Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.2.5. Minciuna implicării lui Ceauşescu în atacul cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981
În data de 21 Februarie 1981 o parte a sediului postului de radio Europa Liberă de la Munchen, RFG, a fost aruncată în aer de explozia unei bombe. Atât cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa cât şi diversiunea cu spionul Haiducu ce ar fi primit misiunea uciderii scriitorilor Virgil Tănase şi Paul Goma , precum şi foarte multe alte materiale media pe această temă precum acesta , sugerează sau chiar susţin direct că acest atac ar fi fost comandat de Ceauşescu prin intermediul unui terorist amator internaţional, Ilici Ramírez Sanchez, poreclit de presa occidentală „Carlos Şacalul”. Aşa ceva se vede dintr-un articol publicat chiar pe web-site-ul postului radio Europa Liberă . O să revin la cazul Ramírez Sanchez cu detalii în următorul articol. Deocamdată vreau să descriu câteva detalii despre acest eveniment.
Minciunile care au fost ţesute în legătură cu acest atac sînt absolut incredibile, asemenea celor din 1989 relatate de radio Europa Liberă, cu cei 4500 de morţi în 17 decembrie, 60 000 în 21 decembrie şi „sutele de mii de victime” din 22 decembrie, după cum voi arăta în detaliu în următorul capitol . După cum plecarea lui Ceauşescu din 22 decembrie a fost treptat mutată în 21 decembrie de către falsificatorii istoriei, pentru a institui mistificarea cum că el ar fi plecat în urma revoltei populare, în acelaşi fel majoritatea românilor nu ştiu că atacul de la Munchen împotriva sediului postului de radio Europa Liberă a fost asupra secţiei cehoslovace, nu asupra celei româneşti. Implicarea lui Ceauşescu într-un atac asupra altei secţii, care nu avea legătură cu secţia în limba română, pare mai puţin credibilă dacă se precizează acest fapt. Această tendinţă de asociere forţată între Ceauşescu şi acest atac s-a repetat pentru toţi liderii est-europeni.
În ceea ce priveşte mistificarea numărului de despre victime, s-a procedat la fel ca la noi în 1989. După cum se vede din articolul original din web-site-ul postului Europa Liberă, preşedintele său de atunci, Glen Ferguson a spus că 4 angajaţi au fost răniţi. Dar – staţi aşa! – că cei 4 corifei erau de fapt 3, după cum vedem chiar în acelaşi articol, respectiv Maria Pulda, Rudolf Skukalek şi Josef Antalic (numit aici Allan Antalis), desigur de la secţia cehoslovacă. Dintre aceştia ultimul pare că nu prea a fost rănit deloc. Despre Josef Antalic (sau Allan Antalis) n-am găsit nimic în spaţiul online. Aşadar, cei 4 corifei erau de fapt 3: Luca şi Matei … :)
Cu Vice am colaborat şi eu în trecut, oferind un interviu despre arta urbană . Oamenii de acolo sînt în mare parte faini şi obiectivi. Dar în articolele lor cu tentă politică uneori apar şi derapaje, iar subiectul 21 Februarie 1981 este un astfel de caz. În acest articol se arată corect că atacul a fost îndreptat împotriva secţiei cehoslovace , dar numărul de răniţi este dat ca 8.
Deşi articolul are câteva inexactităţi care puteau fi corectate printr-o documentare mai bună (de exemplu data atentatului a fost mutată din 21 pe 4 februarie; articolul e scris în 2021 totuşi), autoarea a fost şi ea înşelată de surse relativ la numărul de victime. Mă îndoiesc că ea ar fi scos de la sine acest număr de 8 răniţi. Probabil că datele acestea ori au venit de mai sus (de la vreun „consultant ştiinţific”) ori le-a găsi prin alte surse. De exemplu, într-un articol scris la 2 zile după atentat, intitulat „Police said today foreign agents may have planted the...” . (transcris ca variantă web, deoarece atunci internetul nu era dezvoltat) se spune că numărul răniţilor ar fi fost 8. Acelaşi lucru se spune şi la pagina 132 din cartea partenerei lui Ramírez Sanchez, Magdalena Kopp, „Die Terrorjahre: Mein Leben an der Seite von Carlos”, publicată în 2007 de către Deutsche Verlags-Anstalt. Mai mult decât atât, pe lângă cei 8 răniţi în această carte apare şi un mort în urma acestui atentat, desigur, o minciună. Remarcăm aici aceeaşi poveste cu morţii din 1989, dar spusă cumva invers, de la 8, apoi la 4 , care în final erau 3, Luca şi Matei :) …
Acum, dacă avem minte în capul nostru şi o şi folosim să analizăm ce vedem, e uşor de perceput că, la daunele produse, cu mobilier făcut ţăndări şi claie peste grămadă, cu geamurile clădirii sparte şi uşile sărite din ţâţâni nu mai supravieţuia nimeni. Cadavrele acelor oameni ar fi trebuit să fie de nerecunoscut. Au existat nişte materiale media care au încercat să tragă de păr numărul victimelor, în acord cu felul în care arată urmele exploziei. De exemplu, în acest vlogul numit „How Radio Won the Cold War – DOCUMENTARY” , la minutul 15 se susţine minciuna gogonată cum că în urma exploziei ar fi murit şi doi corespondenţi români ai postului . La fel se spune şi despre secţia bulgară, unde ar fi murit un corespondent bulgar. Dar, la fel ca şi în cazul de mai sus, nu există nicio confirmare pentru aşa ceva, totul fiind una din lungul şir de minciuni cu care ţările est-europene au fost destabilizate.
„Europa Liberă” a minţit ceva mai subtil decât vloggerul de mai sus. Poate odată o să intru în amănunte privind toate minciunile spuse de acest post de radio de-a lungul timpului, în special faţă de acest eveniment din 1981 şi faţă de cele din 1989 din România. În capitolul 2 voi avea o dedicată munciunilor sale din decembrie 1989. Deocamdată mă voi concentra pe această poveste cu cei 4 răniţi corifei care erau trei, respectiv Pulda şi Skukalek, pentru că cel de-al treilea nu prea există.
În data de 5 martie 2003, adică la 32 de ani de la acel eveniment, Maria Pulda a apărut ca parte vătămată într-un proces privind acest atac, după cum vedem în imaginea de mai jos.
Rănile par urâte, dar nu pe toată suprafaţa feţei. Asta înseamnă că, cumva, doar un obiect contondent a lovit-o în acea zonă, dar nu suflul exploziei. Acesta i-ar fi mutilat întreaga faţă, nu doar o parte. Dincolo de asta, o vedem undeva pe la 70 de ani, într-adevăr cu cicatrice pe faţă, dar într-o condiţie bună. Dacă a supravieţuit cel puţin 32 de ani de la atentat, putem deduce că n-a fost rănită grav.
Despre Rudolf Skukalek nu există vreo fotografie în spaţiul online, cel puţin din ce am putut eu găsi până acum. Aflăm că a murit pe 26 iulie 2008, la 87 de ani , adică la 37 de ani de la acel eveniment. Ceva îmi spune că nici el nu a fot rănit grav devreme ce a avut o viaţă atât de lungă. Dacă cumva atentatele prelungesc vârsta, atunci ar trebui să se facă o companie specializată pe aşa ceva, să nu ai dăm banii pe medicamente…
Despre Josef Antalic (sau Allan Antalis), după cum tocmai am spus, deocamdată n-am găsit aboslut nimic în spaţiul online. Mai caut. Dar e posibil să fie un personaj inventat precum Victor/ Victoriţa, născut/ă subit chiar atunci în decembrie 1989, sub gloanţe, la sediul Televiziunii (copil destinat să ajungă celebru…), şi anunţată de vestitul căpitan Lupoi… O să vedem în capitolul 2 o mulţime de astfel de victime fictive în cazul tragediei din decembrie 1989, după cum cele mai multe din „sutele de mii de victime” anunţate de postul „Europa Liberă” au fost de fapt fictive.
Acest eveniment din 21 Februarie 1981 de la Munchen pare manufacturat nu spre a deveni un rechizitoriu sau o carte detaliată, ci pentru a fi o ştire de 2-3 minute pentru a manipula opinia publică. La fel ca şi în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa, asocierile sînt forţate nefiresc pentru a crea aceste legături şi nu rezistă la analiză detaliată. Am văzut în articolul precedent faptul că, luat la analiză detaliată, nici măcar documentarul „Afacerea Tănase” nu aduce o dovadă palpabilă despre implicarea lui Ceauşescu în misiunea de ucidere a scriitorilor anticomunişti Virgil Tănase şi Paul Goma. Totul este un ritual de sugestie hipnotică a spectatorului care se reduce la o simplă mărturie a unui spion dezertor, pentru care ar trebui să avem circumspecţie.
La fel ca şi probele concrete (nu mărturiile dubioase ale unui spion) despre acest eveniment, nu există în spaţiul public nicio dovadă privind implicarea lui Ceauşescu în acest atac cu bombă şi nici măcar a lui Ilici Ramírez Sánchez, (zis Carlos Şacalul), după cum voi arăta în detaliu în următorul articol . În 2006 el a făcut o plângere la CEDO pentru condiţiile de detenţie din Franţa. Vedem chiar din web-site-ul instituţiei că el îşi ispăşea o pedeapsă în urma condamnării de o instanţă franceză pentru uciderea a doi agenţi de poliţie 27 June 1975 .
Deşi acesta a fost condamnat şi închis în Franţa, nici până astăzi nu s-au găsi probe concludente ale legăturilor lui cu Ceauşescu. În cartea sa „Orizonturi roşii”, Pacepa a făcut nişte conexiuni fanteziste şi indirecte, prin intermediul lui Yasser Arafat şi alte verigi prin intermediul lui Yasser Arafat şi alte verigi puţin credibile, după cum le-am detaliat într-o secţiune anterioară .
Povestea cu angajarea regimului Ceauşescu în activităţi terorist-amatoare prin plătirea unor terorişti amatori pentru a produce atentate printre criticii săi este o manufacturare de probe, la fel ca multe altele în ceea ce priveşte comunismul în Europa de Est. Ea e la fel de fantezistă ca şi cea cu presupusa represiune stalinistă din decembrie 1989, care, deşi era extrem de represivă, totuşi n-ar fi putut controla un popor neînarmat. Dacă Ceauşescu sau partea fidelă lui din Securitate l-ar fi angajat pe acest Ramírez Sánchez să comită astfel de atentate împotriva dizidenţilor încă din 1981, cum se face că şi-ar fi pus un agent propriu să comită un atentat similar asupra scriitorilor anticomunişti Virgil Tănase şi Paul Goma, în loc să continue cu acest gen de mercenari?
Ceauşescu ca şi Securitatea ştiau foarte bine faptul că acest post de radio a fost fondat şi finanţat de CIA, după cum recunoaşte însăşi web-siteul său . Prima sa zi de emisie s-a întâmplat chiar de ziua naţională a SUA, în data de 04 Iulie 1950 (ziua naţională a SUA). Aşadar acest post de radio a fost menit să fie un cadou al CIA pentru Europa, sau invers… Germania Federală era atunci aproape un stat SUA, aşa că un atac asupra postului „Europa Liberă” ar fi fost cu uşurinţă luat ca atac asupra SUA. A crede că Ceauşescu ar fi fost atât de nesăbuit încât să comande un atac, fie el şi indirect, asupra SUA, o ţară de la care el voia anumite facilităţi economice precum „Clauza naţiunii celei mai favorizate”, e o mare naivitate. Dimpotrivă, faptul că generalul Pleşiţă a fost destituit din funcţia de şef al CIE, arată teama lui Ceauşescu şi a acelei părţi neracolate de CIA din spionajul civil român de a intra într-un conflict armat cu SUA, care ar fi fost unul dezastruos pentru România.
Dealtfel, cei care au trăit în acele vremuri, sau părinţii şi bunicii noştri, confirmă că un război cu una dintre puterile occidentale ar fi fost ultimul lucru dorit de popor şi de Ceauşescu deopotrivă. Da, Ceauşescu a fost supărat pe Occident pentru că a reluat emisiunile critice la Europa Liberă. De atunci el şi-a întărit discursul cu independenţa ţării, devenind mai circumspect faţă de cultura occidentală după apropierea petrecută între anii 1970 şi 1980. Dar el nu a avut curajul să atace un obiectiv american şi occidental, la fel ca majoritatea românilor.
Dimpotrivă, acest incident, împreună cu cel al spionului Haiducu de peste un an, despre care am detaliat în ultimele două articole, împreună cu racolarea lui Pacepa de către CIA, sînt elemente ale aceluiaşi plan de manufacturare a imaginii de agresor a lui Ceauşescu şi al întregului spaţiu est-european comunist. Rolul acestei campanii de denigrare a fost acela de a justifica apoi în faţa opiniei publice internaţionale şi a propriilor angajaţi din instituţiile represive crizele umanitare instigate mai întâi în România în decembrie 1989. Dezinformarea cu „teroriştii” a dus la aproximativ 400 de morţi. Ea a fost plămădită încă de atunci din anii 1981, când lui Ceauşescu i s-a făcut imagine de amic al „teroriştilor”. Apoi au urmat sângeroasele războaie iugoslave instigate între 1991 şi 1999, care au avut un bilanţ mult mai tragic decât în România.
Diverse agenţii americane de spionaj precum agenţiile particulare ale marilor industriaşi şi bancheri , FBI cu preponderenţă înainte de 1946 şi CIA după aceea, au produs astfel de manufacturări a imaginii diabolice a potenţialului inamic, pentru ca atacul ulterior să pară un act de justiţie. Cel mai grăitor exemplu în acest sens, redat şi reluat constant în textele mele, este explozia unei bombe care a justificat represiunea cu foc de armă a celebrei greve a muncitorilor de la Chicago din 1886 (afacerea Haymarket) , despre care am argumentat aici că a fost o inginerie socială. În acele vremuri nu se ştia că dizidenţii vor pune sub lupă acest gen de eveniment, aşa că el are o doză uriaşă de nudism al ingineriilor sociale. Atunci se trăia preistoria ingineriilor sociale, care vor exploda în secolul al 20-lea, cu cele mai mari catastrofe umanitare din istoria omenirii.
De aceea afacerea Haymarket va rămâne etalonul pentru o mulţime de evenimente similare care au dus la catastrofe umanitare de amploare mult mai mare. Dintre acestea se remarcă însuşi atacul de la Pearl Harbor, care a dus la instigarea cele mai mari crime din istorie, aşa cum mi-am şi numit eu documentarul , ce descrie la nivel mediu de detaliu catastrofa umanitară al Războiului 2 Mondial. După cum am arătat în subcapitolul intitulat „Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie; tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941” , din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”, sînt 4 indicii că sistemul de alertă a bazei a fost paralizat deliberat. Cel mai important dintre ele este interceptarea cu 50 minute înainte de atac a avioanelor japoneze venind. Altul a fost interceptarea şi scufundarea unui minisubmarin japonez care spiona în zonă, cu 90 minute înainte de atac. Cei implicaţi în aceste evenimente au transmis pe scară ierarhică alertele lor însă undeva semnalul a fost întrerupt, iar Pearl Harbor a fost luat „prin surprindere” aşa cum sînt autorităţiledin România luate când ninge. O astfel de paralizare a alertării bazei s-a realizat tocmai pentru că FBI, la comanda marilor industriaşi şi bancheri americani de atunci, a pus la cale împreună cu Zaibatsu din Japonia un război aducător de profit pentru ambele părţi, atât din raţiuni de eugenie, cât şi de speriere a angajaţilor să lucreze mai productiv. Am detaliat acest proces în secţiunea numită „Utilizarea camuflata a ameninţărilor brutale pentru creşterea productivităţii (…)” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şu cu incidentul din Golful Tonkin, care a dus la instigarea altei mari catastrofe umanitare din secolul al 20-lea, respectiv războiului din Vietnam, justificat printr-un fals atac dinspre partea de nord. Diferenţa dintre aceste două evenimente este că cel de la Pearl Harbor a fost mult mai realist făcut, cu aparate de filmare şi fotografiere care au înregistrat totul, în timp ce atacul din Golful Tonkin a fost mai mult o interpretare a celor vizaţi.* Observăm cum, atât „interpretarea paranoidă” din cazul instigării războiului din Vietnam, cât şi „neglijenţa în serviciu”, în cazul atacului de la Pearl Harbor, se întâmplă de fiecare dată doar în sensul inflamării acestor catastrofe umanitare, nu şi a dezamorsării lor. Locotenentului Kermit Tyler i s-au părut că avioanele japoneze venind să atace la Pearl Harbor ar fi fost americane. În acelaşi spirit dar în sens opus, ofiţerii din navele marinei americane, care foarte probabil au încălcat apele teritoriale vietnameze din Golful Tonkin, au interpretat o reacţie normală de apărare a acestei ţări ca agresiune împotriva SUA, deşi teritoriul acestei ţări se afla pe partea opusă a globului. Bizareriile atacului de la 11 septembrie 2001 aşa cum se pot vedea în cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin sau din documentarul făcut după ea se pot şi ele înscrie în aceeaşi gamă de autosabotaj de la Pearl Harbor şi afacerea Haymarket din 1886.
Având experienţa acestor evenimente similare, e foarte probabil ca şi atacul din 21 Februarie 1981 asupra postului de radio Europa Liberă să fi fost supravegheat sau chiar orchestrat tot de CIA. Intenţia a fost aceea de a manufactura pentru viitor dezinformarea „teroriştilor” ca unitate de elită a lui Ceauşescu, ce a dus la instigarea de foc fratricid între instituţiile represive şi bilanţ de aproape 1000 de morţi în războiul civil astfel instigat în 1989 în ţara noastră. A crede că acest post de radio, ca obiectiv CIA foarte important, ar fi rămas nesupravegheat, este o naivitate în care se complac şi cei care cred la fel şi despre paralizia sistemului defensiv al bazei de la Pearl Harbor.
Observăm aici o strategie de atac prin manufacturarea inamicului ca agresor, adică o perlaborare dublă, deliberată şi sistematizată la nivel de grup social (instituţie spionaj), a ceea ce psihanaliza clasică numeşte „identificare cu agresorul” la nivel individual, nevroticist. La nivel individual, această reacţie psihică are aspect de „mecanism de apărare”, aşa cum a descris-o Freud şi apoi a dezvoltat-o fiica sa Anna; dimpotrivă la nivel de grup social ea devine o strategie de atac, după cum spuneam în cartea mea mai veche „Dinamica psihologiei abisale” . Tehnicile directe de dezinformare precum , alterarea , plantarea şi manufacturarea probelor reiau la nivel de grup social „reprimarea”, „proiecţia” şi „formaţiunea reacţională” de la nivel individual, . În acelaşi fel şi „identificare cu agresorul” devines o tehnică de dezinformare la nivel social în mâna spionajului civil şi a claselor superioare sadice. Nevroticul cuprins de reacţia de „identificare cu agresorul” e ostil faţă de o persoană în care proiectează propria agresivitate. Dimpotrivă, sadicii din spionajul civil şi restul de instituţii represive, ce fac echipă în manufacturarea acestor produse de inginerie socială, construiesc şi dirijează ostilitatea opiniei publice către inamic, în mod deliberat şi sistematic.
Aşa cum am spus mai sus, în următoarea secţiune voi detalia despre ceea ce mass-media spune că este cel mai celebru terorist (amator) din lume , venezuelanul Ilici Ramírez Sanchez, poreclit de presa occidentală „Carlos Şacalul”.
* O obiecţie la cele spuse aici ar putea fi faptul că ar fi existat cu adevărat un atac al nord-vietnamezilor asupra navelor marinei americane. Însă numai că aceste nave s-au apropiat atât de mult încât să intre sub raza de acţiune a tunurilor vietnameze atestă că ele au încălcat apele teritoriale ale acestei ţări. Violarea spaţiului aerian şi maritim al unei ţări aduce cu sine un răspuns de apărare precum acest posibil atac, apoi reinterpretat în lumina propagandei capitaliste ca fiind un atac al Vietnamului asupra SUA.
