Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.2.8. Dovezi de infiltrare ideologică şi dezinformare simplă în cartea „L'islam révolutionnaire”, înşelător prezentată ca scrisă de Ilici Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”)
În articolul anterior am prezentat câteva minciuni grosolane din cartea lui John Follain „Jackal, The Complete Story of the Legendary Terrorist, Carlos the Jackal”, care să ne facă să judecăm cu mare scepticism datele publice despre Ramírez Sanchez. În acest articol voi analiza cartea „L'islam révolutionnaire” publicată în 2003 de „ÉDITIONS DU ROCHER Jean-Paul Benrand”. Conţinutul ei înşelător se observa din însăşi designul copertei. Primul lucru care se vede este cuvântul „Carlos”, scris cu cel mai mare font, asemenea numelui unui ziar, spre a atrage privirile în faţa concurenţei. Scris cu alb pe fond negru, acest cuvânt face cel mai mare contrast şi devine centrul principal de interes al imaginii, conform regulilor centrului de interes pe care eu le-am sintetizat în secţiunea „Centrul de interes” din cartea mea „Contribuţii la dezvoltarea imagologiei” . Am spus deja că este porecla aceasta a fost luată de spionajul civil din romanul lui Frederick Forsyth „Ziua şacalului” ( The Day of the Jackal”) pentru a-i da lui Ramírez Sanchez o latură literară, penetrantă în conştiinţa publică. De aceea acest cuvânt este încă din copertă scos în faţă astfel. El este imediat pus lângă numele real şi complet al lui Ilich Ramírez Sanchez, pentru a realiza asociaţia.
Cel mai mic font e şi cel mai important din punct de vedere al adevărului din tot ce vedem pe copertă, respectiv faptul că această lucrare a fost închegată din „texte şi observaţii culese, adunate şi prezentate de jurnalistul, scriitorul şi politologul de extremă dreapta Jean-Michel Vernochet”. O primă ciudăţenie din contactul cu această carte este faptul că un astfel de teoretician de extremă dreaptă s-a găsit să empatizeze cu un activist de extremă stângă. O astfel de situaţie este modelul infiltrării ideologice, cu scop de caricaturizare a poziţiei adverse, în cazul de faţă acest Ramírez Sanchez. De-a lungul acestor două secţiuni voi detalia cu exemple această idee.
Apoi, din ansamblul general al copertei rămânem cu greşita impresie că această carte ar fi fost scrisă în închisoare de Ramírez Sanchez, la fel cum a făcut Hitler cu „Mein Kampf”. Această informaţie este reluată în fila de prezentare de la început cărţii, parcă pentru a contracara reacţia cititorului de după corectarea acestei impresii pe care o are invariabil în timpul lecturii.
Redarea acestei informaţii cu cel mai mic font, asemenea clauzelor nefavorabile dintr-un contract abuziv, este un indiciu că cele oferite de cuvintele scrise cu font mare sînt înşelătoare. Chiar şi după citirea acestei informaţii scrise cu text mic, cititorul e înşelat să creadă că Jean-Michel Vernochet i-ar fi luat lui Ramírez Sanchez interviuri în închisoare. Dar pe parcursul acestei cărţi vedem abia la final interviuri, cu întrebări şi răspunsuri tipice. Unul se găseşte la pagina 249, dat ziarului „Yedioth Ahronoth” (de unde credeţi?) , tocmai din Tel Aviv, Israel. Altul se găseşte la pagina 251, dat în 2003 chiar avocatei şi logodnicei sale Isabelle Coutant-Peyre. Cartea are 274 de pagini cu totul.
Până la acele interviuri de final textul oscilează între mai multe stiluri, unul sec din punct de vedere stilistic, asemenea notelor informative din spionajul civil, altul strălucitor, folosind figuri de stil specifice unui cititor avid de literatură. Asta ar putea fi un indiciu că de editarea lui s-au ocupat mai mulţi oameni, nu doar unul singur, aşa cum ne lasă înşelător datele de pe copertă să credem.
Textul curge elaborat minuţios şi pare să fie scris de un profesionist în politologie, economie şi filosofie, care a citit cel puţin 100 de cărţi grele din domeniu precum Hegel, Marx, teoria ciclurilor economice a lui Kondratiev sau Fukuyama şi alţii. Văzând uşurinţa cu care jonglează cu termeni economici, sociologici, politologici, filosofici şi chiar psihanalitici, acest om pare să fie un geniu multidisciplinar. Întrebarea este cum de nu şi-a ales o carieră universitară sau didactică în general pentru a-şi duce la maxim potenţialul teoretic extraordinar? Cum de şi-a riscat viaţa în atentate ce a dus în cele din urmă la izolarea într-o închisoare din Franţa?
Cea mai mare parte din acest text conţine idei dizidente anti-neoliberaliste, anti capitaliste şi anti-eugeniste, care seamănă la indigo cu cele ale unor dizidenţi celebri precum Noam Chomsky sau John Zerzan. Printre ei sînt şi alţii de care n-am auzit datorită dictaturii capitaliste, care i-a camuflat la fel cum a făcut şi cu ştergerea automată a comentariilor mele, aşa cum am arătat în video-ul numit „Cenzură clasica in dictatura capitalistă a informaţiilor despre evenimentele din decembrie 1989” . Probabil că asemenea mie, la fel au gândit şi alţii despre capitalism.
Mă regăsesc în această descriere. Şi recunosc în ideile din această culegere, şi în forma lor expusă, propriile mele idei precum în texte de genul echivalării sistemului politic modern ca stat mafiot , ideea statului terorist şi extinderea conceptului de terorism şi către cel profesionist practicat de armate sau persistenţei sclaviei în formă modificată în epoca modernă . Toate acestea se regăsesc în teoriile lui Noam Chomsky, pe care l-am descoperit după ce le-am conceput eu însumi, şi pe care îmi place să cred că le-am dus mai departe atât prin metodă cât şi prin rezultate.*
Pe lângă luciditatea interpretării unor evenimente altfel decât în cheia oficială din mass-media, tipic pentru aceşti dizidenţi politici, textul din „L'islam révolutionnaire” are o expresivitate exacerbată afectiv, specific stilului lui Jean Paul Sartre sau Søren Kierkegaard. Autorul/autorii acestor texte din „L'islam révolutionnaire” nu foloseşte/folosesc gradul de argument aşa cum l-am expus eu, Chomsky sau alţi autori, ci expresivitatea limbii. Lectura acestei cărţi lasă să se întrevadă o filiaţie literară puternică. Autorul/autorii acestor texte au citit ceva literatură şi au talent literar cert. De aceea, în ciuda absurdităţilor spuse sporadic, textul are o savoare literară specială.
Se pot găsi în el accente neo-marxiste dar care depăşesc stilul materialist rigid al marxismului clasic şi frizează neo-existenţialismul. Scriitura existenţialist-depresivă, emoţional-umanistă şi chiar psihopatologist-stringentă pare a fi corespondentă cu o personalitate boemă mai curând decât cu una de gânditor rece, fondator de curente politice sau chiar de activist politic, interesat de obiective mercantile.
Concentraţia de luciditate politologică, eliberare de sub dezinformarea oficială şi expresivitate stilistică în acelaşi material m-a cam făcut invidios, deşi sub raportul strict ideologic am găsit uriaşe fracturi de coerenţă. O să le detaliez un pic mai jos. Din acest punct de vedere nu pot concura. Şi eu mai folosesc un stil literar în textele mele, după cum se poate vedea în versurile melodiei „Statul e mafia” , dar asta cu un mare efort. Rar îmi scapă câte o metaforă conjuncturală pentru că efortul meu este unul întâi de analiză şi nu de formă. Ei bine, în textul de faţă ambele planuri sînt realizate la superlativ. Dacă ar fi fost scrise de unul şi acelaşi om aş fi fost cu adevărat invidios, însă sînt convins că acest mănunchi de texte e compus din textele unor dizidenţi şi scriitori, modificate pe ici pe acolo, spre nu bătea la ochi că ar fi luate cu copy-paste.
Nu există nici un motiv pentru care Ramírez Sánchez să nu fi scris romane celebre până acum, conform acestui talent şi conform cu viaţa pe care ni se spune că ar fi avut-o. Dar iată că nu vedem nimic scris de el până astăzi. La viaţa pe care ar fi dus-o, alături de talentul literar demonstrat în aceste pagini, Ramírez Sánchez ar fi putut ajunge de departe cel mai mare scriitor din istorie. Şi totuşi nu există o astfel de consecinţă naturală a personalităţii sale. Avem această presupusă carte autobiografică, ce pare mai curând scrisă de alţii. De aceea cred că nici viaţa sa aşa cum a fost descrisă de acele materiale, nici acţiunile şi nici talentul din aceste texte nu îi aparţin.
Un terorist amator şi chiar simplu activist politic nu poate scrie aşa. Dar o putea face un jurnalist scriitor şi politolog precum Jean-Michel Vernochet, prin preluarea şi schimbarea uşoară a formei unor texte ale unor dizidenţi pe care spionajul civil i-a camuflat astfel. Răsfoind această carte părerea mea este că aceste texte sînt preluate şi modificate de dizidenţii anti-război de după atacurile de la 11 septembrie 2001, şi asociate denigrator cu imaginea lui Ramírez Sánchez, căruia i se face imagine de un fel de Hitler în viaţă. Scopul acestei făcături de a împiedica elitele culturale să adopte aceste idei dizidente. Voi aduce mai multe argumente în acest sens în articolul următor. Deocamdată am să mă mulţumesc să arăt anumite fracturi logice sau erori incredibile, parcă scrise de copii la primele lor examene.
În ciuda strălucirii scriiturii cu privire la temele descrise mai sus, uneori textul are fracturi logice şi schimbări radicale de discurs de parcă ar fi scrise de altcineva. Mai mult decât atât, autorul acestor idei pare ori aflat sub influenţa unor substanţe halucinogene ori a unui om care are mari probleme cu a-şi organiza coerent ideile. Am găsit o expresie ce nu precizează suficient că se referă la o ordine de lucruri contradictorie, părând astfel ea însăşi contradictorie, lipsită de sens. La pagina 160 din cartea „L'islam révolutionnaire” citim următoarea propoziţie :
„În Franţa, desigur, cenzura nu există, dar este omniprezentă.”
Cine cunoaşte detalii privind cenzura în dictatura capitalistă, poate înţelege din această propoziţie faptul că deşi declară că libertatea de exprimare este garantată în Franţa sau în alte ţări, totuşi ea se practică discret prin tehnici specifice pe care eu le-am descris începând cu aceste articole . Fără aceste informaţii date cititorului neavizat, exprimarea aceasta eliptică dă impresia de absurditate.
Această fractură logică nu este singulară în această culegere de texte, aşa că nu se poate invoca accidentul, scăparea. La pagina 231 vedem o astfel de stringentă contradicţie în exprimare:
"... ele sunt notorii, sunt copleşitoare, cunoscute de toţi, cu excepţia desigur publicului larg... "
Cum? Păi „publicul larg” este de fapt majoritatea. Scoaterea sa din ecuaţie înseamnă a reduce noţiunea de „toţi”, la cea de „minoritate”. A pune astfel de contradicţie logică între paragrafele strălucitoare de critică a consumerismului şi capitalismului în general îmi pare a fi o infiltrare ideologică, în genul infiltraţilor spionajului civil între protestatarii paşnici pentru a-i instiga la violenţă, aşa cum i-am descris în primul meu documentar „Diversioniştii” .
O astfel de contradicţie logică mă duce cu gândul la deja celebra expresie a infiltratei CIA în ideologia naţionalistă, avocata Diana Şoşoacă, ce spunea că vaccinul ar produce „sterilitate pe trei generaţii", fapt ce a fost un indiciu pentru a o considera o infiltrată a spionajului civil în mişcarea naţionalistă şi dizidentă, după cum am scris în articolul „După ce ne-a făcut imagine de imbecili, Jojoacă plusează şi ne face şi imagine de grobieni violenţi” .
La pagina 38 Ramírez Sánchez deplânge faptul că administraţia judiciară franceză i-ar interzice să înveţe limba franceză, dar imediat în aceeaşi frază spune că o exersează cu un dicţionar. Dincolo de contradicţia în propriile afirmaţii, atât în filmul din 2010 cât şi în carte lui John Follain ni se prezintă ca bun vorbitor de limba franceză. Apoi în Venezuela limba oficială este spaniola, foarte apropiată de cea franceză. Ce era aşa greu de învăţat la ea, mai cu seamă că din text va fi dat dovadă de foarte mare dexteritate intelectuală? De la jucătorii de fotbal francezi transferaţi la Real Madrid ştiu că limba străină pe care o învaţă cel mai uşor francezii este spaniola. Mă gândesc că viceversa e la fel de adevărată. Realitatea însăşi, aşa cum este prezentată oficial, (deşi e posibil să fie falsă) arată că a avut cel puţin un an contact direct cu limba franceză. Varianta oficială spune că primul atentat prezentat ca avându-l autor pe Ramírez Sánchez în Franţa a avut loc în anul 1975, şi ultimul în 1983. Măcar un an a locuit pe teritoriul acestei ţări. Cum e posibil să nu înveţi limba franceză în acest timp? Desigur, aici trebuie să ne păstrăm rezerva serioasă faţă de acurateţea informaţiei cum că el ar fi comis, aceste atacuri. Dar la acest moment, doar arăt contradicţia flagrantă în idei.
Apoi, la finalul cărţii, începând de la pagina 256 există fotocopiile unor scrisori scrise în limba franceză, datate în 1999, 2000 şi 2001. Cum cartea a fost publicată în 2003, o astfel de plângere e absurdă. Dar, la fel ca şi în cazul de mai sus, şi aici trebuie să ne păstrăm rezerva faţă de autenticitatea acestor scrisori.
O altă contradicţie flagrantă în idei este cea de la pagina 146, odată cu expresia „Occidentul înmuiat, emasculat”, care contrazice ideea generală din text a Occidentului sălbatic, însetat de sânge, dominat de interesul profitului maxim şi a exterminării populaţiilor de alte culturi.
De asemenea, în text sînt strecurate strategic câteva erori istorice. Marea criză economică din 1929 este mutată 2 ani mai încolo, în 1931. Este adevărat că ea a continuat până la începerea Celui De-al Doilea Război Mondial, în valuri. Dar aceste valuri nu s-au terminat cu revenirea la perioada de dinainte de 1929, deci au fost nişte mici fluctuaţii ale crizei economice generale ce a apărut atunci. De două ori se poate citi această eroare, respectiv la pagina 229 şi la pagina 163. În ultimul caz, pe lângă datarea eronată a începutului acestei crize, vedem o altă eroare despre finalul ei, care ar fi fost anul 1933. Abia odată cu izbucnirea Celui De-al Doilea Război Mondial economia Americană şi mondială au crescut şi ele exploziv (sic!), invers proporţional cu prăbuşirea nivelului de trai al omului simplu.
O altă eroare istorică se poate citi la pagina 19, unde citim următoarea întrebare ce sugerează un fals răspuns: „Musulmanii au fost vreodată agresori?”. Oh, da. Noi românii încă avem în sânge invaziile turcilor încă din Evul Mediu. Căderea Constantinopolui din 29 Mai 1453 nu s-a datorat unei furtuni ci tocmai asediului turcesc. Astfel de cârtiţe ideologice de fapt justifică emoţional invazia SUA de după anul 2003 în Afganistan şi Irak, după cum voi arăta în analiza unor idei mei complexe din această carte în următoarea secţiune.
Există în „L'islam révolutionnaire” şi erori grosolane de anticipare a unor evenimente, precum falsa profeţie a egalizării şi chiar a depăşirii preţului apei faţă de cel al petrolului, aşa cum se poate vedea la pagina 223. La 20 de ani de la publicarea cărţii nu există nici cel mai mic semn al creşterii valorii apei în defavoarea celei a petrolului şi nici cel mai mic semn că în următorii 20 de ani umanitatea va folosi hidrogenul din apă (prin electroliză) mai curând decât alte surse de energie. Printre astrofizicieni umblă vorba că soarele îşi va mări dimensiunea în 2 miliarde de ani şi specia umană va trebui să-şi găsească o altă planetă. Poate că atunci apa va deveni mai scumpă decât petrolul.
Citind aceste stupidităţi, parcă scrise de altcineva faţă de cele menţionate la începutul acestei secţiuni, putem rămâne cu impresia ca valoarea ideologică a celorlalte este la fel de redusă. Exact acesta este modelul infiltrării de spioni civili cu rol de diversionişti în protestele de stradă, aşa cum l-am descris în detaliu în documentarul meu „Diversioniştii” . Infiltrarea ideologică are exact cu acelaşi rol de subminare a coerenţei şi strălucirii ideilor anti-sclavagiste şi anti-genocidale descrise mai sus. În următoarea secţiune voi descrie şi alte exemple de infiltrare ideologică în retorica pacifistă a dizidenţilor politici anti-capitalişti prin intermediul acestei cărţi.
* Spre deosebire de Chomsky, care face în special o analiză istoricist-comparativistă a societăţii, eu insist mult mai pe argument, pe analiză sociologică detaliată. Atunci când aduc detalii istorice, o fac tocmai pentru o explozie de detalii sociologice în roca generală a realităţii sociale.
