Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.2. Manufacturarea imaginii staliniste lui Ceauşescu în interiorul României înainte de 1989
În sub-capitolul 1 am arătat în detaliu despre cum CIA şi alte agenţii de spionaj din spaţiul capitalist pregăteau terenul pentru demonizarea mult mai întunecată a comunismului decât a fost în realitate, în scopul de a produce o spălare a imaginii capitalismului, ca reacţie de contrast a opiniei publice faţă de această operaţiune de demonizare. Am arătat cum spioni români precum Ion Mihai Pacepa, Matei Pavel Haiducu şi foarte probabil superiorul său ierarhic generalul, Nicolae Pleşiţă, au colaborat cu spionajul occidental în acest plan diabolic de înnegrire artificială a imaginii comunismului. În acest sub-capitol voi dezvălui şi acţiuni de autosabotaj organizate de astfel de agenţi dubli sau de simpli colaboratori ai spionajului civil occidental pe teritoriul României înainte de 1989. Aceste acţiuni conjugate vor duce la războiul civil din decembrie din România şi la sângeroasele războaie iugoslave ce au început 2 ani mai târziu.
Încep acest sub-capitolul 2 cu două secţiuni în care voi detalia un astfel de exemplu de sabotare din interior de către unii piloni din Securitate (DSS) a sistemului comunist în general şi a lui Ceauşescu în special. Acest exemplu este celebra grevă de la fabrica „Steagul Roşu” din Braşov, din data de 15 noiembrie 1987.
În toate materialele care abordează această temă se spune că unei părţi dintre muncitori li s-a tăiat timp de 3 luni progresiv din salariu în general între 30 % şi 50%. Se spune despre această măsură aberantă la minutul 12 din documentarul Luciei Hossu Longin „Memorialul durerii: totul despre 15 noiembrie 1987” sau la începutul (cu detalii la minutul 6) documentarului „Braşov 1987 - doi ani prea devreme (2017)” * , făcut tot de TVR . În primul din aceste două documentare, la minutul 52.25, vedem mărturia despre suma neverosimilă de un leu (1 leu) primit ca salariu atunci de o persoană în urma acestor reţineri ciudate.
În videoul numit „Razbunarea cumplita a lui Ceausescu dupa protestul muncitorilor de la Steagul Rosu Brasov contra lui” îl pe vedem pe Ceauşescu confirmând acest lucru în timp ce critica situaţia grevei de la Braşov. Aflăm din vorbele lui că o anumită secţie şi-a scos pârleala de la salariile altei secţii. Mai exact, nişte proto-capitalişti deghizaţi în proletari s-au gândit ei cum să facă niscaiva profit luând din retribuţia altor muncitori.
La minutul 06.21 din partea întâia din emisiunea moderată de Doru Mărieş intitulată „Revolta de la Brașov din 15 noiembrie 1987 partea întâi” , unul dintre protagăniştii grevei de atunci Dănuţ Iacob spune că s-ar fi depăşit planul cu 10 %. Comuniştii aveau ei multe păcate dar nerecompensarea celor care munceau nu a fost unul dintre ele. Tăierea din salariu fără niciun motiv este nespecific pentru comunism. Şi atunci se imputau anumite sume pentru rate sau diferite pagube pe care cel în cauză le-a comis. Dar atunci nu se practica tăierea nejustificată din salariu, întârzierea sau chiar neplata angajatului precum în sclavagismul clasic a apărut odată cu capitalismul sălbatic instaurat din 1989**. Comuniştii aveau o deviză „Nici muncă fără pâine/Nici pâine fără muncă”, pe care în general o urmau, şi de la care se abăteau doar puţin. Practica agricolă a elevilor şi a militarilor are o urmă de sclavagism clasic în ea, în special pentru prima categorie. Dar norma de lucru nu era una tocmai strictă, iar timpul de lucru era de 4-5 ore. Apoi, uneori elevii mergeau la cules de prune, mere, piersici şi struguri, ceea ce era o veselie pentru ei. Militarii erau bine hrăniţi, aşa că aici nu încălcau acea deviză; însă problema era recrutarea obligatorie ce deriva în muncă forţată, pe care eu o voi respinge oricând, împreună cu ideea reinstaurării comunismului în România, conform cu cele afirmate deja în introducere.
Oricum, opririle pe salariu fără justificare nu se puteau face fără ajutorul Securităţii, deoarece ele încălcau maxim acea deviză. Nimeni nu avea curajul să taie de capul lui salariile unor muncitori, care îşi realizaseră norma, dacă în spate nu ar fi fost un plan mai complex. Norma de pe timpul comunismului era uneori umflată din pix, greu de realizat, însă concret nu se lua pielea de pe angajat. Am experimentat ani de-a rândul practici incorecte ale angajatorilor care ne ridicau norma din lăcomie până când nu puteam s-o realizăm, special cu scopul de a ne tăia din salariu. Dimpotrivă, în comunism n-am auzit pe nimeni care să fi avut o parte din salariu tăiat pentru că nu şi-ar fi îndeplinit norma. Dar un unchi şi un bunic mi-au povestit de prime date pentru depăşirea normei. De aceea autorităţile comuniste au pedepsit pe cei responsabili pentru acest gest de tăiere nejustificată a salariilor la Braşov, după cum auzim din reacţia lui Ceauşescu însuşi din video-ul de mai sus. Toată conducerea fabricii a fost destituită. Directorul tehnic, Ion Anghel, şi şeful biroului plan-dezvoltare, Vasile Luca, au fost condamnaţi la închisoare cu suspendare. Cel mai probabil ei au fost vârful de lance al acestei instigări la revoltă prin tăierea salariilor. Dimpotrivă, capitalismul îi recompensează pe cei care fac aşa ceva.
În fiecare unitate de producţie era câte un informator, măcar. În mod normal Securitatea ar fi trebuit să meargă pe firul evenimentelor şi să vadă cine a dispus acele tăieri abuzive din salariu de care auzise însuşi Ceauşescu. Dacă nu a făcut-o se datorează că înşişi capii ei au susţinut o astfel de idee. Ea s-a mulţumit să încurajeze astfel de „întreprinzători particulari”, care i-au sărăcit pe cei mai mulţi şi au pus ce au luat în dreptul lor. Exact la fel se întâmplă şi astăzi prin conectarea la resursele bugetului de stat pentru îmbogăţire nejustificată. Din păcate, în ciuda promisiunilor din anii 1990 despre ce înseamnă capitalismul, majoritatea companiilor private care nu se ocupă cu comerţul primesc astfel de subvenţii de la bugetul de stat , sau chiar îl căpuşează pe de-a’ntregul. Cel mai crunt exemplu este subvenţionarea numeroaselor unor companii medicale private de la „Casa Națională de Asigurări de Sănătate”.
Aceste anomalii sociale au înmugurit încă de dinainte de 1989. Vânzătorii de la magazine îşi rotunjeau veniturile prin dosirea mărfii căutate şi revinderea ei la suprapreţ. Înainte de 1980 cei care erau prinşi că practică aşa ceva erau aspru pedepsiţi. Un astfel de caz este cel al lui Gheorghe Ștefănescu supranumit Bachus. Acesta a reuşit să se interpună în producţia de vin, care fusese restricţionată de autorităţi, şi să vândă pe piaţa neagră cantităţi impresionante, fapt ce l-a dus în situaţia de a deveni cel mai bogat om din România. Un cunoscut al unui unchi de-ai mei fusese prins cu jumătate de milion de lei strânşi din vânzarea „pe sub mână” a pâinii. Securiştii înşişi au făcut speculă cu produse luate din străinătate, unde aveau acces. Aşa a început capitalismul să submineze ca un cancer comunismul în România, încă din anii 1980, iar rezultatul îl vedem abia astăzi.
Din păcate, după 1980 astfel de cazuri nu au mai fost pedepsite, tocmai datorită intenţiei Securităţii de a sabota sistemul comunist în general şi pe Ceauşescu în particular, după cum am arătat în propriul meu documentar, „Eroii au murit. 1989. CIA”. Securitatea urma planul campaniei CIA de dezmembrare a economiilor statelor Europei de Est, materializat prin planul Scutului Antirachetă lansat de Reagan în 1983 despre care a detaliat în el începând de la minutul 46. A ajuns notorie mascarada supra-alimentării magazinelor în timpul celebrelor vizite de lucru ale dictatorului pentru a vedea nivelul de trai, urmată de retragerea mărfii după ce acesta pleca. O mulţime de utilizatori de conturi în reţelele de socializare vorbesc cu amărăciune despre asemenea întâmplări la care au luat parte. Eu personal am auzit când eram copil un grup de foşti mineri care au sabotat o bandă de producţie după ce au aruncat un obiect metalic între nişte roţi dinţate şi le-au distrus. Reparaţia era apoi făcută tot de ei, în urma căreia se alegeau cu prime consistente. Din păcate aceste gesturi au fost nişte împrumuturi ale dezastrului ce urma cu sectorul mineritului după 1989, aşa cum am făcut majoritatea sub o puternică campanie de auto denigrare naţională pe care am îmbrăţişat-o în mod naiv.
Mult timp am crezut că scăderea nivelul de trai de după 1980 s-a datorat efortului de achitare a datoriilor de ţară. Însă grosul acestei scăderi a venit de la aceşti sabotori ce pregăteau terenul pentru capitalismul sălbatic instituit după 1989. Practic, nivelul de trai al cetăţenilor a fost sistematic sabotat prin instigarea acestor mici întreprinzători particulari care au început încă de pe atunci să căpuşeze statul român. Astfel de acţiuni sînt aplicarea la scară naţională a ceea ce s-a întâmplat cu tăierea fără justificare a salariilor muncitorilor de la Braşov în 1987.
Acest model se poate observa exact la instigarea revoltei de la Braşov în 1987, care a fost un 1989 eşuat. Asemănările dintre cele două evenimente sînt uluitoare. Căpitanul de miliţie Alexandru Ionaş declară la minutul 12.57 din documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme (2017)” (varianta 76 minute) că ar fi primit ordin să-i lase pe grevişti în pace, deşi conform legislaţiei ce făceau ei era ilegal. Acest lucru e confirmat la minutul 18.50 de un participant, care spune că nimeni nu i-a împiedicat să manifesteze în stradă. La minutul 13.17 din acelaşi documentar, preşedintele asociaţiei „Braşov 15 Noiembrie 1987”, Marius Boeriu afirmă seful miliţiei Teodor Damian însuşi a deschis poarta fabricii. Acest lucru se deduce din afirmaţia subalternului Alexandru Ionaş de mai sus dar şi din cea de la minutul 14.40 când afirmă că Teodor Damian (literal a zis „conducerea miliţiei”) le-ar fi spus: "Lasă-i să iasă!" La minutul 21.40 din interviul cu poliţistul scriitor Godină intitulat „Brașov, 15 Noiembrie 1987” acelaşi Marius Boeriu spune că Teodor Damian a fost internat la spitalul de psihiatrie şi degradat apoi de autorităţile comuniste. El se arată surprins de severitatea pedepsei în raportul cu o faptă aparent inocentă de a deschide poarta fabricii. Însă întrevedem că adevăratul motiv pentru această pedeapsă constă în pasivitatea în a opri această revoltă încă din faşă, împreună cu instigarea ei.
Recunoaştem aici pasivitatea forţelor de ordine faţă de spargerea vitrinelor de la Timişoara de peste 2 ani sau faţă de protestul mic al enoriaşilor din faţa casei lui Laszlo Tokes. O coincidenţă specifică ingineriei sociale de la Timişoara este faptul că această grevă s-a întâmplat taman în timpul alegerilor pentru reprezentanţii în „Marea Adunare Națională”, un fel de Parlament astăzi. Mulţi dintre participanţii la această manifestaţie sau a spectatorilor de la balcoane au crezut că ea este un miting pro-Ceauşescu, aşa cum se făceau în acea vreme. Acest lucru este confirmat de mărturia unui manifestant care apare la minutul 18.12 din documentarul „Memorialul durerii: totul despre 15 noiembrie 1987”. Dănuţ Iacob, a declarat în aceeaşi emisiune linkată mai sus „Revolta de la Brașov din 15 noiembrie 1987 partea întâi”, la minutul 10.42, că mulţi au crezut că adunarea aceea de oameni face parte din galeria echipei de fotbal „Steagul Roşu”. Probabil că mulţi microbişti au fost astfel atraşi în mulţime deoarece atunci galeriile de fotbal organizate intrau gratis la meci.
Regăsim aici strategia de reunire a revoltaţilor faţă de relocarea pastorului Laszlo Tokes, împreună cu cea a bişniţarilor supăraţi pentru închiderea talciocului câteva zile mai înainte. Şi, exact ca şi în cazul plămădirii protestului politic la Timişoara dintr-unul administrativ din faţa casei lui Tokes din 15-16-17 decembrie 1989, şi acest protest iniţial financiar-administrativ a devenit subit unul politic, după cum declară acelaşi Dănuţ Iacob, la minutul 12.32 din primul episod al seriei „Deportaţii: Deportarea brașovenilor” . În ambele cazuri, oamenii „uitaseră” de problema pentru care protestau, trecând la uni nivel superior de protest precum scandări ca „Jos Ceauşescu!!” şi „Jos comunismul!”, opţiune politică pentru care nişte simpli muncitori de fabrică nu au formare intelectuală nici acum şi cu atât mai puţin atunci, când informaţia era cenzurată mai mult
Într-o fotografie făcută atunci vedem o manifestaţie cu pancarte, steaguri şi slogane scrise invariabil zilele anterioare, care atestă vorba unui intervievat (despre evenimentele din martie1990 de la Târgu Mureş pe care l-am inserat în propriul meu documentar) că „treaba fusese de dinainte pregătită”.
În imaginea de mai jos vedem un fel de occupy cu camioane, aşa cum s-a făcut în Canada la finalul mascaradei COVID-19 . Se poate foarte bine observa că aceste sloganuri erau scrise în stilul celor de la mitingurile organizate pentru Ceauşescu. Probabil că ele fuseseră scrise de exact aceiaşi oameni. După cum vedem, majoritatea se pretau pentru ambele manifestări. Foarte puţine erau total dizidente faţă de regim. În felul acesta, „revolta” a fost alimentată cu oameni care nu aveau idei dizidente. Exact aşa s-a întâmplat şi la revolta de la Timişoara din decembrie 1989, dar mai ales la Târgu Mureş, în martie 1990, când unor ţărani de pe lângă acest oraş li s-a spus să meargă la „revoluţie”, care nu s-ar fi terminat în decembrie anul precedent şi ar fi continuat şi atunci.
În 2021 CNSAS a publicat sentinţa penală nr. 2823 din 3 decembrie 1987 a Judecătoriei Braşov în dosarul nr. 2926/1987, în care au fost condamnaţi capii revoltei. La pagina 7 din acest document aflăm că grupul în frunte cu Aurică Geneti, Costică Sbârn şi Nicuşor Cojocea au oprit troleibuzele pentru a atrage călătorii în adunare. Acest lucru îl găsim confirmat de Dănuţ Iacob la minutul 12.52 din documentarul „Deportaţii Deportarea braşovenilor - episodul 1”, linkat mai sus. O altă confirmare o găsim şi la minutul 19.40 din documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme (2017)”. Auzim aici că oprirea troleibuzelor s-a făcut prin tragerea în jos a acelor ţevi de conectare la sârmele cu energie electrică, numite captatoare sau trolee. Invariabil ne gândim la modul în care tramvaiele au fost oprite 2 ani mai târziu, în faţa casei lui Laszlo Tokes, prin tragerea în jos a pantografelor (un fel de trolee al tramvaiului), pe care eu l-am descris la ora 02.03 din documentarul meu. Exact ca şi la Timişoara, şi la Braşov această manevră a fost o inginerie socială complexă făcută cu scopul de a alimenta revolta cu cetăţeni.
Dintre manifestanţi se remarcă Aurică Geneti, un „muncitor” cu o dicţie foarte bună şi o atitudine de lider, nu de subordonat de la baza piramidei sociale. El a fost unul dintre nucleele de instigare a revoltei. Înainte de blocarea troleibuzelor, el a creat o falsă impresie că ar fi un şef de secţie care dă ordine muncitorilor în numele conducerii spre a protesta. La minutul 12.20 din documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme” (varianta de 76 minute), dar şi în alte documentare, aflăm că el a urcat pe poarta fabricii purtând o cască albă, specifică şefilor (muncitorii purtau cască albastră), şi a început să susţină un discurs pro-revoltă. Acest lucru i-a încurajat pe nemulţumiţi să se alăture revoltei, în virtutea supunerii naturale faţă de şefi. Acest lucru este confirmat de intervievaţii din toate documentarele despre acest eveniment.
Aurică Geneti însuşi confirmă faptul că interesul său era să adune o cât mai mare masă de oameni şi să-i scoată în stradă, o idee mult prea complexă pentru a fi iniţiată de un simplu muncitor. Spre comparaţie, să ne gândim la noi, cei din generaţiile actuale de protestatari! Putem noi să facem un protest doar din simpla creare a unui eveniment pe Facebook? Am putut vreunul dintre noi, luat individual, să convingem oamenii să se revolte în stradă? Nici influencerii cu peste 10 000 de vizualizări pe postare nu au putut face aşa ceva. Cele mai mari proteste ale anilor 2012-2018 au apărut în urma unor evenimente politice reflectate în presă, precum legea sănătăţii propusă de Traian Băsescu în 2012, reclamele pro-cianurare ale RMGC din 2013 sau amendarea legilor justiţiei de către Liviu Dragnea şi PSD în 2017 şi 2018.
Dar uite că Aurică Geneti a reuşit atunci, prin celebra deja cască albă, un fel de sponsorizare a postărilor în Facebook în tehnologia actuală, de apărea în atenţia câtor mai mulţi utilizatori. Modul în care spune el că a obţinut cască albă este foarte neverosimil; la minutul12.30 din documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme” el afirmă că ar fi intrat peste un astfel de şef, cu care a produs o altercaţie ce a dus la căderea căştii acestuia. Văzând că îi şade bine cu casca, „Aurică- cască mică” s-a gândit să o poarte el. Mă mir că nu s-a declarat directorul fabricii!
În documentarul „Deportaţii Deportarea braşovenilor - episodul 2” ,parcă dorind să ne testeze „deşteptăciunea”, nea’ Aurică declară cu gura lui la minutul 20.47 că avea un nepot care era omul Securităţii. A crede că el ar fi putut fi un duşman al Securităţii iar nepotul colaborator, e o naivitate. Cel mai probabil nepotul însuşi a ajuns acolo prin recomandările sale. Oricum, el a avut rol de instigare de jos a acestei revolte, prin coordonarea cu instigarea ei şi de la nivel superior; reţinerea unor procente din salarii ce ajungeau şi la 99%, după cum am arătat mai sus, a avut rol de provocare artificială de frustrări muncitorilor. Cei care au manufacturat această măsură de reţinere a banilor se aflau la vârful ierarhiei de comandă a acestei instigări, însă unul precum Aurică Geneti se afla la mijlocul acesteia. Am găsit şi eu unul chiar între noi protestatarii #rezist, în persoana celui ce se dădea un lider al Pieţei Victoriei, Mihai Dide, faţă de care am scris un articol ajuns viral în mediul online . Ceva de genul acesta a fost şi Aurică Geneti.
Aurică Geneti este cel mai vizibil între ei datorită rolului său în încurajarea muncitorilor să iasă în stradă. Dar astfel de agenţi sau colaboratori ai Securităţii erau infiltraţi şi la nivelul cel mai jos, printre muncitorii revoltaţi. Însă, pe lângă el erau mulţi care îi instigau sau chiar răspundeau sugestiilor instigatorilor. Unii dintre ei apar în aceste documentare ca intervievaţi. Ei au lăsat involuntar anumite semne în comportament sau limbaj. Fiind nişte simpli muncitori racolaţi, cu o pregătire intelectuală redusă şi la fel o capacitate de disimulare, aceste documentare sînt pline de ceea ce psihanaliza numeşte acte ratate (parapraxis), aşa cum n-am mai găsit în nicio altă temă până acum. De exemplu, la minutul 08.04 din documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme (2017)” , o intervievată (Corina Chiriac) spune că şeful de secţie ar fi fost un … „ofiţer de serviciu pe uzină”. A fost foarte aproape să-i scape expresia „ofiţer de securitate”. Foarte probabil că acest şef de serviciu pe linie productivă era un şef şi pe linie militară. O să revin la această persoană în următoarea secţiune dedicată acestei greve.
Ceva asemănător se poate vedea şi la condamnatul din acea sentinţă Marian Ricu, de care producătorii TVR sau scenariştii din SRI care au comandat documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme” şi-au bătut joc la fel cum şi-a bătut CIA joc de noi românii ca popor în aceşti 35 de ani. Acest documentar începe cu întrebări adresate întâmplător cetăţenilor din Braşov despre semnificaţia străzii 15 noiembrie 1987 din Braşov. Cei mai mulţi, desigur, n-au ştiut să răspundă. Între ei, coincidenţă mare, apare chiar acest domn Marian Ricu la minutul 4.26, pus să joace rolul unui cetăţean oarecare, pentru a da impresia că mai sînt şi oameni care n-au uitat. A naibii coincidenţă, cum au dat ei producătorii tocmai de unul dintre cei 61, în condiţiile în care interviurile se fac cu doar vreo 10 oameni dintre aceştia! Şansa ca reporterul să dea într-un oraş de peste 237 000 de locuitori precum Braşov de unul dintre cei 61 de condamnaţi, e totuşi destul de mică. Imediat mi-am dat seama că e ceva necurat cu coincidenţa asta, pentru că el cumva va fi reuşit să fie cooptat şi în echipa de realizare a acestui documentar (sic!), pentru că îl vedem apoi la minutul 25.46 într-o altă locaţie, îmbrăcat diferit, de parcă a negociat cu reporterul să lase treaba si să umble prin oraş la făcut interviuri.
În acest documentar îl vedem cu mustaţă, şi desigur, neprezentat ca unul dintre cei 6. Ulterior, el apare cu nume şi prenume la minutul 02.33 dintr-un alt documentar TVR, respectiv episodul 4 din „Deportaţii Deportarea braşovenilor”. De data asta îl vedem cu cioc şi numai o memorie vizuală precum a mea l-ar fi putut ţine minte ca omul „luat la întâmplare” în celălalt documentar. Ei bine, la minutul 04.32 documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme” el comite un astfel de act ratat, scăpându-i expresia „de aia sînt a.. " (cu sens de „de aia sînt aici”) în loc să zică "de aia se numeşte astfel strada", la întrebarea reporterului dacă ştie semnificaţia numelui străzii. Acest act ratat atestă faptul că majoritatea intervievaţilor din aceste documentare erau „pregătiţi dinainte” cu lecţia învăţată… O să revin la această temă în următoarea secţiune. La fel ca şi în cazul majorităţii celor condamnaţi, care au refuzat să participe la aceste documentare, şi cei care au acceptat au sentimente ambivalente faţă de ce au făcut atunci, văzând în ce hal a ajuns România şi chiar propria lor fabrică, după cum se vede mai clar din începutul primului episod al seriei „Deportaţii Deportarea braşovenilor”. Probabil că renta de la CIA e destul de mică, acum că aceşti oameni nu mai reuşesc să convingă cât de întunecat era acel regim, şi mulţi au ajuns nostalgici faţă de el. Acum, când e pus să mai mintă încă odată despre cum se întâlneşte el întâmplător cu reporterul, Marian Ricu parcă vrea să spună adevărul şi răspunde „Normal că ştiu de ce se numeşte astfel strada, pentru că de aia m-aţi chemat şi de aia sînt aici…”
În concluzia acestei secţiuni, greva de la fabrica „Steagul roşu” Braşov din 1987 a fost instigată din resorturile spionajului civil, la fel ca şi haosul social din 1989. Se poate spune că Braşov 1987 a fost un 1989 eşuat, deşi majoritatea instigărilor de atunci au eşuat şi ele în ciuda faptului că „băieţii cu epoleţi” s-au mai antrenat alţi doi ani spre a ieşi treaba bine. Reluarea sa la Timişoara a fost făcută prin aducerea în scenă a unor instrumente noi, precum teroriştii şi uciderile de oameni, după cum s-a văzut în mod tragic. În următoarea secţiune voi detalia această idee.
* Documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme (2017)” este publicat în două locuri, odată cu o lungime de 1.13 ore şi apoi aici , cu o lungime de 1.16 ore , deci cu o diferenţă de 3 minute (dacă vreţi să verificaţi cele spuse ajustaţi timpul la această diferenţă!).
** Banii primiţi în plic şi munca „la negru” a fost o realitate a capitalismului sălbatic până recent. Personal îmi aduc aminte cum firma de outsourceing pentru jocuri video, AMC, oferea salariul minim pe economie pe cartea de muncă şi restul banilor din salariul negociat în plic. Cât am lucrat la ei niciodată nu am luat salariul întreg.
1.2.1. Greva muncitorilor de la fabrica „Steagul Roşu” din Braşov din data de 15 noiembrie 1987 parte dintr-un sabotaj mai larg al Securităţii asupra lui Ceauşescu începând din 1980
Încep acest sub-capitolul 2 cu două secţiuni în care voi detalia un astfel de exemplu de sabotare din interior de către unii piloni din Securitate (DSS) a sistemului comunist în general şi a lui Ceauşescu în special. Acest exemplu este celebra grevă de la fabrica „Steagul Roşu” din Braşov, din data de 15 noiembrie 1987.
În toate materialele care abordează această temă se spune că unei părţi dintre muncitori li s-a tăiat timp de 3 luni progresiv din salariu în general între 30 % şi 50%. Se spune despre această măsură aberantă la minutul 12 din documentarul Luciei Hossu Longin „Memorialul durerii: totul despre 15 noiembrie 1987” sau la începutul (cu detalii la minutul 6) documentarului „Braşov 1987 - doi ani prea devreme (2017)” * , făcut tot de TVR . În primul din aceste două documentare, la minutul 52.25, vedem mărturia despre suma neverosimilă de un leu (1 leu) primit ca salariu atunci de o persoană în urma acestor reţineri ciudate.
În videoul numit „Razbunarea cumplita a lui Ceausescu dupa protestul muncitorilor de la Steagul Rosu Brasov contra lui” îl pe vedem pe Ceauşescu confirmând acest lucru în timp ce critica situaţia grevei de la Braşov. Aflăm din vorbele lui că o anumită secţie şi-a scos pârleala de la salariile altei secţii. Mai exact, nişte proto-capitalişti deghizaţi în proletari s-au gândit ei cum să facă niscaiva profit luând din retribuţia altor muncitori.
La minutul 06.21 din partea întâia din emisiunea moderată de Doru Mărieş intitulată „Revolta de la Brașov din 15 noiembrie 1987 partea întâi” , unul dintre protagăniştii grevei de atunci Dănuţ Iacob spune că s-ar fi depăşit planul cu 10 %. Comuniştii aveau ei multe păcate dar nerecompensarea celor care munceau nu a fost unul dintre ele. Tăierea din salariu fără niciun motiv este nespecific pentru comunism. Şi atunci se imputau anumite sume pentru rate sau diferite pagube pe care cel în cauză le-a comis. Dar atunci nu se practica tăierea nejustificată din salariu, întârzierea sau chiar neplata angajatului precum în sclavagismul clasic a apărut odată cu capitalismul sălbatic instaurat din 1989**. Comuniştii aveau o deviză „Nici muncă fără pâine/Nici pâine fără muncă”, pe care în general o urmau, şi de la care se abăteau doar puţin. Practica agricolă a elevilor şi a militarilor are o urmă de sclavagism clasic în ea, în special pentru prima categorie. Dar norma de lucru nu era una tocmai strictă, iar timpul de lucru era de 4-5 ore. Apoi, uneori elevii mergeau la cules de prune, mere, piersici şi struguri, ceea ce era o veselie pentru ei. Militarii erau bine hrăniţi, aşa că aici nu încălcau acea deviză; însă problema era recrutarea obligatorie ce deriva în muncă forţată, pe care eu o voi respinge oricând, împreună cu ideea reinstaurării comunismului în România, conform cu cele afirmate deja în introducere.
Oricum, opririle pe salariu fără justificare nu se puteau face fără ajutorul Securităţii, deoarece ele încălcau maxim acea deviză. Nimeni nu avea curajul să taie de capul lui salariile unor muncitori, care îşi realizaseră norma, dacă în spate nu ar fi fost un plan mai complex. Norma de pe timpul comunismului era uneori umflată din pix, greu de realizat, însă concret nu se lua pielea de pe angajat. Am experimentat ani de-a rândul practici incorecte ale angajatorilor care ne ridicau norma din lăcomie până când nu puteam s-o realizăm, special cu scopul de a ne tăia din salariu. Dimpotrivă, în comunism n-am auzit pe nimeni care să fi avut o parte din salariu tăiat pentru că nu şi-ar fi îndeplinit norma. Dar un unchi şi un bunic mi-au povestit de prime date pentru depăşirea normei. De aceea autorităţile comuniste au pedepsit pe cei responsabili pentru acest gest de tăiere nejustificată a salariilor la Braşov, după cum auzim din reacţia lui Ceauşescu însuşi din video-ul de mai sus. Toată conducerea fabricii a fost destituită. Directorul tehnic, Ion Anghel, şi şeful biroului plan-dezvoltare, Vasile Luca, au fost condamnaţi la închisoare cu suspendare. Cel mai probabil ei au fost vârful de lance al acestei instigări la revoltă prin tăierea salariilor. Dimpotrivă, capitalismul îi recompensează pe cei care fac aşa ceva.
În fiecare unitate de producţie era câte un informator, măcar. În mod normal Securitatea ar fi trebuit să meargă pe firul evenimentelor şi să vadă cine a dispus acele tăieri abuzive din salariu de care auzise însuşi Ceauşescu. Dacă nu a făcut-o se datorează că înşişi capii ei au susţinut o astfel de idee. Ea s-a mulţumit să încurajeze astfel de „întreprinzători particulari”, care i-au sărăcit pe cei mai mulţi şi au pus ce au luat în dreptul lor. Exact la fel se întâmplă şi astăzi prin conectarea la resursele bugetului de stat pentru îmbogăţire nejustificată. Din păcate, în ciuda promisiunilor din anii 1990 despre ce înseamnă capitalismul, majoritatea companiilor private care nu se ocupă cu comerţul primesc astfel de subvenţii de la bugetul de stat , sau chiar îl căpuşează pe de-a’ntregul. Cel mai crunt exemplu este subvenţionarea numeroaselor unor companii medicale private de la „Casa Națională de Asigurări de Sănătate”.
Aceste anomalii sociale au înmugurit încă de dinainte de 1989. Vânzătorii de la magazine îşi rotunjeau veniturile prin dosirea mărfii căutate şi revinderea ei la suprapreţ. Înainte de 1980 cei care erau prinşi că practică aşa ceva erau aspru pedepsiţi. Un astfel de caz este cel al lui Gheorghe Ștefănescu supranumit Bachus. Acesta a reuşit să se interpună în producţia de vin, care fusese restricţionată de autorităţi, şi să vândă pe piaţa neagră cantităţi impresionante, fapt ce l-a dus în situaţia de a deveni cel mai bogat om din România. Un cunoscut al unui unchi de-ai mei fusese prins cu jumătate de milion de lei strânşi din vânzarea „pe sub mână” a pâinii. Securiştii înşişi au făcut speculă cu produse luate din străinătate, unde aveau acces. Aşa a început capitalismul să submineze ca un cancer comunismul în România, încă din anii 1980, iar rezultatul îl vedem abia astăzi.
Din păcate, după 1980 astfel de cazuri nu au mai fost pedepsite, tocmai datorită intenţiei Securităţii de a sabota sistemul comunist în general şi pe Ceauşescu în particular, după cum am arătat în propriul meu documentar, „Eroii au murit. 1989. CIA”. Securitatea urma planul campaniei CIA de dezmembrare a economiilor statelor Europei de Est, materializat prin planul Scutului Antirachetă lansat de Reagan în 1983 despre care a detaliat în el începând de la minutul 46. A ajuns notorie mascarada supra-alimentării magazinelor în timpul celebrelor vizite de lucru ale dictatorului pentru a vedea nivelul de trai, urmată de retragerea mărfii după ce acesta pleca. O mulţime de utilizatori de conturi în reţelele de socializare vorbesc cu amărăciune despre asemenea întâmplări la care au luat parte. Eu personal am auzit când eram copil un grup de foşti mineri care au sabotat o bandă de producţie după ce au aruncat un obiect metalic între nişte roţi dinţate şi le-au distrus. Reparaţia era apoi făcută tot de ei, în urma căreia se alegeau cu prime consistente. Din păcate aceste gesturi au fost nişte împrumuturi ale dezastrului ce urma cu sectorul mineritului după 1989, aşa cum am făcut majoritatea sub o puternică campanie de auto denigrare naţională pe care am îmbrăţişat-o în mod naiv.
Mult timp am crezut că scăderea nivelul de trai de după 1980 s-a datorat efortului de achitare a datoriilor de ţară. Însă grosul acestei scăderi a venit de la aceşti sabotori ce pregăteau terenul pentru capitalismul sălbatic instituit după 1989. Practic, nivelul de trai al cetăţenilor a fost sistematic sabotat prin instigarea acestor mici întreprinzători particulari care au început încă de pe atunci să căpuşeze statul român. Astfel de acţiuni sînt aplicarea la scară naţională a ceea ce s-a întâmplat cu tăierea fără justificare a salariilor muncitorilor de la Braşov în 1987.
Acest model se poate observa exact la instigarea revoltei de la Braşov în 1987, care a fost un 1989 eşuat. Asemănările dintre cele două evenimente sînt uluitoare. Căpitanul de miliţie Alexandru Ionaş declară la minutul 12.57 din documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme (2017)” (varianta 76 minute) că ar fi primit ordin să-i lase pe grevişti în pace, deşi conform legislaţiei ce făceau ei era ilegal. Acest lucru e confirmat la minutul 18.50 de un participant, care spune că nimeni nu i-a împiedicat să manifesteze în stradă. La minutul 13.17 din acelaşi documentar, preşedintele asociaţiei „Braşov 15 Noiembrie 1987”, Marius Boeriu afirmă seful miliţiei Teodor Damian însuşi a deschis poarta fabricii. Acest lucru se deduce din afirmaţia subalternului Alexandru Ionaş de mai sus dar şi din cea de la minutul 14.40 când afirmă că Teodor Damian (literal a zis „conducerea miliţiei”) le-ar fi spus: "Lasă-i să iasă!" La minutul 21.40 din interviul cu poliţistul scriitor Godină intitulat „Brașov, 15 Noiembrie 1987” acelaşi Marius Boeriu spune că Teodor Damian a fost internat la spitalul de psihiatrie şi degradat apoi de autorităţile comuniste. El se arată surprins de severitatea pedepsei în raportul cu o faptă aparent inocentă de a deschide poarta fabricii. Însă întrevedem că adevăratul motiv pentru această pedeapsă constă în pasivitatea în a opri această revoltă încă din faşă, împreună cu instigarea ei.
Recunoaştem aici pasivitatea forţelor de ordine faţă de spargerea vitrinelor de la Timişoara de peste 2 ani sau faţă de protestul mic al enoriaşilor din faţa casei lui Laszlo Tokes. O coincidenţă specifică ingineriei sociale de la Timişoara este faptul că această grevă s-a întâmplat taman în timpul alegerilor pentru reprezentanţii în „Marea Adunare Națională”, un fel de Parlament astăzi. Mulţi dintre participanţii la această manifestaţie sau a spectatorilor de la balcoane au crezut că ea este un miting pro-Ceauşescu, aşa cum se făceau în acea vreme. Acest lucru este confirmat de mărturia unui manifestant care apare la minutul 18.12 din documentarul „Memorialul durerii: totul despre 15 noiembrie 1987”. Dănuţ Iacob, a declarat în aceeaşi emisiune linkată mai sus „Revolta de la Brașov din 15 noiembrie 1987 partea întâi”, la minutul 10.42, că mulţi au crezut că adunarea aceea de oameni face parte din galeria echipei de fotbal „Steagul Roşu”. Probabil că mulţi microbişti au fost astfel atraşi în mulţime deoarece atunci galeriile de fotbal organizate intrau gratis la meci.
Regăsim aici strategia de reunire a revoltaţilor faţă de relocarea pastorului Laszlo Tokes, împreună cu cea a bişniţarilor supăraţi pentru închiderea talciocului câteva zile mai înainte. Şi, exact ca şi în cazul plămădirii protestului politic la Timişoara dintr-unul administrativ din faţa casei lui Tokes din 15-16-17 decembrie 1989, şi acest protest iniţial financiar-administrativ a devenit subit unul politic, după cum declară acelaşi Dănuţ Iacob, la minutul 12.32 din primul episod al seriei „Deportaţii: Deportarea brașovenilor” . În ambele cazuri, oamenii „uitaseră” de problema pentru care protestau, trecând la uni nivel superior de protest precum scandări ca „Jos Ceauşescu!!” şi „Jos comunismul!”, opţiune politică pentru care nişte simpli muncitori de fabrică nu au formare intelectuală nici acum şi cu atât mai puţin atunci, când informaţia era cenzurată mai mult
Într-o fotografie făcută atunci vedem o manifestaţie cu pancarte, steaguri şi slogane scrise invariabil zilele anterioare, care atestă vorba unui intervievat (despre evenimentele din martie1990 de la Târgu Mureş pe care l-am inserat în propriul meu documentar) că „treaba fusese de dinainte pregătită”.
În imaginea de mai jos vedem un fel de occupy cu camioane, aşa cum s-a făcut în Canada la finalul mascaradei COVID-19 . Se poate foarte bine observa că aceste sloganuri erau scrise în stilul celor de la mitingurile organizate pentru Ceauşescu. Probabil că ele fuseseră scrise de exact aceiaşi oameni. După cum vedem, majoritatea se pretau pentru ambele manifestări. Foarte puţine erau total dizidente faţă de regim. În felul acesta, „revolta” a fost alimentată cu oameni care nu aveau idei dizidente. Exact aşa s-a întâmplat şi la revolta de la Timişoara din decembrie 1989, dar mai ales la Târgu Mureş, în martie 1990, când unor ţărani de pe lângă acest oraş li s-a spus să meargă la „revoluţie”, care nu s-ar fi terminat în decembrie anul precedent şi ar fi continuat şi atunci.
În 2021 CNSAS a publicat sentinţa penală nr. 2823 din 3 decembrie 1987 a Judecătoriei Braşov în dosarul nr. 2926/1987, în care au fost condamnaţi capii revoltei. La pagina 7 din acest document aflăm că grupul în frunte cu Aurică Geneti, Costică Sbârn şi Nicuşor Cojocea au oprit troleibuzele pentru a atrage călătorii în adunare. Acest lucru îl găsim confirmat de Dănuţ Iacob la minutul 12.52 din documentarul „Deportaţii Deportarea braşovenilor - episodul 1”, linkat mai sus. O altă confirmare o găsim şi la minutul 19.40 din documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme (2017)”. Auzim aici că oprirea troleibuzelor s-a făcut prin tragerea în jos a acelor ţevi de conectare la sârmele cu energie electrică, numite captatoare sau trolee. Invariabil ne gândim la modul în care tramvaiele au fost oprite 2 ani mai târziu, în faţa casei lui Laszlo Tokes, prin tragerea în jos a pantografelor (un fel de trolee al tramvaiului), pe care eu l-am descris la ora 02.03 din documentarul meu. Exact ca şi la Timişoara, şi la Braşov această manevră a fost o inginerie socială complexă făcută cu scopul de a alimenta revolta cu cetăţeni.
Dintre manifestanţi se remarcă Aurică Geneti, un „muncitor” cu o dicţie foarte bună şi o atitudine de lider, nu de subordonat de la baza piramidei sociale. El a fost unul dintre nucleele de instigare a revoltei. Înainte de blocarea troleibuzelor, el a creat o falsă impresie că ar fi un şef de secţie care dă ordine muncitorilor în numele conducerii spre a protesta. La minutul 12.20 din documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme” (varianta de 76 minute), dar şi în alte documentare, aflăm că el a urcat pe poarta fabricii purtând o cască albă, specifică şefilor (muncitorii purtau cască albastră), şi a început să susţină un discurs pro-revoltă. Acest lucru i-a încurajat pe nemulţumiţi să se alăture revoltei, în virtutea supunerii naturale faţă de şefi. Acest lucru este confirmat de intervievaţii din toate documentarele despre acest eveniment.
Aurică Geneti însuşi confirmă faptul că interesul său era să adune o cât mai mare masă de oameni şi să-i scoată în stradă, o idee mult prea complexă pentru a fi iniţiată de un simplu muncitor. Spre comparaţie, să ne gândim la noi, cei din generaţiile actuale de protestatari! Putem noi să facem un protest doar din simpla creare a unui eveniment pe Facebook? Am putut vreunul dintre noi, luat individual, să convingem oamenii să se revolte în stradă? Nici influencerii cu peste 10 000 de vizualizări pe postare nu au putut face aşa ceva. Cele mai mari proteste ale anilor 2012-2018 au apărut în urma unor evenimente politice reflectate în presă, precum legea sănătăţii propusă de Traian Băsescu în 2012, reclamele pro-cianurare ale RMGC din 2013 sau amendarea legilor justiţiei de către Liviu Dragnea şi PSD în 2017 şi 2018.
Dar uite că Aurică Geneti a reuşit atunci, prin celebra deja cască albă, un fel de sponsorizare a postărilor în Facebook în tehnologia actuală, de apărea în atenţia câtor mai mulţi utilizatori. Modul în care spune el că a obţinut cască albă este foarte neverosimil; la minutul12.30 din documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme” el afirmă că ar fi intrat peste un astfel de şef, cu care a produs o altercaţie ce a dus la căderea căştii acestuia. Văzând că îi şade bine cu casca, „Aurică- cască mică” s-a gândit să o poarte el. Mă mir că nu s-a declarat directorul fabricii!
În documentarul „Deportaţii Deportarea braşovenilor - episodul 2” ,parcă dorind să ne testeze „deşteptăciunea”, nea’ Aurică declară cu gura lui la minutul 20.47 că avea un nepot care era omul Securităţii. A crede că el ar fi putut fi un duşman al Securităţii iar nepotul colaborator, e o naivitate. Cel mai probabil nepotul însuşi a ajuns acolo prin recomandările sale. Oricum, el a avut rol de instigare de jos a acestei revolte, prin coordonarea cu instigarea ei şi de la nivel superior; reţinerea unor procente din salarii ce ajungeau şi la 99%, după cum am arătat mai sus, a avut rol de provocare artificială de frustrări muncitorilor. Cei care au manufacturat această măsură de reţinere a banilor se aflau la vârful ierarhiei de comandă a acestei instigări, însă unul precum Aurică Geneti se afla la mijlocul acesteia. Am găsit şi eu unul chiar între noi protestatarii #rezist, în persoana celui ce se dădea un lider al Pieţei Victoriei, Mihai Dide, faţă de care am scris un articol ajuns viral în mediul online . Ceva de genul acesta a fost şi Aurică Geneti.
Aurică Geneti este cel mai vizibil între ei datorită rolului său în încurajarea muncitorilor să iasă în stradă. Dar astfel de agenţi sau colaboratori ai Securităţii erau infiltraţi şi la nivelul cel mai jos, printre muncitorii revoltaţi. Însă, pe lângă el erau mulţi care îi instigau sau chiar răspundeau sugestiilor instigatorilor. Unii dintre ei apar în aceste documentare ca intervievaţi. Ei au lăsat involuntar anumite semne în comportament sau limbaj. Fiind nişte simpli muncitori racolaţi, cu o pregătire intelectuală redusă şi la fel o capacitate de disimulare, aceste documentare sînt pline de ceea ce psihanaliza numeşte acte ratate (parapraxis), aşa cum n-am mai găsit în nicio altă temă până acum. De exemplu, la minutul 08.04 din documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme (2017)” , o intervievată (Corina Chiriac) spune că şeful de secţie ar fi fost un … „ofiţer de serviciu pe uzină”. A fost foarte aproape să-i scape expresia „ofiţer de securitate”. Foarte probabil că acest şef de serviciu pe linie productivă era un şef şi pe linie militară. O să revin la această persoană în următoarea secţiune dedicată acestei greve.
Ceva asemănător se poate vedea şi la condamnatul din acea sentinţă Marian Ricu, de care producătorii TVR sau scenariştii din SRI care au comandat documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme” şi-au bătut joc la fel cum şi-a bătut CIA joc de noi românii ca popor în aceşti 35 de ani. Acest documentar începe cu întrebări adresate întâmplător cetăţenilor din Braşov despre semnificaţia străzii 15 noiembrie 1987 din Braşov. Cei mai mulţi, desigur, n-au ştiut să răspundă. Între ei, coincidenţă mare, apare chiar acest domn Marian Ricu la minutul 4.26, pus să joace rolul unui cetăţean oarecare, pentru a da impresia că mai sînt şi oameni care n-au uitat. A naibii coincidenţă, cum au dat ei producătorii tocmai de unul dintre cei 61, în condiţiile în care interviurile se fac cu doar vreo 10 oameni dintre aceştia! Şansa ca reporterul să dea într-un oraş de peste 237 000 de locuitori precum Braşov de unul dintre cei 61 de condamnaţi, e totuşi destul de mică. Imediat mi-am dat seama că e ceva necurat cu coincidenţa asta, pentru că el cumva va fi reuşit să fie cooptat şi în echipa de realizare a acestui documentar (sic!), pentru că îl vedem apoi la minutul 25.46 într-o altă locaţie, îmbrăcat diferit, de parcă a negociat cu reporterul să lase treaba si să umble prin oraş la făcut interviuri.
În acest documentar îl vedem cu mustaţă, şi desigur, neprezentat ca unul dintre cei 6. Ulterior, el apare cu nume şi prenume la minutul 02.33 dintr-un alt documentar TVR, respectiv episodul 4 din „Deportaţii Deportarea braşovenilor”. De data asta îl vedem cu cioc şi numai o memorie vizuală precum a mea l-ar fi putut ţine minte ca omul „luat la întâmplare” în celălalt documentar. Ei bine, la minutul 04.32 documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme” el comite un astfel de act ratat, scăpându-i expresia „de aia sînt a.. " (cu sens de „de aia sînt aici”) în loc să zică "de aia se numeşte astfel strada", la întrebarea reporterului dacă ştie semnificaţia numelui străzii. Acest act ratat atestă faptul că majoritatea intervievaţilor din aceste documentare erau „pregătiţi dinainte” cu lecţia învăţată… O să revin la această temă în următoarea secţiune. La fel ca şi în cazul majorităţii celor condamnaţi, care au refuzat să participe la aceste documentare, şi cei care au acceptat au sentimente ambivalente faţă de ce au făcut atunci, văzând în ce hal a ajuns România şi chiar propria lor fabrică, după cum se vede mai clar din începutul primului episod al seriei „Deportaţii Deportarea braşovenilor”. Probabil că renta de la CIA e destul de mică, acum că aceşti oameni nu mai reuşesc să convingă cât de întunecat era acel regim, şi mulţi au ajuns nostalgici faţă de el. Acum, când e pus să mai mintă încă odată despre cum se întâlneşte el întâmplător cu reporterul, Marian Ricu parcă vrea să spună adevărul şi răspunde „Normal că ştiu de ce se numeşte astfel strada, pentru că de aia m-aţi chemat şi de aia sînt aici…”
În concluzia acestei secţiuni, greva de la fabrica „Steagul roşu” Braşov din 1987 a fost instigată din resorturile spionajului civil, la fel ca şi haosul social din 1989. Se poate spune că Braşov 1987 a fost un 1989 eşuat, deşi majoritatea instigărilor de atunci au eşuat şi ele în ciuda faptului că „băieţii cu epoleţi” s-au mai antrenat alţi doi ani spre a ieşi treaba bine. Reluarea sa la Timişoara a fost făcută prin aducerea în scenă a unor instrumente noi, precum teroriştii şi uciderile de oameni, după cum s-a văzut în mod tragic. În următoarea secţiune voi detalia această idee.
* Documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme (2017)” este publicat în două locuri, odată cu o lungime de 1.13 ore şi apoi aici , cu o lungime de 1.16 ore , deci cu o diferenţă de 3 minute (dacă vreţi să verificaţi cele spuse ajustaţi timpul la această diferenţă!).
** Banii primiţi în plic şi munca „la negru” a fost o realitate a capitalismului sălbatic până recent. Personal îmi aduc aminte cum firma de outsourceing pentru jocuri video, AMC, oferea salariul minim pe economie pe cartea de muncă şi restul banilor din salariul negociat în plic. Cât am lucrat la ei niciodată nu am luat salariul întreg.
