Introducere

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Această secţiune are legătură cu precedenta

Introducere

Pentru a înţelege corect cele afirmate în această carte iată că lansez o destul de lungă introducere menită să combată predispoziţia publicului pentru percepţia deformată cum că ar face propagandă comunistă sau ultranaţionalistă prin critica pe care o aduc capitalismului. Aşa ceva este o abilă strategie de dezinformare pe care spionajul civil occidental a folosit-o începând cu Cel De-al Doilea Război Mondial, după cum voi arăta în detaliu mai jos. De aceea această introducere este aţa de lungă şi ţine mai curând de psihologia dezinformării. Dar, dacă sînteţi mai curând interesat/ă de istorie, atunci puteţi sări peste ea. Dacă sînteţi şi grăbit/ă şi n-aţi citit cuvântul înainte anterior, vă recomand o singură secţiune din ea, respectiv „Manufacturarea înregistrării audio a teleconferinţei lui Ceauşescu zisă din 17 decembrie şi manipularea sa spre a ordona foc la Timişoara” , care înseamnă 80 % din ce s-a întâmplat în decembrie 1989 . Dar, dacă vreţi să înţelegeţi 95 % din ce s-a întâmplat atunci citiţi în mod special această introducere!

Nu sînt comunist

Critica virulentă la adresa capitalismului pe care o fac în documentarul meu recent „Eroii au murit.1989. CIA” , s-ar putea să îi facă pe cei care nu sesizează nuanţele să creadă că aş dori reinstaurarea dictaturii comuniste. În dezbateri online cu protestatarul de ocazie Marius Mioc, care au avut mai mult o misiune de manipulare din partea lui, după cum vom vedea în capitolul dedicat dezinformării , m-a acuzat de câteva ori reproşul că aş susţine comunismul. De fiecare dată i-am răspuns dar el le-a reluat în alte contexte, semn că nu era interesat de adevăr ci de misiunea de a mă asocia cu comunismul. Prin urmare o să reiau şi eu acel răspuns aici încă de la începutul acestei cărţi. Nu susţin principalele idei ale comunismului, respectiv monopolul de stat asupra producţiei (lipsa bogaţilor) şi dictatura proletariatului, care de fapt s-a dovedit a fi doar o dictatură a unor anumiţi proletari asupra restului de proletari. De asemenea, susţin existenţa milionarilor în societate, fapt ce mă face iremediabil incompatibil cu dictatura comunistă.

Planul comuniştilor de a elimina bogaţii este neproductiv, şi ei înşişi l-au evitat. Diferenţele de salariu au existat şi atunci şi vor exista oricând pentru simplul fapt că unii oameni sunt mai productivi decât alţii. Bogaţii trebuie să existe pentru a coordona oamenii să facă lucruri utile societăţii, aşa cum au făcut Bill Gates sau Steve Jobs cu tehnologia IT. Nu ei au inventat acea tehnologie, dar au ştiut să o comercializeze.

Însă bogaţii trebuie să devină slujitorii societăţii, nu stăpânii ei. Dacă un bogat popularizează tehnologia şi ne uşurează viaţa pe de o parte, asta nu înseamnă că trebuie să ne pună cătuşe pe de a altă parte. Respect pentru Bill Gates pentru crearea PC-ului, dar dacă în preţul acestui produs este inclusă şi vaccinarea obligatorie, atunci şi-a pierdut o parte din acest respect. Şi îşi poate pierde total acest respect din partea mea pe măsură ce forţează politice ce-mi limitează mie ca individ social libertatea de alegere. Ce-a făcut Bill Gates în timpul pandemiei de COVID-19 nu e grav. Însă ce fac dinastiile Rothschild, Rockefeller şi altele mai mici cu sistemul bancar e dincolo de imaginaţia omului simplu. Aici trebuie să umblăm la rotiţele societăţii. Aici trebuie să limităm drastic puterea acestor oameni.

Susţin liberalismul absolut doar în ceea ce priveşte producţia şi cercetarea de noi tehnologii care să ne uşureze apoi viaţa fiecăruia. Dar, faţă de achiziţionarea de bunuri şi proprietăţi susţin limitatismul plafonat undeva la 100 milioane. Păi dacă un astfel de bogat are o avere ce depăşeşte bugetul unei ţări din lumea a treia, el poate achiziţiona acea ţară prin speculaţii de piaţă şi poate instaura acolo eugenia. O astfel de libertate genocidală trebuie drastic limitată, iar începutul constă în controlul mai mare asupra sistemului bancar din partea opiniei publice. Dacă un bogat are nevoie de mai mulţi bani pentru a iniţia o afacere, atunci statul trebuie să îi dea, dar doar pentru acea afacere, nu pentru altceva. Iată că nu susţin limitatismul absolut al comunismului, dar nici liberalismul absolut al capitalismului sălbatic, lipsit de reguli.

Societatea trebuie să le dea putere doar pentru a alinia o echipă de subalterni pentru realizarea unor proiecte tehnologice revoluţionare sau chiar şi doar evoluţionare, nu pentru a instiga războaie în lume şi a strămuta populaţii pentru a-l face invidios pe Stalin în mormânt. Am arătat în cartea mea „Să desadizam lumea!” şi apoi în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” că sadicii ucigaşi sînt beizadele unor astfel de bogaţi sau urmaşi de câteva generaţii. Astăzi marile dinastii economico-financiare au sufocat sistemul bancar. Băncile naţionale la fel ca şi agenţiile de spionaj au ajuns un fel de stat în stat faţă de controlul social, asemenea vechilor castele medievale în care sălăşuiau stăpânii. Sistemul bancar şi spionajul au ajuns unelte în mâna lor aşa cum în Evul Mediu era calul, sabia şi armura, pe care nu oricine ştia să le folosească. Din diferite motive, care mai de care mai nerealiste, dictatura capitalistă nu permite nici măcar aflarea modului de funcţionare a acestor instituţii, darămite controlul lor.

Nu se poate să existe şomaj şi oameni fără adăpost în societatea robotico-digitală contemporană. Nu se poate să existe eugenie faţă de aceşti oameni, prin excluderea lor de la beneficiile tehnologiei şi civilizaţiei. Nu se poate ca deficitul demografic să fie acoperit prin crearea de catastrofe umanitare sau crize economice profunde în ţările vecine, cu scopul de a provoca deportare în masă şi a balansa astfel demografia în ţările bogate. Egiptenii au atras oamenii savanei şi deşertului spre a construi piramide şi temple datorită excesului de producţie agricolă în urma revărsărilor periodice ale Nilului. Ei nu s-au dus să-i răpească, aşa cum au făcut ulterior grecii şi, mai ales romanii, practică reluată în mileniul al doilea. În acelaşi fel, ţările bogate trebuie doar să ofere condiţii mai bune tinerilor din ţările sărace sau medii, nu să le distrugă acestora industria pentru a forţa deportarea în masă, aşa cum s-a întâmplat în Estul Europei. Cele două mari catastrofe umanitare de la finalul secolului al 20-lea, respectiv războaiele iugoslave şi tragedia din 1989 din România au fost ambele făcute prin aceste uneltiri ale spionajului civil şi militar occidental, care înainte a racolat pioni locali, cu rol de instigare. Aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple. Niciodată.

Şi, pentru a completa replica mea la acuzaţia de comunism, precizez că am în plan construcţia unei alte societăţi, cea automatistă , care dezavuează si capitalismul si comunismul deopotrivă. O foarte importantă caracteristică a acestui nou model la care lucrez în acest moment este venitul minim universal, despre care se vorbeşte de ceva vreme. Mulţi nu sînt de acord cu el dar se practică parţial de ceva vreme ca ajutor de şomaj. Nu vom putea niciodată avea o societate echitabilă şi echilibrată atâta timp cât cetăţenii dorm pe străzi şi mănâncă din gunoaie, în timp ce locuinţele stau goale timp de decade iar terenurile agricole rămân nelucrate în era roboţilor digitali. Această realitate socială este modelul cel mai tipic al sadismului social care ucide indirect, despre care am vorbit în „Să desadizam lumea!” şi în documentarul linkat mai sus .

Cu toate acestea, nu ezit o secundă să spun că dictatura capitalistă instaurată după 1989 până astăzi este mult mai rea decât a fost cea comunistă pentru majoritatea românilor. De fapt ea este cel mai mare dezastru naţional din istorie, unul care ameninţă însăşi naţiunea română. La finalul capitolului 3 am arătat cu date oficiale faptul că România se duce spre faliment. Datoria publică e de cel puţin 5 ori mai mare decât ni se spune în presă iar populaţia a scăzut cu 40 % faţă de 1989 . Prăbuşirea demografică , derapajele constante spre dictatura clasică (vezi experimentul COVID-19) şi datoriile externe ale ţării, despre care autorităţile spun jumătăţi de adevăruri, sunt suficiente motive pentru a deveni nostalgic , în ciuda unui consum net mai mare faţă de ce era înainte de 1989. Însă acest consum echivalează cu luarea unui credit şi plata lui cu vânzarea unui rinichi. Deja am plătit acest consum cu scăderea populaţiei undeva la 13-14 milioane, după cum am argumentat într-o secţiune specializată din capitolul 3 al acestei cărţi . Continuarea pe acest drum implică vânzarea unui alt organ până când nu va mai rămâne nimic din noi ca naţiune. Minciunile comunismului despre recordurile producţiei la hectar sînt inocente faţă de cele tragice ale capitalismului. Îi înţeleg pe nostalgicii care ar dori să trăiască din nou în acelaşi sistem social de dinainte de 1989. Şi totuşi reinstaurarea dictaturii comuniste după care visează majoritatea este un plan inoportun, pe care nu îl susţin. Mai departe îmi voi argumenta poziţia.

Lipsa de viitor a planului de restaurare a comunismului

Da, în perspectiva exterminării acestui popor, aşa cum arată involuţia socială în datele statistice, orice altă formă de guvernământ ar fi mai bună, inclusiv cea comunistă. Într-adevăr, reinstaurarea dictaturii comuniste este răul cel mai mic, dintr-o falsă alegere ce ni s-a tot oferit de 33 de ani. Însă comunismul nu e altceva decât un capitalism arhaic. Comunismul e doar puţin mai înşelător decât capitalismul, cele două sisteme fiind mai mult asemănătoare decât diferite. Experienţa socială a arătat că înşişi comuniştii au sabotat comunismul şi au vrut să treacă la capitalism, după ce au creat o „neo-burghezie comunistă”. În felul acesta comunismul a devenit o nouă burghezie, cu aere de superioritate, aroganţă şi dispreţ faşă de omul simplu specifice celei capitaliste. Tocmai pe această bază s-a putut realiza tragedia atât din România cât şi cea mult mai mare din timpul războaielor iugoslave. Racolarea de către spionajul civil occidental a unor securişti sau chiar defectarea (dezertarea) lor directă către acesta s-a datorat în primul rând intenţiei naturale de a se ralia cu cel puternic. Cea de-a doua cauză a fost însăşi mentalitatea eugenică de dreapta a unor lătrăi comunişti. Mentalitatea eugenică înseamnă dispreţul maxim faţă de omul simplu, care poate oricând fi sacrificat în numele „întăririi speciei”. Dar uite că în planul acesta de eugenie am picat şi eu însumi , şi atunci am reacţionat şi am denunţat capitalismul ca sistem genocidal, după cum se vede pe parcursul acestei cărţi şi celeilalte, linkate mai sus.

Apoi sînt tinerii înşişi, naivi şi lipsiţi de experienţă socială, care nu sînt dispuşi să se întoarcă la plictiseala comunistă. Ei vor să-şi testeze forţele în acest circ al iluziilor capitaliste şi nimic nu-i poate împiedica să o facă. Dimpotrivă, sistemul escrococratic construieşte pentru ei iluzii care mai de care mai tentante. La sfârşitul vieţii, ei vor fi storşi de vlagă şi demoralizaţi, însă dacă trag linie tot capitalismul vor alege în ciuda nostalgiilor faţă de comunism. Asta e o realitate socială independentă de voinţa noastră. Dacă ar ei alege comunismul, atunci ar căuta un loc de muncă de 4-5 ore, şi restul timpului l-ar petrece altfel, poate cultivând legume bio.

Dar ei vor să facă o casă mai arătoasă decât a vecinului. Iar apoi, vor să aibă una în centru. Dacă o ating şi pe asta, vor una şi la munte. Apoi una şi la Monaco, şi aşa mai departe. În asta constă toxicitatea mentalităţii „Visului American”, despre care am detaliat în capitolul 3 . Între timp viaţa a trecut pe lângă ei în timp ce şi-au îngropat-o în ore de lucru suplimentar la companiile multinaţionale. Şi, de cele mai multe ori, acele vile sînt goale asemenea şcolilor în vacanţă, au aspect de case bântuite de fantomele speranţelor din tinereţe, sau de morminte ale unor oameni încă vii. Asta este mentalitatea psihică a unui popor lipsit de experienţa cu capitalismul, şi pe care nu o putem schimba prin reinstaurarea dictaturii comuniste. Aşa ceva doar ar amâna această tragică experienţă, care este un adevărat blestem al civilizaţiei. Faptul că o trăim acum sau peste 10 ani, sau peste 100 de ani, nu înseamnă nimic. Trauma e inevitabilă. La un moment dat tot va fi trăită. Dar, dacă o trăim de două ori asta înseamnă masochism naţional. Nu cred că vrem aşa ceva.

Reinstaurarea dictaturii comuniste în România ar veni şi cu un mare dezavantaj. Ea ar deveni astfel preşul perfect sub care Occidentul şi-ar ascunde mizeria făcută în aceşti 35 de ani în România şi întregul spaţiu est-european. O nouă dictatură comunistă ar deveni entitatea pe care s-ar da vina pentru acest dezastru umanitar produs în acest răstimp. Nostalgia pentru dictatura comunistă nu face decât să-i întărească puterea celei capitaliste pe care o trăim astăzi. Într-un fel, ea e justificată de omul simplu pus în faţa exterminării, ca singură soluţie de supravieţuire. Dar perspectiva izolării de Occident şi a re-construirii României prin forţe proprii după ce a fost distrusă are un iz sisific. Nu mi-e frică atât de comunismul în sine pentru generaţiile viitoare cât mi-e frică de alţi 35 de ani precum aceştia, începuţi prin tragedia artificială din decembrie 1989.

Dictatura comunistă e răul cel mai mic dar cred că putem obţine şi trebuie să obţinem mai mult decât atât. Trebuie să ne ferim de această capcană şi să cerem mai mult în acord cu ce merităm! Occidentul trebuie tras de mânecă spre a reconstrui aici economia naţională aşa cum a fost ea în 1989, actualizată la nivelul zilelor noastre de dezvoltare. După aceea ne putem alege noi forma de guvernământ care ni se potriveşte cel mai bine. Cred că e timpul ca Occidentul coordonat CIA să ne ofere binele cel mai mare, în acord cu valoarea noastră naţională. Am fost proşti 35 de ani, bun, acum nu mai sîntem. Occidentul e dator să reconstruiască România, după ce a distrus-o.

Dansul capitalismului cu comunismul

De fapt comunist e însuşi capitalismul, ca perioadă timpurie a sa. Dintr-un mare adversar al capitalismului ce a fost la sfârşitul secolului 19 şi începutul celui de-al 20-lea, comunismul a ajuns partener de nădejde al capitalismului, un plan B pentru care să se dea vina de fiecare dată când crimele îi sunt descoperite. După cum demagogii sînt nişte marionete în mâna marilor industriaşi şi bancheri, în acelaşi fel comunismul a ajuns unealta capitalismului. Iată-l acum folosit ca monedă de schimb denigratoare împotriva criticilor săi. Acuzaţia de comunism repetă în cazul meu şi a tuturor dizidenţilor anticapitalişti reţeta antisemitismului nazist, cu care marii bancheri şi industriaşi au etichetat şi denigrat pe anticapitaliştii începutului de secol 20.

Am arătat în detaliu în documentarul meu intitulat „Cea mai mare crimă din istorie” cum Hitler a fost susţinut la putere de marii industriaşi şi bancheri germani Fritz Thyssen şi Hjalmar Schacht, care erau în strânsă colaborare cu cei americani. Politica de exterminare a evreilor susţinută de Hitler niciodată n-a fost susţinută de majoritatea poporului german. Nici măcar cei care l-au susţinut pe acesta n-ar fi susţinut acest proiect odios. Antisemitismul este o doctrină politică profund eronată şi merită repetat aici ce am spus în documentarul de mai sus, şi oridecâteori este nevoie, chiar dacă asta ar suna a reclamă obosită: nu toţi evreii sînt parte din dinastia Rothschild, ci doar o parte infimă din ei. Răzbunarea pe toţi evreii pentru crimele din culise ale acestei infame caste este o mare eroare. Cei mai mulţi evrei sînt oameni onorabili, la fel ca noi toţi, care îşi câştigă onest traiul de zi cu zi. Antisemitismul trebuie combătut. Dar atenţie spre a nu ajunge în extrema cealaltă în a susţine ultranaţionalismul iudaic pe baza empatiei naturale ce reiese din crimele săvârşite în prima jumătate a secolului 20 împotriva evreilor! Această empatie nu trebuie să susţină eugenia pe care unii piloni ai statului Israel o face faţă de populaţia palestiniană. Ultranaţionalismul iudaic este la fel de periculos pentru alte naţiuni precum a fost şi antisemitismul faţă de evreii înşişi. Există numeroase posibilităţi ca evreii şi palestinienii să trăiască în pace, însă extremiştii ultranaţionalişti din ambele tabere sînt manipulaţi de spionajul civil spre a provoca crize umanitare precum cea care se întâmplă acum.

Astfel au fost manipulaţi antisemitiştii germani înşişi. Deşi o astfel de ideologie e eronată, totuşi cei mai mulţi dintre ei nu au susţinut ororile lagărelor de concentrare. Ei au vrut doar ca evreii să fie expulzaţi din Germania. O astfel de opţiune politică este foarte gravă, dar totuşi nu la fel de gravă precum uciderea lor în masă. Când s-a aflat de lagărele de concentrare, mulţi dintre militarii nemţi pur şi simplu n-au mai vrut să lupte şi şi-au dorit înfrângerea. Hitler nu avea nicio şansă să câştige alegerile în Germania, aşa cum istoria oficială a minţit în mod brutal. Dar această coaliţie monstruoasă de industriaşi şi bancheri internaţionali reprezentaţi de Fritz Thyssen au tras sforile ca Hindemburg să mai candideze odată, deşi era aproape muribund. După ce a murit, conform Constituţiei, Hitler a devenit automat cancelar din postura de învins pe locul 2 în alegeri. Prima măsură pe care a luat-o a fost dizolvarea Parlamentului (Reichstag) şi instaurarea uneia dintre cele mai cumplite dictaturi din istorie.

Capitalismul are nevoie de comunism pe post de coş de gunoi în care să arunce propriile mizerii. Prin ingineriile sociale de la finalul secolului al 20-lea, capitalismul i-a făcut comunismului imaginea diabolică pe care a avut-o el însuşi în secolul al 19-lea. Practica absorbirii maxime a forţei de muncă dinspre zonele rurale, şi înlocuirea muncitorilor cu experienţă de câteva generaţii a fost extrem de detestată atunci. Tocmai ea a dus la apariţia atât a antisemitismului cât şi a comunismului. Ambele sînt forme de capitalism de secol 17 şi 18, dar aplicat la întreaga societate. Pentru a nu produce asemenea furie publică astăzi în urma pierderii locului de muncă, în unele ţări e suficientă o activitate de câţiva ani în câmpul muncii pentru că statul poate să vină cu ajutor de şomaj pentru toată viaţa. Acesta este acel venit minim universal de care tocmai am vorbit. Din acest punct de vedere capitalismul e el însuşi comunist, în sensul că promovează această ideologie la fel cum a făcut cu ordinul cavalerilor templieri transformat în farnc-masonerie, pe care să dea vina atunci când produce câte o catastrofă umanitară.

Această carte va arăta la nivel maxim de detaliu cum spioni capitalişti locali anterior racolaţi şi apoi coordonaţi de CIA au provocat tragedia din decembrie 1989 din România. În loc să-şi recunoască deschis erorile din secolul 19, capitalismul le pune în cârca comunismului, într-o intenţie jenantă de a falsifica istoria. Trebuie spus răspicat că crimele capitalismului au fost făcut înainte de punerea în practică a comunismului. Cu Românianu a prea mers, însă spionajul civil şi-a continuat intenţia absolut diabolică de a crea un holocaust pentru spaţiul comunist aşa cum a făcut pentru antisemitism; iniţial i-a susţinut pe Hitler şi Nazi în mod paradoxal, pentru ca apoi să-i atragă pe toţi în acel odios război. Aşa că spionajul civil capitalist a mers mai departe cu această intenţie şi a încercat provocarea unei mari crize umanitare în spaţiul iugoslav. Războaiele dintre 1992 şi 1999 au dus la 140 000 de morţi şi câteva milioane de refugiaţi, conform Centrului Internaţional pentru Justiţie de Tranziţie .

Înainte ca aceste doctrine politice de opoziţie faţă de capitalismul de secol al 19-lea să fie făcute răspunzătoare pentru crimele ce s-au uneltit din culise în numele lor, trebuie spus cum capitaliştii au împuşcat sistematic greviştii, în special înainte de 1945, dar şi după. Instigarea din culise a unui sistem social mai odios, nazimul, care a devenit în ochii opiniei publice responsabil pentru cea mai mare crimă din istorie, nu scuză absolut deloc hidoşenia capitalismului de la finalul secolului 19 şi începutul celui al 20-lea. Astăzi, când capitalismul dă impresia că are o faţă umană, în loc să-şi recunoască aceste orori, el continuă cu diabolizarea excesivă atât a antisemitismului şi comunismului, în numele unor erori pe care el însuşi le-a produs din spatele cortinei.

Lupta capitalismului cu comunismul e o regie ieftină spre a convinge naivii de sfinţenia sa. Există o percepţie eronată că prietenul ar fi duşmanul duşmanului. Asta speculează capitalismul. Dezinformarea spionajului civil o foloseşte intens pentru că dă rezultate. În acest fel capitalismul perpetuează feudalismul, sărăcia şi corupţia exact din această strategie de manipulare a luptei permanente cu comunismul. Aceeaşi luptă permanentă cu antiimperialismul mima şi comunismul, cu diferenţa că societatea românească a evoluat în timpul acestui sistem mai rapid ca orice alt sistem politic în istoria naţională. În realitate, asemenea unui poliţist sadic care are nevoie de infractori pentru a-şi păstra locul de muncă, la fel face şi capitalismul cu comunismul, feudalismul sau corupţia. Am putea spune că cele 4 forme de guvernare sînt înfrăţite.

Deşi promite prosperitatea culturilor primitive şi feudale pe care le invadează, capitalismul se ţine de cuvânt doar pentru o minoritate din populaţia colonizată. Sărăcia, dependenţa de substanţe psihoactive şi bolile sînt realităţi necunoscute în acele societăţi. Doar percepţia ulterioară despre ele ca sărace le dă astfel de imagine. Însă, asemenea politicienilor care se rotesc la guvernare şi se prefac că se luptă unii cu alţii, în acelaşi fel face şi capitalismul cu comunismul, feudalismul sau corupţia. Acestea devin parte din el, identificându-se cu ele ca în dialectica lui Hegel. Este remarcabil modul în care capitalismul occidental s-a înfrăţit cu torţionarii comunişti în România după picarea comunismului. Reconcilierea naţională de care vorbea primul preşedinte ales democratic, Ion Iliescu nu se dorea decât o ştergere cu buretele a crimelor de dinainte de 1989 pentru a începe altele noi. Foştii torţionari au primit credite nerambursabile pentru a-şi face firme şi a fi convinşi de beneficiile capitalismului.

Din cauza dependenţei de război, capitalismul niciodată nu îşi epuizează presupusele sisteme sociale cu care vrea să ne convingă că s-ar lupta. Războaiele pe care SUA le cultivă sînt făcute mai curând să creeze o predispoziţie spre apărare şi să întărească inamicul, şi nu să îl extermine. De aceea, susţinerea ascunsă a inamicilor este un paradox explicabil tocmai prin această nevoie sadică generalizată a capitalismului de împrăştiere a terorii pentru a face muncitorii moderni pe sub pielea cărora se ascund sclavii clasici să lucreze mai eficient .

După cum eroii naivi ai lui decembrie 1989 au fost atraşi în ambuscade şi eliminaţi din istorie, la fel sînt astăzi trimişi în judecată protestatarii care au avut tangenţe minime cu diversiunile organizate de fii şi nepoţii spionilor de atunci. Celor cu idei politice anticapitaliste li se pregăteşte discret şi sigur inginerii sociale la nivel mai redus pentru a fi marginalizaţi şi chiar condamnaţi în procese staliniste.

Capitalismul a dus la o explozie demografică şi la revoluţia industrială în secolele 17 şi 18. Însă reversul constă într-o bizară întoarcere la o sălbăticie sadică care a instigat marile dezastre umanitare ale ultimelor 150 de ani. Deşi ele constau în eugenie socială, totuşi vin şi cu partea bună a ridicării nivelului de trai după ce comunitatea astfel atacată se stabilizează. Spionajul civil american a investit sume uriaşe de bani în reconstrucţia Germaniei şi Japoniei, după ce agenţii lor din instituţiile cheie au instigat ţările la începerea Celui De-al Doilea Război Mondial. Economiile acestor ţări au prosperat începând de la mai puţin de 10 ani de la aceste instigări. Ruperea statului Panama de Columbia făcută de FBI şi asistată de armata SUA a dus la prosperitate în noua ţară. Fiind foarte mulţi bani implicaţi în traversarea canalului, panamezii se pot bucura astăzi, la peste 100 de ani de la construcţia sa, de o ţară de vis. Din păcate pe est-europeni se practică acelaşi experiment social început după Cel De-al Doilea Război Mondial. Ţările Europei de Est, precum România, Bulgaria şi Iugoslavia, au ajuns ruine, pentru că spionii dubli le-au vândut pe nimic.

Racolarea de agenţi dubli din interiorul spionajului românesc a fost o soluţie mult mai ieftină decât deplasarea de agenţi din afară sau de trupe de intimidare, aşa cum făcuse URSS cu Ungaria şi Cehoslovacia câteva decenii înainte. Prin punerea lor în posturi cheie, se facilita pe termen lung însuşi interesul de exploatare a resurselor naturale şi umane din România. Pe de altă parte, politica extinderii guvernului mondial avea rolul însărcinării unor forţe de scut mediatic pentru imaginea CIA. Aceasta era deja bănuită de comunitatea activistă occidentală de implicarea în schimbarea unor guverne alese democratic în lume, în special în America Centrală precum Chile, Panama (Columbia) sau Nicaragua, datorită conflictelor mai vechi cu privire la Canalul Panama. Construirea acestor diversiuni în România a prevenit aceste acuzaţii. Ele au fost atât de realist făcute şi văzute clar la TV ca o revoltă de stradă încât n-au mai putut alimenta aceste vechi critici cu altele noi.

Miza reconstituirii imaginii corecte lui Ceauşescu şi comunismului în salvarea naţiunii române

Odele şi laudele la adresa lui Ceauşescu din timpul dictaturii sale au fost exagerate în sens pozitiv. Omul era un cetăţean de nivel intelectual mediu, care s-a întâmplat să aibă norocul să intre în cercurile dizidenţilor comunişti de dinainte de 1945. A avut şi norocul să ajungă la conducerea ţării pentru că cei mai capabili decât el erau ori de alte naţionalităţi ori suspectaţi de a fi spioni sovietici. Iată un al doilea noroc, cel al retragerii a sovieticilor din România, fie ea şi parţială. Acest fapt a permis posibilitatea ca liderii PCR să-l aleagă în fruntea lor tocmai pentru că era cel mai puţin probabil să fi fost vreun spion.

Ceauşescu a fost patriot şi îndârjit în crezurile sale, a învăţat câteva noţiuni de drept constituţional şi internaţional şi ceva economie. A mai ciupit câteva noţiuni de sociologie, filosofie şi istorie din membrii anturajului. Asta nu înseamnă că ar fi fost vreun erudit în aceste domenii, aşa cum s-a spus pe vremea sa. Mai mult decât atât, soţia sa Elena a fost imaginea absolută a imposturii, acceptând să-i fie numele pus pe o lucrare de chimie pentru care a primit titlul de doctor. N-a fost vreo analfabetă, aşa cum s-a spus la procesul stalinist în care cei doi au fost condamnaţi la moarte, dar Elena Ceauşescu nu putea să facă diferenţa între chimie şi amestecul de mirodenii la gătit în bucătărie.

Dictatura capitalistă a venit apoi şi le-a creat celor doi imagine de vampiri, produs pentru viziunea occidentală de secol 19 despre România ca sălaşul lui Dracula. O astfel de viziune este la fel de lipsită de acurateţe, căzând în extrema opusă. Uneori viaţa şi natura balansează lucrurile; cei 25 de ani de ridicare exagerată în slăvi au fost contracaraţi de alţi 35 de ani de diabolizare. Dictatura capitalistă a folosit această strategie de dezinformare prin denigrare cu scopul de a-i atenua părerile despre ce s-a întâmplat în 1989, care au fost în mare parte corecte.

În acel moment imaginea diabolică creată lui Ceauşescu a obturat disponibilitatea opiniei publice de a vedea în tragedia din decembrie 1989 o inginerie socială a spionajului civil. Însă pe măsură ce ţara a fost dusă la limita prăpastiei, iar liderii politici de după Ceauşescu au părut opiniei publice mult mai nesăbuiţi decât el, expresia „agenturili străine” a prins şi ea viaţă din nou. Când aud că pe timpul lui Ceauşescu muncitorii primeau apartamente cu utilităţile cunoscute (electricitate, gaze, canalizare) occidentalii de rând mai că îşi fac cruce. Campania de dezinformare a umbrit această măsură socială dintre cele mai umane din istoria civilizaţiei, luate paradoxal într-o dictatură clasică. La polul opus stă experienţa mea traumatică cu pierderea locuinţei şi a familiei , libertate fundamentală luată de dictatura capitalistă. Libertăţile minore oferite de ea pălesc, dacă nu cumva chiar se risipesc, pe lângă atentatul la această libertate majoră oferită omului, locuinţa.

Dacă noi credem dezinformarea occidentală cum că România înainte de 1989 era un fel de închisoare generalizată, iar Ceauşescu un fel de şef nebun al închisorii, desigur că nivelul nostru de viaţă va scădea constant. Indiferent de ce dezastru social va unelti CIA aici, el va părea mai bun decât negura închisorii, aşa cum a fost ea construită dezinformaţional pas cu pas în aceşti 35 de ani apocaliptici. Restaurarea adevărului istoric ne poate feri de această perspectivă sumbră. Eu însumi am fost prins în acest proces amplu de îndobitocire naţională şi am ajuns să justific cu ceva timp în urmă împuşcarea lui Ceauşescu, deşi am fost de când mă ştiu un pacifist şi un adversar al condamnării la moarte. Dar, manipulat de minciunile dictaturii capitaliste, am justificat acea crimă pe baza pasiunii lui morbide pentru vânătoare, una dintre părţile lui negative. După cum se vede în imaginea de mai jos, în 2013 am editat foto o imagine, intitulată „răzbunarea”, în care am descris execuţia lui Ceauşescu ca o karmă a suferinţei animalelor hăituite şi vânate de plăcerile sale maladive.

Însă cei care au apăsat pe trăgaci nu erau nici pe departe reprezentanţii acelor animale, ci nişte călăi şi mai mari ai lor , dar şi ai poporului. Omul de rând simte scăderea nivelului de trai de după 1989. Deşi nu se vede din limuzinele de lux ale influencerilor media, majoritatea îl consideră pe Ceauşescu ca unul dintre cei mai patrioţi conducători ai istoriei României. Şi nu pot fi învinuiţi. În ciuda numeroaselor crime săvârşite de regim în special între 1947 şi 1960, în perioada postbelică România a cunoscut cea mai mare dezvoltare din istorie pentru majoritatea. Concret, regimul comunist a adus ţara din secolul 18 în secolul 20, chiar dacă nivelul de trai era printre ultimele din Europa.

Şi-au pierdut privilegiile cei din clasa feudală, urmaşii vechii boierimi care, într-adevăr, nu a prosperat, întorcându-se de la palate şi conace la apartamentele din blocuri. Dar o astfel de clasă era minoritară, plus că pierderea privilegiilor aristocratice a fost o realitate în toată lumea capitalistă, odată cu revoluţia industrială. Foştii privilegiaţi sociali din regimurile precomuniste au prosperat şi în cea de după, în ciuda unor piedici. Unii istorici care provin din această clasă socială, precum Neagu Djuvara, sînt subiectivi atunci când declară că societatea românească post-belică ar fi fost un dezastru până în 1989. Desigur, că din castelele lor retrocedate nu se mai vede adevăratul dezastru instituit asupra omului simplu după 1989. Dar comunismul a însemnat o adevărată aplicare concretă a revoluţiei industriale şi în România, pentru majoritatea cetăţenilor.

Prin astfel de reproş se întrevede supra-privilegierea din naştere cu care aceşti oameni au fost înzestraţi; orice fel de competiţie şi comparaţie cu „prostimea” fiind văzută ca un fel de afront. Liiceanu nu vorbeşte de soarta celor 9 cărora li s-a refuzat dreptul de a studia un domeniu ales, ci de faptul că a trebuit EL să înveţe mai mult pentru acel loc la facultate, ce i se cuvenea, desigur… Observaţi egocentrismul! A trebuit să înveţe mai mult pentru a scăpa de ruşinea de a fi pus la întrecere cu 9 neghiobi… Te plângi că a trebuit să faci un efort mai mare pentru a atinge o poziţie privilegiată, dar nu laşi nici cea mai mică urmă de compasiune pentru ceilalţi 9, care au fost adevăraţii sub-privilegiaţi ai acestei situaţii… A naibii ea mentalitatea asta eugenică! Altcineva se plângea că nu a putut să se cazeze cu prietena sa în aceeaşi cameră la hotel, pentru că în comunism doar persoanele căsătorite aveau acest drept. Dar să nu-mi spună mie că venea miliţia la miezul nopţii în hotel să vadă câte persoane sînt într-o cameră! În acele timpuri majoritatea putea să-şi închirieze nu doar una, ci şi 2 sau 3 camere la orice hotel din ţară. Astăzi doar o minoritate îşi mai permite concedii, restul nu îşi mai pot închiria acea cameră deloc.

Eu însumi m-am plâns când eram copil de tenişii scumpi pentru ce calitate aveau, care se rupeau după o săptămână, astfel că verile mi le petreceam în convalescenţă rănit de cioburi, cuie, mărăcini sau înţepat de albine peste care călcam desculţ. Am detestat comunismul până de curând pentru asta. Şi nu mi-a trecut supărarea pe el. Dar tatăl meu mergea în opinci la şcoală la vârsta mea. Acum avem încălţăminte variată şi rezistentă pentru sport dar s-a prăbuşit natalitatea şi nu mai sînt copii care să iasă şi să joace fotbal. Când am văzut o poză din anii 1950 cu satul meu, mi-am dat seama de ce bătrânii au fost nostalgici faţă de comunism. În ciuda minciunilor despre Ceauşescu ce ar fi dorit distrugerea satelor, între 1950 şi 1989 satul românesc a atins cea mai rapidă dezvoltare din istorie. Ce nesimţire poţi să ai să-l acuzi la acel proces stalinist pe Ceauşescu de distrugerea satelor, când de fapt asta era planul în capitalism, iar satele depărtate de căile feroviare şi rutiere a ajuns într-adevăr ruine!?

Da, apartamentele comuniste au camere mici şi au fost prost concepute ca design, dar înainte de ele o familie de 4-5 membrii se înghesuiau în case de două 3 camere de două ori mai mici. Comunismul şi industrializarea generală a României a fost un uriaş pas înainte, şi trebuie să arătăm obiectiv acest lucru. Capitalismul postdecembrist a făcut exact invers, distrugând sistematic tot ce s-a construit atunci şi nepunând nimic în loc. Societatea românească a fost întoarsă în feudalism, pentru că e nevoie de culegători de unele recolte agricole în Occident, pentru care nu există încă maşini de recoltare automată.

Această perspectivă sumbră nu este o întâmplare nefericită a conjuncturilor geopolitice, ci un plan al marilor dinastii Rockefeller şi Rothscild prin instrumentul lor coordonat de CIA de înlocuire a naţiunii române cu alte populaţii mai productive economic din Asia extremă sau alte zone suprapopulate. Se repetă scenariul transmutării evreilor în Palestina de după cel de-al doilea război mondial, cu posibile consecinţe asemănătoare. Uneori aceste dinastii fac eugenie, prin instigarea de războaie. Unii găsesc că evoluţia socială post-eugenică este benefică, aşa cum s-a întâmplat cu „miracolul japonez” sau „miracolul german” de după 1945. Dar în cazul de faţă exterminarea şi înlocuirea nativilor est-europeni cu populaţii de ţărani clasici din Asia extremă, pentru a balansa acolo suprapopularea demografică, este împotriva chiar şi a acestui presupus „beneficiu” eugenic. În Estul Europei se formase de câteva generaţii o clasă mijlocie industrială. Ea tinde să fie înlocuită cu ţărani asiatici, foarte motivaţi în a lucra pe salarii mici şi eventual fără să comenteze când sadicii sexuali occidentali mai vânează pe câte unul dintre ei .

În 1989 am dat vrabia din mână pe cioara de pe gard. Am crezut minciunile lui şi sistemul capitalist ne-a executat rând pe rând la fel cum a făcut şi cu Ceauşescu. Exact ca şi el, şi noi ne-am lăsat fraieriţi de falsele lui promisiuni şi iată cum am ajuns astăzi! Şi, cu cât credem în continuare şi acceptăm minciunile lui denigratoare la adresa lui Ceauşescu şi comunismului, cu atât ne tăiem noi înşine creanga de sub picioare şi ne afundăm şi mai tare în exterminare. Ei bine, o astfel de corectare a istoriei voi face în următoarele articole, în cel mai mare nivel de detaliu posibil, consultând absolut toate sursele existente în acest moment.

Prudenţa şi scepticismul bătrânilor

În mod paradoxal, cei care au ştiut cel mai bine adevărul despre decembrie 1989 au fost bunicii, unchii şi mătuşile noastre pe care noi ca adolescenţi îi miştocăream ca „bătrâni retrograzi” sau „comunişti îndoctrinaţi” în anii de după mascaradă. Cei care prinseseră perioada interbelică şi care aveau experienţă cu „democraţia” ştiau foarte bine ce se întâmplă, dar nu ştiau să se exprime pentru a ne convinge că ne îndreptăm spre dezastru. Noi puteam să ne exprimăm, eram ironici faţă de „troglodeala” lor, însă eram total naivi în a înţelege societatea. Experienţa noastră cu capitalismul era cosmetizată de reclame, filme, şi videoclipuri muzicale. Dacă eram un pic mai atenţi la ce spunea realitatea, atunci am fi înţeles-o. Bunicul meu, tataia Mitică, asculta „Europa Liberă” când eram copii şi nu înţelegeam nimic din ce se spune. Dar, când mascarada s-a întâmplat, el a fost printre primii care şi-a dat seama că ceva nu este în ordine şi i-a dezavuat şi pe noii strigoi. Ajuns adolescent anti-comunist şi susţinător de opoziţie capitalistă, i-am reproşat absurd că susţine comunismul, devenind involuntar agent al dezinformării, la fel cum sînt eu acuzat astăzi de acest Mioc şi alţii. Ca majoritatea dintre noi, neinformaţi şi dezinformaţi de propaganda capitalistă, şi eu am susţinut în mod stupid naraţiunile despre reforme şi privatizare. Acestea ascundeau de fapt distrugerea treptată a industriei naţionale şi nepunerea nimic în loc. Am fost un aprig susţinător al capitalismului în România, şi aşa am fost toţii tinerii acelei perioade.

Tataie n-a ştiut să-mi reproşeze că eu nu mă născusem când asculta el „Europa Liberă”. Însă astăzi, prin această carte, e momentul să o fac eu în locul său şi să-mi corectez erorile în care dezinformarea media m-a adus. Această carte este una motivată autobigrafic. Prin ea îi cinstesc memoria şi lui şi altor unchi şi mătuşi cu care m-am contrazis în anii 1990 pe politică, prin a demantela această acuzaţie absurdă, cu toate mecanismele ei de dezinformare, aşa cum le voi structura în ultimul capitol al acestei cărţi sau într-un subcapitol al cărţii mele „Manifestul societăţii automatiste” . Sper astfel să îi conving pe tinerii cu care discut să nu mai facă aceeaşi greşeală pe care am făcut-o şi eu la vârsta mea necoaptă şi să evite astfel un deznodământ precum al meu . Nu-mi stă în caracter acum să mă întorc la a susţine comunismul, ca înfrăţire cu duşmanului său. Am fost şi voi rămâne adversar al oricărei dictaturi, fie ea comunistă, fie capitalistă. Însă şi ei au fost manipulaţi spre a îmbrăţişa naraţiunea toxică a ultranaţionalismului de secol 19.

Da, pentru naţionalism de reparaţie; nu, pentru ultranaţionalism, antisemitism şi xenofobie

Am arătat în ultima secţiune a capitolului 3 că tragedia din decembrie 1989 a fost o invazie colonialistă cu scopul de destabilizare a ţării, distrugerea industriei şi deportarea populaţiei tinere în Occident pentru a face servicii nedorite de localnici, şi a echilibra acolo tensiunile sociale. Dar contracararea acestui mecanism subtil de inginerie socială nu trebuie să ducă la ultranaţionalism şi xenofobie, aşa cum au fost practicate de Corneliu Vadim Tudor.

Singura problemă a bătrânilor cu experienţă în capitalism a fost ultranaţionalismul sau naţionalismul de secol 19 din care nu puteau să iasă şi care nu putea duce decât la xenofobie şi izolare internaţională. Mulţi dintre ei erau nişte romantici întârziaţi, care repetau naraţiunile cosmetizate ale poetului Mihai Eminescu, despre un mare imperiu ce am fi fost odată şi care ar trebui să devenim din nou. Absurditatea acestei ideologii se poate reduce la enunţul de tipul:

„sîntem poporul ales, am fost un mare imperiu, dar au venit nişte popoare uzurpatoare, ne-au furat titlul şi ne-au înrobit. Ca eliberare trebuie să refacem imperiul începând de la călugării tibetani până în vestul Portugaliei”.

Nu avem nicio şansă să ne trezim dacă sîntem dominaţi de astfel de idei care se contrazic pe sine. Epicentrul acestei ideologii este invadarea de două ori a Budapestei, un fel de complex de inferioritate convertit într-unul de superioritate, pentru numeroasele invazii pe care teritoriul românesc le-a suferit în perioada de după Hristos. Răzbunarea pe Ungaria pare un fel de răzbunare pe masculii mai slabi a masculului învins de rivalul său. O astfel de luptă este fără miză. Probleme interetnice au existat în secolele trecute şi s-au prelungit până recent în istorie. Direcţia lui Corneliu Vadim Tudor ducea invariabil către re-eruperea lor, deşi am arătat în documentar că proiectul unui război între România şi Ungaria, în care să fie atrasă şi Iugoslavia a existat în planul spionajului civil însuşi, înainte ca Vadim Tudor să se afirme ca ultranaţionalist. Ne putem imagina că el însuşi a ajuns la această formă manipulat cu tehnici precum cele descrise în capitolul 4.

Dacă picăm în această capcană a ultranaţionalismului, am eşuat în a vedea mecanismele fine de instigare ale spionajului civil sau militar care au dus la tragedii nu doar în Iugoslavia şi România, ci şi la alte catastrofe umanitare majore ale secolului 20. Cele mai odioase dintre ele au fost Cel De-al Doilea Război Mondial şi genocidul din Ruanda. Am arătat la un nivel mic de detaliu în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” cum acestea au fost instigate de spionajul civil şi militar (coordonat de cel civil). Apoi am arătat acest lucru la un nivel mediu de detaliu în privinţa primei catastrofe umanitare în documentarului meu „Cea mai mare crimă din istorie” , şi apoi într-un nivel mare de detaliu în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Dacă, în loc de a vedea spionajul civil în spatele acestor catastrofe, ne lăsăm furaţi de apetitul de răzbunare pe cel slab, aşa cum se prezintă ultranaţionalismul, nu doar că nu avem nicio şansă de a stopa această serie de catastrofe umanitare, dar putem fi manipulaţi să facem parte din una nouă. Un maghiar de rând sau de orice altă naţionalitate este la fel de neştiutor faţă de instigarea acestor tragedii după cum sîntem majoritatea dintre noi.

Aşa ceva se înscrie în tehnica de dezinformare prin externalizare , după cum am teoretizat-o în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Probabil că acest exemplu este o externalizare maximă, mutând responsabilitatea unei crime din nivelul 2 al ierarhiei puterii, spionajul civil, către baza ei, adică zona lipsită de putere politică, omul simplu.

Atenţie la riscul căderii în auto-denigrare naţională ca reacţie la ultranaţionalism!

Pe de altă parte, refuzul prea radical al ultranaţionalismului şi xenofobiei riscă să derive în anti-naţionalism, anti-patriotism şi, implicit, în auto-denigrare naţională. Încercând să corecteze erorile utranaţionalismului, mulţi au picat într-o eroare la fel de periculoasă a extremei opuse, ajungând să susţină anti-naţionalismul şi autodenigrarea naţională vopsită în culorile optimiste ale progresismului şi globalismului.

Aşa ceva este o adevărată tăiere a crengii de sub picioare. Autodenigrarea naţională înseamnă o justificare apriorică a eugeniei genocidale ca mod de a elimina pe cei slabi. Mă recunosc în acest tablou, la care am subscris în adolescenţă, şi care desigur că s-a întors împotriva mea. Aşa au păţit toţi şi aşa vor păţi toţi care repetă erorile noastre din tinereţe. Nouă nu a avut cine să ne spună asta atunci, dar iată că o fac eu pentru generaţiile următoare. Pentru că autodenigrarea propriei naţiuni datorită faptului că nu produce la calitate competitivă cu a altora înseamnă denigrarea de sine, să-mi fie scuzată exprimarea circulară . Însă un naţionalism de reparaţie se impune ca necesitatea de a cere spionajului civil occidental să refacă industria ţărilor est-europene aşa cum era înainte de 1990.

Din păcate, aceste două extreme între care oscilează nenunaţat majoritatea românilor, împiedică înţelegerea coerentă a tragediei din 1989. Mulţi am căzut în eroarea contracarării ultranaţionalismului cu denigrare naţională, în aşa fel încât am dezavuat teoria invaziei din repulsie faţă de xenofobie (ca revers al ultranaţionalismului). Am numit aşa ceva dezinformare prin contracarare în formă de denigrare . Această tehnică de dezinformare presupune asocierea unui conţinut ce se doreşte scos din atenţia opiniei publice cu un element, persoană, situaţie negativă, repulsivă. Din repulsie faţă de Corneliu Vadim Tudor sau Ceauşescu, majoritatea dintre noi nu am putut vedea adevărurile pe care ei le-au spus despre invazia din decembrie 1989. Nu spun că tot ce au zis ei ar fi fost adevărat şi de urmat. Însă dacă credem că absolut ce au spus ei ar fi fals, atunci am căzut plasă dezinformării. Ar trebui să facem distincţia dintre proiectele lor politice, care sînt dezavuate de mulţi, şi afirmaţiile lor care ţin de istorie şi sociologie cu privire la acel eveniment, şi să le judecăm doar sub adevăr istoric şi sociologic. Ce-i drept, asta am făcut în mod natural majoritatea românilor, când am văzut că tot ce a spus la acel proces s-a adeverit de parcă ar fi fost profet.

Dar cei care vă ştiţi că aveţi repulsie faţă de personajele de mai sus, să ştiţi că sunteţi pradă acestei capcane dezinformaţiionale în înţelegerea acestei cărţi. Nu vă cer să îi iubiţi pe cei doi, şi nici măcar să vă temperaţi dispreţul faţă de ei. Vă cer doar să fiţi atenţi la faptul că lehamitea faţă de ei vă poate afecta judecarea faptelor expuse în paginile acestei cărţi. Încercaţi să judecaţi faptele la rece, ca fapte şi atât, fără influenţa acestei stări de repulsie!

Cam lungă această introducere, însă necesară pentru înţelegerea conţinutului cărţii. În prima secţiune a primului capitol acestei cărţi voi face în următoarele articole, în cel mai mare nivel de detaliu posibil, consultând absolut toate sursele existente în acest moment. În următorul articol voi face o analiză a celui mai celebru spion rămân , cu cea mai mare contribuţie în această manufacturare dezinformaţională , defectorul (dezertorul) Ion Mihai Pacepa.

Gabriel Baldovin