Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.1.10. Ilici Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”) un produs al spionajului civil
În ultimele 3 secţiuni despre Ramírez Sánchez am văzut în primul rând minciuni gogonate construite de către instituţiile represive în frunte cu spionajul civil, aşa cum le-am indicat în cartea lui John Follain „Jackal, The Complete Story of the Legendary Terrorist, Carlos the Jackal” , editată de Arcade Publishing, Inc. în 2008 . Apoi am văzut erori grosolane şi formulări absurde şi contradictorii în culegerea de interviuri, mărturii şi reflecţii înşelător prezentată ca fiind scrisă de el, numită „L'islam révolutionnaire”, publicată în 2003 de „ÉDITIONS DU ROCHER Jean-Paul Benrand . În secţiunea anterioară am descris distorsionări absurde ale celor mai verticale idei dizidente, în scop de denigrare din această carte.
Nu în ultimul rând, am văzut reacţii anormale ale însuşi sistemului judiciar faţă de crimele pe care se spune în mass-media că le-ar fi comis , dar care n-au fost anchetate oficial şi pentru care n-a primit pedeapsă. Acest fapt mă duce cu gândul la „iertarea” de care au avut parte anumiţi criminali de război şi instigatori de crize umanitare tragice. Despre ei am spus la nivel mediu de detaliu începând de la minutul 59 din documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” . Am reluat tema la un nivel mai mare de detaliu în ceea ce îi priveşte pe marii criminali de război japonezi cu care s-a construit de fapt capitalismul postbelic nipon, deşi ei au fost direct responsabili pentru instigarea populaţiei la devastatorul război împotriva SUA, aşa cum se poate vedea la ora 01.05 din cel numit „Cea mai mare crimă din istorie” .
Aşa că avem indicii că ceva foarte dubios s-a întâmplat în jurul lui Ramírez Sánchez. Pentru a ne face o părere cât mai coerentă referitor la cine e acest om în acest imens hăţiş de minciuni va trebui să trecem printr-o analiză a însuşi fenomenului „terorism”, aşa cum a fost el mediatizat începând din anii 1970, până de curând, când opinia publică nu mai acceptă această naraţiune şi tema aproape că a dispărut. Ultimul atentat care a şocat lumea a fost cel din 2015 asupra revistei Charlie Hebdo.
Într-o secţiune anterioară am combătut extinderea noţiunii oficiale de „terorism” (pentru care eu folosesc sintagma „terorism amator”) ca extinsă asupra rezistenţei de gherilă împotriva instituţiilor represive în frunte cu armata şi terminând cu cele demagogice precum Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul sau ambasadele . Această operaţiune de extindere a noţiunii „terorism” dinspre civili către profesioniştii războiului este o manevră dezinformaţională menită să combată principala piedică asupra hegemoniei militare americane. Originea acestei tehnici militare este fenomenul Kamikaze din războiul din Pacific. Această armă a fost şi încă este aproape imbatabilă. Deşi flota maritimă japoneză fusese distrusă încă din 1943 şi războiul din Pacific se îndrepta spre un sfârşit previzibil în contextul superiorităţii nete a tehnologiei militare americane, pe 25 octombrie 1944 armata japoneză lansa această armă incredibilă cu care a întors soarta războiului.
Cu toată superioritatea tehnologică a flotei SUA, 2000 de piloţi kamikaze nu doar că o puteau distruge, dar puteau continua războiul inclusiv pe teritoriul SUA. Aşa ceva ar fi fost un adevărat dezastru pentru întreaga societate americană, inclusiv pentru marii industriaşi şi bancheri, nu doar pentru militari. Însă, spre deosebire de alte armate, armata SUA avea în spate un puternic aparat de spionaj şi totul era sub control din culise. Aceşti manipulatori profesionişti au luat în calcul orice variantă, inclusiv înfrângerea în războiul convenţional în faţa dârzeniei japoneze. Chiar dacă războiul nu ar fi mers conform planului, autorităţile SUA aveau deja un prim as în mânecă, şi anume bomba atomică. După cum am arătat în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” începând de la minutul 29, ajutorul oferit lui Hitler de către marii industriaşi şi bancheri americani a fost o capcană în care el a fost atras să creadă că poate institui un mare imperiu în Europa şi în lume. La fel s-a făcut şi cu amiralul japonez Isoroku Yamamoto, artizanul atacului de la Pearl Harbor, şcolit în prealabil în tehnicile marinei militare la Universitatea Harvard din SUA , despre care am detaliat la ora 01.12 din acest documentar. Nici unora şi nici altora nu li s-a spus nimic despre faptul că războiul era deja câştigat cu această nouă armă letală.
Ăsta e capitalismul! Ăsta e spiritul reclamelor mincinoase , aplicat la nivel metasocial! La fel a păţit şi Ceauşescu: întâi a fost invitat la întâlniri cu preşedinţii Nixon, Ford, Carter şi cu însuşi stăpânul lor, David Rockefeller, înainte să i se manufactureze ingineria socială din decembrie 1989. Aşa se întâmplă cu înşişi copii seduşi mincinos de cultura „Visului american” , care pentru cei mai mulţi înseamnă un coşmar deoarece duce la epuizare prin muncă şi la depresie pe termen lung.
Cel de-al doilea as în mânecă al SUA a fost grupul de spioni locali japonezi ce colaborau cu FBI, şi care au instigat populaţia civilă şi în special ultranaţionaliştii japonezi la începerea unui război cu SUA, despre care am detaliat la ora 01.05 din „Cea mai mare crimă din istorie” . Ei au fost scoşi în faţă de către comunitatea pro-occidentală din Zaibatsu pentru a crea acest război, favorabil întregii pături de industriaşi şi bancheri din lume. Fiind subordonaţi dinastiilor Rockefeller, Morgan şi a comunităţii de bogaţi americani, Zaibatsu au fost păpuşarii din umbră prin care aceşti ultranaţionalişti japonezi au primit puterea şi au instigat astfel războiul început în 1941. Apoi, în 1945 tot ei au avut misiunea opusă, de data asta, de a face presiuni asupra împăratului să oprească războiul şi să capituleze. O astfel de măsură a fost o auto-sabotare a redutabilei arme a piloţilor kamikaze, care întorseseră soarta războiului din Pacific.
Fără aceşti aşi ascunşi în mânecă SUA ar fi pierdut războiul, în ciuda superiorităţii tehnologiei militare americane. Dintre cei doi aşi, se distinge cel al spionajului cu care s-a putut controla direct societatea japoneză. Doar cu bombele atomice SUA nu ar fi putut câştiga acel război în Pacific versus kamikaze. Marea majoritate a japonezilor erau dispuşi să moară mai curând decât să se predea, după cum au arătat sinuciderile localnicilor de pe insulele cucerite de americani în acel război. Soldatul american era departe de acest eroism. Vrăjeala din filmul „Ultimul Samurai” este o dezinformare la care actorul din rolul principal a avut state vechi şi în alte campanii similare . Cei mai mulţi se înrolaseră în războiul 2 mondial pentru a scăpa de grijile materiale aduse de marea criză economică din 1929.
Bombele atomice nu puteau fi folosite până la eradicarea naţiunii japoneze, din cauza erodării imaginii proprii a SUA în percepţia publică internaţională. Marii industriaşi şi bancheri atât americani cât şi japonezi din Zaibatsu ar fi avut tot interesul să provoace o eugenie maximă în Japonia, şi să reducă populaţia la 10% şi chiar mai puţin prin aceste bombe atomice. Însă apoi imaginea SUA ar fi devenit una de naţiune genocidală. Pare o eternitate de atunci, însă şi în acea vreme erau reguli de drept internaţional privind războiul şi protecţia civililor, fie ele şi ipocrite. Cei puţin peste 2 403 de militari morţi de la Pearl Harbor, şi aceştia datoraţi auto-sabotajului produs de FBI , ar fi pălit pe lângă milioanele de copii arşi de aceste bombe atomice. În acest fel capitalismul nu ar mai fi avut trecere în alte zone geopolitice virgine, iar neocolonialismul ar fi întâmpinat puternică rezistenţă locală. Perioada de momire, descrisă mai sus ar fi fost serios afectată. De aceea, prin aceste pârghii ale spionajului civil infiltrat în însuşi corpul militar japonez, la mai puţin de un an de la folosirea piloţilor kamikaze, Japonia capitula şi războiul din Pacific se termina. Pentru a înţelege cât mai complet rolul lor în începerea şi sfârşitul acestui război, vă invit să vedeţi rolul infiltraţilor DGIPI în protestele de stradă din România aşa cum eu şi alţii i-au observat în special între 2012 şi 2018 , şi faţă de care am editat documentarul meu „Diversioniştii” .
Această inginerie socială făcută cu infiltraţi locali a fost dublată de o puternică dezinformare internaţională orchestrată de spionajul civil american în frunte cu FBI faţă de această armă redutabilă a piloţilor kamikaze. Această dezinformare globală constă în denigrarea eroismului nemaiîntâlnit al piloţilor kamikaze japonezi, împreună cu cel al însuşi poporului japonez de atunci. În urma ei, opinia publică internaţională a rămas până astăzi cu impresia greşită că această armă ar fi încălcat tratatele internaţionale sau că ar fi fost imorală, sau, cel puţin mult mai imorală decât uciderea în masă a civililor prin acele bombe atomice.
Prin această dezinformare a denigrării rezistenţei japoneze, spionajul civil a reuşit să inoculeze în cultura occidentală pretenţia absurdă ca inamicul să se predea, de parcă războiul ar fi astfel o joacă cu final predestinat. Conform acestei viziuni deformate de această dezinformare, războiul ar fi fost un conflict între două sau mai multe naţiuni, în care partea care luptă împotriva SUA trebuie să se predea la finalul său. Dar rezistenţa locală în faţa invaziei unei puteri străine într-un război este o reacţie naţională naturală. Sub presiunea unei campanii de dezinformare uriaşă, comparabilă cu cea a ascunderii adevărului despre sabotajul de la Pearl Harbor, percepţia publică internaţională a uitat despre această reacţie absolut naturală în timp de război.
Scopul acestei denigrări a unei virtuţi (conform mentalităţii oficiale) a fost acela de a justifica atacarea civililor în masă, pentru a contracara optimismul local reieşit în urma acestei noi teribile arme a piloţilor kamikaze. Cele două bombe atomice de la Hiroshima şi Nagasachi au ameninţat populaţia japoneză cu exterminarea, dându-le motive vechilor instigatori sub acoperire să ceară apoi împăratului capitularea şi înfrângerea invariabilă a SUA în războiul din Pacific. Dimpotrivă, prin această denigrare lipsită de sens, opinia publică internaţională era astfel hipnotizată în a justifica înfăptuirea celei mai mari crime din istorie prin această fantezistă pretenţie cum că poporul japonez ar fi refuzat să se predea şi să capituleze în timp de război. Ar fi foarte bine ca această retorică să fie aplicată şi în unităţile de producţie capitaliste iar angajatului să nu i se ceară să lucreze până la epuizare …
Dar, iată că atunci când această îndârjire productivă pe timp de pace s-a aplicat împotriva intereselor marilor industriaşi şi bancheri de a produce eugenie în Japonia, ea a fost denigrată. O să revin în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” publicată pe platforma Baldovin Concept şi la alte detalii despre denigrarea incredibilă ce s-a făcut asupra poporului japonez atât în timpul războiului şi chiar după, pentru eroismul său şi disponibilitatea de a muri mai curând decât a se preda în faţa inamicului.
Nu sînt deloc un fan al eroului militar, şi am scris constant împotriva culturii acestuia în articole mai vechi precum acesta sau acesta , deşi susţin ideea eroului civil, de tip Isus Hristos, care luptă cu mintea şi inima împotriva armelor barbarilor. Dar fenomenul kamikaze reprezintă un vârf al eroismului militar, conform standardelor culturii eroului promovate de însăşi cultura militară occidentală, fie ea şi una ipocrită. Pentru că, da, această denigrare a piloţilor kamikaze îi arată ipocrizia. Dacă cultura occidentală ( americană în special) a eroului ar fi fost cu adevărat autentică, atunci veteranii războaielor din Vietnam, Irak sau altele nu ar fi ajuns pe drumuri aşa cum s-a întâmplat cu mulţi dintre ei. Cu un secol în urmă, protestul veteranilor din primul război mondial, care veniseră să ceară un bonus promis, era întâmpinat cu tancurile la Washington.
Cultura eroului militar promovată de demagogii americani de fapt nu are sens într-o lume consumeristă. Ea este însă esenţială pentru modelul hegelian al excluderii în afara statului a tensiunilor sociale interne, către alte state* , despre care am detaliat la minutul 31 din documentarul meu „Eroii au murit. 1989. CIA” . Falsa plecăciune a lor faţă de recrut este o mită emoţională spre a-l convinge să facă revoluţia în alte părţi, nu pe teritoriul SUA. Respectul şi salutul solemn durează atâta timp cât „eroul” cocoş e încrezător în propriile forţe. După ce s-a întors schilodit fizic sau psihic, în urma exploziilor bombelor din teatrele de operaţiune, incapabil de a mai produce vreo agitaţie, fostul erou ajuns veteran poate fi aruncat tacticos la gunoi.
Ei bine, această ipocrizie a falsului respect pentru „eroismul” soldatului american, care îşi „serveşte patria”, se regăseşte exact în denigrarea aceluiaşi eroism, dar de 10 ori mai mare, al piloţilor kamikaze japonezi. Aşa se explică de ce eroismul autentic al lor a fost denigrat, iar eroismul simulat al recrutului american, incapabil să îşi găsească un job în civilie, este ridicat în slăvi. Astfel de dublu standard are rolul de a-l ajuta să trişeze pe civilul neadaptat în a se crede mare apărător al naţiunii americane şi a civilizaţiei însăşi. Umilinţa sa din faţa eroismul autentic al piloţilor kamikaze şi al altor luptători din alte zone geografice ale globului a putut fi cârpită prin această denigrare a inamicului ca barbar. Dar nici aici nu se poate scăpa de dublul standard. La începutul Celui De-al Doilea Război Mondial, recrutarea era prezentată în materialele propagandistice americane ca pe o joacă, iar lupta pe front ca pe nişte scene de desene animate unde prostul era mereu japonezul.
Apoi, când realitatea frontului a arătat altceva, de la imaginea japonezului naiv s-a construit imaginea japonezului barbar. Nu mai conta contradicţia în discurs. Interesele erau altele. La fel este păcălit şi recrutul corporaţiilor, cu diferenţa că traumele războiului sînt ceva mai uşoare în civilie. Dar cultura eroului, sadismul, termenii (target, arme, recrutare, strategie) sînt aceeaşi.
Tehnica atacurilor piloţilor kamikaze a fost apoi împrumutată şi de alte naţiuni agresate de SUA după 1945. Ceva de acest gen s-a întâmplat şi cu războiul din Vietnam, de unde armata SUA a ieşit ulterior înfrântă, în ciuda unor pierderi mai mici. Vietnamezii nu foloseau chiar piloţi kamikaze, precum cei din războiul din Pacific, dar au adaptat această tehnică la ceea ce se cheamă „război de gherilă”. Această tehnică a războiului de gherilă a fost apoi folosită în contexte similare de armate inferioare precum cele ale unor state latino-americane faţă de tehnologia militară SUA. Ca exemplu avem armata cubaneză , „Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei” în Orientul Mijlociu sau Armata Republicană Irlandeză în (sau de lângă) Marea Britanie, după cum am amintit anterior. Aceste armate au ajuns până la urmă să fie infiltrate de spioni şi dezamorsate din interior. Însă la început erau chiar independente şi incontrolabile. Daunele pe care ele le puteau face armatelor puternice erau uriaşe şi ameninţau să le slăbească din interior. Potenţialii recruţi nu mai voiau să-şi asume astfel de riscuri şi nu se mai angajau în armată. Mai mult decât atât, un astfel de militant de gherilă, Che Guevara, a ajuns chiar simbolul luptei pentru libertate între tinerii rebeli din spaţiul capitalist. Tocmai de aceea atât palestinienii cât şi nord-irlandezii au primit ulterior anumite drepturi pentru a mai opri din această rezistenţă.
Pentru a contracara această situaţie, CIA a continuat planul de denigrare a eroismului kamikaze început deja în timpul războiului. CIA a construit această naraţiune a „terorismului”, menită să denigreze combatanţii ce luptau cu tehnicile războiului de gherilă ca brute ce atacă civilii neînarmaţi. După cum am mai spus deja în această carte, războiul de gherilă al OEP sau IRA nu s-a practicat preponderent împotriva civililor, ci a armatelor ocupante. Câteva cazuri izolate de atacuri împotriva civililor nu sînt semnificative faţă de strategia acelor armate mai mici. Plus că şi armatele profesioniste ţintuiesc de prea multe ori civilii. Aşadar, caracteristica sociologică a acestui tip de organizaţie este acea de terorism profesionist, precum cel al armatelor oficiale, nu de terorism amator, îndreptat spre civili. Atacurile de gherilă asupra ambasadelor probabil că au condus şi la victime civili, deoarece aceste instituţii pot fi frecventate şi de ei. Dar în acest caz civilii sînt victime colaterale la fel cum apar şi în războaiele profesioniste dintre armatele oarecum egale ale statelor. Intenţia războinicilor de gherilă a fost să-i ţintească pe militari şi eventual pe „civilii sub acoperire” din aceste ambasade. Aşa că, etichetarea războinicilor de gherilă ca terorişti, în timp ce teroriştii profesionişti recrutaţi în armatele statelor erau ridicaţi în slăvi cu sintagma „servitori ai patriei”, a fost un foarte puternic produs de dezinformare publică prin manufacturarea unor astfel de argumente eronate.
Dincolo de această denigrare a armatelor de gherilă, spionajul civil occidental a venit cu un al doilea val de dezinformare, un contraatac devastator la adresa armatelor de gherilă. El constă în crearea din umbră de atentate asupra civililor, prezentate mincinos în mass-media ca atacuri teroriste ale acestor armate de gherilă ale rezistenţei locale. Tragedia de la World Trade Center 2001 din New York este cel mai concludent exemplu de astfel de uneltiri, despre care am scris în multe articole deja, şi pe care le-am expus succint şi în secţiunea anterioară. În seria de articole „Obama contra Osama” am arătat sub aspectul analizei sociologic-generale că naraţiunea oficială despre Osama Bin Laden şi Al Quaeda din jurul anului 2000 este o poveste de adormit copiii care ucide adulţii .
Familia Bin Laden a făcut şi încă face afaceri cu importanţi pioni industriali din SUA. Pot crede că un om devine brusc mistic şi renunţă la toată averea în favoarea unei vieţi trăită în rugăciune. Pot crede că un om îşi pierde minţile în urma pierderii unei fiinţe dragi şi se aruncă în acţiuni de kamikaze împotriva celui/celor ce i-au produs pierderea. Dar nu pot să cred că un milionar, şeic pe deasupra, îşi sacrifică dintr-o dată viitorul şi comoditatea unei vieţi de milionar pentru a se angaja în acţiuni realmente sinucigaşe pe termen lung împotriva SUA. Astfel de acţiuni nu au sens cu însuşi statutul său şi a familiei sale de milionari, dominat de spiritul pragmatic. Pot crede că şi un bogat poate avea o decompensare psihotică depresiv majoră sau schizofrenică; dar într-o astfel de stare un psihotic acţionează impulsiv asupra anturajului; el nu poate plănui în această stare acţiuni sistematice pe termen lung, precum atacul asupra turnurilor gemene de la World Trade Center din 2001. Cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin şi documentarul făcut după ea , pe care le-am tot citat în această serie de articole, au demolat naraţiunea oficială despre Bin Laden şi Al Quaeda .
Pentru a contracara faptic aceste dubii, CIA a promovat începând din 2013 un alt proiect de inginerie socială numit ISIS, cu rol de za dezinformaţională** în susţinerea miturilor Bin Laden şi Al Quaeda . Membrii Statului Islamic însă şi-au dat seama în scurt timp că organizaţia lor era plină de spioni occidentali sau colaboratori locali infiltraţi precum cei DGIPI pe care i-am descris în documentarul meu „Diversioniştii”. Celebru este cazul spionului de origine irakiană cu grad de căpitan Harith Al-Sudani, care lucra sub acoperire ca şofer în cadrul ISIS, până când a fost deconspirat. Foarte probabil el era şi agent CIA, căci Irakul era sub ocupaţie americană atunci. Cazurile de spioni occidentali prinşi de liderii ISIS au fost atât de notorii încât însuşi şeful spionajului britanic MI6, Alex Younger a recunoscut acest lucru. Pentru a individualiza şi externaliza dezinformaţional implicarea spionajului civil în manufacturarea ISIS , păcăliciul fost preşedinte SUA vopsit în disident Donald Trump îi acuza pe Barack Obama şi Hillary Clinton , după cum am arătat şi eu la minutul 56.02 din documentarul meu linkat mai sus „Sadismul în politica internaţională”.
Majoritatea membrilor ISIS erau religioşi arabi ce au fost atraşi în această organizaţie pentru a trăi într-un stat religios islamic. Dar CIA voia să-i manipuleze spre a deveni o nouă Germanie nazistă, şi să creeze un şi mai mare război în zonă decât cel din Siria. Am descris acest model la un nivel mediu de detaliu în „Cea mai mare crimă din istorie”. Simţind pericolul, mulţi dintre participanţii la acest proiect politic au renunţat, aşa că planul CIA de creare a unei catastrofe umanitare de proporţii în zonă a picat. În cele din urmă organizaţia ISIS s-a autodizolvat după ce membrii săi au renunţat să mai facă parte din ea sau s-au predat armatei americane sau ruse.
Iată cum fiecare za dezinformaţională de întărire manufacturării „fenomenului terorist” a avut scăpările ei ce a permis aflarea adevărului despre infiltrarea spionilor în aceste constructe sociale. Odată cu aceste detalii permise de era internetului, astăzi naraţiunea teroriştilor şi „războiului împotriva terorismului” este o vorbă goală, în ciuda unui realism foarte mare după cum s-a văzut la fenomenul ISIS. Naţiunea americană nu mai crede în ea în proporţie de peste 70% şi s-a văzut ce încredere mai avea G.W. Bush la final de mandat. Dar, începând din anii 1970 ea a fost o strategie dezinformaţională aplicată pentru justificarea masacrării civililor de către armatele profesioniste în alte zone astfel invadate.
Prin această dezinformare a terorismului, spionajul civil a reuşit să contracareze lupta de gherilă a armatelor mai mici în sensul de a-i masacra pe civilii locali la grămadă, fie ei combatanţi fie nu în aceste armate, exact după modelul justificării bombelor atomice aruncate asupra civililor în Japonia. Frica civililor de astfel de atentate îndreptate asupra lor a dus la justificarea invaziilor armatelor occidentale în zonele geografice de unde se presupunea că ar fi avut originea aceşti atentatori. Exact această dezinformare s-a folosit şi la invazia Irakului; războiul împotriva terorismului, o contradicţie în sine, justifica uciderea de sute de mii de civili din Orientul Mijlociu pentru siguranţa celor din America, ce s-au trezit atacaţi în propria ţară de avioanele deturnate sau dronele plantate de CIA. Dar, cu 20 de ani înainte ţinta a fost spaţiul comunist est-european, şi însuşi Ceauşescu, mincinos prezentat ca fiind la originea atacului cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981, prin acest Ramírez Sánchez , după cum am arătat anterior .
Ramírez Sánchez e prima za dezinformaţională în acest lanţ, din care retorica Bin Laden şi apoi ISIS reprezintă noi zale, făcute mult mai realist. Printre mai multe roluri pe care le joacă în această inginerie socială, el are şi rol de clonă denigratoare pentru militarul de gherilă Che Guevara, un personaj care a ieşit din graniţele războiului şi a devenit erou al tinerilor rebeli din spaţiul capitalist. Dar, iată, cu tot realismul lor, aceste evenimente sînt treptat scoase din istorie de teama ca ideile dizidente să nu se răspândească şi mai tare în grosul societăţii odată cu informaţiile despre culisele manufacturării lor. Fiind cea mai puţin probabilă dintre toate, naraţiunea Ilici Ramírez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”) , a fost dată uitării, şi a rămas o insulă de minciuni în istorie mult mai prost făcute decât cele de la atacul de la 11 septembrie sau ISIS. Această serie de secţiuni despre Ramírez Sánchez are menirea să o corecteze, iar În următoarea voi încerca să fac lumină în acest desiş de minciuni spuse despre el pentru a-i face un portret cât mai apropiat de ceea ce este el realitate.
* G.W.F. Hegel - „Philosophy of Right”, ediţia Batoche Books 2001, pagina 259
** Zaua dezinformaţională este manufacturarea unei false probe factuale sau documentate care întăreşte o minciună generală creată de spionajul civil, dar pe care o bună parte din cetăţenii neutri nu o cred. Această falsă probă le induce oarecum ideea că ea ar fi totuşi adevărată. Cel mai clar exemplu de za dezinformaţională din istorie este manufacturarea naraţiunii avioanelor B-17 care ar fi trebuit să ajungă la Pearl Harbor în preajma atacului japonez. Această falsă probă a fost menite să acopere lipsa de alertare a bazei de către locotenentul de informaţii Kermit Tyler, în urma anunţului operatorilor radar Elliott şi Lockard de la Opana că au surprins pe osciloscop o formaţiune mare de avioane venind. Acestea erau tocmai avioanele japoneze ce urmau să atace. Spionajul civil a manufacturat apoi această naraţiune a avioanelor B-17 cu care s-a cârpit lipsa sa de reacţie, pe motiv că le-ar fi confundat pe cele japoneze cu ele. Am arătat în acest articol că nu era plănuit nici un zbor de avioane B-17 dinspre coasta vestică americană spre Hawaii şi că în 1941 acestea nu puteau zbura pe această distanţă
