Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.3.4. Şi tu, Doina?
Fire modestă, voce caldă şi duioasă, neinteresată de câştiguri materiale, care şi-a trăit bătrâneţea cu o pensie modestă, Doina Cornea a fost etalonul femeii ideale pentru mine, un fel de sfântă a dizidenţei în faţa dictaturii, fie ea şi celei comuniste. De fiecare dată când o auzeam mă gândeam că m-am născut într-un timp greşit, că ea ar fi trebuit să fie jumătatea mea. Prea multe iubite mi-au spus să renunţ ori la ele ori la ele ori la preocupările mele de politologie. Altele mi-au fost injectate de spionajul civil pentru a mă convinge să o fac. Am întâlnit o variantă de-a ei în timpul meu în persoana defunctei Alina Popa , dar ea deja era într-o relaţie şi cuplul era prea frumos încât să mă gândesc la ceva în sensul ăsta. Exact acest sentiment de doliu îl am acum, analizând-o pe Doina Cornea. Pentru că am un sentiment că a murit şi spiritual, ca dizidentă, dincolo de moartea fizică, naturală, invers decât Alina Popa care trăieşte în noi , cei care am cunoscut-o, deşi fizic a murit.
M-am apucat s-o investighez pe Doina Cornea convins fiind că a fost o dizidentă autentică, dar manipulată cumva de pilonii CIA din Securitate să facă ce a făcut, cam ca şi Mircea Dinescu. Deja am o frică în ceea ce-l priveşte şi pe el, deşi din atâtea materiale în care l-am auzit, chiar n-am găsit nimic suspect la el până acum. Dar, după cele două experienţe cu Ursu şi Doina Cornea, am să le mai reiau odată cu mai mulată atenţie, să mă conving. Faptul că spionajul civil manipulează nu i se poate reproşa nici ei nici lui Dinescu şi nimănui. Asta e meseria lor, asta se pricep să facă. Ţintele pot ocoli manipularea sau pod cădea în plasa ei fără să aibă vreo vină. N-aş fi investigat-o deloc pe Doina Cornea dacă nu aş fi găsit la Gheorghe Ursu, despre care am analizat în secţiunea anterioară, nişte similarităţi cam ciudate cu cazul ei. La fel ca şi Gheorghe Ursu, şi Doina Cornea scria poezii, oarecum implicit prin profesia sa de filolog. Dacă el doar iubea pictura, ea chiar şi picta.
La fel ca şi Gheorghe Ursu, şi Doina Cornea a călătorit în străinătate, deşi fusese anchetată în 1949, fără să fie condamnată. La fel ca şi Ursu, şi ea a avut o fiică stabilită în Occident. Şi, coincidenţa naibii, şi ea ceruse sprijin la un oficial occidental, după cum recunoaşte cu gura ei. La minutul 49.24 din documentarul propagandistic, „Dezastrul roşu” , Doina Cornea spune că fiica sa a cerut audienţă ministrului de externe francez. Şi, pentru a duce simetria cu Gheorghe Ursu la paroxism, şi despre ea se interesau nişte oficiali occidentali. Aflăm asta din propria sa declaraţie de la minutul 30.11 din documentarul Luciei Hossu-Longin „Memorialul Durerii-DOINA CORNEA (EPISODUL 33)” , în care afirmă că fusese vizitată la propria locuinţă de ambasadorul Franţei. Peste câteva secunde aflăm apoi la minutul 30.24 că fusese vizitată şi de ambasadorul Angliei.
Iniţial mi s-au părut simple coincidenţe, însă la minutul 31.23 din acest documentar s-a produs declic-ul; Doina Cornea povesteşte că era în căutare a unei maşini străine căreia să-i înmâneze 3 texte ascunse în capul unei păpuşi pentru radio Europa Liberă, deşi era mereu urmărită de Securitate. Şi, spune ea mai departe, la sugestia soţului (…) a ieşit în centrul Clujului să abordeze o maşină străină la întâmplare până când a văzut în sfârşit una, cu numere de Belgia. A naibii coincidenţă, s-a întâmplat ca în acea maşină să fie tocmai un anume Josy Dubie. Acesta chiar voia să facă exact acel documentar denigrator despre România, „Dezastrul roşu”, cu ajutorul dizidenţei româneşti, care a devenit un fel de Europa Liberă în limba franceză. Povestea cu păpuşa e parţial filmată şi inserată la minutul 05.10 din acest documentar. Aflăm în continuare din spusele ei că Josy Dubie avea la el o listă a dizidenţilor români de la istoricul român stabilit în Franţa, Mihnea Berindei. Belgianul venise în România special pentru a-i vizita şi a le lua interviuri în scopul producerii acelui documentar. După cum spune însăşi Doina Cornea la minutul 33 din documentarul „Memorialul Durerii”, în acea listă erau notaţi dizidenţi români precum Dan Petrescu, Micea Dinescu sau Mihai Botez. Proiectul lui nu era unul personal, după cum nimeni nu ar avea curajul să meargă de capul lui în Coreea de Nord şi China astăzi pentru a face interviuri cu dizidenţii de acolo. Josy Dubie se ştia cu ambasadorul Franţei la Bucureşti, după cum aflăm în secundele următoare.
Ce noroc pe Doina Cornea să-l nimerească tocmai pe el căruia să-i de păpuşa cu textele! Asta da coincidenţă… Niciunul dintre cei din lista dizidenţilor n-a vrut să dea interviu pentru documentarul „Dezastrul roşu”, aşa că Josy Dubie s-a întors la Doina Cornea cu care a făcut în sfârşit un interviu. Providenţială întâlnire întâmplătoare în centrul Clujului, nu alta… Ne aducem aminte de aceeaşi „întâmplare” pe care a avut-o şi grevistul de la fabrica „Steagul Roşu” Marian Ricu, regizată de autorii documentarului „Braşov 1987 - doi ani prea devreme”, pe care am relatat-o în această secţiune . Asta mă face să mă gândesc la motanul Dan Voiculescu, patronul SAntenelor (sic!), care relata despre cum a devenit om de afaceri: cică mergea el aşa teleleu prin Bucureşti şi, dintr-o dată, un investitor străin l-a abordat şi i-a propus o sumă de bani să îl reprezinte. Şi de aici a pornit ascensiunea varanului. Ca să vezi ce „noroc” au unii…!
Apoi, distincţiile pe care le-a primit atestă o anumită recompensă, care vin în urma satisfacerii unui interes din partea Occidentului faţă de România şi Europa de Est în general. Acest interes a fost distrugerea economiilor locale şi deportarea economică a forţei de muncă, aşa cum am arătat în multe articole din Baldovin Concept sau la finalul documentarului meu, şi după cum voi arăta cu documente oficiale la finalul capitolului 3. În 17 noiembrie 1999 Doina Cornea primeşte titlul de „Doctor Honoris Causa a Universităţii Libere din Bruxelles”. În 2000 primeşte premiul „Legiunea de Onoare în grad de Ofiţer”, în Franţa. Apoi, în acelaşi an şi în aceeaşi ţară, primeşte „Legiunea de Onoare în grad de Comandor”. În mediul online există o fotografie cu ea alături de Regele Baudouin al Belgiei. Cine are „noroc” are, cine n-are, n-are …
Există două ipoteze pentru ascunderea sub hazardul întâmplării a unei întâlniri premeditate cu acest documentarist belgian care, printre altele, se ocupa cu cartografierea dizidenţilor români. Prima ar putea fi aceea că ea a fost manipulată de cineva din anturaj, posibil chiar soţul său, avocatul Leontin Cornel Iuhas, să caute la întâmplare o maşină străină, singura şansă de a scoate textele din ţară. Această variantă o arată ca neştiutoare a planului de denigrare prin documentarul „Dezastrul roşu”.
Cealaltă ipoteză merge pe varianta opusă, respectiv că Doina Cornea a ştiut de acest plan, dar a contribuit ea însăşi la întărirea ideii de întâmplare faţă de întâlnirea cu Josy Dubie, posibilă, dar foarte improbabilă. Prin această naraţiune fantezistă ea a încercat să ascundă faptul că această întâlnire a fost organizată de un foarte probabil agent dublu din Securitate, cu misiune de subminare a regimului. Pentru a nu-l deconspira şi a tăia dezinformaţional conexiunile dintre spionajul civil occidental şi evenimentele din decembrie 1989, ea apoi a recitat această poezie cu întâlnirea providenţială din centrul Clujului, sugerată de superiorii ierarhici. După acest episod văd altfel declaraţiile ei cum că între securişti ar fi fost şi oameni capabili şi cumsecade. Nu e o întâmplare că ea a declarat asta acum că această instituţie are o problemă cu spălarea imaginii în ochii opiniei publice, care se transmite către moştenitoarele SRI, DGIPI şi însăşi Jandarmeria. Îmi vine în minte afirmaţia agentul lui DIA deghizat în istoric, Alex Mihai Stoenescu din partea a doua din volumul 4 a cărţii „Istoria loviturilor de stat in România” care pune eşecul haosului din 1989 pe seama faptului că România ar fi fost „fără serviciu secret” până în 20 mai 1990, când s-a înfiinţat SRI. Găsim această deplângere ceva mai voalată la pagina 74 , dar foarte explicită la pagina 574
Cele două variante sunt opuse însă au un punct comun: în ambele cazuri Doina Cornea nu a fost dizidentă eroină aşa cum a fost prezentată de mass-media oficială. În primul caz, ea a fost umflată mediatic ca dizidentă. În cel de-al doilea, ea a simulat dizidenţa precum foarte probabil că a făcut-o şi Gheorghe Ursu, după cum am arătat în secţiunea anterioară. Dar, spre deosebire de acesta, în ceea ce o priveşte pe ea nu mă pot decide deocamdată care variantă e mai probabilă. Tind un pic către prima, însă există argumente pentru ambele variante. În primul caz stă însuşi fundalul său familial, de familie înstărită. La minutul 03 din documentarul „Din arhiva tvr Cluj: interviu Doina Cornea” aflăm că bunicul său fusese primar. În imaginea de mai jos o vedem alături de părinţii săi, care par nişte oameni înstăriţi, adică nişte boieri de-ai locului.
Cumva ea trebuie să aibă dizidenţa în sânge deoarece comunismul le-a luat averile bogaţilor. Faptul că a ajuns să predea la o facultate de stat în condiţiile epurărilor pe criterii de „origine sănătoasă”, e încă un mister ce ar putea fi explicat prin cealaltă ipoteză. Însă, spre deosebire de exuberanţa ţărănească autentică a lui Mircea Dinescu, Doina Cornea atestă acea educaţie elevată specifică boierilor.
La minutul 13.30 din documentarul „Memorialul Durerii-DOINA CORNEA (EPISODUL 33)” aflăm că ea a fost percheziţionată în anul 1949 de Securitate la 19 ani, pe când era studentă, în urma căreia s-a găsit asupra ei „o circulară a preasfinţitului Suciu”. A fost „anchetată 12 ore non-stop”, dar până la urmă a fost eliberată şi trecută la index până când ea a început o adevărată activitate dizidentă. Aici este momentul când intră în scenă avocatul Leontin Cornel Iuhas, cu care se va căsători şi cu care a făcut doi copii, respectiv, fiica Ariadna şi fiul Leontin Horaţiu junior, după cum vedem în această fotografie de mai jos.
La minutul 05.50 din „Dezastrul roşu” o vedem sub numele de Ariane Jukas, o franţuzire a numelui.
În această ipoteză tocmai soţul avocat e foarte probabil să fi fost omul Securităţii. Ştim foarte bine că studenţii de la drept erau şi încă sînt şi astăzi cei mai predispuşi la colaborare cu spionajul civil. Protocoalele de colaborare dintre SRI şi principalele curţi de justiţie au fost desecretizate acum câţiva ani şi au oripilat opinia publică. În condiţii normale Leontin Iuhas îşi risca foarte mult cariera ataşându-se de o femeie cu tendinţe dizidente. El denotă o inconsistenţă psihologică în ceea ce o priveşte pe Doina Cornea. Pe de o parte acest avocat nu se implică în activităţi similare în domeniul său, dar pe de altă parte o susţine în demersurile sale. Cel mai probabil el a fost cel ce i-a sugerat să iasă la „autostop occidental” în care să depună păpuşa cucele 3 scrisori către radio Europa Liberă. Am arătat în secţiunea anterioară dedicată lui Gheorghe Ursu ce riscuri de închisoare avea dizidenţa politică prin efectele articolelor 166 şi 1661 din Codul Penal al Republicii Socialiste România. Ca avocat, Leontin Iuhas cunoştea aceste riscuri ce se puteau extinde chiar către excluderea sa din baroul avocaţilor şi rămânerea pe drumuri. Faptul că a rămas împreună cu ea, fără să aibă predispoziţii dizidente e foarte dubios. Dar, dacă a fost un om al Securităţii, atunci lucrurile capătă sens. Securitatea i-ar fi putut observa predispoziţia dizidentă Doinei Cornea şi a cultivat-o prin pilonii săi sabotori, aşa cum s-a întâmplat şi cu instigarea grevei de la Fabrica „Steagul Roşu” din Braşov din 1987 despre care am detaliat în cele două secţiuni din subcapitolul anterior .
Al doilea motiv foarte important pentru care consider această variantă ceva mai probabilă este condiţia sa psihopatologică de tip histrionic. În documentarul „In memoriam Doina Cornea” , se pot observa la ea o mulţime de reacţii de râs spasmodic, fără ca acestea să vină în urma unor situaţii sau scene amuzante. În toate interviurile filmate cu ea se pot vedea astfel de reacţii. Analizate psihanalitic, ele par mai curând o autoironie, o autoflagelare pentru curajul nebunesc de a înfrunta regimul dictatorial comunist. Dar şi acest curaj nu este unul pur politic, precum există în cazul dizidentului anticomunist rus Aleksandr Soljenitsîn. Dizidenţa Doinei Cornea e dublată şi de un evident negativism isteric ce poate fi observat atât în acest râs spasmotic compulsiv cât şi în unele replici de contrazicere absurdă a interlocutorilor care îi iau interviuri. Un exemplu pentru aşa ceva se poate vedea chiar la începutul documentarului „Din arhiva tvr Cluj: interviu Doina Cornea”, amintit mai sus. La minutul 01.50 Doina Cornea îl contrazice bizar pe cel ce îi ia interviul; acesta o periază bine, descriind-o ca singura dizidentă autentică, dar la negaţia ei aproape că îi spune „mai taci naibii cucoană, că n-am toată ziua să îţi iau interviu pentru acest documentar! Trebuie să te scot eroină, că aşa-i ordinul”. Acelaşi lucru îl citim pe buzele ei chiar la începutul documentarului, când, în loc să le mulţumească manifestanţilor pentru că-i scandează numele, ea face pe modesta într-un mod tipic histrionic şi arată către popor direcţia unde ar trebui să meargă laudele. Aşa ceva este un comportament de contracarare (în psihanaliza clasică se numeşte „Formaţiune reacţionară”) a narcisismului său intens, tipic pentru tulburarea histrionică.
Educaţia histrionică se potriveşte mediului familial prosper în care ea s-a format. Predispoziţia sa spre protest se datorează tocmai nemulţumirii cu condiţia sa socială, pe fondul aspiraţiilor personale la statutul de poetă şi pictoriţă, dincolo de ce de filologă şi cadru didactic universitar. La minutul 15.10 din documentarul „In memoriam Doina Cornea” o auzim că dorea să iniţieze o reformă a învăţământului, deci avea şi aspiraţii politice serioase. Jocul acesta de-a modestia e un fel de anulare retroactivă la narcisismul specific mentalităţii de castă din care a provenit, aşa cum îl descrie psihanaliza clasică în corpul „mecanismelor de apărare ale Eului”. De aceea vedem atât în exprimare cât şi în comportamentul Doinei Cornea atitudini extrem de ambivalente, gen doi paşi înainte şi 2 înapoi. Mentalitatea sa de dreapta s-a amestecat cu o empatie nespecifică faţă de greva muncitorilor de la Braşov, deşi mulţi dintre grevişti erau infiltraţi ai Securităţii, după cum am arătat în primul subcapitol. Ei bine, tocmai această inconsistenţă în gândire şi acţiune e ceea ce spionajul civil evită. Tocmai de aceea tind cred că ea a fost mai curând manipulată spre a deveni o dizidentă, decât de a fi fost racolată şi trimisă într-o misiune clară, cu ordine precise, aşa cum cred că s-a întâmplat cu Gheorghe Ursu.
Dar, spre deosebire de Ursu, persecuţiile faţă de Doina Cornea au fost mai uşoare, în genul represiunilor sociale simulate în decembrie 1989. Ele au fost suficient de severe încât să întărâte mulţimea, dar nu atât de dure încât să o sperie şi să o facă să plece acasă. În acelaşi fel şicanele aduse Doinei Cornea au fost de fapt o joacă de copii. La minutul 47 din documentarul „Memorialul Durerii-DOINA CORNEA” amintit mai sus ea descrie într-un mod total detaşat modul în care ar fi fost scuipată, lovită cu piciorul în fund, lovită cu pumnul în piept, bătută cu vânătăi şi pălmuită de către autorităţile comuniste, amuzându-se de „latura hazlie” a acestor evenimente. Bătăile descrise de victimele Securităţii duc la pierderea inocenţei şi a „laturii hazlii” pentru oricine. Mai mult decât atât, cel mai mic procent histrionic supradimensionează cu 100 reacţia în faţa acestor abuzuri fizice. Histrionicul ajunge să simuleze catalepsia isterică şi decompensarea psihotică la cele mai mici agresiuni asupra sa. E posibil ca acestea să fi fost o joacă precum era povestea interbelică cu soţul care-i cerea soţiei să ia cojocul pe ea spre a fi protejată, pentru că o va bate. Astfel se poate interpreta şi râsul ei compulsiv când descrie aceste amintiri, despre care am amintit mai sus.
Coroborând această „latură hazlie” cu protecţia inerentă a unor piloni din Securitate, ce i-au facilitat întâlnirea providenţială cu Josy Dubie, au aş merge şi pe mâna ori a unui joc de teatru ori a unor amintiri din prima copilărie cu bătăi de la părinţi, pe care Doina Cornea le-a vândut ca preţ al dizidenţei.
Ipoteza cum că Doina Cornea ar fi fost o colaboratoare asumată şi conştientă a Securităţii are şi ea câteva puncte importante de susţinere. Primul dintre ele este recompensa faţă de fiica sa Ariadna, care a primit o bursă la Paris şi în urma căreia nu s-a mai întors, la fel ca şi fiica lui Gheorghe Ursu. Ea s-a căsătorit în Franţa cu Michel Combes, devenind Ariadna Combes.
La minutul 40.46 din documentarul „Memorialul Durerii-DOINA CORNEA (EPISODUL 33)”, Doina Cornea se cam dă singură de gol că ar fi scris la comandă un text înainte de 1989 despre reforme cerute chipurile de ea, şi pe care iniţial nu ar fi vrut să-l scrie pentru că nu se pricepe la politică, dar despre care şi-l aprecia la momentul interviului ca fiind „cel mai bun text al meu”. O astfel de situaţie cam exclude posibilitatea de a fi manipulată în tot ce a făcut înainte din 1989, deoarece şi-ar fi dat uşor seama că răspunde unui ordin. Câteva minciuni încep să curgă apoi destul de vizibil în ceea ce o priveşte, văzute cu ochiul critic, atent, nesedus de mireasma unei Jeana D’arc de România, sau o nouă Ecaterina Teodoroiu. Unele dintre ele sînt ceva mai inocente, precum cea de la minutul 34.44 din documentarul Luciei Hossu-Longin „Memorialul Durerii-DOINA CORNEA” amintit mai sus. Acolo spune că ştia că e înregistrată audio, însă nu şi video de Josy Dubie, sugerând că ar fi fost filmată cu camera ascunsă într-un bagaj. Însă, dacă privim la minutul 04.40 din documentarul „Dezastrul roşu”, o vedem privind direct în obiectivul de filmat, ceea ce atestă că ştia şi că se filmează.
La minutul 28.40 din documentarul „In memoriam Doina Cornea”, ea declară că l-a îmbrăţişat pe rectorul care a dat-o afară din corpul didactic, când l-a reîntâlnit după 1990. Asta poate fi şi o expresie a negativismului său histrionic, de a reacţiona cu emoţii şi gânduri opuse, la fentă, faţă de interlocutor. Dar poate fi şi o formulă de salut, cei doi jucând o piesă de teatru atunci, orchestrată de CIA prin agenţii lor dubli din Securitate.
Cel mai important argument în favoarea ipotezei că Doina Cornea ar fi fost un agent CIA conştient de rolul său în subminarea regimului mi se pare lipsa ei de continuare a activităţii dizidente şi faţă de capitalism. Reproşurile sale îndreptăţite faţă de sistemul comunist, care se regăsesc în scrisorile sale faţă de Ceauşescu sau cele trimise la radio Europa Liberă, au amuţit odată cu regimul capitalist, deşi ele se potrivesc perfect şi acestuia. Dacă ar fi fost doar o negativistă şi atât, atunci şi-ar fi continuat acţiunea dizidentă. Într-adevăr a avut imediat după 1990 câteva intervenţii de opoziţie faţă de Ion Iliescu şi FSN/CPUN/PDSR, însă s-a limitat la atât.
Da, am arătat mai sus că tradiţia ei familială se potriveşte mai bine peste acest sistem. Însă şi comunismul i se potrivea, ea fiind parte a neo-burgheziei comuniste. Atunci a protestat, dar după 1990 nu. Am arătat în secţiunea dedicată revoltei de la Braşov cum greviştii de atunci, în special Gavrilă Filichi, şi-au continuat activitatea dizidentă sau măcar discursul dizident şi faţă de sistemul actual. Am vorbit mai sus de Mircea Dinescu; în ciuda faptului că el a devenit un om bogat după 1989 şi şi-a mai temperat din virulenţă, şi-a continuat poziţia dizidentă. L-a criticat dur pe Iliescu şi alţi membri ai PSDR/PSD, din postură de om cu vederi politice de stânga. I-a criticat, fireşte şi pe cei de dreapta precum Băsescu şi Iohannis, şi alţii. Ăsta e profilul dizidentului autentic. A fi dizident atunci şi a tăcea acum înseamnă a susţine naraţiunea cum că ceva s-ar fi schimbat în politica românească după 1990. În mediul online o vedem pe Doina Cornea într-o fotografie făcută chiar în zilele tragice din decembrie 1989, într-unul dintre studiourile TVR alături de infamul Silviu Brucan, capul dezinformărilor de la etajul 11, care au dus la foc fratricid între instituţiile represive.
Mai jos, o vedem într-o altă ipostază alături de Brucan
Doina Cornea nu a avut nicio curiozitate şi nicio reacţie faţă de dezastrul pe care acest agent CIA l-a produs în 1989 cu acele bileţele trimise de la etajul 11 la TVR către crainicul Teodor Brateş în studioul 4, care a condus la sute de morţi prin foc fratricid. Nu a avut nicio reacţie şi nicio curiozitate faţă de dramele părinţilor ce şi-au pierdut copiii în haosul din 1989, care plângeau la în jurul anului 2010 prin studiourile de televiziune.
Mai mult decât atât, Doina Cornea s-a dovedit că are o agendă foarte ciudată după 1989, mai curând de obedientă decât de dizidentă. În documentarul „In memoriam Doina Cornea”, la ora 01.12 ea spune cum a boicotat însăşi România cerând unor oficiali americani să nu ofere clauza naţiunii celei mai favorizate ţării noastre până când demagogii de la putere în frunte cu Ion Iliescu nu făceau o anumită modificare în legea electorală. De asemenea, ea a susţinut blocarea accederii României în NATO pentru că asta i-ar fi dat lui Iliescu un avantaj politic. Observăm aici o foarte ciudată tendinţă de a pune interesele de castă ale partidelor de dreapta în faţa interesului naţional, care cam contrazice dedicaţia faţă de ceilalţi cu care se lăuda înainte de 1989.
Şi, mai mult decât atât, ea alunecă destul de dubios pe panta denigrării spiritului naţional, mult peste nivelul normal al unei critici constructive. Şi eu am criticat naţiunea română pentru unele alegeri, inclusiv în zilele noastre. Dar i-am găsit mereu circumstanţe atenuante pentru lipsa naturală de experienţă politică şi tehnologică, nu doar între 1945 şi 1989, ci în întreaga istorie a României, datorită izolării geografice inerente. De ele mai multe ori am fost naivi şi am preluat fără spirit critic autodenigrarea naţională promovată prin mass-media. Dar Doina Cornea a sărit mult calul faţă de autocritica pe care fiecare ne-am făcut-o. La minutul 26.26 din acelaşi documentar ea dă vina pentru dezastrul social post-decembrist pe "defectele" noastre naţionale. Dar înainte de 1989 era vinovat doar Ceauşescu. La minutul 14.20 declară că „sîntem distruşi” ca naţiune, în sens de netrebnici. La minutul 40.12 declară literal că "Răul, fatalitatea e in noi.". Iată că acum nu mai e vinovat Ceauşescu împreună cu comunismul, dar nici capitalismul, ci poporul cuprins de „rău”, pe care am văzut cum îl aclama cu modestie falsă la începutul documentarului. La minutul 08.30 din documentarul „Din arhiva tvr Cluj: interviu Doina Cornea”, ea spune că "sîntem ca viermii", idee reluate şi în alte documentare, precum în „Memorialul Durerii-DOINA CORNEA(EPISODUL 33) la minutul 09.45, când declară că "trăim ca nişte viermi".
Astfel de critici sar mult peste limitele unor critici constructive, căzând în denigrare naţională. Premiile primite de la forurile internaţionale menţionate mai sus încep să pară a fi pentru altceva. De fapt, multe dintre joburile bine primite pe care unii români le au astăzi sînt alimentate cu fonduri luate din exploatarea inumană a cea mai mare parte a diasporei. Acest proces este foarte eficient dacă nouă, românilor, şi est-europenilor în general, ni se inoculează ideea cum că am fi nişte demni de pedeapsă, nişte viermi, care ne plătim indulgenţe Occidentului pentru a fi iertaţi. Pentru toţi am o replică simplă: „hai sictir!”
Încă de la începutul documentarului „Romania in comunism-Dezastrul roşu”, România e prezentată ca o ţară din lumea a 3-a, cu cetăţeni subnutriţi şi cu magazinele total goale, minciună care s-a promovat până astăzi în discursurile denigratorilor naţionali. Un tânăr cu accent francez declară că ar fi slăbit 8 kilograme în 2 săptămâni de când se află în ţara noastră, sugerând că acest lucru s-ar fi datorat lipsei alimentelor. La minutul 07.15, fiica ei vorbea despre raţionalizarea cărnii, pâinii, uleiului sau zahărului, de parcă scăderea raţiei individuale ale acestor alimente, recunoscute ca nocive dacă sînt consumate în exces, ar fi lipsit total din magazine. Cei mai în vârstă pot confirma că magazinele nu erau goale aşa cum arată acest documentar la minutul 08.30, ci aşa cum vedem în imaginea de mai jos.
După cum am amintit în secţiunea aceasta dedicată grevei de la Braşov , această scenă falsă, denigratoare la adresa României, a fost preluată în două documentare marca TVR, respectiv la minutul 26.26 în „Braşov 1987 - doi ani prea devreme” şi apoi la minutul 05.06 în cel dedicat temei de faţă, respectiv „In memoriam Doina Cornea”. După cum am argumentat în acea secţiune, preluarea acestei scene de TVR atestă înfrăţirea producătorilor acestor documentare, respectiv faptul că fiecare sînt proprietatea aceloraşi grupuri de interese.
Documentarul „Romania in comunism-Dezastrul roşu” e plin de informaţii denigratoare la adresa României de dinainte de 1989, şi o să-i fac o analiză individuală mai detaliată în capitolul 4. Secţiunea de faţă s-a cam mărit, aşa că nu insist în demantelarea sa acum. Reţinem din el faptul că pe baza acestor dezinformări în sensul denigrării naţionale, majoritatea românilor chiar au ajuns subnutriţi în dictatura capitalistă, datorită lipsei banilor cu care să cumpere produsele mai diversificate din magazinele mai bine aprovizionate de astăzi. Faptul că există şi foarte mulţi obezi nu contrazice această realitate, ci atestă absurditatea socială a capitalismului, un sistem social al extremelor. Pe baza unor astfel de materiale de presă denigratoare la adresa României, comentatorii rasişti au unor meciuri de fotbal din Franţa, Germania sau Italia spuneau despre jucătorii echipei naţionale că ar fi nişte „ţigani care abia au ce să mănânce”. Din nou „hai sictir!”
Acestea sînt argumentele descrise obiectiv pentru ambele ipoteze. Acum, la finalul acestei secţiuni mă văd într-o scenă fantastică, poate chiar SF, într-un dialog cu Doina Cornea şi o întreb:
– De ce, Doina? De ce ai făcut asta? Tocmai tu care crezi în adevăr şi curaj! Tocmai tu care ai riscat propria viaţă pentru ceilalţi! Tocmai tu, care n-ai vrut nimic pentru tine şi te-ai mulţumit cu o pensie amărâtă…
Şi, asemenea unei scene din „Terminator 2” sau alt film în care extraterestrul ce-a parazitat omul îşi arată adevărata fiinţă, o aud pe Doina răspunzând ca un robot, transfigurată în creatura iniţială de dinainte de parazitarea omului în care a intrat:
– N-am făcut-o pentru mine ci pentru fiică-mea. Voia pe să locuiască pe Champs-Élysées…
Un caz destul de asemănător cu cel al Doinei Cornea, exceptând asumarea unei misiuni a spionajului civil occidental este cel al lui Laszlo Tokes, pe care îl voi descrie în următoarea secţiune .
