Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.1.9. Retorică dezinformaţională complexă în cartea „L'islam révolutionnaire”, înşelător prezentată ca scrisă de Ilici Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”)
În secţiunea anterioară am arătat că presupusa carte autobiografică a lui Ramírez Sánchez, „L'islam révolutionnaire”, este foarte posibil să nu fie scrisă de el, ci de o echipă de autori care au contribuit la ea cu stiluri şi idei din domenii diverse. Pendularea între idei exprimate prozaic şi altele scrise într-o notă literară, o face mai curând un colaj decât un material unitar. Am arătat cum unele idei dizidente de sociologie generală au fost infiltrate şi asociate cu absurdităţi, inexactităţi istorice şi erori elementare de judecată. Am sugerat acolo că acest lucru e foarte probabil să nu fie o întâmplare, ci un proces complex de dezinformare prin denigrarea ideilor valoroase, surprinse în această „companie”. În acest articol voi arăta cum acest model se repetă la un nivel ceva mai complex de denigrare ideatică; anumite idei dizidente, nefavorabile sistemului politic, existente în această carte fie sînt distorsionate, în aşa fel încât să pară absurde, contradictorii în sine, fie le sînt forţate diverse consecinţe şi concluzii absurde sau inumane ce ar rezulta din ele. Rezultatul este acelaşi: compromiterea coerenţei lor în ochii opiniei publice.
Un prim exemplu de astfel de incoerenţă din această carte continuă la nivel complex incoerenţele simple descrise în articolul anterior. El se referă la atitudinea autorului (autorilor) faţă de terorismul amator* ce oscilează între susţinere şi denunţare. La pagina 137 textul condamnă vehement violenţele din Algeria comise de gruparea GIA („Grupul Islamic Armat”) între anii 1992 – 1998, prin urătoarele cuvinte:
„nebunia criminală a unor grupuri de brute înapoiate nu are nimic de-a face cu Jihadul şi cu atât mai puţin cu Islamul şi adevărata Credinţă”
Însă acţiunile GIA de atunci au fost practic identice ca intensitate şi metode de punere în practică cu cele de care Ramírez Sánchez însuşi a fost acuzat şi pe care nu le-a negat, ci le-a justificat, cel puţin în această carte. Înainte de asta, la pagina 48 textul îi numeşte „martiri” pe presupuşii atentatori Al Quaeda care ar fi produs atentatele din 11 septembrie 2001 . O să revin la această temă puţin mai jos. De asemenea, în secţiunea următoare am să revin şi la crimele de care Ramírez Sánchez a fost acuzat, şi pe care el le scuză prin câteva fraze.
O altă temă tratată incoerent este critica „imperialismului american” de pe poziţiile defensive ale apărării armate, aşa cum se regăseşte în această carte. Conform acestei retorici, acţiunile ostile la adresa SUA ar fi nişte răspunsuri la un atac anterior. Textul dă astfel apă la moară unei dialectici argumentative ce justifică în mod kantian ambele poziţii aflate în conflict, şi astfel întăreşte spirala violenţei. Dar, per total, argumentele poziţiei CIA sînt clar mai puternice decât cele ale terorismului amator exprimate în această carte sau în discursurile unor capi ai rezistenţei arabe.
Această retorică a apărării nu are sens şi nu are susţinere în opinia publică. Justificarea acestor idei s-ar putea face în câteva cazuri în care Occidentul a invadat armat lumea arabă. Putem să trecem peste dialectica istoricist-politologică ce are ca temă vechile lupte de cucerire din Orientul Mijlociu, cu invazia arabă de la sfârşitul Evului Mediu şi apoi cu răspunsul firav al cruciadelor. Justificarea acestei omisiuni se face pe baza faptului că aşa funcţionau statele atunci. În schimb, putem aduce exemplele recente de invazii a SUA în Afganistan şi Irak, cu încălcarea unor reguli elementare stabilite de dreptul internaţional la care au aderat majoritatea statelor. Un răspuns prin rezistenţă de gherilă în faţa acestui gen de invazie este justificat. Însă atentatele despre care ni se spune oficial că ar fi comise de Ramírez Sánchez au avut loc cu mult înainte de această invazie, respectiv cu cel puţin 20 de ani înainte.
Observăm că în mod subtil această naraţiune a apărării în faţa invaziei imperialiste, pentru care administraţia Bush şi-a asumat răspunderea (dar plănuită de CIA), de fapt o justifică ca un act de justiţie şi restaurare a ordinii în Europa şi Orientul Mijlociu. O astfel de retorică a folosit ca pretext perfect pentru instigarea războiului civil din 1989 din România , a războaielor iugoslave ce au urmat, apoi a celui din Irak, apoi a celui din Siria, care a durat din 2011 până recent, şi în sfârşit celui din Yemen din zilele noastre. O altă fractură logică în discursul acestui text este focusarea cvasi-totală pe denunţarea atrocităţilor comise de armatele SUA din secolul 20 şi după, dar răzbunate absurd prin comiterea de atentate în semn de protest pe teritoriul Europei. De ce nu au fost comise pe teritoriul SUA?
Mai găsim în „L'islam révolutionnaire” o justificare lipsită de sens a acestor atentate prin atragerea atenţiei asupra problemelor din Orientul Mijlociu. La pagina 157 putem citi următoarele:
„Câteva decese pot avea, totuşi, un impact psihologic destul de puternic încât să oblige un stat să negocieze. Preţul de plătit poate părea dur din punct de vedere moral celor care au a pierdut obiceiul de a suferi, dar câştigul politic şi material este disproporţionat faţă de «pagubele colaterale» ocazionate, aşa cum îmi spun «democraţii»”.
apoi, ceva mai jos (158) se poate citi:
«… câteva vieţi umane sacrificate pot salva suferinţe incomensurabile. »
Exact acest argument este adus de CIA însăşi, mai mult sau mai puţin declarat direct asupra atentatelor pe care le instigă din spatele cortinei: „câteva vieţi umane sacrificate pot salva suferinţe incomensurabile ale unor bieţi sadici ucigaşi, care nu-şi pot exersa liber viciul deoarece trebuie să se ferească de autorităţi şi opinia publică”. Exact acest argument, modificat puţin ca formă, era adus tocmai în antichitate de Aristotel pentru justificarea sclaviei clasice: „câteva vieţi umane sacrificate pot salva suferinţe incomensurabile ale aristocraţilor, care şi-ar pierde astfel libertăţile”. El a rămas intact în era contemporană şi pentru justificarea celei salariale practicată de capitalism .
La pagina 155 există o întrebare căreia doresc să îi răspund în detaliu. Ea face o paralelă între sinuciderea atentatorilor amatori şi modul în care armatele oficiale plătesc militarii şi pedepsesc dezertorii. Întrebarea este următoarea:
„Aş dori să-mi explicaţi de ce sacrificiul voluntar ar fi inferior din punct de vedere moral faţă de lupta în liniile inamice cu riscul unei posibile morţi prin împuşcare, doar pentru a fugi de moartea sigură care i-ar elibera pe cei înarmaţi?” ** .
Traduc această frază întortocheată (eu am mai simplificat-o, căci sună şi mai întortocheat în limba franceză) şi din experienţa textului anterior, prin punerea în balanţă morală a propagandei războiului occidental şi cultura eroului militar în raport cu teroriştii amatori care comit atentate sinucigaşe. Am menţionat într-o pleiadă de articole scrise şi pe platforma Baldovin Opinius (vezi eticheta „Armata e gunoi”!) , pe platforma Baldovin Concept şi în numeroase activităţi artistice, că meseria de militar este imorală; sintagma „terorism amator” este o noţiune corelativă ce implică şi pe cea „terorism profesionist”, specifică armatelor coordonate de state sau alţi militari cu experienţă. Ambele produc panică civililor. Diferenţa este una minoră într-adevăr, dar ea există totuşi; ea constă în faptul că, cel puţin declarativ, teroriştii profesionişti aplică teroarea directă preponderent tot asupra altor terorişti profesionişti, pe când cei amatori o aplică în special asupra civililor. Teroriştii profesionişti ai armatelor statelor declară că interesul lor este de a elimina un focar de ameninţare din partea altor armate. Uneori îşi cer scuze (fie şi ipocrit) atunci când lovesc ţinte civile. Teroriştii profesionişti recrutează de bună voie soldaţi, care apoi se luptă cu alţi militari. Dimpotrivă teroriştii amatori preferă ţinte civile pentru că nu pot concura cu teroriştii profesionişti. Armele, logistica şi numărul teroriştilor amatori sînt inferioare celor ale teroriştilor profesionişti.
Mai mult decât atât, observăm un mod foarte subtil, dezinformaţional, de a compara cele două tipuri de terorism nu în privinţa imoralităţii, în care excelează ambele, ci în cea a moralităţii; textul nu se întreabă care este mai imoral ci care ar fi mai moral. O astfel de retorică de fapt întreţine cultura războiului şi dă apă la moară dialecticii „luptei pentru pace”, exprimată cel mai fidel de administraţia Bush prin celebra sa formulă „război împotriva terorismului” (probabil elaborată de aparatul de propagandă a CIA).
Nu ştiu exact ce i-a motivat pe dizidenţi precum Noam Chomsky sau John Zerzan să caute adevărul dincolo de minciunile cotidiene, în general bine sudate şi cristalizate ale demagogilor şi spionajului civil contemporan. Pot spune însă că pe mine m-a motivat ideologia Imperativului Categoric structurată teoretic de mentorul meu din tinereţe, filosoful german Immanuel Kant. Într-una dintre formulările sale, Imperativului Categoric se traduce prin respectul faţă de viaţa umană şi obligaţia salvării sale. Susţinând retorica războiului, fie el şi cel de rezistenţă, acest text doar simulează fals dizidenţa politică, cel puţin a mea, prin încălcarea grosolană a acestei prevederi morale care m-a făcut să fiu dizident.
La pagina 147 citim următoarea propoziţie: „Rari sunt cei care duc război de dragul războiului”. Ea este menită să contrazică toată retorica critică post-capitalistă exprimată în cea mai mare parte a textului. În felul acesta este justificată inclusiv retorica de apărare lansată de CIA prin demagogii de la casa albă, ca o necesitate impusă de ameninţările externe. O astfel de propoziţie camuflează două idei de neînţeles pentru omul simplu faţă de politica globală, dar importante pentru marii industriaşi şi bancheri. Prima este motivaţia profitului economic ce creşte direct proporţional cu crizele umanitare, după modelul descris în toate cele 3 documentare ale mele, respectiv la minutul 22 din „Eroii au murit. 1989. CIA” , la minutul 23 din „Cea mai mare crimă din istorie" şi la minutul 30 din „Sadismul în politica internaţională” .
Cealaltă idee camuflată de această propoziţie este cea a „sadismului ucigaş”. Această entitate nosologică este nerecunoscută în acest moment de către nicio clasificare a Tulburărilor Psihice. Ea nici măcar nu este recunoscută ca nivel extrem al sadismului moderat, deşi ar fi trebuit să i se dea un spaţiu autonom, aşa cum se face în DSM 5 cu formele de Stres Post-Traumatic. Am descris la minutul 20 din documentarul dedicat lui de mai sus modul în care această tulburare psihică specifică bogaţilor este dibaci ascunsă sub preş de către profesioniştii din psihiatrie. În interiorul Asociaţiei Americane de Psihiatrie, care editează DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), ca în orice instituţie, foarte probabil că există agenţi CIA infiltraţi a căror agendă este în mod preponderent aceea de a stopa comunicarea acestui flagel al capitalismului ce ameninţă viitorul umanităţii. Vom vedea în capitolul că DSM şi restul clasificărilor tulburărilor psihice fac un joc murdar şi în ceea ce priveşte lipsa de diferenţă între forma de persecuţie din „Tulburarea de iluzie” (fostă paranoia) şi persecutaţii reali ai regimurilor dictatoriale.
Propoziţia de mai sus se suprapune peste acest interes. Desigur, nu i s-ar putea lui Ramirez Sánchez reproşa această temă destinată specialiştilor. Însă i se poate reproşa cea a ascunderii funcţiei sporirii profitului economic ce decurge din crizele umanitare în era capitalistă. Am recunoscut în articolul precedent existenţa în acest text a unor idei personale precum cele de aici şi altele expuse mai sus. Ele se regăsesc în cea mai mare parte a cărţii „L'islam révolutionnaire”. Dar, cu această propoziţie ele sunt contrazise flagrant şi invalidate. O astfel de propoziţie are rol de cârtiţă ideologică în expozeul acestei cărţi, cu rol de subminare a coerenţei lor, după modelul infiltrării de spioni civili cu rol de diversionişti în protestele de stradă, aşa cum l-am descris în detaliu în documentarul meu „Diversioniştii” .
În „L'islam révolutionnaire” există şi o formă de ecologism radical infiltrată, temă total nespecifică atât culturii islamice, dar nici a celei comuniste, căreia în text i se recunoaşte filiaţia. La pagina 147 putem citi:
"… capitalismul transformă această planetă într-un deşert. Oceanele se golesc, clima se schimbă, viaţa este acum ameninţată la origini "
În 2003, ecologismul radical era principalul duşman ideologic al neoliberalismului. Între timp, acesta a reuşit printr-un procedeu de jiu jitsu ideologic să absoarbă energia şi semantica ecologist-radicală şi s-o convertească în neoliberalism, după cum am arătat în acest articol . Dar în acele vremuri ecologismul radical era un fel de medievalism mascat, o apologie a întoarcerii istoriei în perioada medievală. Remarcăm în formularea de mai sus o eroare grosolană specifică celor descrise în secţiunea anterioară din această serie dedicată lui Ramírez Sánchez. Dimpotrivă, odată cu minciuna documentarului lui Al Gore, ecologismul radical şi-a schimbat această retorică a secării oceanelor. Conform acestuia, criza ecologică ar fi nu secarea oceanelor, aşa cum se minţea atunci, ci creşterea nivelului lor, care s-ar datora topirii calotei glaciare de la cercul arctic. Şi această idee este o minciună gogonată; calota glaciară arctică oricum se topeşte în mare parte în vara boreală. Chiar dacă s-ar topi total, creşterea nivelului oceanelor nu ar resimţi mai deloc în urma acestei topiri. Gheaţa calotei glaciare nu este un munte care apoi se transformă în apă deşi gheţarii au înălţimi şi de câteva sute de metri. Dar calota glaciară este un strat de gheaţă deasupra oceanului; grosimea ei se regăseşte oricum în nivelul oceanului. Remarcăm cum atât tema secării nivelului oceanelor de atunci cât şi tema creşterii sale de astăzi sînt minciuni de marketing demagogic.
În ciuda mesajelor majoritar post-capitaliste, specifice dizidenţilor politici, periodic apare câte un mesaj clasic de prozelitism religios islamist. De foarte multe ori vedem repetată sintagma „doar Islamul…”, urmată de câte o calitate spirituală avută şi de alte religii, nu doar de Islam. Fiecare dintre noi avem simpatii şi antipatii religioase, ne regăsim mai bine într-un cult sau altul. Dar a spune că doar o religie va fi atins culmile sfinţeniei şi existenţei înseamnă a refuza altor culturi capacitatea spirituală. Aşa ceva este tipic egocentrismului mentalităţii clasice, cu care vedem că cea post-capitalistă se îmbină nefiresc în acest text.
O altă idee dizidentă pe care textul din această carte a fost menit să o invalideze şi denigreze este cea care m-a preocupat intens şi pe mine în ultimii ani, respectiv atacul de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941. Am documentat detaliat ce s-a întâmplat atunci într-un capitol al cărţii mele „Manifestul societăţii automatiste” , publicată pe platforma Baldovin Concept. escriam acolo unele indicii de cunoaştere anticipată atacului, dar şi a auto-sabotajului asupra propriei flote pentru a produce o daună cât mai mare. Deşi le-am mai spus în această carte, ele trebuie ţinute minte şi spuse şi altora până când manualele de istorie şi sociologie le vor recunoaşte. Aceste indicii sînt interceptarea avioanelor de către radar cu 50 minute înainte, interceptarea urmată apoi de scufundarea unui submarin japonez şi repetarea scenariului de la Pearl Harbor după 9 ore la Clark Field (Filipine). În „L'islam révolutionnaire”, la pagina 46, se spune lapidar că autorităţile americane ştiau despre acel atac, dar fără să aducă nici cele mai mici dovezi în acest sens. Cititorul cu judecata critică nu va accepta ca valide aceste aserţiuni generale din această carte, nesusţinute de probe.
O temă capitală tratată dezinformativ în cartea „L'islam révolutionnaire” este cea relativă la atacul de la 11 septembrie 2001, asupra turnurilor gemene din complexul World Trade Center din New York. Nu este o simplă coincidenţă faptul că această carte a apărut exact în 2003, odată cu invazia armată a Afganistanului, ce s-a extins în cele din urmă şi în Irak. O mulţime de dizidenţi şi apropiaţi ai supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi Clark Field (Filipine) au văzut în această operaţiune amplă acelaşi model de instigare a unei crize umanitare precum cea a celui de-al Doilea Război Mondial.
În 2003, odată cu invazia Irakului, în SUA era deja consolidată „mişcarea pentru adevăr despre 11-09” (9/11 truth movement). Dizidenţii din cadrul ei au văzut încă din primele zile faptul că etajele superioare ale turnurilor gemene s-au prăbuşit cu o viteză prea mare şi că oţelul nu putea fi topit de la un incendiu de kerosen, aflat în rezervoarele avioanelor. Apoi David Ray Griffin a venit cu argumente uluitoare despre tot ce s-a întâmplat atunci şi n-a fost arătat în mass-media în cartea sa „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9 11”, editată în 2004. La pagina 50 (capitolul 2), el arată cu probe irefutabile că cel puţin unul dintre avioanele deturnate, respectiv zborul 77, nu era un avion de pasageri deoarece nu putea face anumite manevre consemnate de martori oculari şi filmări. Acest lucru se vede în imagini în documentarul cu acelaşi nume făcut după această carte . Marea majoritate a celor care studiază aceste materiale ajung la concluzia că atacul de la 11 septembrie 2001 a fost orchestrat din interior, aşa cum s-a întâmplat şi la Pearl Harbor . Şi eu am scris o eu am scris o serie de articole despre această temă din perspectivă sociologic-generală încă din 2011 în platforma Baldovin Opinius, sub titlul „Obama contra Osama” , înainte de a ajunge să citesc această carte sau să văd documentarul.
Primul documentar din seria „Zeitgeist” a lui Peter Joseph a fost construit în jurul acestor ciudăţenii incredibile care au dus la tragedia de la 11 septembrie. Apoi, o mulţime de mişcări dizidente, printre care şi ulterioara „Occupy”, şi-au tras sevele din aceste idei. Implicarea pilonilor statului american măcar în paralizarea sistemului defensiv în timpul atacului, dacă nu chiar şi în organizarea acestuia, a creat o foarte puternică mişcare de dizidenţă în însăşi societatea americană. Ea se apropia destul de mult ca amploare de cea din anii 1960 a hippioţilor, după ce în grosul societăţii americane au început să pătrundă mărturiile supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi Clark Field . Preşedintele GW. Bush a ajuns să aibă o susţinere populară cu mult sub dictatorii comunişti aflaţi la putere de zeci de ani. Acest lucru punea în discuţie însuşi conceptul de „democraţie”, temă în urma căreia am realizat eu proiectul artistic numit „Corruption story”
Dar abordarea acestei teme în cartea „L'islam révolutionnaire” este mai întâi neîntemeiată sub raportul faptelor. Am menţionat deja despre plângerea la CEDO a lui Ramirez Sánchez, împotriva sistemului penitenciar francez care l-ar fi supus la izolare . Întrebarea inerentă este cum a ştiut el, presupus autor al acestei cărţi (deşi în articolul anterior am arătat dubii faţă de această idee), despre evenimentul 11 septembrie, fiind izolat în închisoare? Apoi, dacă totuşi a avut acces la mass-media, de unde a ştiut despre ideile dizidente faţă de acest eveniment, din moment ce în sursele oficiale de informare nu apar aceste idei?
Mai mult decât atât, per ansamblu textul tinde să le contrazică mai curând decât să le susţină. La pagina 46 se susţine formal ideile dizidente faţă de viziunea oficială asupra tragediei de la 11 septembrie, acceptând ideea evenimentului ca orchestrat din interior. Dar, două pagini mai departe, la pagina 48, după cum am amintit mai sus, textul o confirmă pe cea oficială. Recunoaşterea membrilor presupusei „celule Al Queda” ca „martiri” confirmă acceptarea implicării lor în deturnarea acelor avioane. Astfel sînt confirmaţi presupuşii atentatori Al Quaeda care ar fi produs atentatele din 11 septembrie 2001, ceea ce validează ideea că acest atac ar fi fost făcut conform viziunii oficiale, şi nu orchestrat din interior aşa cum se spusese iniţial.
Recunoaştem în această tehnică de dezinformare pe cea a infiltrării de spioni civili între manifestanţii protestelor paşnice pentru a-i instiga la violenţă şi a-i compromite în ochii opiniei publice, aşa cum i-am descris în documentarul meu amintit mai sus, „Diversioniştii”. Modul în care este tratată tema 11 septembrie 2001 este un exemplu de infiltrare ideologică în naraţiunea generală exprimată mai sus, cu scop de denigrare.
A fost nevoie de peste 80 de ani pentru ca principala agenţie de spinaj americană şi a lumii, CIA, să manufactureze ideologic un fantomatic interes al Japoniei Imperiale de a ataca la Pearl Harbor, aşa cum l-am descris în secţiunea „Manufacturarea probelor în produsele spionajului civil” . din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Iată că exact acelaşi lucru se face astăzi prin aceste mărturii şi idei, presupuse ca aparţinând lui Ramírez Sánchez. Ele confirmă implicarea lui Osama Bin Laden şi a „martirilor” lui din organizaţia fantomatică Al Quaeda în tragedia de la 11 septembrie, înainte să dau de cartea lui David Ray Griffin şi de documentarul făcut după ea, amintite mai sus.
Asocierea acestor două mari idei dizidente cu crimele şi terorismul amator este al doilea nivel de denigrare a lor, ceea ce atestă faptul că atât această carte cât şi personajul Ramirez Sánchez face parte dintr-o campanie dezinformaţională mult mai amplă. „L'islam révolutionnaire” a făcut parte dintr-un program general de denigrare a dizidenţilor politici din sistemul capitalist, prin asocierea lor cu imaginea de terorist a celui supranumit „Carlos Şacalul” şi atunci în 2003, când s-au declanşat războaiele din Afganistan şi Irak. Exact acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui Ceauşescu şi comunismului şi rezistenţei arabe, începând din 1975, când se presupune că cel numit „Carlos Şacalul” ar fi comis primul atentat din lunga serie ce se întinde pe 10 ani.
Scoaterea lui de la naftalină după 20 de ani este parte dintr-o operaţiune complexă de denigrare a dizidenţilor politici, al căror activism civic putea pune în pericol planul de destabilizare a zonei Orientului Mijlociu şi absorbţiei de mână de lucru ieftină şi docilă pentru economia occidentală, prin refugiaţii produşi de aceste catastrofe umanitare. Celebra afirmaţie a lui George Bush „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”, spusă în acea perioadă, este parte din această campanie uriaşă de dezinformare publică din care face parte şi această carte. Denigrarea atât a dizidenţilor cât şi a neutrilor politici prin acuzarea lor fără echivoc că ar fi „terorişti”, cu care administraţia Bush se afla atunci în război, este o inginerie dezinformaţională foarte abil făcută. Am descris aceste tehnici în detaliu într-un sub-sub-capitol din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” , deja amintită mai sus. Aşa cum acuzaţia lui Bush a fost una contrafăcută, în acelaşi fel inclusiv Ramirez Sánchez este una contrafăcută alături de multe atentate cu bombă (expresia terorismului amator), date ca fiind comise de localnici, dar orchestrate de CIA, după acelaşi model practicat la World Trade Center din New York şi la Pearl Harbor.
Nu în ultimul rând, textul rămâne focusat pe critica demagogismului, în loc să meargă direct la păpuşarii demagogilor. O singură referire la CIA se face în text, şi aceea indirectă, relativ la un agent, la pagina 94. În schimb numele „George Bush” apare de peste 10 ori. În concluzie, cartea „L'islam révolutionnaire” este o dezinformare, una făcută cu instrumentele culturii, spre deosebire de cea a lui John Follain „Jackal, The Complete Story of the Legendary Terrorist, Carlos the Jackal”, despre care am spus anterior că este o dezinformare făcută dintr-un colaj de materiale venite dinspre instituţiile represive, adică fie direct, fie indirect produse de spionajul civil. Aceasta este şi imaginea lui însuşi Ramírez Sánchez.
În următoarea secţiune voi arăta cum Ilici Ramírez Sánchez este un produs al spionajului civil , care urmează unui construct dezinformaţional de 4 etape începând de la denigrarea piloţilor kamikaze şi terminând cu fondarea statului Islamic
* Reamintesc diferenţa dintre sintagma „terorism amator” practicat de persoane izolate, fără pregătire militară, şi cel profesionist, practicat de statele însele prin ministerele de apărare sau de interne, prin care îşi terorizează sistematic supuşii spre a nu se revolta
** original „Je voudrais par la que vous m'expliquiez en quoi le fait d'ac cepter le sacrifice volontaire serait moralement inferieur au fait de sejeter sur Jes lignes ennemies au-devant d'une mort possible sousla mitraille, pour fuir la mort certaine que delivrerait l'arme”
