Tragedia din decembrie 1989 a fost o invazie de tip cal troian făcută de CIA, căreia i s-a dat aspect de revoluţie

February 6, 20240 comentarii

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta


3.5. Tragedia din decembrie 1989 a fost o invazie de tip cal troian făcută de CIA, căreia i s-a dat aspect de revoluţie



Faptul că acest text este public şi poate fi citit de oricine trăieşte în spaţiul occidental este cel mai puternic contra-argument împotriva ideii că am trăi în stalinism. Dizidenţii anticomunişti şi chiar proprii săi rivali erau indirect trimişi de Stalin la închisoare sau chiar ucişi. Din acest punct de vedere dictatura capitalistă este într-adevăr o evoluţie, deoarece acest text există iar eu sînt încă viu. Încă. Dar asta nu înseamnă că practicile stalinismului capitalist de convingere diferă chiar atât de mult faţă de cele ale stalinismului propriuzis din anii 1950 din spaţiul comunist. Cenzura are altă faţă în dictatura capitalistă, după cum am arătat pe tema decembrie 1989 şi cea a atacului de la Pearl Harbor . Deci, dacă aţi ajuns să citiţi acest text este fie pentru că mă cunoaşteţi sau chiar sînteţi „la muncă”… Cumva aceste informaţii sînt cenzurate de dictatura capitalistă iar 95 % din români nu ştiu ce s-a întâmplat în decembrie 1989, deşi unii dintre ei au participat la acele evenimente. Deşi tema 1989 este încă foarte populară, şi atrage atenţia publicului, dictatura capitalistă se interpune între adevărurile pe care le-am dezvăluit în această carte cu aceeaşi ceaţă dezinformaţională ţesută în aceşti 35 de ani odioşi. Acest nou tip de cenzură folosit de noua dictatură capitalistă permite comunicarea informaţiilor la un număr mic de oameni doar pentru a o folosi pe post de contraargument, dar nu pentru a urma spiritul libertăţii de exprimare.

Dincolo de obturarea informaţiei spre a ajunge la marele public, dictatura capitalistă face presiunilor psihice asupra emiţătorilor spre a înceta comunicarea lor. Foarte puţini ar putea rezista la presiunile la care sînt eu supus de aproape 4 ani de când am lansat al doilea meu documentar, şi primul din această serie, numit „Sadismul în politica internaţională” . Deocamdată nu vreau să vorbesc despre aceste presiuni, pentru că asta ar însemna să scriu o altă carte, la propriu. Tema celei de faţă este dezvăluirea adevărului despre tragedia din 1989. O să o scriu şi pe aceea dacă o să fiu sănătos. Cine nu mai are răbdare poate vedea o schiţă a ei la tehnicile de dezinformare amintite deja în secţiunile anterioare, reunite într-un subacapitol din în cartea mea, la care scriu în paralel cu aceasta, numită „Manifestul societăţii automatiste” .



Prin aceste presiuni psihice stalinismul capitalist creează o închisoare în jurul dizidenţilor politici, atât la figurat cât şi la propriu. Deocamdată însă mă limitez să menţionez doar cele două ameninţări cu moartea făcute asupra mea, care mi-au provocat insomnii şi angoasă. Am mai trăit aşa ceva în mod sporadic pe când lucram sub stres uriaş ca graphic-designer. În ultimul an nu am mai ieşit la evenimente cu public larg de teama unei inginerii sociale. Din decembrie, de când am primit această a doua ameninţare, nu mai ies la fotbal cu amicii, şi nici la schi nu am fost în acest an. Productivitatea mea a scăzut din cauza oboselii şi stării negative, însă nu atât de mult încât să mă oprească în a spune adevărul.

Aşa au păţit majoritatea dizidenţilor. După ce a făcut celebra serie despre aflarea adevărului în cazul Trosca, Otopeni şi Sibiu, la emisiunea sa „Naşul” de la postul B1 TV, Radu Moraru a fost treptat adus în faliment. După ce am înţeles ingineria socială de la Pearl Harbor sau cea cu „Opriţi Măcelul!” a lui Militaru , am ajuns la concluzia că experienţa personală cu pierderea locuinţei şi distrugerea familiei mele povestită de mine în acest articol n-a fost o întâmplare, ci un mod în care dizidenţii sînt trataţi de stalinismul capitalist. Au păţit-o cei din „Lista neagră de la Hollywood”, care de fapt voiau să facă un film despre Pearl Harbor. A păţit-o unul dintre cei mai mari eroi americani, soldatul George Elliot, care a repornit staţia de radar de la Opana, prin care a observat avioanele japoneze venind, cu 55 de minute înainte de atac. În loc de cinstire şi omagiu, statul american l-a condamnat la marginalizare şi anonimat. Însuşi experimentul social COVID-19 a avut rolul de a denigra pe dizidenţii politici din toată lumea ca responsabili pentru sfârşitul omenirii, aşa cum era mascarada plandemică prezentată în 2020. Fiind meseria lor, nu vor abandona prea curând aceste inginerii sociale de manipulare a opiniei publice. Aşa că, dacă veţi auzi că am murit sau că am încălcat vreo lege şi voi fi ajuns la închisoare, să ştiţi că am fost „ajutat” spre aşa ceva, dincolo de comportamentul meu extrem de prevăzător.

Iată că stalinismul capitalist nu mai foloseşte procese contrafăcute pentru ascunderea dizidenţilor politici, ci creează o închisoare în jurul lor, nevăzută de omul simplu, şi infirmată cu false contra-argumente. Stalinismul capitalist nu mai execută la propriu dizidenţii, însă le distruge familia şi produce eugenie postnatală. Dacă soţia unui astfel de disident e apolitică, preferă divorţul decât să se expună riscului de a muri alături de partenerul ei ameninţat. În felul acesta dizidentul politic devine capăt de linie în semiţia sa, nu mai are urmaşi, ca şi cum ai fi la închisoare, castrat sau ucis. În plan general asta se traduce cu execuţia pe care stalinismul propriuzis o făcea în anii 1950. Efectul e identic. Oricum în România era un plan de eugenie, după cum am arătat în această secţiune

Deşi aceste tehnici subtile de manipulare şi control nu sunt propriuzis o închisoare stalinistă, ele au rol de închisoare simbolică, iar efectul asupra ţintei este identic precum cel al stalinismului. Deşi la începutul cărţilor sale, Grigore Cartianu îşi manifestă îndoiala că acel şir de inginerii sociale din decembrie 1989 se pot constitui într-o revoluţie, făcută cu participarea poporului, totuşi la finalul lor acceptă faptul că în 1989 ar fi fost o revoluţie şi se referă la ea ca atare. La acest rezultat s-a ajuns în urma presiunii acestor tehnici de dezinformare şi manipulare şi sub influenţa agentului cosmetizat în istoric Alex Mihai Stoenescu. Influenţarea atenţiei sale către KGB şi Iliescu probabil că s-a făcut prin aceleaşi tehnici precum asupra mea, doar că eu sînt mult mai greu de manipulat, după cum se vede.

Până la un anumit nivel capitalismul permite exprimarea liberă a ideilor dizidente, aşa cum s-a văzut la teoreticieni precum Naum Chomsky, Michel Foucault, mai sus deja amintitul Jean Baudrillard şi alţii. Nu doar că ei nu au fost persecutaţi, dar chiar au fost şi promovaţi ca profesori în sistemul de învăţământ universitar. Însă, cu un salariu decent (pe post de mită pentru tăcereşi inacţiune), ei au fost cumva separaţi de masa de cetăţeni cu care ar fi putut produce un curent politic nou, prin care să facă presiuni asupra autorităţilor pentru a promova politici de distribuţie mai echitabilă a drepturilor sociale. Aceşti dizidenţi au fost izolaţi într-un turn de fildeş faţă de potenţialii lor discipoli, ce au fost atraşi de către alte campanii dezinformaţionale în alte activităţi. O astfel de activitate este cea de broker la bursă, cu perspectiva îmbogăţirii rapide. Alta este cea de înrolare în armată sau chiar în activităţi economice riscante. Cine a ales aşa ceva a făcut ce mai proastă alegere, deoarece riscă pierderea vieţii în războaie iniţiate din culise de spionajul civil la comanda marilor industriaşi şi bancheri. Mişcarea politică dizidentă a fost astfel anihilată înainte să apară. Contractele limitate de muncă, urmate de o perioadă de şomaj plătit cu ajutoare sociale este la fel un fel de taxă sau mită pe care sistemul dictatorial îl plăteşte dizidenţilor pentru a-i îndepărta de mişcările de stradă.

Iată că formula „stalinism capitalist” nu este o metaforă contondentă sau o exagerare a noţiunilor în sensul în care departamentul de dezinformare al spionajului civil a făcut cu noţiuni precum „lovitură de stat”, „revoluţie”, „terorism” şi altele. Această formulă descrie faptul că dictatura clasică mai mult se aseamănă cu aşanumita „democraţie liberală” decât se diferenţiază de ea. La fel ca şi în cazul modificării sclavagismului clasic în formă de sclavie salarială după abolirea celei clasice , „democraţia liberală” este tot o dictatură, însă una care creează o foarte puternică iluzie de libertate şi democraţie. „Democraţia” vine cu un puternic aparat dezinformaţional creat de spionajul civil, a doua instituţie în ierarhia puterii în societatea capitalistă, după casta marilor industriaşi şi bancheri. Spre deosebire de dictatura clasică, „democraţia” te convinge că a fost ideea ta să intri la închisoare după ce te-a condamnat abuziv.

Asemănările dintre stalinismul propriuzis al perioadei anilor 1950 din URSS şi din Estul Europei faţă de cel al capitalismului sălbatic instituit după 1990 sînt uriaşe. De fapt toate ororile stalinismului propriuzis s-au practicat mai întâi în însăşi era industrială, ca un revers tragic al medaliei pe lângă beneficiile tehnologice aduse în istoria umanităţii. Deportările de populaţie nu au început cu Stalin, ci cu însăşi momirea ţăranilor de pe moşiile feudalilor să migreze spre marile centre industriale. Privit din afară aşa ceva pare o evoluţie naturală. Un astfel de proces seamănă cu trecerea de la un loc de muncă mai prost plătit către unul mai bine plătit. Însă până a ajunge la bunăstarea de astăzi capitalismul a trecut prin nişte spasme nemaivăzute în istoria umanităţii. Industriaşii i-au preferat pe ţărani în locul muncitorilor deja formaţi pe mai multe decade deoarece munceau mai eficient şi se mulţumeau cu salarii mai mici. Capitalismul i-a atras progresiv pe majoritatea ţăranilor, dar i-a şi lăsat apoi pe drumuri după ce i-a tot înlocuit cu ţărani noi. De aici şi mişcarea sindicală şi apariţia unor curente politice anti-capitaliste precum comunismul sau nazismul.

Deşi părea că le tolerează în virtutea libertăţilor de exprimare şi întrunire „garantate”, totuşi dictatura capitalistă le-a pregătit capcane precum cele relatate de mine în primul meu documentar „Diversioniştii” . Tragedia din decembrie 1989 este acelaşi model. Am arătat în detaliu în alt documentar al meu, numit „Cea mai mare crimă din istorie”  , cum spionajul civil l-a adus pe Hitler la putere în Germania şi l-a sprijinit în construcţia maşinii sale de război. Invadarea URSS de către Hitler a dus la întărirea puterii lui Stalin şi înfăptuirea crimelor făcute de regimul său. Nazismul şi comunismul au fost cultivate de dictatura capitalistă în ţări cu potenţial de crize umanitare majore, atât pentru a le asocia cu răul programat pentru ele, dar cât şi pentru a găsi un alter-ego de proiecţie a propriilor crime. Ce face nevroticul la nivel de simptom interior capitaliştii aplică la nivel de inginerie socială majoră. Vedem astăzi amploarea deportărilor pe criterii economice din spaţiul Est-European şi al Orientului Mijlociu, cu instigarea unor crize umanitare şi o campanie puternică de intoxicare dezinformaţională cu mentalitatea „Visului American”, după cum am arătat în secţiunea anterioară.

Hitler şi Stalin au practicat deportările prin false pretexte. Comuniştii nu au ştiut cum să numească acest model de deportare forţată, considerându-l cumva normal. Însă, în ipocrizia lor, capitaliştii au denunţat aceste practici folosite curent în propriile lor inginerii sociale, incluzându-le în noţiunea mai largă de „stalinism”, alături de contrafacerea probelor din dosare ce ducea la închisoarea dizidenţilor politici sau „duşmanilor poporului”. Însă vedem cum le practică la o scară de 10 ori mai mare, prin această capacitate de dezinformare, pe de o parte cu ademeniri de îmbogăţire dublate de false ziduri ridicate la graniţă pe de altă parte, precum se lăuda Donald Trump că face în campania electorală.

Remarcabil e faptul că înainte de 1989 Ceauşescu şi sistemul comunist erau acuzate că vor distrugerea satelor în avans cu faptele, precum pedepsirea criminalilor în avans, în celebrul film „Minority Report”. În ţările occidentale chiar s-a prezentat minciuna cum că satele româneşti ar fi fost distruse, după modelul transformării mitingului de susţinere din 21 decembrie într-unul de contestare, aşa cum l-am prezentat la începutul documentarului meu „Eroii au murit.1899. CIA”. Dacă nu voi reuşi să corectez istoria, probabil că acesta este planul de a minţi generaţiile viitoare. În realitate distrugerea satelor şi eugenia a fost însuşi planul de expansiune al capitalismului sălbatic în zona est-europeană. El s-a instaurat prin a da vina pe comunism pentru asta, după modelul propoziţiei imperative „Opriţi măcelul!” rostită de spionul CIA-GRU Nicolae Militaru , înaintea începerii propriuzise a măcelului la Sibiu şi în întreaga ţară.

La 35 de ani de la picarea comunismului în România, comunismul încă este acuzat pentru dezastrul umanitar care se întâmplă. Dar, cine se uită în video-urile şi fotografiile făcute în anii 1950 cu satul tradiţional românesc observă că atunci casele erau majoritar din lemn, aşa cum se vede la Muzeul Satului. Unele erau făcute doar cu lemn simplu, altele erau şi tencuite cu un amestec ne humă şi paie (chirpici). O astfel de locuinţă pare exotică astăzi, însă bătrânii îşi amintesc neajunsurile ei. Lemnul putrezeşte, aşa că în fiecare an casa trebuia renovată. Camerele erau foarte mici şi căldura se pierdea iarna prin pereţii subţiri. În lemn se ascundeau insecte precum puricii sau ploşniţele, astfel că oamenii trebuiau să stea cu lumânări sau felinare aprinse care declanşau incendii. Faptul că la nunţi se făcea urarea „Casă de piatră!”, rămasă în uz până astăzi, a avut un sens literal, deoarece casa de lemn chiar putea aduce neplăceri şi chiar nenorociri unei familii.

Până în 1979 majoritatea caselor din satele româneşti au devenit din piatră la propriu, foarte puţine rămânând din lemn. Comunismul are păcatele lui cu naţionalizarea şi altele, însă pentru satul românesc a făcut cum n-a făcut nici un alt sistem social până acum. De aici şi nostalgia celor care trăiesc încă în mediul rural după vechiul regim. Acuzaţia de „sistematizare” a fost o caricaturizare a administraţiei satelor, care într-adevăr s-au reunit în primării cu areal mai mare. Dar echivalarea acestei restructurări administrative cu distrugerea satelor este o strategie de dezinformare şi manipulare menită să ascundă dimensiunea genocidului neviolent practicat de capitalismul sălbatic în România, vopsit în culorile mincinoase ale progresului. Am văzut cum majoritatea cetăţenilor sînt manipulaţi în a nu percepe dimensiunea acestui genocid, printr-un aparat uriaş de dezinformare.

Centrele oraşelor medii sau mari atestă o evoluţie netă după 1989 faţă de perioada de dinainte. De asemenea, satele din jurul oraşelor s-au umplut de vile arătoase, unele chiar somptuoase, care aparţin unor afacerişti sau şefi de instituţii din acele oraşe. Însă în satele depărtate de oraşe casele renovate modern sau noi se află într-un procent de sub 10 %. Ele aparţin onor emigranţi sau muncitori sezonieri în Occident. Părinţii lor au lucrat în fabricile de la oraşele apropiate. Majoritatea fabricilor de dinainte de 1989 au fost rase de pe suprafaţa pământului ca în cazul unui război devastator, după cum am arătat în ultima jumătate de oră din documentar.



Această realitate dramatică este contracarată deznformaţional cu ideea penibilă cum că industria naţională ar fi mai performantă decât cea din 1989. Inclusiv oameni oneşti precum Grigore Cartianu, unul dintre eroii aflării adevărului despre tragedia de atunci, a susţinut această idee pe contul său de Facebook. Numai faptul că avem o dezbatere pe această temă, la 35 de ani de la tragedia din 1989, arată că aşa ceva e o minciună. Oricum, marea majoritate a cetăţenilor nu cred acest lucru, inclusiv cei din oraşe şi cei cu nivel de trai la standarde europene.

După cum am tot spus în aceste ultime secţiuni ale acestui capitol, denumirea corectă din punct de vedere sociologic şi istoric a tragediei din 1989, şi a perioadei de după, este acea de invazie colonialistă. Am arătat în primele secţiuni cum acel eveniment nu a fost nici lovitură de palat/ lovitură de stat şi nici revoluţie. Dezbaterea pe această falsă aporie în aceşti 35 de ani de Mitul Peşterii aplicat la nivel naţional este una fără sens. Marii industriaşi şi bancheri se ascund de zeci de ani de furia mulţimii în spaţiul occidental şi au vrut să-şi găsească noi victime în naivitatea popoarelor est-europene şi mijloc-orientale, cu care să re-creeze atmosfera secolelor 18-şi 19, perioada de aur a capitalismului. Şi, într-adevăr, după această invazie, România a fost adusă la o întârziere de 2 secole faţă de Occident, după ce în 1989 era la un nivel de doar jumătate de secol întârziere. Acesta este modelul înţelegerii şi a tragediei din 1989 de la noi dar şi a celei iugoslave dintre anii 1992 -1999, mult mai mari decât cea românească, şi apoi cea a Războiului Civil Sirian de după 2011 care le întrece pe toate.

Începând din anii 1980 toată economia mondială a intrat într-o recesiune profundă. Executanţii moderni de ordine din spaţiul occidental îşi pierduseră încrederea în sistemul capitalist. Unii dintre ei începuseră să aibă idei comuniste, şi ei păcăliţi de ideea că acest sistem ar fi diferit de primul. Perspectiva unei crize umanitare în spaţiul comunist era cheia ce putea obtura opţiunile politice ale omului simplu împotriva marilor industriaşi şi bancheri occidentali. Dacă ţările comuniste erau prezentate ca barbare, atunci opţiunile anticapitaliste ale cetăţenilor occidentali se diminuau. Dincolo de asta, distrugerea economiilor naţionale ale ţărilor est-europene şi migraţia forţei de muncă în Occident avea rol de infuzie de mână de lucru ieftină. Am menţionat deja că o astfel de inginerie socială s-a practicat încă de la începutul erei industriale. Aşa ceva s-a pus în practică prin atragerea mâinii de lucru de pe pământurile moşierilor cu unele libertăţi în plus faţă de cele ale vieţii de agricultor, plătitor de impozit în natură. În SUA chiar s-a purtat celebrul Război Civil American cu scopul declarat al eliberării sclavilor; oficial ni s-a spus că pe capitalişti li s-a pus aşa dintr-o dată o căinţă implacabilă în conştiinţa lor încărcată şi au vrut să facă o faptă bună. Dar, de fapt, ei nu şi-au riscat propria viaţă doar pentru a o elibera pe cea a sclavilor negri în acel război. Dincolo de aceste vorbe frumoase, interesul lor era acela de a-i absorbi ca mână de muncă ieftină în economia industrială a nordului. Exact acelaşi proces s-a dorit şi în România şi întregul spaţiu est-european după 1989.

O astfel de invazie cu rol de destabilizare politică şi economicp are iniţial formă de schimburi economice în spaţiile geopolitice virgine sau înapoiate industrial. Cei mai în vârstă îşi aduc aminte cum mass-media occidentală ne portretiza iniţial ca un popor de eroi care au dat jos dictatura fără arme, doar prin curaj. În acelaşi fel se întâmplă cu invazia tuturor spaţiilor independente. Stalinismul capitalist vinde iluzii politice sau chiar economice nativilor naivi din aceste spaţii. Schimburile iniţiale, ce par favorabile localnicilor, sînt de fapt nişte ancore dezinformaţionale pentru captare a atenţiei câştigarea încrederii. Aceasta este etapa de momire, care se regăseşte şi în reclame : întâi ţinta este atrasă printr-o promisiune falsă; apoi ea este convinsă să cumpere produsul datorită ataşamentului faţă de el. Datorită repetiţiei mesajului reclamei cumpărătorul este ulterior convins că acel produs ar fi totuşi mai bun decât cele cunoscute.

Abia după ce consolidează aceste ancore în spaţiul de invazie, industriaşii trec la acţiuni de eugenie socială, care poate lua aspect de genocid pre-natal. La nivel macroeconomic, după etapa de momire capitalismul acţionează eugenic pe termen lung, distrugând armonia clasică anterioară zonelor invadate. La acest stadiu ei creează apoi diversiuni şi aduc acolo armate pentru a-i elimina pe tradiţionalişti în scopul de a extinde capitalismul şi dominaţia în acele spaţii. Observăm cum strategia capitalistă eugenică este una a calului troian, dând impresia de curtoazie şi mărinimie iniţial faţă de zonele geopolitice înapoiate.

Aşa ceva s-a întâmplat în Japonia; înainte de sângerosul război din Pacific, timp de peste o jumătate de secol SUA a făcut schimburi comerciale uriaşe cu Japonia. Exact aşa s-a întâmplat cu însuşi Ceauşescu; el a fost invitat la întâlniri cu preşedinţii Nixon, Ford, Carter şi cu însuşi stăpânul lor, David Rockefeller, înainte să i se manufactureze ingineria socială din decembrie 1989 . La câţiva ani după 1945 atât în Japonia cât şi în Germania au avut loc „miracole economice”, desigur datorită pompării de capital, venit în special de la marii industriaşi şi bancheri americani. În aceste ţări întâi s-a comis tragedia, şi apoi s-a venit cu cumpărarea tăcerii supravieţuitorilor. La noi în România şi în restul spaţiului est-european se procedează invers. Tragedia cea mare s-a produs abia după cea din decembrie 1989. Dar, pe termen lung, timp de câteva decade Japonia a avut până de curând cea mai mare rată a depresiei din lume. Traumele acelui război sînt încă persistente şi astăzi în această naţiune.



Acest proces complex se reduce la o descriere a unei invazii specifice imperialismului clasic simplu. Spionajul civil sau civilizaţia capitalistă în general nu invadează clasic, prin armate, ţările în care doreşte să impună eugenia şi mentalitatea industrială. Perioada de momire cu bunăstarea poate oricând fi dată ca un contra-exemplu aproape imbatabil că nu imperialismul capitalist a invadat ceste spaţii geopolitice, ci că populaţia locală l-ar fi cerut. Ingineriile sociale din decembrie 1989 din România au avut exact acest rol de manufacturare a acestui argument. Exemplul a câtorva sute de mii de privilegiaţi ai dezastrului social din România poate camufla nenorocirea a altor câteva milioane, cu ajutorul mass-media oficială mincinoasă.

În plan concret asta înseamnă că o parte din cetăţeni consumă nişte produse cumpărate de afară pe care le plătesc cu acel „cap de bivol” cu care s-a făcut acel munte de cranii în SUA despre care am menţionat într-o secţiune anterioară . Doar că în loc de bivol e un cap de român, nenăscut sau exploatat sălbatic în locuri de muncă umilitoare sau suprasolicitante, care îi vor aduce lui sau urmaşilor lui depresie. La fel ca şi în cazul nativilor americani condamnaţi la moarte de inaniţie pentru că le lipsea obiectul îndeletnicirii lor milenare, în cazul de faţă eugenia postnatală se face cu acest instrument parşiv al migraţiei forţei de muncă.

Extinderea capitalismului draconic de tip USA în zone cu stil de viaţă tradiţional conduce în general la un recul din partea populaţiei mai devreme sau mai târziu. Un astfel de exemplu poate fi văzut la civilizarea eschimoşilor care, pe lângă cele necesare unei vieţi decente, a adus şi o explozie a ratei alcoolismului , care în perioada caselor de gheaţă nu exista. O astfel de degradare a echilibrului emoţional al fostelor comunităţi tradiţionale invadate de spiritul capitalist se datorează stresului sau ameninţării cu excluderea socială practicată de acest sistem social în scop de exploatare economică şi sexuală din partea sadicilor ucigaşi pe care i-am descris în detaliu în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” . Acest fapt le-a pus multora întrebarea dacă nu cumva perioada dinainte de civilizare viaţa eschimoşilor era mai bună decât cel de după. Aşa că spionii occidentali ştiau clar că viaţa grosului românilor şi a majorităţii populaţiei din fostul bloc comunist nu va fi mai bună după 1989.

După cum vedem, România nu şi-a revenit după 33 de ani de reforme, care au pus industria naţională pe butuci ce au provocat deportare masivă a populaţiei ca mână de lucru ieftină în Occident. Acelaşi lucru se întâmplă la nivel individual, la angajare, când compania promite mincinos marea cu sarea unui potenţial recrutat. La finalul contractului, câţiva ani mai târziu, angajatul este doborât psihic şi fizic. Un recent sondaj făcut de INSCOP arăta că 63% dintre români au ajuns la concluzia că viaţa e mai rea decât în comunism. Urmaşii şi părinţii celor ucişi în mascarada din 1989 au ajuns ei înşişi nostalgici, deşi unora dintre ei li s-a cumpărat mai mult sau mai puţin prin forţă tăcerea şi chiar morţii, după cum am arătat în finalul capitolului anterior . Asta nu se datorează lipsei de educaţie democratică, aşa cum au spus trusturile de presă special plătite să dezinformeze, ci faptului că cele două sisteme politice sînt în cea mai mare parte identice, deosebindu-se doar în părţile neesenţiale. Însă, ce se întâmplă de 35 de ani în România este cea mai mare dramă din istorie.



Acesta a fost capitolul 3 al acestei cărţi. Urmează capitolul 4 ce va dezvălui dezinformarea prin care aceste informaţii au fost ascunse opiniei publice.

Share this article :

RSS-Entries and Comments

 

Copyright © 2014. baldovin opinius - All Rights Reserved