Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.2.13. Puncte tari şi slabe ale ipotezei că Ilici Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”) ar fi fost victimă a capitalismului stalinist
Cea de-a doua ipoteză este aceea că Ramírez Sánchez n-a comis niciunul dintre aceste atentate, şi inclusiv cel cu poliţiştii fantezişti e o manufacturare de probe . Cu unele putea să nu aibă nicio legătură, cu altele putea avea legături indirecte, fiind comise de agenţi CIA (sau ai altor agenţii naţionale subordonate CIA) infiltraţi în anturajul său. Remarcăm diferenţa faţă de prima ipoteză unde el, ca agent CIA, ar fi putut fi executantul direct al acestor atentate. Şi ipoteza articolului precedent şi aceasta poate explica detaşarea emoţională, ba chiar veselia sa în faţa camerelor de luat vederi şi a condiţiei sale fizice perfecte, descrise în secţiunea anterioară.
O astfel de atitudine de mulţumire simulează pe cea a sadicilor ucigaşi, pe care i-am descris în detaliu în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” . Dar atentatele presupus comise de Ramírez Sánchez nu sînt datorate unui profil sadic-ucigaş. Sadicii ucigaşi nu comit atrocităţile de la distanţă şi nu de-a lungul unor perioade scurte de timp, atât cât durează un atentat. Asemenea piromanilor, ei le comit de la apropiere maximă, au satisfacţia morbidă a microscopului suferinţei fizice provocate, imposibil de înţeles de noi, oamenii simplii. De asemenea, viciul lor se poate întinde pe zile şi chiar săptămâni, până când victima moare în urma rănilor.
Dar, cea mai importantă diferenţă este aceea că sadicii ucigaşi îşi pun în practică viciul departe de ochii lumii, în buncăre izolate, cu foarte mici şanse de a fi depistaţi de autorităţi. Pentru asta ei au nevoie de proprietăţi vaste şi afaceri profitabile, stabilizate pe parcursul mai multor generaţii. De aceea ei sînt înconjuraţi de respectabilitate şi încredere din partea comunităţilor în care familia lor este inserată. Am explicat în detaliu în documentarul de mai sus cum constituţia psihopatologică a sadismului ucigaş se cristalizează pe o clasă socială dominatoare minoritară, instigatoare de crize umanitare care aduc profit, conform principiilor capitalismului descrise în acest secţiunea intitulată „Utilizarea camuflată a ameninţărilor brutale pentru creşterea productivităţii (…) din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.
Ilici Ramírez Sánchez nu vine dintr-o astfel de familie multigeneraţional înstărită, după cum după cum am arătat în această miniserie dedicată lui . Însă această aventură ar fi putut să-l manipuleze şi pe el şi pe familia sa din Venezuela spre a deveni una înstărită, în schimbul acestei imagini pe care ori şi-a asumat-o din start, conform ipotezei că ar fi agent CIA, ori faţă de care s-a obişnuit, conform celei de faţă.
Un personaj precum Ramírez Sánchez, venit din lumea latino-americană cea complexată de inferioritate faţă de Europa ar fi putut fi foarte uşor manipulat de către nişte agenţi infiltraţi în anturajul său. Prin manufacturarea probelor, el a ar fi putut fi astfel ţinut departe de opinia publică printr-o metodă foarte eficientă. El ar fi putut fi realmente condamnat de un complet de judecători pe baza acestor probe măsluite la 20 de ani de închisoare sau chiar pe viaţă; însă un spion sau un anumit funcţionar şantajat sau corupt din sistemul judiciar francez ar fi putut reuşi să-l elibereze din închisoare într-o zonă izolată, asemenea celei în care a fost exilat Napoleon. După cum am spus, CIA a mai folosit această stratagemă cu spionii sârbi Jovica Stanišić şi Franko Simatović, iniţial condamnaţi de Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, şi apoi scăpaţi de închisoare la intervenţia ei directă.
Orice fel de încercare a lui Ramírez Sánchez de a-şi reface imaginea sau de a contesta condamnarea ar fi putut fi contracarată rapid de o nouă rundă de câţiva ani de închisoare. Analizând opţiunile, el a preferat să rămână ascuns, de teama unei noi condamnări. Spionajul civil i-ar fi putut oferi astfel o viaţă liniştită la bătrâneţe, refăcându-şi viaţa cu o nouă familie de care nu ştim nimic, şi eventual fiind chiar vizitat în secret de fiicele sale sau de membrii familiei sale din Venezuela. Aceştia ar fi putut primi compensaţii materiale şi pedepse tot în funcţie de agitaţia faţă de eliberarea celebrului lor membru. De fiecare dată când membrii familiei sale ar fi putut face câte un demers, pe lângă pierderea subită de bunuri materiale în contexte diferite, şi Ramírez Sánchez mai primea câteva luni de detenţie. Să ne imaginăm o discuţie la telefon sau chiar o întâlnire între ei în care Ramírez Sánchez le cere să nu mai întreprindă nimic, pentru că asta mai mult îi aduce neplăceri! Aşa manipulează spionajul civil demagogii dar şi dizidenţii pentru a-i convinge să acţioneze într-un fel sau altul. Regăsim aici celebrul sistem de pedepse şi recompense al însuşi dresajului, folosit şi în „terapia ABA”, şi aplicat iată şi la un nivel înalt. Aşa probabil că se întâmplă chiar acum cu Gheorghe Dincă şi familia lui, după ce nu s-a putut demonstra că el ar fi răpit-o pe adolescenta Alexandra Măceşanu .
Am avut şi eu câteva experienţe de acest gen, precum pierderea locuinţei şi distrugerea familiei sau furtul maşinii cu aprobarea de la nivel înalt precum Judecătoria, Parchetul sau CEDO pe care le-am considerat ghinioane până recent. Văzând însă ce au păţit şi alţi dizidenţi încep să cred că acesta e modul individual prin care spionajul civil manipulează dizidenţii. Un exemplu este pilonul principal al documentarului meu „Eroii au murit.1899. CIA” , Radu Moraru; în urma seriei de emisiuni de la postul B1 şi-a pierdut discret jobul şi de atunci lucrurile au început să ia o turnură neplăcut pentru el. Dintr-un ziarist de mare succes, şi Radu Moraru a fost treptat ruinat după ce a abordat tema lui decembrie 1989. Am colegi care au păţit la fel. Aceste metode sînt aplicarea la nivel de individ a ingineriilor sociale practicate la nivel general, pe care le-am descris în aceste documentare. Am să revin în detaliu la această temă într-un articol viitor.
Am arătat faptul că aşanumita autobiografie "L'islam révolutionnaire” înşelător scrisă din închisoare de Ramírez Sánchez, a fost oficial „completată” de ideologul de extremă dreaptă Jean-Michel Vernochet şi că această carte e un colaj . Dar, în acest colaj e posibil să fi intrat şi pasaje chiar scrise de el. La pagina 31 textul confirmă că la data publicării sale stătuse de 8 ani în închisoare, deci cel puţin acel capitol a fost scris în anii 2002-2003. După 8 ani de detenţie, în mod normal un deţinut şi-ar fi publicat gândurile şi reflexiile despre cum a ajuns acolo şi ce ar schimba dacă ar lua-o de la capăt. Dar textul din această carte are foarte puţine referiri la perioada de 10 ani în care Ramirez Sánchez ni se spune că ar fi produs acele atentate. În schimb, tema majoritar abordată în ea este invazia americană a Afganistanului din 2003. Am arătat anterior că această temă este o infiltrare ideologică în dizidenţa antirăzboi . Ea e posibil să fie plantată în acest text cu scopul denigrării dizidenţilor. Dar, dacă pasajele despre această temă chiar sînt scrise de Ramírez Sánchez, sau măcar o parte dintre ele, atunci asta e un indiciu că el se afla în libertate, şi avea acces la ştiri în loc să mediteze la ce a făcut greşit de a ajuns în detenţie, aşa cum fac în mod normal deţinuţii.
Un membru al anturajului său, care ar fi putut fi un spion CIA infiltrat în această ipoteză, este chiar soţia sa Magdalena Kopp. Am evidenţiat într-o secţiune anterioară o minciună gogonată despre numărul de răniţi al atacului cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981 , susţinută de ea în cartea „Die Terrorjahre: Mein Leben an der Seite von Carlos”, publicată în 2007 de către Deutsche Verlags-Anstalt. În 315 pagini Magdalena Kopp nu are niciun fel de amintire nostalgică faţă de relaţia ei cu Ramírez Sanchez. Aşa ceva se întâmplă fie din cauza pocăinţei religioase fie datorită unei traume suferită în acest timp. Cea mai traumatică experienţă despre care ea a vorbit în această carte este perioada de câţiva ani de închisoare. Dar, după ispăşirea pedepsei, aflăm că ea a continuat să fie aproape de el; prin urmare această experienţă nu a fost atât de traumatică. De asemenea, a locuit o perioadă alături de fiica sa Rosa în Venezuela, alături de familia lui Ramírez Sanchez, după cum se vede în prima fotografie din acest articol . Ca meserie ea era fotograf, însă o practica sporadic, fiind mereu în mişcare şi pe plecare. Profilul ei e ideal pentru racolarea în spionajul civil, deoarece această meserie îi putea asigura un venit stabil.
După modelul cărţii "L'islam révolutionnaire”, nici aceasta nu a fost scrisă numai de ea, după cum vedem încă de la începutul lecturii. Co-autoare la scrierea ei a fost licenţiata în filosofie şi sociologie, Hanne Reinhardt , născută la Marburg în 1980. A naibii coincidenţă cu „legătorul” al cărţii "L'islam révolutionnaire”, Jean-Michel Vernochet ! A naibii „precocitate pentru această fătucă; la 27 de ani, în 2007, cum a ajuns ea să coordoneze o carte foarte importantă, cu un personaj la care nu oricine avea acces…! Ce să faci cu unul ca mine, care nici astăzi nu am reuşit să-mi public „Dinamica psihologiei abisale” în format clasic, tipărit ! Noroc cu internetul ăsta …
Ei bine, această fătucă ar fi putut trage sforile pentru ca datele din cartea Magdalenei Kopp să îl arate exclusiv într-o ipostază negativă, la comanda spionajului civil. Exact aşa s-a întâmplat cu Jean-Michel Vernochet în "L'islam révolutionnaire”, după cum am arătat în secţiunea menţionată mai sus. Mică, mică, dar ridică…! Pe lângă Magdalena Kopp, alte personaje, inclusiv amantele sale, ar fi putut fi colaboratori ai CIA în manufacturarea imaginii lui Ramírez Sánchez, în sensul producerii acelor atentate sau al contrafacerii unor probe privind implicarea lui în ele.
Dezavantajul acestei ipoteze este acela că pare prea riscantă în a-l face pe Ramírez Sánchez un lider politic într-una dintre ţările Orientului Mijlociu. Numele lui a fost vehiculat în presă încă de la începutul celor 10 ani de atentate. Ar fi putut primi presiuni din partea familiei să se întoarcă de pe acest drum greşit, sau el însuşi şi-ar fi dat seama că acest drum îl va duce mai devreme sau mai târziu la închisoare. Ar fi avut timp să nege prin materiale video implicarea în acele atentate, pe care nici un lider politic important nu le-a acceptat, fapt recunoscut şi de dar şi de Magdalena Kopp în cartea sus menţionată, dar şi de John Follain „Jackal, The Complete Story of the Legendary Terrorist, Carlos the Jackal”. Ambele cărţi descriu prigoana la care el a fost supus, fiind obligat să plece din ţările est-europene şi cele din Orientul Mijlociu, odată ce a ajuns notoriu în presa internaţională. O argumentaţie solidă cum că i s-ar fi înscenat acele atentate ar fi fost o îngroşare a crăpăturii de imagine pe care spionajul civil în special CIA o are în percepţia publică. Riscul unor costuri mai mari pentru acoperirea acestor potenţiale mărturii ar fi fost mult mai mare. Ar fi fost mult mai simplu infiltrarea directă a unui agent în aceste grupuri sociale în scop de denigrare. De asta, la fel cum spuneam în primul articol din această sub-serie dedicată lui Ramírez Sánchez, înclin să cred că a fost total controlat de CIA ca agent cu drepturi depline, nu doar manipulat de alţi agenţi infiltraţi în anturajul său.
Ce-i drept, ar putea exista totuşi o îmbinare a celor 2 ipoteze, în sensul că Ramírez Sánchez a fost într-adevăr un activist de stânga ajuns convertit în activist islamic în urma unor manipulări venite de la agenţi autentici şi capcane în care el ar fi putut fi atras. Pentru a nu contesta imaginea care i s-a făcut în presă, el ar fi putut fi mituit de CIA cu sume importante de bani şi ulterior ar fi putut deveni un fel de agent al lor. În toate aceste situaţii, astfel se poate explica prosperitatea familiei sale din Venezuela, în ciuda viziunii sale politice marxiste.
În ambele ipoteze, Ramírez Sánchez alias „Carlos Şacalul este un produs al CIA, iar acele atentate sînt inginerii sociale de autosabotaj precum au fost cele de la Pearl Harbor şi 11 septembrie 2001, despre care am detaliat anterior . În aceste inginerii sociale Ramírez Sánchez are şi rolul o clonă dezinformaţională pentru imaginea lui Che Guevara. Diferenţa dintre ei e însă uriaşă. Che Guevara a rămas un militar de gherilă, nu un terorist amator aşa cum e imaginea lui Ramírez Sánchez. Am demantelat în anterior ideea că războiul de gherilă ar fi terorism amator , aşa cum CIA a manufacturat ideologic şi apoi răspândită propagandistic în ideologia oficială.
Ramírez Sánchez este o imitaţie de mâna a doua, ceva mai puţin dotat intelectual şi cu un mai slab spirit eroic, dar şi mai narcisic decât vestitul activist argentinian. Dar, iată că după o jumătate de secol „Carlos Şacalul” a fost uitat, însă Che Guevara rămâne un model pentru dizidenţii moderaţi. Popularitatea lui Che Guevara între spiritele nonconformiste din toată lumea capitalistă a rămas totuşi neschimbată în ciuda acestei inginerii sociale de denigrare. Există tricouri, filme, postere, cluburi, restaurante, hoteluri, străzi şi obiective turistice cu numele şi chipul său. De asemenea, există suspiciuni între susţinătorii săi cum că ar fi fost eliminat chiar de către CIA. Poate o să fac odată o investigaţie asupra vieţii lui, dar deocamdată mă mulţumesc să dau şi eu ca destul de probabilă această idee, în lumina altor intervenţii de acest gen în Iran (vestita operaţiune Ajax din 1953) sau America latină, printre care cea mai notorie este cea din Chile din 1973 .
Pentru mine Che Guevara nu este idealul de dizident, la fel cum nu sînt nici rezistenţii militari din OEP sau IRA. Modelele mele au fost şi vor rămâne Immanuel Kant, Michel Foucault sau Noam Chomsky, deşi ultimul a dat-o în bară în timpul plandemiei. Dar totuşi i-am apreciat lui Che Guevara spiritul rebel, neobedient, într-o lume fondată pe minciuni şi genocid. L-am folosit ca etalon într-un stencil spre miştocărirea unei alte clone demagogice locale a imaginii sale, preşedintele Traian Băsescu (cu celebra sa expresie „Iarna nu e ca vara”), care voia să pară un astfel de revoluţionar din nucleul Puterii.
Prin prezumtivele inginerii sociale, CIA l-a manufacturt pe Ramírez Sánchez alias „Carlos Şacalul în cel mai fioros terorist amator din istorie, punându-i în cârcă aceste crime cu scopul de a-l denigra pe vestitul dizident latino-american pe care l-a clonat. Dintre ele, reţinem pe cea a minciunii implicării lui Ceauşescu în atacul cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981. Pe lângă minciunile din jurul acelui eveniment arătate într-o secţiune anterioară în detaliu , cea de faţă a arătat minciunile din jurul personajului indicat despre atentatele pe care l-ar fi comis. Toate acestea au manufacturat imaginea de genocidal a lui însuşi Ceauşescu, în urma căreia au murit peste 1000 de români în decembrie 1989, şi ducând ţara pe un drum ce ameninţă însăşi naţiunea română, după cum voi arăta în următorul capitol.
Fie că Ramírez Sánchez e un activist comunist pe care spionajul civil occidental l-a transformat într-o caricatură umană, fie că e un infiltrat CIA în comunismul european sau cauza arabă, sentimentul meu e că poveştile în care a fost implicat au fost parte dintr-un test pentru nivelul de credulitate al opiniei publice internaţionale faţă de aceste inginerii sociale. În momentul în care unii dizidenţi au început semnele de întrebare şi ideile lor au început să se impregneze în grosul societăţii, au început să curgă cu sentinţe pe viaţă în contul lui pentru crime comise cu zeci de ani în urmă, şi fără probe concludente. Apoi au urmat unele mai realist făcute precum Al Quaeda şi apoi ISIS, după cum am spus anterior. Probabil că încă de pe atunci s-a folosit în Occident politica protocoalelor SRI cu curţile de justiţie practicate până de curând în România, şi denunţate ulterior. Ne aducem aminte cum probele de la SRI erau ”strict secrete”, ceea ce însemna că sentinţa era deja dată de spionajul civil. Cum nici judecătorii nu aveau acces la ele, cu atât mai puţin pot eu să spun câte dintre ele erau cu probe reale şi câte erau cu probe manufacturate, aşa cum am descris în acea secţiune linkată mai sus din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Denunţarea acelor protocoale nu e şi certitudinea că aceste practici nu se mai practică, ci doar o altă promisiune, printre multele promisiuni mincinoase pe baza cărora funcţionează capitalismul.
Cam atât despre Ramírez Sánchez alias „Carlos Şacalul”. Dacă vor apărea alte date voi reveni la acest subiect cu precizări. Reţinem din această serie de secţiuni minciunile cu privire la rolul său în atacul cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981 dar, mai ales, cele care susţin implicarea lui Ceauşescu în acest atac. Cu acest articol închei şi sub-capitolul despre legăturile Securităţii cu alte agenţii de spionaj Occidental în manufacturarea de acţiuni în afara României. În următorul capitol voi aduce detalii despre cele manufacturate de acestea în interiorul României. Primul pe listă este greva muncitorilor de la fabrica „Steagul Roşu” din Braşov din data de 15 noiembrie 1987 .
