Uciderea generalului Vasile Milea

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

2.8.3. Uciderea generalului Vasile Milea

Precedentele acţiuni de manipulare se refereau direct la informaţie nu la realitate, fiind construite exclusiv din cuvinte ce comunică idei. Dimpotrivă, următoarele două vizează însăşi realitatea, manipularea ei în aşa fel încât să genereze ulterior idei manipulatorii adresate ţintei. O a 3-a mare importantă acţiune de manipulare a instituţiilor represive, în special a armatei, a fost moartea generalului Vasile Milea. Acest eveniment a avut reverberaţii de manipulare cu mult în afara instituţiilor represive, atingând întreaga masă a populaţiei la acea vreme. La nivel oficial astăzi se acceptă varianta că Milea n-ar fi putut face faţă presiunilor exersate de Ceauşescu asupra lui şi ar fi clacat psihic, trăgându-şi un glonţ în partea din stânga a pieptului, aproape de inimă. Glonţul a atins artera pulmonară şi acesta a murit la spital, în urma hemoragiei sau a sufocării de către un agent infiltrat în corpul medical. O să revin la această temă un pic mai jos.

Însă în acel moment moartea lui Milea a avut un impact uriaş atât în rândul opiniei publice dar în special pentru militari. Cei de la baza ierarhiei militare, împreună cu civilii au înţeles în bloc că el ar fi fost ucis direct de către însuşi Ceauşescu, din motive nu tocmai explicate. Aşa ceva a fost sugerat de generalul în rezervă Nicolae Militaru la TVR în jurul orei 14 din data de 22 decembrie, odată cu mesaj manipulator „Opriţi măcelul!”, despre care am detaliat în la punctul 1 al acestei secţiuni. Din intervenţia generalului Guşă citată mai sus rezultă că şi el credea că Milea fusese ucis. Apoi Ion Iliescu a insinuat şi el acest lucru în prima sa intervenţie la TVR. Apoi alţii au alimentat acest zvon ce a rămas activ până la simulacrul de proces de la Târgovişte în care Ceauşescu este acuzat fără echivoc de aşa ceva. Această manevră dezinformaţională a contribuit la imaginea lui Ceauşescu de om ce şi-ar fi pierdut subit minţile sau şi-ar fi arătat „adevărata faţă” de ucigaş stalinist.

Această minciună a rămas activă mult timp în conştiinţa publică. Inclusiv astăzi ea este crezută de unii, odată ce varianta sinuciderii a fost adoptată oficial. În acele zile campania de dezinformare îi crease lui Ceauşescu falsa imagine de hoţ al avuţiei naţionale, cu conturi în bănci străine, unde şi-ar fi petrecut timpul liber, în timp ce poporul trăia în austeritate. Inclusiv tema adevărată a plăţii datoriei publice de ţară părea o minciună creată de Ceauşescu pentru a ne exploata social pentru presupusul său trai de huzur, minciună construită de dictatura capitalistă care se pregătea să preia puterea. După cum voi arăta în următorul capitol, acest zvon a fost o promisiune mincinoasă pe care spionajul civil ne-a făcut-o ca popor, prin care de fapt munca noastră ar fi valorat mult mai mult, dar că Ceauşescu ar fi irosit-o în proprietăţi exotice şi conturi personale în băncile occidentale. Acesta era de fapt portretul următorilor demagogi de după 1989, pe care capitalismul sălbatic i-a proiectat încă de atunci în imaginea lui Ceauşescu. După cum voi arăta în celălalt capitol, el va fi acuzat inclusiv de distrugerea satelor, fapt care se va întâmpla ad litteram odată cu deportarea economică a milioane de români în Occident, odată cu disoluţia statului român de după 1989, după cum am arătat în detaliu la sfârşitul documentarului sau în diverse articole publicate pe Baldovin Opinius.

Astăzi au apărut destule date care arată că generalul Milea nu s-a sinucis, deşi însuşi Ceauşescu a crezut asta. Sinuciderea lui Milea nu are sens în acel context; dacă nu era de acord cu ce spunea Ceauşescu (ceea ce e puţin probabil), atunci putea demisiona foarte simplu. Dacă era de acord cu el, iarăşi nu existau motive de disperare; atunci nu erau semne de pierdere a puterii, în condiţiile în care el văzuse cu ochii lui cu o zi înainte la mitingul din 21 faptul că dictatorul era încă iubit de popor. Probabil că şi el fusese manipulat la fel ca şi Ceauşescu că România a fost atacată de Ungaria. Aceasta era principala ameninţare pe care cei din jurul lui Ceauşescu (nu spionii CIA) o aveau în acel moment. Sinuciderea lui în faţa unei invazii înseamnă un refuz de a lupta, ceea ce nu se potriveşte cu spiritul lui de parvenit, în căutare de funcţii şi avantaje.

Apoi, varianta sinuciderii lui Vasile Milea conţine o inconsistenţă psihologică majoră. El era un general cinic care îşi urmărea propriul interes. Era dispus să încalce legile morale şi juridice pentru propriul avantaj material. La sfârşitul anului 1964 a fost prins cu anumite matrapazlâcuri la unitatea din Medgidia pe care o conducea, şi puţin a fost să nu fie condamnat. Putea executa cu sânge rece ordine doar pentru a intra în graţiile lui Ceauşescu, fără să aibă remuşcări. Sinuciderea din ruşine pentru că ar fi fost umilit de cearta lui Ceauşescu nu are sens cu personalitatea sa cinică. De asemenea, nici ameninţarea cu plutonul de execuţie sau doar închisoarea nu-l putea aduce într-o astfel de stare deoarece mai trecuse odată prin această experienţă în tinereţe. Şi, nu în ultimul rând, după cum mai mulţi au observat, o astfel de tentativă de sinucidere prin împuşcare în piept şi nu în cap, aşa cum fac în general militarii, este foarte nefirească.

Unul dintre eroii aflării adevărului despre decembrie 1989, Grigore Cartianu susţine o altă ipoteză privind moarte lui Milea. În chestiunea COVID a cam fost afectat de o viziune ipohondriacă (justificabil zic eu, datorită propriei structuri psihice*). Inclusiv în chestiunea decembrie 1989 Grigore Cartianu a dat dovadă de partizanat în unele analize. Sub influenţa agentului SIA îmbrăcat în culori de istoric, Alex Mihai Stoenescu, Grigore a aruncat aproape totul în spinarea KGB şi Gorbaciov, periind discret CIA, după cum voi arăta în următorul capitol al acestei cărţi.

Totuşi co-judeţeanul meu a dat dovadă de obiectivitate în chestiunea Milea. Începând cu ora 01.05 din videoul „VERDE-N FAȚĂ cu Grigore CARTIANU si Iulian UȚĂ - Crimele Revoluţiei rămân un mister, după 32 ani”” el analizează obiectiv 3 variante în care a Milea ar fi putut muri. Prima este cea oficială, amintită mai sus. A doua este cea că ar fi fost ucis de oamenii fideli lui Ceauşescu, care i se pare şi lui slabă. În sfârşit cea de-a treia, pe care el o şi susţine, este aceea că Milea doar a încercat să se rănească pentru a ieşi câteva zile din peisaj, prin spitalizare. Neprimind îngrijire adecvată, sau chiar fiind „ajutat”, el a murit ulterior.

Ipoteza autorănirii are gradul ei de coerenţă cu spiritul lui de profitor al sistemului. Dacă Milea ar fi ieşit câteva zile din joc atunci fie se putea ralia înapoi cu Ceauşescu fie cu însăşi noua putere, care părea implacabilă. Însă această variantă are câteva puncte slabe. Ceauşescu cu siguranţă ar fi avut nevoie de el viu şi îl putea da pe mâinile Securităţii să afle de ce a trădat şi ce ştie. Conform implicaţiilor acestei ipoteze, toate direcţiile converg către recuperarea, nu spre uciderea lui. De ce nu a fost îngrijit după aceea? Apoi, varianta cum că Ceauşescu l-a fi certat pentru că ar fi refuzat sau tergiversat să folosească forţa împotriva manifestanţilor (literal „marş, şi adu trupele!”), este o minciună, probabil servită de Alex Mihai Stoenescu, pe care Grigore a crezut-o. Am arătat în cele două secţiuni anterioare că însuşi Ceauşescu a refuzat în cele din urmă să accepte împuşcarea dizidenţilor, deşi a fost manipulat să se apropie de acest punct. Am văzut în prima dintre ele cum a fost manufacturată teleconferinţa sa cu oficialii de la Timişoara , mincinos datată în 17 decembrie 1989 .

Pe lângă susţinerea ipotezei autorănirii, la minutul 28 din acest video , Grigore Cartianu relatează o situaţie destul de incredibilă dar reluată de mai mulţi istorici, care citează mărturia soţiei lui Milea cum că ar fi auzit pe viu momentul împuşcăturii soţului său, în timp ce vorbea cu el la telefon. Ea mai susţine că ar fi auzit un fel de luptă înainte de zgomotul împuşcăturii. Aşa ceva exclude încă odată posibilitatea sinuciderii, atât datorită luptei cât şi datorită lipsei de atitudine conformă cu momentul. În acele momente sinucigaşul sună pentru a-şi lua la revedere, fapt ce nu s-a întâmplat prin acea convorbire telefonică. Oricum, soţia sa nu a crezut această variantă din acţiunile ei întreprinse în spaţiul public pentru aflarea adevărului faţă de moartea lui Milea.

În prima emisiune postată mai sus, Grigore spune la ora 01.11 că ar fi văzut un raport medico-legal care denotă moarte prin asfixiere mecanică. Eu nu am putut găsi vreo urmă în spaţiul public a unui astfel de raport, dar asta nu înseamnă că n-ar exista. Dimpotrivă, aş paria că există cu forma descrisă de gorjeanul meu, doar că în acest moment nu ne putem baza 100% pe acest raport. Aşadar trebuie să-l luăm ca premiză foarte probabilă. Dar şi el susţine faptul că Milea ar fi fost ucis prin asfixiere.

În contextul celor spuse până acum, mie mi se pare mult mai credibilă o altă ipoteză, respectiv că cei care l-au asfixiat l-au şi împuşcat anterior. Dar ei au fost sabotori ai lui Ceauşescu, nu de fidelii săi, aşa cum s-a spus atunci în 22 decembrie. În dimineaţa zilei de 22 decembrie dictatorul afla cu stupoare pentru prima dată despre acuzaţiile de genocid îndreptate împotriva sa la Radio Europa Liberă. O altă crimă nu putea decât să adâncească această percepţie populară, cum de fapt s-a şi întâmplat. Însă cu Milea mort, el nu prea avea altă formă de disculpare personală decât cea a acceptării sinuciderii. Dar dacă el a murit prin sufocare, aşa cum se deduce din acel posibil raport medico-legal, atunci e foarte probabil să fi fost chiar împuşcat de aceleaşi forţe care l-au şi sufocat. Autenticitatea acelui raport medical din care se deduce moartea prin asfixiere duce la o altă ipoteză: cel ce a tras în el ar fi fost un civil fără experienţă cu armele; în loc să-l nimerească în inimă, reculul a dus la schimbarea direcţiei iar glonţul a ocolit inima. Un militar cu experienţă ar fi nimerit. Dimpotrivă, un civil a dat greş, iar Milea a murit abia la spital prin asfixiere.

Această ipoteză a uciderii lui Milea fost publicată pentru prima dată de procurorul militar Dan Voinea la minutul 16 din video-ul „Interviu document cu Dan Voinea”, din postură de magistrat însărcinat pentru investigarea evenimentelor din decembrie 1989 şi de responsabil pentru „Dosarul Revoluţiei”. Spusele unor oameni ca Dan Voinea şi alţi oficiali trebuie privite cu maximă reticenţă. Acest om a fost însuşi procurorul care l-a acuzat pe Ceauşescu în acel simulacru de proces de la Târgovişte. Astfel că el e foarte probabil să fie vreun agent DGIA sau SRI şi, prin urmare, direct sau indirect, al CIA. Ca oficial, Dan Voinea nu era el lăsat de capul lui să umble prin secretele evenimentelor din decembrie 1989 dacă nu ar fi încadrat în ordinele acestor agenţii. Există riscul ca declaraţiile acestor oameni ca el să fie ordine venite pe linie ierarhică, adică dezinformări. Dar uneori pot avea ordin şi să spună adevărul tocmai pentru a disculpa pe viitor instituţia şi a câştiga încredere în opinia publică.

Eu am inserat totuşi în documentarul meu o mărturie de-a lui, după cum am făcut şi cu vechiul şi noul securist Radu Tinu de la Timişoara sau cu probabil cel mai mare dezinformator faţă de tema decembrie 1989, agentul CIA Alex Mihai Stoenescu. Însă aceste mărturii au fost confirmate şi de altele de la alţi participanţi despre care nu există suspiciuni de spioni. Nu le-am inserat pe acelea în pentru că fie video-urile în care apar aveau rezoluţie mică, fie pentru că producătorii au decis nefericit să le acopere faţa celor ce vorbeau cu exemple din cele narate sau alte imagini, şi nu se vedea clar pe buze ce spuneau. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Dan Voinea, desigur, el fiind primul care a lansat în spaţiul public această ipoteză. Aşa că, avertizez cititorul să ştie de la cine avem această informaţie şi să o cântărească cu ochiul său critic. Trebuie să judecăm critic tot ce spune conform cu principiile dezinformării în care aceste instituţii sînt specializate .

Dar, de data asta eu unul cred că Dan Voinea oferă nişte argumente importante în sprijinul acestei ipoteze şi putem tinde să credem că spune adevărul. Varianta uciderii lui Milea de altcineva explică şi faptul că a fost lăsat/ajutat să moară în loc să fie tratat medical, dar şi ciudăţenia tentativei de sinucidere prin împuşcare în piept, şi nu în cap, aşa cum fac în general militarii.

E foarte probabil ca această afirmaţie a lui Dan Voinea să fie făcută cu obiectiv de psihologie inversă, de a submina emoţional această idee pentru ca nimeni să nu o creadă. Imaginea lui Dan Voinea de om care a tergiversat finalizarea „Dosarului revoluţiei” îi diminuează autenticitatea. Foarte puţini îl mai cred pe Dan Voinea, după ce acesta a fost procuror în acel proces stalinist, cu toată tentativa în aceste decenii de a i se spăla imaginea. Poate că această afirmaţie are şi acest rol. De asemenea, însuşi spionajului civil îşi poate astfel spăla în viitor imaginea, după ce a creat acest haos dezinformaţional în jurul acelor groaznice evenimente, atât în momentul în care s-au întâmplat dar şi după. Spionajul civil poate aduce ulterior argumentul că ar fi spus adevărul dar nimeni nu l-a crezut, după ce poporul se va fi trezit din anestezia dezinformaţională despre acele evenimente din decembrie 1989.

Asasinarea lui Milea de către un sabotor al sistemului are sens în planul general de creare a haosului din decembrie 1989. Deşi Ceauşescu a sfârşit în a crede că ar fi fost un trădător, Milea putea fi fost ucis tocmai pentru că a dat semne de refuz în a-l abandona. De fapt el avea toate motivele să nu o facă. Schimbarea regimului aducea cu sine şi pierderea funcţiei de Ministru al Apărării pe care o deţinea, cu puţine şanse de a o mai recupera vreodată. De fapt el risca să fie condamnat în acest caz, aşa cum se întâmplă cu orice fel de schimbare prin forţă a unui regim. Ca ministru al apărării, el putea găsi câţiva lunetişti care să sperie pe cei 2000-3000 de manifestanţi anti-Ceauşescu din Piaţa Palatului (azi Piaţa Revoluţiei) în 22 decembrie.

De fapt Ceauşescu a fost grosolan manipulat să creadă că Milea ar fi fost un trădător şi că s-ar fi sinucis, la fel cum am fost noi înşine minţiţi ca popor şi în acele zile şi după aceea. Să ne întoarcem la citatul din stenograma şedinţei CPEx din 22 decembrie 1989, republicată în cartea lui Grigore Cartianu „Sfârşitul Ceauşeştilor. Să mori împuşcat ca un animal sălbatic”, editată de Adevărul Holding în 2010 , de la pagina 474!

„Sigur că nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi lichele.”

În momentul în care a făcut această afirmaţie, Ceauşescu a aflat de marele miting din 20 decembrie de la Timişoara, format din muncitori încolonaţi la ordin. În acel moment el a înţeles că ceva extrem de dubios s-a întâmplat, şi a invocat „agenturile străine” în generarea acestor evenimente. După asta el şi-a schimbat radical discursul despre ce se întâmpla în acele zile, abandonând ideea agitaţiei produsă de „huligani” şi adoptând pe cea a unei operaţiuni complexe produsă de spionajul civil. Între aceste două etape mai există una, cea a falsei alarme „Radu cel Frumos”, în care el a crezut după mitingul din 21 decembrie din Bucureşti, până în acel moment din dimineaţa zilei de 22, când a aflat despre mitingul din 20 decembrie de la Timişoara. Probabil că acesta este momentul celei de-a doua teleconferinţe a cărei stenogramă este publicată în cartea lui Grigore Cartianu la pagina 464, din al cărei conţinut s-a manufacturat fişierul audio despre care am analizat în secţiunea dedicată acestui eveniment .

Repet că Ceauşescu nu spune nimic despre intrarea trupelor străine în ţară la mitingul din 21, deşi tema e mult mai importantă decât nişte vitrine sparte la Timişoara, aşa cum aflăm din discursul său televizat din 20 decembrie. Acelaşi lucru se întâmplă şi la şedinţa CPEx din 22 decembrie 1989; în 22 decembrie tema intrării trupelor străine pe teritoriul României devenise ea însăşi secundară faţă de „protestul” în masă muncitorilor faţă de el şi partid. Inclusiv la procesul de la Târgovişte el vorbeşte doar o dată despre tema invadării trupelor străine şi încă odată despre rezistenţa populară, nu armată, în faţa acestei invazii. Acest fapt atestă că tema a fost importantă pentru el, dar că nu a avut suficient timp să o sudeze într-o naraţiune generală, în fluxul uriaş de informaţii pe care îl primise în ultimele zile.

O astfel de distincţie este extrem de importantă. În vâltoarea evenimentelor el deja uitase parţial de invazia militară, trecând la ideea infiltrării forţelor străine între tineri şi muncitori, în haine civile, descrişi ca „lichele”. Astfel se explică faptul că pe 24 la proces el nu a acuzat pe cei ce îl condamnau că fac parte din armate străine şi că România e invadată, ci că ei ar da o lovitură de stat, adică o uzurpare a puterii din interior. De aceea el zice la proces la minutul 19.34 că aceste trupe străine ar fi fost aduse în ţară de pucişti, şi nu că ar fi invadat ele însele România, aşa cum fusese minţit în 21 decembrie. Acesta e modul în care el a sudat în mintea sa aceste evenimente care s-au succedat cu repeziciune fantastică, din care părea că nu mai înţelege nimic. Acest aflux de informaţii, împreună cu ameninţarea cu moartea, l-au epuizat intelectual, fapt ce a făcut să aibă o prestanţă jalnică în apărarea faţă de acuzaţiile ce i s-au adus în acel simulacru de proces de la Târgovişte. Acelaşi tip de dezinformare prin creare de haos am avut în cazul Alexandra Măceşanu, lui Gheorghe Dincă întocmindu-i-se un dosar uriaş de peste 50 de volume cu balast informaţional menit să anestezieze opinia publică.

Valul acesta de informaţii l-au bulversat pur şi simplu şi i-au schimbat radical părerile lui Ceauşescu despre ce se întâmplă la Timişoara şi în ţară în decurs de zile şi chiar ore. Dar nu a avut destulă tărie de caracter să accepte că a fost manipulat şi a dat vina pe Milea, care i s-a părut că l-ar fi trădat. Dar este foarte probabil ca însuşi Milea să fi fost dezinformat, în intenţia de a crea o ruptură între cei 2. Ceauşescu l-a certat şi l-a acuzat de trădare, însă Milea tot n-a vrut să se dezică de el, urmându-şi cinic interesul descris mai sus. Pentru a nu periclita vieţile spionilor ce mărşăluiau în stradă în acel moment, Milea a fost ucis în cele din urmă şi scos din joc, o manevră cu două tăişuri. Pe de o parte eliminarea sa a micşorat riscul ca vreun lunetist să tragă la întâmplare în manifestanţi şi să ucidă vreun spion CIA deghizat în protestatar. Pe de altă parte ea a contribuit la inducerea stării de suspiciune în opinia publică faţă de dictator.

Oricum, din câte vedem din citatul de mai sus, precum şi din afirmaţia sa de la minutul 14 din înregistrarea procesului de la Târgovişte (că nu a dat ordin să se tragă în manifestanţi), cel mai probabil Ceauşescu însuşi a fost cel care a dat ordin ca armata să fie retrasă în cazărmi în 22 decembrie. Dacă n-a făcut-o direct, atunci sigur i-a ordonat asta lui Milea, în acord cu noul său nivel de înţelegere al evenimentelor. Acest ordin nu a fost al generalului Stănculescu, aşa cum au minţit în cor istoricii până acum. Stănculescu a fost un actor care a jucat rolul de pucist, pentru a ascunde de ochii opiniei publice adevărul despre decembrie 1989. Voi detalia această idee în următorul capitol. În contextul acuzaţiilor de genocid de care începuse să audă, Ceauşescu nu mai putea accepta ideea armatei prezentă pe străzi, aşa cum fusese manipulat să o susţină prin falsa alarmă „Radu cel Frumos”. După cum a afirmat în acel simulacru de proces de la Târgovişte, doar gărzile patriotice şi populaţia mai putea lupta contra „lichelelor” infiltrate între muncitori.

Pe de altă parte, pentru ofiţerii de rang înalt moartea lui Milea a fost un semn că nu se glumeşte şi că cine va opune rezistenţă „revoluţiei” şi va alege urmarea legislaţiei, va avea soarta lui. Doborârea lângă Alba Iulia a unui elicopter în care se aflau generalii Nuţă şi Mihalea a fost un al doilea mare semnal că astfel de „ghinioane” li se poate întâmpla oricui nu alege ce trebuie.

Cerinţa „Opriţi măcelul!” a lui Nicolae Militaru pe care am analizat-o la punctul 1 era şi o ameninţare la adresa celor enumeraţi mai înainte, adică comandanţii locali ai armatei române. Această acuzaţie indirectă la adresa lor îi făcea în percepţia publică responsabili pentru un măcel inexistent. Dar ea devenea şi o ameninţare în percepţia acestor capi ai armatei care suna astfel: „dacă nu vă veţi conforma planului veţi fi ucişi precum Milea. Opriţi măcelul! Salvaţi-vă! Fraternizaţi cu poporul!”. Aşa ceva este o genială acţiune de manipulare plămădită în laboratoarele de dezinformare ale CIA de care KGB nici nu visa. Aşa ceva poate face doar crema dezinformaţională al sistemului capitalist, bazat pe publicitate, marketing şi PR. Aşa se face în general politica în dictatura capitalistă, cu diferenţa că cei vizaţi nu sînt ucişi ci doar urmăriţi penal şi condamnaţi.

Ca în majoritatea cazurilor, soluţia ieşirii din impas a apărut în direct la TVR, prin aşanumitul căpitan Mihai Lupoi. El a venit să confirme „fraternizarea” armatei cu „revoluţia”, anunţată deja în mod fals înainte prin celebrul crainic Brateş care citea false mesaje de solidaritate venite din partea unor unităţi militare şi diferiţi inşi prezenţi prin studioul 4 al TVR din care se transmitea în direct. Entuziasmul teatral al celor din studio faţă de aceste mesaje a fost menit să contribuie la convingerea ofiţerilor de rang înalt să nu tragă în manifestanţi, conform legislaţiei de atunci, aşa cum am descris-o în articolul precedent, şi să accepte că „totul va fi bine”, după cum ne minţeau autorităţile în 2020 cu mascarada COVID, pentru ca apoi să plătim statul în casă cu preţurile duble în 2022. Lupoi îl va anunţa de acolo pe generalul în rezervă Militaru ca noul ministru al armatei, deşi nu avea în nici un fel autoritate de a decide o astfel de funcţie. Asta arată că acest căpitan avea o misiune clară din partea spionajului civil, fiind un agent dublu al DIA şi CIA. Afirmaţia lui era menită să îi convingă pe cât mai mulţi ofiţeri să îl accepte pe Militaru ca ministru, deşi cadrele militare îl urau profund (vezi protestul CADA din 1990 împotriva lui). Pe lângă Lupoi şi generalul Militaru, prin studioul 4 al TVR se vor mai perinda şi alţi miliari precum generalul Guşă, fiecare fiind aplaudaţi şi ovaţionaţi.

Ion Caramitru făcea apel la militari să nu urmeze ordinele venite le la superiori de arestare sau chiar împuşcare a manifestanţilor, deşi acestea au existat foarte rar. Şi căpitanul de rangul II „Cico” Dumitrescu va sugera nespunerea faţă de ordinele comandanţilor pentru militarii din Marina Militară. Pentru a fi siguri că soldaţii şi scutierii nu împrăştie manifestanţii cu gloanţe, au fost aduse în prim-plan nişte tinere, parcă luate de la concursurile de miss, care introduceau flori în ţevile armelor soldaţilor, special pentru a-i bine dispune. Două dintre ele pot fi văzute adunând astfel de flori de pe jos, probabil aruncate de soldaţi înainte din propriile puşti, şi dându-le scutierilor la minutul 5 din video-ul „Film 21.dec.89” ( care zice că ar fi fost făcut în 21 decembrie dar pe care eu îl cred făcut pe 22) .

2.2.3.4. Exemplul securistului mutilat, handbalistul Dan Marin

Dacă armatei i se făcea un culoar pentru spălare a imaginii, în schimb, Securitatea era în continuare blamată iar membrii ei descrişi ca terorişti, fideli lui Ceauşescu. Un exemplu este fostul sportiv de performanţă, campion mondial cu echipa naţională a României, handbalistul Dan Marin; asemenea tuturor sportivilor retraşi din activitate, şi el fusese re-angajat cu grad minor în Securitate. Agenţii CIA din Securitate l-au ales tocmai pe el să reprezinte imaginea instituţiei în acel moment. El a apărut desfigurat în acele zile la TVR şi dat ca exemplu de terorist după cum vedem în video-ul „Teroristul Dan Marin (TVR, decembrie 1989)” , una din multele dezinformări pe această temă, terminată totuşi cu un final fericit. El a fost menit să reprezinte Securitatea, cea fidelă regimului Ceauşescu. Observăm cum, prin această inginerie dezinformaţională, spionajul civil le-a oferit ofiţerilor din armată opţiunea de a fi aclamaţi precum Lupoi, Guşă sau Militaru, sau a fi bătuţi precum Dan Marin. Acest joc de împletire cu pedepse şi recompense este cheia manipulării în masă practicată de spionajul civil pe opinia publică precum un dresor pe animalul său.

O astfel de schimbare la nivelul de vârf al armatei s-a putut apoi propaga în toate instituţiile represive. Era momentul în care pilonii CIA din Securitate se deziceau de colegii lor fideli regimului, expunându-i blamului public dar şi atacului din partea armatei, manipulată să-şi spele imagine prin „lupta împotriva terorismului”, în variantă autohtonă. Teodor Brateş şi apoi Ion Iliescu anunţau că „trupele de Securitate au atacat unităţile militare la Sibiu”. Pe fondul acestei noi diabolizări a Securităţii, Armata a fost manipulată să-şi spele imaginea luptând de partea „binelui”, adică a „poporului revoltat”. La Sibiu ea a început un asalt cu muniţie grea asupra sediului Securităţii şi Miliţiei, aflate în apropiere. Prin această inginerie socială întreaga Securitate a fost avertizată că dacă va încerca ceva împotriva „revoluţiei”, va avea soarta lui Dan Marin şi a sediului Securităţii din Sibiu. Rezultatul a fost atitudinea din video-ul „24 decembrie 1989: Securiştii scandează jos terorismul!” , când angajaţii DSS scandează în cor în sediul lor „Sîntem cu poporul!”, „Vom lupta pentru popor!” şi „jos terorismul”, adică punct ochit – punct lovit, în sensul favorizării revoltei şi nu a stopării ei, aşa cum se întâmplase 2 ani la Braşov. Acelaşi lucru se întâmpla cu KGB peste 2 ani, când fidelii URSS împreună cu însuşi preşedintele instituţiei Vladimir Kriucikov au fost instigaţi să înceapă acel puci, ce a dus până la urmă la dizolvarea KGB.

Acum, la final, putem înţelege cum s-a făcut această uriaşă manipulare a opiniei publice şi instituţiilor represive, deopotrivă. Încă de la începutul revoltei de la Timişoara, acei piloni care bătuseră palma cu CIA i-au manipulat pe ceilalţi să accepte pasivitatea faţă de spărgătorii profesionişti de vitrine, sub falsa justificare că astfel s-ar pregăti reprimarea micii manifestaţii a enoriaşilor din parohia lui Lazlo Tokes, care protestau faţă de planul de evacuare a sa din casa parohială. Dar vedem cum un astfel de ordin manipulator a însemnat de fapt paralizarea Securităţii în câteva zile în controlul evenimentelor pe termen mediu, într-un soi de Aikido social care foloseşte forţa adversarului pentru a-l învinge.

Uciderea a 2-3 protestatari era suficient pentru a-i pune pe toţi pe fugă şi a termina cu mişcarea de protest. Din 1886, când s-au împuşcaţi greviştii de la Chicago, şi până la declanşarea Celui De-al Doilea Război Mondial astfel s-au tot „potolit” grevele muncitoreşti în SUA. Dictatura comunistă ştia la fel de bine precum cea capitalistă că astfel se pot dezmembra protestele şi grevele. Dar, în loc de 2-3 victime, partea sabotoare din Securitate a simulat subit incompetenţa şi a ucis undeva la 20 de oameni. Dacă partea fidelă din Securitate a tras în 2-3 demonstranţi pentru a-i speria şi a-i face pe ceilalţi să plece acasă, cei sabotori au început vânătoarea sistematică a celor neimplicaţi în proteste, dând impresia de amatori. Dacă partea fidelă din Securitate a arestat atât manifestanţi cât a putut prinde în 17 decembrie, cea sabotoare a arestat pe oricine îi cădea în mână, indiferent dacă era protestatar sau nu.

Deşi păreau eroi în apărarea comunismului şi al lui Ceauşescu, ei de fapt erau nişte sabotori din culise ai acestora. Laudele exagerate, împreună cu titlul de „profesor doctor şi savant de renume mondial”, acordat soţiei sale Elena, fac parte din acelaşi registru de psihologie inversă în raportul cu opinia publică. Pe lângă sabotorii de după 1989, Ceauşescu şi Elena par nişte eroi astăzi în ochii poporului; însă niciodată nu-şi vor putea reface imaginea de parveniţi cu aceste titluri nemeritate, indiferent de cât de bine îi va evalua până la urmă posteritatea. Aceste manevre de denigrare prin laudă excesivă au început cu mult înainte de haosul din 1989. Împreună cu zelul exagerării pedepsei, ele au avut rol de cal troian pentru Ceauşescu şi sistemul comunist din România, subminând din interior cei 45 de ani de evoluţie socială nemaivăzută în istoria ţării .

Analiza modului în care s-a întâmplat acest lucru în decembrie 1989 în România poate deveni etalon pentru înţelegerea modului în care instituţiile sînt manevrate din culise de nişte piloni, precum au fost cei din Securitate în generarea evenimentelor ce aveau să instige tragicul război civil din decembrie 1989. Sistemul defensiv naţional a fost paralizat, pentru ca România sa ajungă o colonie mai trebuia ca preşedintele Ceauşescu să fie eliminat. Despre cum s-a făcut acest lucru voi detalia în următoarea secţiune

* Nu o spun cu rol de defăimare ci cu atitudinea profesionistului în studii psihanalitice, care recunoaşte că majoritatea dintre noi avem o structură psihopatologică mai mult sau mai puţin depărtate de nucleul unei tulburări psihice sau a alteia.

Gabriel Baldovin