă şi exemple pentru aceste concluzii, din care să vedem dacă sînt juste sau nu. Pentru filosofia idealistă a lui Hegel nu e nevoie de astfel de dovezi, atâta timp cât lumea însăşi este o corupere a spiritului pur. Pentru istorie însă aşa ceva este indispensabil.
Vom vedea în următoarele secţiuni că acest lucru este o strategie de dezinformare prezentă, şi de ştergere pentru viitor a urmelor dezinformării, prin scuza că cititorii nu ar fi fost suficient de perspicace pentru interpretarea acestor texte. Faptul că el le enunţă simplu, ca pe un text de literatură, produs al imaginaţiei, are din păcate rol de decredibilizare a lor sub aspectul adevărului istoric, în contextul numeroaselor fabulaţii literare pe care le foloseşte. Iată cum descrie el provocarea posesorilor legali de arme de foc în decembrie 1989 să tragă, la pagina 87 din „Fulgerul albastru”:
„Cine p...a mă-sii trage ? Căci de tras, trăgea cineva. Şi-i răspundea altcineva. Jocul fusese bine pus la punct. Trăgea cîte un invadator. Nu mult. Un singur foc, de iniţiere. Răspundea Armata. Masiv. Cu focuri de tunuri, tancuri, mitraliere, pistoale mitraliere. La întîmplare. Perfida dezinformare bubulă o dezorientase.”
Remarcăm aici descrierea în mare pe care am făcut-o detaliat lunetiştilor din decembrie 1989 în secţiunea „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu”. Se confirmă astfel ce spuneam mai sus: faptele sînt descrise cu acurateţe, dar nu şi identificate cu cele consemnate de istorie. Vom vedea în special în următoarea secţiune că el obturează cu predilecţie această legătură cu faptele consemnate, tipic dezinformaţional. La pagina 165 din cartea „Suflete de foc”, apărută în 2007 la editura Pavel Coruţ, în partea literară el spune acelaşi lucru cu citatul anterior, dar de data asta în formă de dialog între personaje implicate într-o acţiune de diversiune:
„Corday, hai să repetăm revoluţia română în direct!, îl invit eu pe indian. Tu eşti odiosu’ fesenist terorist care instigă masele la măcel. Să-nceapă dansul!, murmură el şi ocheşte atent. Trage un singur foc de carabină, într-unul din inamicii strânşi la intrarea în blocul profesorilor. E suficient pentru a amorsa situaţia, fără a ne deconspira poziţia prin focul de la gura ţevii. Pizmaşii ezită o clipă, apoi încep să tragă către ferestrele centralei de supraveghere. Probabil, au văzut pe cineva la geam, curios să se lămurească ce se întâmplă. Tipii din clădire răspund, convinşi că sunt atacaţi de afară. Tirul de arme automate creşte în intensitate, din ambele părţi. Mă simt în plină revoluţie, mormăie Bălaiul şi aruncă o grenadă în tabăra celor din faţa blocului profesoral. Răpăiala de automate a ajuns la un ritm drăcesc. Exact ca la «revoluţia» română. Pizmaşii se bat între ei ca orbeţii, convinşi că resping atacuri teroriste. Mă simt un pic răzbunat pentru cacealmaua din decembrie 1989.”
Astfel de scene s-au întâmplat în acele zile tulburi de după 22 decembrie 1989, în special în apropierea unităţilor militare. În acest caz este injectată o dezinformare ajunsă naraţiune oficială, anume că Ion Iliescu („odiosu’ fesenist terorist”) ar fi fost la originea acelor dezinformări încrucişate cauzatoare de foc fratricid. Această idee contrazice pe cea a invaziei, pe care vom vedea în scurt timp că de asemenea o susţine. La pagina 155 din cartea „Pacea marilor străbuni”, editura Pavel Coruţ, 1999, Coruţ e foarte aproape de a descrie şi dezinformările încrucişate cauzatoare de foc fratricid, aşa cum le-am descris în special în secţiunea despre Sibiu, amintită mai sus:
„…instigat de duşmanii acestei ţări, a ucis fraţi de-ai săi, înainte de a fi şi el ucis. Fraţi care nu erau deloc terorişti, ci tot revoluţionari.”
Din păcate, în nicio carte din cele 21 semnate de el, pe care le-am citit, Coruţ nu conexează cât de cât acest gen de instigare cu cele 4 mari inginerii sociale terminate de foc fratricid din totalul a în jur de 100. Dimpotrivă, vom vedea în secţiunea ulterioară că el inserează false date în scene care seamănă cu cele 4 mari cazuri de foc fratricid din decembrie 1989, utilizând astfel tehnica de dezinformare prin clonare aşa cum am descris-o în secţiunea „Tehnici de dezinformare indirectă asupra realităţii” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Numai cine ştie detalii precum cele descrise în secţiunea despre Sibiu menţionată mai sus poate interpreta acest paragraf în această lumină. Apoi, vom vedea mai departe că el face un joc duplicitar faţă de ideea de revoluţie, pe de o parte contestând-o, dar pe de alta afirmând-o. În acest caz, ultima parte a citatului acceptă implicit că în 1989 ar fi fost o revoluţie din moment ce ar fi existat şi revoluţionari. Voi reveni la acest subiect în următoarea secţiune
Descrierea manipulării locale în masă
În ceea ce priveşte stimularea revoltei populare, iată o descriere de la pagina 80 din „Fulgerul albastru”:
„… în Timişoara începuse războiul psihologic. Se distrusese mult pentru a se crea senzaţia de-haos, pentru a încuraja populaţia să se revolte. Se trăsese puţin, de către forţele armate. Şi nu în plin. Căzuseră oameni, morţi şi răniţi. Majoritatea din ricoşeuri ori din gloanţele scăpate de frică, de tineri soldaţi. Arestările nu scoteau la iveală nimic important. Era şi normal. Organizatorii nu ieşeau deloc în faţă. Porneau revolta şi plecau în alt loc. Poporul nu ieşea masiv în stradă. Încă nu ieşea.”
Aici deja observăm tentaculul dezinformării spus în paralel cu câteva adevăruri rare. De fapt cei mai mulţi dintre cei ucişi la Timişoara, şi în întreaga ţară, nu s-au datorat unor accidente ci au fost apolitici ucişi de lunetişti în casele lor sau pe străzi lăturalnice fără legătură cu protestele. Readuc în atenţie cazul cu Constantin Ciobanu, despre care am relatat la ora 02.52 din documentarul meu. Aproximativ 600 de oameni au fost ucişi astfel în toată ţara atunci. Tot în „Fulgerul albastru”, citim o frază care arată foarte simplu ce s-a întâmplat în 1989, şi care oferă şi un indiciu despre originea tragediei:
„Trebuie organizat un show cît mai sîngeros, trebuie determinată o reacţie de oroare mondială la adresa dictaturii comuniste.”
Observăm iarăşi aspectul de concluzie fără referire la fapte din care s-a ajuns la ea. Aici, Coruţ ar fi trebuit să continue cu planul scutului antirachetă din discursul preşedintelui american Ronald Reagan din 23 martie 1983, pe care l-am inserat începând de la minutul 45 din documentarului meu. În felul acesta putem afla cine este la originea manufacturării unei astfel de „reacţie de oroare mondială la adresa dictaturii comuniste”. Ne aducem aminte că, în oglindă, Emil Străinu a invocat constant „Iniţiativa de Apărare Strategică” (fie ea şi rebotezată), însă conexiunile cu evenimentele din decembrie 1989 sînt fabulatorii.
Admiterea încadrării evenimentelor din decembrie 1989 în categoria sociologică a invaziei (militare de spionaj)
În capitolul 3 al acestei cărţi am arătat că încadrarea evenimentelor din 1989 în noţiunile de „revoluţie” sau „lovitură de stat” este un amplu proces de dezinformare în masă. În secţiunea „Tragedia din decembrie 1989 a fost o invazie de tip cal troian făcută de CIA, căreia i s-a dat aspect de revoluţie” am arătat în detaliu ce spune titlul său. Dintre toţi autorii Pavel Coruţ spune cel mai curat adevărul despre invazia din decembrie 1989, aşa cum nu există în nicio altă carte pe care am citit-o eu în 3 ani de documentare intensă despre acel eveniment. Dacă dintre aceste 21 cărţi semnate Pavel Coruţ pe care le-am citit eu, am selecta anumite propoziţii, fraze, paragrafe şi chiar pagini, atunci am scoate un destul de bun rezumat al cărţii de faţă. La pagina 152 din „Pacea marilor străbuni” citim o întrebare pusă de unul dintre personajele părţii literare a cărţii:
„Puteţi jura cu mâna pe inimă, cum jură cei interesaţi, că a fost o revoluţie curată, fără urmă de amestec extern?”
Iată că în această întrebare există o distincţie netă între revoluţie (realizată de popor) şi schimbarea unui regim de către o putere externă, care de cele mai multe ori e concomitentă cu o invazie. Iată ce citim la pagina 95 din cartea sa „Floarea de argint” (1993):
„Concluzie : În decembrie 1989, România s-a confruntat cu o invazie asemănătoare cu cea din Cehoslovacia în 1968. De data aceasta, însă, invazia a avut un caracter preponderent informativ-operativ (susţinută şi executată de către serviciile secrete şi trupele speciale) şi mai puţin militar; De asemenea, la invazie au participat forţe din ambele tabere, NATO şi Tratatul de la Varşovia. Datorită faptului că invadatorii nu purtau uniforme ori alte semne distinctive vizibile, populaţia nu a fost pe deplin conştientă că ţara este ocupată iar ea manipulată de străini. Invadatorii au avut cîteva scopuri comune : doborîrea şi lichidarea dictatorului Ceauşescu, distrugerea inamicului principal - Securitatea, culpabilizarea şi anihilarea psihică a Armatei.”
Remarcăm o primă contradicţie, respectiv faptul că pe el afirmă că invazia ar fost orchestrată de „serviciile secrete şi trupele speciale” dar în acelaşi timp ar fi fost de ordin „mai puţin militar”. Însă agenţiile de spionaj funcţionează ca unităţi militare. De asemenea, „NATO şi Tratatul de la Varşovia” erau de fapt alianţe militare. Am văzut în aceste secţiuni că existenţa unor dezinformatori majori din rândurile armatei, precum Alex Mihai Stoenescu, generalul Emil Străinu şi chiar acest Pavel Coruţ, atestă pe deplin că spionajul militar are şi operaţiunii de spionaj civil. Coruţ încearcă cu dibăcie să distragă atenţia dinspre DIA (DGIA), însă marile diversiuni din 1989 nu se puteau face fără concursul acestei infame instituţii, la supervizarea agenţiilor de spionaj occidentale. Dar dacă înlocuim formulele „NATO şi Tratatul de la Varşovia” şi „invazia din Cehoslovacia” cu cea a spionajului civil, aşa cum el însuşi o afirmă ambivalent, ajungem la un rezumat destul de apropiat pentru capitolului 3 cărţii mele. Invazia din Cehoslovacia s-a făcut prin tehnică militară clasică, în timp ce cea din România din 1989 s-a făcut prin racolarea unor agenţi locali de către spionajul civil şi militar care, prin acţiuni concertate, au dus la stimularea unor revolte populare şi picarea regimului. Falsa paralelă cu invazia din Cehoslovacia se regăseşte şi la pagina 79 din „Fulgerul albastru”:
„Primele semnale despre intrarea masivă a turiştilor sovietici" pe teritoriul românesc a apărut către prînz. Curios fapt că «turiştii» veneau nu numai peste Prut, ci şi peste Dunăre, din Bulgaria. Se repeta invazia din Cehoslovacia, dar cu trupele secrete.”
Vedem descris planul în ansamblu la aceeaşi pagină 79 din „Fulgerul albastru”:
„Posturile de observare secretă, instalate pe traseele indicate de noi, numărau invadatorii. Ştiam unde se vor concentra : Bucureşti, capitala ţării, locul-unde trebuiau să ia puterea ; Braşov, oraş cu tradiţii revoluţionare, unde trebuiau să blocheze trecătorile şi armata din Ardeal; Timişoara, oraş cosmopolit, cu mare densitate de agentură străină, unde trebuiau să aprindă un conflict de mari dimensiuni. Ştiam că nu vor acţiona deloc în Moldova, chiar dacă populaţia ar fi încercat să se mişte.”
La pagina 99 din „Floarea de argint” vedem o descriere ceva mai detaliată a invaziei militare de spionaj:
„O categorie distinctă de terorişti au constituit-o diversioniştii lichidatori, care au avut următoarele misiuni :
- Lichidarea unor persoane din mulţime, pentru a crea panică, a culpabiliza forţele de ordine (în a căror sarcină cădeau, automat, morţii), a crea numărul de cadavre necesar propagandei ulterioare.
- Lichidarea unor ostaşi ai Armatei, pentru a ridica suspiciuni împotriva Securităţii şi a dezlănţui războiul civil.
- Afacerea revoluţionarilor şi a trupelor de ordine, pentru a menţine starea de tensiune şi suspiciune necesară preluării puterii de către persoanele anume desemnate prin plan. De asemenea, pentru a justifica lichidarea grăbită a dictatorului şi a crea cît mai multe «probe» pentru propaganda prin mass-media şi zvonul public.
- Răspîndirea de zvonuri (verbal şi în scris) de natură a dezvolta conflictul intern, a menţine starea de suspiciune şi teamă, a crea noi «terorişti»”.
Acestui pasaj nu i se poate reproşa decât refacerea minciunii teroriştilor, care a contribuit la confuzia din decembrie 1989. Este cel mai lucid pasaj citit de mine în cărţile despre invazia din 1989, un bun rezumat aprioric al unor secţiuni din această carte. Însă preţul său este aşadar reabilitarea naraţiunii teroriştilor, care ar fi fost detaşamente cu rol de repunere a lui Ceauşescu în funcţie. Dacă se precizează că teroriştii sînt toţi posesorii de arme, legali sau ilegali, atunci această poveste are sens. Însă cuvântul „terorişti” trimite la sensul dat atunci, respectiv grupuri organizate de „contrarevoluţionari”. Teoria invaziei se regăseşte şi în cartea sa „Dincolo de frontiere”, apărută tot în 1993, la pagina 15, printr-o interogaţie:
„- Cât ştim din planurile celor care vor să repete invazia din decembrie?”
Teoria invaziei apare în mai multe locuri în cărţile sale.
Admiterea neo- (semi)colonialismului ca scop al invaziei militare din 1989
Coruţ e printre puţinii care în unele pasaje din cărţile sale admite faptul că scopul invaziei a fost cel al oricărei invazii, respectiv luarea resurselor teritoriului invadat. La pagina 177 din „Suflete de foc”, citim o întrebare revelatoare despre evenimentele din 1989:
„În cei 17 ani de «democraţie», avuţia naţională a crescut sau a scăzut drastic?”
Răspunsul e dat în partea politologico-istorică din cartea „Pacea marilor străbuni”, la pagina 157:
„Nu s-a produs o revoluţie, un progres, ci o involuţie, un regres, către forme de organizare socială deja depăşite: capitalismul primitiv (tip CDR) şi socialismul «cu faţă umană» (tip FSN).”
În ultima parte a acestui citat însă Coruţ injectează cititorului o dezinformare tipică invadatorilor postdecembrişti: „Socialismul cu faţă umană” nu este perioada de guvernare a partidelor „social-democrate” în Europa şi PD în SUA, deşi principiile sînt aceleaşi. Socialismul este o dictatură clasică de stânga aşa cum a fost în ţările Europei de Est, însă în care forţa nu a fost folosită pentru reprimarea unor proteste mari ale cetăţenilor împotriva regimului. Aceste sisteme au folosit forţa în cazuri izolate, pe grupuri restrânse sau chiar indivizi singulari. Am descris atât în documentarul conectat cu cartea de faţă, „Eroii au murit.1989. CIA”, dar şi în „Cea mai mare crimă din istorie” , şi, mai ales, în „Sadismul în politica internaţională” în ce mod capitalismul de dependent de crime în masă şi genocid. Crimele izolate ale socialismului par nişte jocuri de copii pe lângă marile crime ale istoriei ultimelor 150 de ani, specifice capitalismului. Prin urmare eticheta de „socialism cu faţă umană” nu se poate aplica guvernărilor FSN, PDSR sau PSD, în ultima titulatură. Capitalismul e cel care încearcă să-şi facă o „faţă umană” în opinia publică, uneori creând crime în numele socialismului, aşa cum a fost şi cazul invazia din decembrie 1989.
La pagina 2 din „Fulgerul albastru” citim:
„România nu este înfrîntă ! Este numai temporar ocupată de invadatori nevăzuţi şi de slugile acestora. Ea nu va deveni o colonie sau o piaţă pentru mărfurile soldate în alte ţări.”
Peste 35 de ani vedem că previziunile sale s-au împlinit, dar în sens invers. La pagina 18 din cartea sa „Mântuirea de după cumplita rătăcire”, editura Coruţ Pavel, Bucureşti 2009, citim (semi) afirmarea colonialismului postdecembrist:
„Majoritatea covârşitoare a liderilor politico-economici şi administrativi din ultimii 19 ani s-au declarat creştini, au jurat pe biblie să apere interesele naţionale şi şi-au înţesat birourile cu icoane. Aceasta nu i-a oprit să fure ca în codru, să trădeze interesele naţionale, să proletarizeze populaţia în masă şi să înstrăineze majoritatea avuţiei naţionale, transformându-ne patria într-o semicolonie a marilor capitaluri străine.”
Ideea este reluată la pagina 154 din aceeaşi carte:
„Toţi politicienii epocii de tranziţie din România au avut birourile pline de icoane «sfinţite», dar, prin corupţia, iresponsabilitatea şi incompetenţa lor, ne-au transformat patria într-o semicolonie a unor trusturi străine şi pe noi, în sclavi moderni. Ne trebuie decenii de învăţătură şi muncă disperată pentru a ne reveni la statutul de oameni liberi.”
Remarcăm încă de pe acum un atac nejustificat asupra religiei pe tema dezastrului postdecembrist. Nicio religie modernă nu susţine asemenea practici, iar asocierea vreuneia dintre ele cu dezastrul naţional postdecembrist este forţată. Două dintre legile afirmate în decalogul creştin spun clar „Să nu ucizi!” şi „Să nu furi!”. Scopul unui astfel de artificiu dezinformaţional este izolarea de mediul social proxim a celor care sînt dispuşi să creadă astfel de adevăruri nerecunoscute de naraţiunea oficială. Am să revin în următoarea secţiune în detaliu şi la această strategie de dezinformare.
Descrierea dezinformării media naţionale şi internaţionale
Concomitent cu invazia militară de spionaj avem şi dezinformare media orchestrată de aceleaşi forţe, dar realizată exclusiv în realitatea concretă. la pagina 125 din prima sa carte „Quinta spartă”, publicată în 1993, citim:
„… teribilul „genocid" de la Timişoara a fost o farsă grosolană, o înscenare macabră, cu scoaterea morţilor din morminte.”
Puţini autori au afirmat acest adevăr. Era însă şi mai bine dacă el ar fi şi dat exemplul cu minciuna oficială a aruncării cu acid peste aceste cadavre, mincinos dată ca făcută de regimul Ceauşescu; prin această minciună s-a oferit o falsă explicaţie opiniei publice a faptului că acele cadavre erau în stare avansată de putrefacţie, datând de câteva luni (deci nu puteau fi ucise în acele zile de regimul Ceauşescu). Apoi ar fi trebuit menţionată manufacturarea cadavrelor mamei şi copilului, imagine care a circulat pe tot mapamondul în acele zile, despre care am descris la ora 02.46 din documentar. Trebuia aici amintit şi de medicul erou Milan Dressler de la morga Timişoara, care a recunoscut acele cadavre, date la TV ca victime ale represiunii regimului, deşi el le prelucrase chiar şi cu câteva luni în urmă. El a luptat 2 ani de zile ca să restabilească adevărul istoric şi ar fi fost nimerită măcar o menţionare a sa, dacă chiar s-a dorit refacerea adevărului. Din fericire falsa imagine cu mama şi copilul aproape că a dispărut din spaţiul public. O să vedem astfel de jumătăţi de adevăruri spuse de Coruţ pe mai departe. Tot în „Fulgerul albastru”, la pagina 87 citim:
„Aşa o revoluţie se încinsese în Bucureşti, de pocneau posturile de televiziune din toată lumea de imagini şi ştiri. Numai că toate erau trucate. Deformate. Falsificate. Grosolan de tot.”
În mod normal Coruţ ar fi trebuit să spună şi care sînt acele imagini falsificate, dar nu o face, lăsând dovezile în suspensie. Tocmai am menţionat falsificarea imaginii cu cadavrele mamei şi copilului. Alta este însăşi manufacturarea audio a înregistrării teleconferinţei lui Ceauşescu zisă din 17 decembrie despre care am detaliat în secţiunea cu acelaşi nume din capitolul 2. În fapt, tot capitolul 2 e plin de astfel de „trucaje” realizate nu pe platourile de filmare şi nici în softurile de editare ale imaginilor, ci în însăşi realitatea concretă.
Mai jos, la aceeaşi pagină 87, citim despre dezinformarea media prin falsificarea datelor deja înregistrate, la montaj, de către profesioniştii manipulării din trusturile de presă.
„…întreg globul era inundat de ştiri false. Agresorii se întreceau în a fabrica şi transmite ştiri cît mai sîngeroase, cît mai crude, cît mai bestiale. De atîta fantezie bolnavă se ţicniseră. Uitaseră că prima lege a dezinformării este ca ştirea să fie cît de cît aproape de realitate. Cît de cît credibilă.”
Cel mai clar exemplu pentru aşa ceva este cel al dezinformărilor alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989, după cum am arătat în secţiunea cu acelaşi nume. Dar Coruţ merge şi mai departe cu descrierea dezinformării media făcută prin manipulare a celor informaţi, însă din nou fără vreun exemplu oferit. Iată ce citim la pagina 106 din aceeaşi carte:
„Cică, nu are rost să mai menţionăm şi intervenţia străină, că ne facem de rîs. Să zică lumea că n-am fost în stare să ne facem singuri revoluţia? De rîs ne-am făcut deja. Pentru că am minţit, am scos morţii din morminte, ne-am lăsat manipulaţi de o şleahtă de bandiţi internaţionali, am ucis cu sînge rece un conducător de stat (păcătos, dar conducător), ne-am ucis unii pe alţii, ne urîm în numele minciunilor pe care ni le-au băgat pe gît chiar cei pe care îi contestăm (emanaţii), nu ne vine mintea la cap decît cînd luăm şuturi în fund.”
Coruţ face aluzie şi la dovezi pentru cele afirmate mai sus abia peste aproape 20 de pagini, prin menţionarea scoaterii morţilor din morminte, după cum am văzut în citatul de mai sus. Observăm însă că textul e în aşa fel elaborat aici încât ne trimite pe cu totul alte piste decât cele ale dezinformării media menţionată la pagina 87 din această carte. Remarcăm minciuna cum că scoaterea morţilor din morminte, focul fratricid, uciderea lui Ceauşescu, dezbinarea naţională şi manipularea generală am fi făcut-o noi înşine, nu invadatorii militari. Noi românii am avea vina de a ne fi lăsaţi „manipulaţi de o şleahtă de bandiţi internaţionali”, de parcă succesul manipulării s-ar face cu acordul ţintei manipulate. Vom vedea în secţiunea următoare o mulţime de astfel de exemple care contracarează adevărurile spuse iniţial.
Despre dezinformare generală în „democraţiile liberale”
Coruţ e foarte aproape de a arăta că şi ceea ce se numeşte astăzi pompos „democraţie liberală” este tot o dictatură, făcută în special cu dezinformare şi manipulare. O astfel de idee distruge orice posibilitate ca în 1989 să fi fost o revoluţie între dictatura clasică (socialistă) şi dictatura modernă a „democraţiilor liberale”. Am argumentat în detaliu această idee în secţiunea „Nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi democraţie” din capitolul 3 . Iată ce reflecţii are unul dintre personajele sale din partea literară a cărţii „Fulgerul albastru”, la pagina 92:
„A doua armă folosită de dictatori şi invadatori este dezinformarea. Antidotul : Adevărul pur. Cît de dureros ar fi. Chiar distrugător. Căci, numai pe Adevăr se poate construi ceva durabil. Minciuna e o capcană cu multe zăvoare. Dacă ai tras unul, eşti tentat să le tragi şi pe celelalte. Nu mai poţi scăpa din minciună decît distrugînd-o. Cu adevărul. Chiar dacă te distrugi şi pe tine. Cel puţin, mori liber.”
Aş putea oricând semna un astfel de paragraf. După cum tocmai am menţionat, asemenea idei anulează în mod principial posibilitatea existenţei unei revoluţii între dictatura clasică, aşa cum a existat în România înainte de 1989, şi cea modernă, numită în mod mincinos „democraţie liberală”.
Despre manipulare prin care se guvernează în „democraţiile liberale”
În continuarea reflecţiilor personajului din partea literară a cărţii „Fulgerul albastru” (1993), care denunţa dezinformarea ca instrument al „democraţiilor liberale”, tot la pagina 92 este descrisă şi manipularea celor aflaţi în poziţii cheie să ia decizii favorabile invadatorilor, asemenea unor colonişti locali, recrutaţi din rândul colonizaţilor:
„A treia armă folosită de invadatori şi dictatori este colaboraţionismul local. Dacă toţi membri unei naţiuni ar refuza să colaboreze cu ocupantul ori dictatorul, nimeni nu ar mai fi afectat. Din păcate, firea omenească nu a ajuns încă la o astfel de perfecţiune. În orice situaţie, colaboraţioniştii îşi justifică faptele lor prin teorii generoase, aparent moderne şi umane. Practica vieţii arată însă că nici una dintre aceste teorii nu are valabilitate reală.”
Aceste idei contribuie la dezvrăjirea maselor anesteziate de aparatul de dezinformare în masă a agenţiilor de spionaj. Din păcate Coruţ nu le afirmă cât mai curând le subminează, după cum vom vedea în următoarele secţiuni .
