Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.2.3. Afacerea Matei Pavel Haiducu şi DST, copiate la indigo din afacerea Ion Mihai Pacepa orchestrată de CIA
Matei Pavel Haiducu este principalul personaj din documentarul „Afacerea Tănase” despre care am amintit în propriul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA” la ora 01.13 . Pentru cei ce n-au răbdare să se uite, o să fac un scurt rezumat. După ce lucrase câţiva ani ca spion industrial la Paris, aflăm din documentar că, deodată, în 1982 Haiducu ar fi primit o sarcină stalinistă de a-i ucide pe scriitorii anticomunişti Virgil Tănase şi Paul Goma. Haiducu refuză misiunea şi alertează principala agenţie de spionaj francez DST (Direction de la Surveillance du Territoire), care îl anunţă pe Tănase şi organizează o răpire cu acordul acestuia pentru a-l feri de posibilul atentat.
Documentarul „Afacerea Tănase” este cel mai detaliat material despre spionajul civil pe care l-am văzut până astăzi. El este un reportaj imposibil, realizat chiar din bârlogul spionajului, cu personaje şi fapte reale, ce are alură de activitate secretă. Spionii au mai dat interviuri, majoritatea pline cu minciuni; dar ca să îţi deconspiri astfel activitatea e ceva nemaivăzut în istoria modernă, ce arată pe de o parte naivitatea poporului român şi, pe de altă parte, miştocăria la care a fost supus. Cine nu s-a interesat de subiect poate rămâne perplex văzându-l. Cu toate astea, în acest documentar nu se spune nici 10% din ceea ce se întâmplă de fapt în această instituţie absolut hidoasă , indiferent că funcţionează în comunism sau capitalism. Spre comparaţie vă reinvit să vedeţi ce a făcut FBI la Pearl Harbor, consultând secţiunea „Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie: tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Foarte probabil acest scenariu a fost reluat apoi de CIA la 11 septembrie 2001 după cum intuim din cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin sau din documentarul făcut după ea.
Aşa că acest documentarul „Afacerea Tănase” trebuie încă privit cu rezervă! Spectatorul trebuie să înţeleagă din start că acest documentar nu e făcut de nişte simpli jurnalişti de investigaţie, aşa cum ni se sugerează discret. De fapt, interviurile luate unei figuri importante din DST din acea perioadă, precum directorul său adjunct Jean Francois Cair, sau filmarea directă a unor metode de lucru ale Securităţii (min. 08 10), e de ajuns să ne facă să credem că el este un produs al însuşi spionajului civil. Altfel nu intră nimeni să filmeze ce fac spionii, şi nu vorbeşte nimeni în interviuri despre misiunile sale.
Principalul interes al oricărei agenţii de spionaj este acela să nu-şi deconspire metodele pentru ca ţinta să nu înţeleagă că este supusă produsului său de manipulare în masă. În „Afacerea Tănase” există doar o deconspirare a metodelor staliniste, pe care spionajul civil occidental le practica în secolele al 18-lea şi al 19-lea, chiar dacă cu mijloace mai puţin tehnice decât ale stalinismului. Nu aflăm absolut nimic despre metodele moderne ale spionajului civil Occidental, descrise în linkurile de mai sus. Acest lucru e o fentă foarte abilă pentru cei nefamiliarizaţi cu domeniul spre a crede că spionajul civil occidental ar fi „poliţistul bun”, în timp ce cel comunist ar fi „poliţistul rău”. Scopul unei astfel de strategii este acelaşi precum în filmele poliţiste, respectiv de a îmbunătăţii imaginea negativă pe care spionajul o are în acea parte a societăţii civile care îi intuieşte rolul.
Prin urmare, trebuie să încercăm să facem o diferenţiere între adevăr şi minciună în ce se spune chiar şi în acest documentar, deşi vedem în el lucruri nemaivăzute, care ne seduc cu ineditul lor. Accesul într-o lume terifiantă, care dovedeşte că noi, populaţia civilă, sîntem un fel de animăluţe în ferma lor, nu trebuie să ne amorţească vigilenţa şi să credem că am fi invitaţi la masa lor de atotputernici. Dimpotrivă, trebuie să cumpănim foarte atent la cele afirmate şi arătate, la fel cum un psihanalist trebuie să facă distincţia între traumele reale şi cele imaginare descrise de un pacient în cabinet. Altfel riscăm să fim hipnotizaţi de ineditul unei lumi nespecifică nouă, civililor, şi să nu băgăm de seamă că acest documentar se reduce la mărturia unui spion; acesta declară fără probe că Ceauşescu i-ar fi ordonat să ucidă şi că l-ar fi şi recompensat pentru asta. A crede vorbele unui spion, a cărei viaţă e plină de minciuni şi deghizare, care în plus a şi dezertat în curtea rivalului, ar fi un semn de naivitate pentru spectator. Şi, din păcate muţi au căzut în această capcană; n-am văzut recenzii critice asupra acestui documentar în cei 10 ani de când a fost lansat. Strategia lui este exact aceea a escrocului care întâi câştigă încrederea victimei şi apoi acţionează în defavoarea ei; câteva firimituri de adevăruri nemaivăzute din lumea spionajului civil nu trebuie să ne hipnotizeze să credem că tot ce spune Haiducu şi cei intervievaţi în cest documentar ar fi şi adevărat.
Numai faptul că un spion, fie el şi unul economic, alege să dezerteze (defectare se cheamă, în limbajul de specialitate), este o poveste de adormit copiii. La fel ca şi în cazul lui Ion Mihai Pacepa, despre care am detaliat în secţiunea anterioară, Haiducu nu ar fi făcut ce a făcut fără o asigurare anterioară din partea DST. El risca închisoarea în acel moment; de fapt condamnarea lui şi includerea celor doi scriitori într-un soi de program de protecţie a martorilor ar fi fost cel mai optim mod de rezolvare a acelei probleme. Însă, aşa cum se poate întrevedea din cele spuse în secţiunile anterioare, interesul spionajului francez, supervizat de CIA şi atunci dar şi acum, a fost acela de a face din această poveste un scandal internaţional. De acea a şi ales calea cea mai puţin sigură pentru cei doi, şi cea mai costisitoare. Voi reveni mai jos cu detalii.
Sînt trei naraţiuni înşelătoare în documentarul „Afacerea Tănase”, cu aspect de absurd, care atestă că această misiune e altceva decât încearcă să-l facă pe spectator să creadă. Primul este lipsa de coerenţă pe termen lung a misiunii însăşi de eliminare a celor doi scriitori. La minutul 12 Virgil Tănase spune cu propriile cuvinte că în 1977 Securitatea însăşi i-ar fi propus un paşaport francez pentru a pleca din ţară. Faptul că ar fi decis apoi să-l ucidă e total nefiresc faţă de această măsură luată anterior. La fel ca şi în cazul oscilării între o reacţie prea blândă şi alta prea brutală în generarea evenimentelor din decembrie 1989, şi în acest caz s-ar fi întâmplat la fel. Au fost dizidenţi mult mai radicali care ar fi trebuit să primească un astfel de cadou în acea perioadă, dar nu l-au primit. Virgil Tănase a fot un privilegiat; Securitatea s-a purtat mult prea uman faţă de nivelul său real de represiune. Apoi, odată cu această presupusă misiune de asasinat, ea s-ar fi purtat mult sub acest nivel, întorcându-se la un nivel stalinist. O să revin mai jos la explicarea acestei fracturi logice în acţiune.
Cel de-al doilea lucru absurd în această naraţiune este aspectul său amatorist. Da, am afirmat şi în recentul meu documentar faptul că operaţiunile spionajului civil comunist au un aspect de amatorism faţă de cele occidentale. Dar în acest caz, această operaţiune chiar pare una de secol 18, nu atât prin forma stalinistă, dar mai ales prin eşecul ei notoriu. Cei implicaţi în această misiune par nişte învăţăcei care au eşuat la primul lor proiect. Virgil Tănase povesteşte la minutul 53 din documentar despre uluiala unor agenţi DST faţă de eroarea prin care spionajul economic românesc i-a însărcinat unuia dintre agenţii săi pentru o astfel de misiune. Am să revin la această mărturie în scrierile mele ulterioare care descriu spionajul civil. Ea mă va ajuta să fac o mai exactă descriere a modului în care funcţionează aceste organizaţii secrete de spionaj civil. Sînt convins că unii dintre ei simulau uluiala, alţii o experimentau de adevăratelea. Voi explica în următorul articol de ce.
Pe lângă aspectul stalinist al acestei misiuni, nespecific nivelului de lucru al spionajul român din acea dată, ea aparţinea de spionajul civil nu de cel economic. A converti un spion economic într-unul civil e destul de asemănător cu a pune un şofer de tir să piloteze un avion. De aici şi surprinderea acelor agenţi DST relatată de Tănase. Iată că erorile par a fi fost de preistoria spionajul civil, în acest caz. Spionajul civil din spaţiul comunist a fost mult sub cel capitalist, din cauza lipsei de experienţă cu manipularea maselor de oameni. Însă nu putea fi atât de amator. O astfel de misiune a fost un auto-sabotaj din partea unor agenţi dubli, cu care de fapt s-a făcut şi tragedia din 1989.
Cel de-al treilea element dubios în această naraţiune se referă la o contagiune subită de amatorism din partea DST însuşi, de parcă s-ar fi molipsit de la DIE-ul din România. Modul în care această presupusă misiune a Securităţii a ajuns în presă şi s-a transformat într-un scandal internaţional este iarăşi nefiresc pentru acţiunile spionajului civil. Cititorul atent pune cap la cap cele afirmate în articolele anterioare şi întrevede că această subită criză de amatorism a DST era de fapt un plan, identic cu cel prin care CIA l-a transformat în clown pe Pacepa. O să revin mai jos la dezvoltarea acestei idei. Deocamdată îi arăt doar caracterul nefiresc. La minutul 30.40 se descrie în acest documentar cum a apărut în revista „Le nouvelle observateur” deconspirarea exactă a planului contra-spionajului francez de ascundere a celor 2 scriitori. La minutul 37.37 se dă numele altei publicaţii, „Le Matin”, care urma să publice aceleaşi informaţii.
Întrebarea care se pune este cum se face totuşi că au apărut în presă astfel de informaţii ultrasecrete? La minutul 24.21 Tănase declară că DST nu ar fi dorit să ştie unde se află ascuns, de teama unor posibili infiltraţi în agenţie a unor spioni români, care ar fi putut astfel să-i descopere noua locaţie şi să-l ucidă totuşi. Aşadar operaţiunea era ultra-strict secretă şi erau implicaţi în ea un grup foarte restrâns de oameni, cei mai de încredere. Cum putea să ajungă totuşi în presă povestea, exact aşa cum a plănuit-o o mică grupare din DST?
O falsă explicaţie ni se sugerează abia la minutul 34.50, când Tănase vorbeşte despre faptul că Poliţia Franceză ar fi dispus pentru acest caz un investigator foarte bun, care a pus microfoane în telefon şi a înţeles că soţia lui Tănase nu era suficient de panicată pentru gravitatea situaţiei. Tănase chiar declară apoi că acest investigator a bănuit că DST se află în spatele operaţiunii. Însă doar cei ce cred tot ce văd la TV nu-şi închipuie că DST nu ar fi avut atunci şi încă nu are şi astăzi oameni infiltraţi în Poliţia franceză, precum şi în principalele instituţii. Acesta este modelul oricărei instituţii de spionaj civil din spaţiul capitalist. Prin astfel de infiltraţi spionajul civil trage apoi pârghiile pentru a îndeplini anumite planuri de inginerie socială.
Ca orice agenţie de spionaj din orice stat capitalist, şi DST avea puterea să pună în capul anchetei Poliţiei pe cel mai incompetent investigator. Dar – a naibii coincidenţă! – Poliţia l-a ales tocmai pe cel mai bun dintre ei, cu abilităţi de spion. În plus de asta, s-a întâmplat chiar să intre în competiţie cu spionajul civil precum sînt eu însumi, care doresc să le deconspir crimele. E ciudat că acel investigator profesionist din Poliţie s-ar fi dus cu povestea în presă, simţind că DST e în spatele operaţiunii, de parcă ar fi avut duşmani în DST şi ar fi dorit să se răzbune. O fi fost respins la examenul de admitere al DST şi apoi a intrat la Poliţie, sau cum? Mi se parte prea trasă de păr o astfel de lipsă de colaborare între cele două instituţii.
Nu în ultimul rând, DST putea să-l convingă pe acel jurnalist să nu publice informaţia pe baza faptului că la mijloc ar fi fost o operaţiune internaţională secretă. Fiind în custodia DST, publicarea acelor informaţii puteau duce la ceea ce se cheamă în România „atentat la siguranţa naţională”. Orice fel de minciună putea duce la împiedicarea apariţiei poveştii în presă. De obicei în posturile importante din presă se află oameni şantajabili pe care îi spionajul civil strânge cu uşa atunci când ignoră ordinele venite în formă de „sugestii” şi „sfaturi” de la superiorii ierarhici. DST putea acţiona şi astfel, dar n-a făcut-o, totuşi.
Ei bine, părerea mea e că povestea asta a fost trimisă la presă (via Poliţie) chiar de DST însăşi pentru a face din ea un subiect public cu penetraţie maximă în opinia publică franceză dar şi internaţională. Subiectul e unul tabloid, cu răsturnări de situaţie şi final fericit. Faptul că inclusiv preşedintele Franţei, Francois Mitterrand, s-a implicat în acest caz de dispariţie a unei persoane este nespecific pentru rolul unui preşedinte de stat. Aşa ceva se întâmplă doar în cazul în care la mijloc se află o amplă chestiune naţională. Însă cei doi scriitori de origine română nu aveau nicio rezonanţă în opinia publică franceză în acel moment. Protestul celor câţiva mascaţi de la începutul documentarului i-a lăsat pe participanţi perplecşi, neştiind despre ce este vorba. Faptul că Mitterrand însuşi a vorbit despre acest caz într-o conferinţă de presă a avut rolul de popularizare a temei, crearea unui titlu de primă pagină artificial, împreună cu falsa imagine de dictator stalinist lui Ceauşescu. Peste 40 de ani manipularea s-a făcut chiar cu tehnicile publicităţii şi marketingului, aşa cum s-a făcut cu popularizarea temei COVID-19, după cum am arătat în articolul meu „S-au golit supermarlet-urile; deci Coronavirus e o campanie de marketing” scris la începutul mascaradei. La minutul 28.40 Tănase spune că Mitterrand ar fi anulat o vizită în România expres din cauza acestui eveniment, în acord cu reluarea criticilor la adresa comunismului şi a lui Ceauşescu la postul de radio Europa Liberă în jurul anilor 1980.
Se poate observa în evoluţia lucrurilor că scopul principal al DST a fost nu salvarea celor doi scriitori, deşi şi acest obiectiv era şi el astfel atins; dar dacă acesta ar fi fost scopul principal, DST ar fi ales o cale mult mai ieftină decât pensionarea lui Haiducu şi ascunderea lui Tănase, care s-a văzut că nu a fost suficient de ascuns şi că putea deveni ţintă după scoaterea adevărului în presă. După cum am zis mai sus, cel mai eficient mod de rezolvare a situaţiei ar fi fost arestarea lui Haiducu şi punerea celor 2 scriitori într-un program de protecţie a martorilor, cu schimbarea numelor, adreselor şi înfăţişării. Haiducu însuşi ştia de această opţiune şi n-ar fi riscat să sune la DST, aşa cum se spune în documentar, dacă n-ar fi avut certitudinea că va rămâne liber şi îşi va continua viaţa de dinainte, exact după modelul lui Pacepa cu CIA.
Putem observa că spionajul francez a ales o soluţie mult mai riscantă şi mai scumpă; lui Haiducu trebuia să i se plătească o pensie sau o rentă ceva ca să poată trăi şi să fie convins să dezerteze. Apoi, faptul că scandalul a ajuns o bombă de presă cu ecouri în întreaga societate franceză nu asigura deloc viaţa celor doi scriitori pe viitor în cazul în care misiunea ar fi fost una autentică; dacă spionajul român a recurs la o astfel de misiune, ce garanţie ar fi fost că nu ar încerca a doua oară? Iată că soluţia DST, nu doar că a fost cea mai scumpă, dar printre şi cele mai ineficiente pentru acel scop de protecţie a celor doi.
În mod normal, astfel de situaţii se transformă în recrutare a spionilor comunişti prinşi spionând în spaţiul capitalist şi în condamnare la moarte pentru cei capitalişti prinşi spionând în spaţiul comunist. E foarte ciudat că DST ar fi scos la pensie un potenţial spion dublu, fără a scoate ceva de pe el. Pentru că, devenind un scandal internaţional cu o notorietate uriaşă, Haiducu nu mai putea fi folosit ca spion dublu. În mod normal DST l-ar fi făcut pe însuşi Haiducu dispărut în misiune pentru autorităţile române, plătindu-l regeşte cu informaţii despre alţi agenţi ce operează pe teritoriul francez sau în întreg Occidentul. Alegerea expunerii lui publice şi scoaterea lui din activitate pare şi ea o acţiune de amatori a DST. Acelaşi lucru la făcut şi CIA cu Pacepa. Dar, din cele spuse de mai sus, ne dăm seama că cei doi spioni au devenit dovezi vii pentru manufacturarea imaginii diabolice lui Ceauşescu, iar preţul acestei măsuri aparent foarte neprofitabile se va fi dovedit unul foarte bun, pentru evenimentele ce vor fi generate în viitor, ce ajung până astăzi.
De fapt interesul principal al DST era un produs dezinformaţional cu bătaie mult mai lungă, conceput de CIA şi regăsit în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa. Acest interes era diabolizarea lui Ceauşescu şi manufacturarea încă de atunci a naraţiunii teroriştilor din evenimentele din decembrie 1989 din România. După cum am menţionat în articolul anterior, asocierea lui Ceauşescu cu terorismul amator, aşa cum apare în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa, s-a făcut de CIA cu scopul plămădirii încă de atunci a naraţiunii dezinformaţionale a teroriştilor, care a cauzat foc fratricid între instituţiile represive şi aproape 1000 de morţi după plecarea lui Ceauşescu. După cum am menţionat în documentarul meu „Eroii au murit. 1989. CIA”, acest bilanţ negru a fost parte dintr-un plan mai larg al CIA de a produce deportare de forţă de muncă ieftină din spaţiul est-european în cel occidental. Un astfel de obiectiv economic s-a făcut prin diabolizarea sistemelor comuniste, manufacturate ca mult mai rele decât au fost în realitate, ca genocidale, cu ajutorul unor astfel de inginerii sociale groteşti pe care doar spionajul civil occidental le putea concepe la o asemenea amploare. Culmea acestui plan a constituit-o războaiele iugoslave, cu un bilanţ înfiorător de 140 000 de morţi şi 4 milioane refugiaţi.
În următoarea secţiune voi emite două ipoteze care să explice ce s-a aflat dincolo de ce vrea documentarul „Afacerea Tănase” să comunice
