Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.2.12. Puncte tari şi slabe ale ipotezei că Ilici Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”) ar fi fost un infiltrat CIA în mişcarea de stânga Europeană şi cauza arabă
Pe parcursul acestei sub-serii de secţiuni am arătat destul falsitatea ideii cum că Ramírez Sánchez ar fi cine se spune în mass-media că este, la comanda spionajului civil. În prima secţiune din această sub-serie am arătat cum sistemul judiciar a acţionat ciudat, condamnându-l pentru cea mai uşoară crimă dintr-o serie uriaşă , ce se spune că le-ar fi comis. Apoi am arătat în în altă secţiune câteva minciuni uriaşe în cartea lui John Follain „Jackal, The Complete Story of the Legendary Terrorist, Carlos the Jackal” , editată de Arcade Publishing, Inc. în 2008 , recunoscută de autorul însuşi ca având date provenind în mare parte dinspre spionajul civil. În secţiunea precedentă am arătat că Ramírez Sánchez este o etapă într-un amplu produs de dezinformare publică produsă de spionajul civil occidental pentru combaterea militanţilor de gherilă şi apoi a dizidenţilor anticapitalişti. Din aceste minciuni gogonate face parte şi naraţiunea despre implicarea lui Ceauşescu în atacul din 21 Februarie 1981 o parte a sediului postului de radio Europa Liberă, pe care am demantelat-o în secţiunea cu acelaşi nume .
Aşadar, în aceste secţiuni am detaliat suficient despre implicarea spionajului civil în construirea imaginii lui Ramírez Sánchez ca terorist amator . Secţiunea de faţă încearcă să meargă în amontele acestei înşiruiri de minciuni profesioniste pentru a înţelege chiar şi superficial cum funcţionează agenţiile de spionaj civil şi a dezvălui secretul genocidal în care sînt învăluite.
Pentru a ne descurca în acest desiş dezinformaţional e nevoie de a pleca de la lucrurile absolut sigure sau foarte probabile. Există câteva fotografii cu Ramirez Sánchez în cartea lui John Follain „Jackal, The Complete Story of the Legendary Terrorist, Carlos the Jackal”. La fel se pot vedea şi în cartea „Die Terrorjahre: Mein Leben an der Seite von Carlos” scrisă de Magdalena Kopp. Am postat şi eu unele dintre ele în articolele anterioare. Astăzi ele pot fi falsificate destul de uşor. Şi în 2008 se puteau falsifica, dar parcă fotografiile actuale îl atestă că el era în ele, o variantă de-a lui în tinereţe şi copilărie. Aşadar e destul de probabil ca aceste imagini cu el să fie autentice. Aflăm din ele o confirmare a naraţiunii oficiale cum că Ramirez Sánchez ar fi fiul cel mare al lui José Altagracia Ramírez-Navas din Venezuela, după cum am văzut şi în secţiunea precedentă. La pagina din această carte îl vedem cu fiii săi Ilici în stânga şi fratele său Lenin în dreapta.
La pagina 212 îl vedem pe Ilici Ramírez Sánchez alături de fiica sa Elbita, împreună cu soţia sa Magdalena Kopp.
Fotografiile şi scurtele secvenţe cu el filmate însă nu îl arată ca pe un macho, ci ca pe un dizident politic care a sărit calul şi a fost trimis provizoriu la închisoare. Optimismul său nu are nicio legătură cu deznădejdea unui condamnat pe viaţă. Modul în care ridică pumnul atestă conştiinţa unei fantomatice viitoare victorii politice mai curând decât realitatea sumbră a unei condamnări pe viaţă, la care ulterior se va fi adăugat şi alte două.
Şi în fotografia de mai jos îl vedem de asemenea într-o stare fizică şi emoţională pozitivă
Ei bine, entuziasmului vizibil de pe chipul său este o inconsistenţă psihologică cu starea în care se află de fapt. Iată limbajul corporal al deţinuţilor pe viaţă:
Iar starea lor psihică este mai curând asta
O astfel de stare se explică în două posibilităţi, diametral opuse:
1. Ramírez Sánchez şi-a pierdut minţile, respectiv are vreo schizofrenie, episod maniacal din tulburarea bipolară sau vreo boală neurologică ;
2. Nu se află de fapt în detenţie pe viaţă, ci pozează în deţinut.
La pagina 201 din cartea lui John Follain îl vedem pe tatăl său José Altagracia Ramírez-Navas ţinând mândru poza lui Ilici la primul său proces, în urma căruia a fost trimis la închisoare în Franţa pentru presupusa ucidere a celor 2 poliţişti francezi, Jean-Marc Herranz şi Guillaume Donatini, în data de din 27 iunie 1975 la Paris, amintită în prima secţiune din această sub-serie.
Aceeaşi atitudine o are şi fiul său în fotografia la care privea tatăl, publicată la pagina 221.
În această imagine surprinde lipsa sa de îngrijorare, ceea ce ar trebui să arate orice părinte, faţă de situaţia fiului său din acel moment. Aliniatul 11 din articolului 221-4 din Codul Penal Francez spune că uciderea unor funcţionari din poliţie se pedepseşte cu închisoare pe viaţă. Figura lui arată mai curând mulţumire. Dacă ar fi fost şi el vreun activist civic, atunci reacţia sa ar fi avut sens. Însă José Altagracia Ramírez-Navas este un personaj inexistent în activismul politic venezuelean şi internaţional, după cum arată Google, deşi cartea lui John Follain şi mass-media îl dă ca un avocat milionar şi prosper om de afaceri zonal. Dar el pare mai curând cunoscut datorită isprăvilor fiului.
Cum pot fi explicate astfel de ciudăţenii? În primul articol dedicat lui Ramírez Sánchez am prezentat două ipoteze care constituie titlul acestui articol, respectiv că el ar putea fi un agent CIA infiltrat în mişcarea de stânga Europeană şi cauza arabă sau o victimă a dictaturii capitaliste cu scopul de a-i crea o imagine mult mai întunecată decât e într-adevăr. Acest articol analizează plusurile şi minusurile primei ipoteze. În această ipoteză el chiar a comis acele atentate de care e acuzat, asemenea infiltraţilor în protestele de stradă pe care i-am descris în detaliu în documentarul meu „Diversioniştii” . Scopul acestei infiltrări a fost acela al subminării ideologiilor acestor mişcări, prin asocierea lor cu crizele umanitare în percepţia publică şi astfel cu denigrarea lor. În acest caz, deşi condamnat şi oficial deţinut, cumva Ramírez Sánchez e liber şi doar nouă, opiniei publice ni se creează iluzia dezinformaţională că ar fi închis. Astfel poate fi explicat lipsa de agitaţie şi veselia lui şi a familiei sale, luând modelul acelui detectiv de poliţie care s-a prins că DST organizase răpirea lui Virgil Tănase din lipsa de agitaţie a acesteia în convorbirile telefonice interceptate .
În această ipoteză CIA nu l-a băgat la închisoare pe Ramírez Sánchez sau l-a scos de acolo precum a făcut cu spionii sârbi Jovica Stanišić şi Franko Simatović. Aceştia iniţial au fost condamnaţi de Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, în urma unor dovezi despre implicarea lor în instigarea sângeroaselor războaie din acest spaţiu geografic. Apoi CIA a solicitat clemenţă faţă de ei, pe motiv că sînt buni colaboratori şi astfel au scăpat de închisoare …
Acelaşi lucru s-ar fi putut întâmpla şi cu Ramírez Sánchez 20 de ani mai devreme. El ar fi putut avea sarcina de comite acele atentate, după care a primit o condamnare fictivă într-un proces bizar, unde presa independentă nu are acces şi pentru care nu există dovezi certe decât câteva desene făcute într-o sală de judecată, ca singură mărturie, pentru că nici în justiţia dictaturii capitaliste nu e voie cu aparat foto/video.
Când văd astfel de desene cu personaje dintr-un proces, pentru care Ju$titia a instituit regula de a nu fi fotografiate sau filmate, intru la bănuieli, inclusiv acolo unde „democraţia” şi-a făcut cea mai strălucitoare reclamă. Faptul că procesul lui O.J. Simpson s-a putut transmite în direct prin televiziune, arată că temerea de represalii din partea apropiaţilor condamnaţilor e cam nejustificată. Dacă acei membri ai noii inchiziţii tot îşi pun robe şi peruci, atunci ar putea să-şi pună şi nişte măşti iar noi, cetăţenii simpli, să vedem desfăşurarea unui astfel de proces cu implicaţii sociale generale. Dar iată că această regulă medievală n-a mai fost valabilă şi atunci, în cazul lui O.J. Simpson, când SUA stătea pe un butoi de pulbere. În cazul lui Ramírez Sánchez acest lucru nu s-a întâmplat şi vedem aceeaşi cutumă a prezenţei unui desenator în sală dar nu şi a unui cameraman.
O astfel de situaţie trebuie să ne deschidă posibilitatea ca în locul lui Ramírez Sánchez să fi fost o sosie, pe care nu o putem distinge de original în acel desen. Veselia sa cât şi a tatălui din fotografiile menţionate mai sus se poate bine explica prin această ipoteză, deşi ea se poate explica şi printr-a doua, după cum vom vedea în următoarea secţiune.
Cel mai important indiciu pentru ipoteza că Ramírez Sánchez ar fi agent CIA este macazul pe care el l-a făcut dinspre activismul de stânga către cel arab. Nici un activist de rangul lui nu a făcut un astfel de rabat nici dintr-o parte nici din alta. Cele două acţiuni politice au un punct comun, respectiv rezistenţa în faţa eugeniei capitaliste. Însă pentru militanţii religioşi arabi eugenia are aspect de ocupaţie israeliană. Am afirmat şi în documentar dar şi în articolele scrise pe platforma Baldovin Opinius sau pe Baldovin Concept că ideologia comunistă este un capitalism uşor, de secol 18. Dar fundamentaliştii religioşii arabi au o mentalitate clasică, preindustrială, de supunere fără abatere faţă de superiorul ierarhic. De aceea tema comunistă nu a avut rezonanţă în spaţiul arab ci acolo unde capitalismul sălbatic s-a impus deja în secolul 20 peste forme clasice, feudale. Ştim că liderii arabi au avut relaţii amicale cu cei comunişti, în special cu Ceauşescu. Dar n-au împrumutat de la ei ideologa comunistă şi n-au pus-o în practică în propria ţară. Partidele de care s-au apropiat sau în care au activat nu au avut program politic comunist.
Faptul că Ramírez Sánchez a cotit-o spre activism arab dinspre cel comunist nu are sens din punctul de vedere al evoluţiei personale a cuiva. Aşa ceva are aspect de inconsistenţă psihologică, ce se regăseşte la oamenii supuşi nu la liderii politici aşa cum a fost Ramírez Sánchez. Am oferit multe exemple de inconsistenţă psihologică la demagogi sau în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” .
Dar aşa cum e prezentat în cartea lui John Follain sus menţionată şi cea a Magdalenei Kopp, personalitatea lui Ramirez Sánchez nu se potriveşte cu niciunul dintre aceste profiluri psihologice. Stilul lui de viaţă încă din tinereţe nu este nici pe departe unul comunist şi nici tradiţionalist patriarhal arab, ci într-adevăr al unul copil de bani gata burghez, care se poate implica în anumite mişcări politice pentru a-şi camufla acolo sadismul, nevoia de violenţă. John Follain scrie în această carte că Ramirez Sánchez ducea la Moscova o viaţă de boem burghez, cu excese de alcool, tutun şi femei. Plătea prostituate pentru sex excentric. Acelaşi lucru se vede de mai multe ori în film. Este exmatriculat în 1970 (pagina 32), după scandaluri cu autorităţile locale şi universitare*. Acest stil de viaţă e mai curând specific burgheziei decât comuniştilor, care aveau un puternic ataşament patriarhal, tradiţionalist.
Dar această cotitură în militantismul lui are sens în campania generală a CIA de denigrare a spaţiului comunist est-european. Agenda lui Ramírez Sánchez s-a schimbat după racolarea unor spioni precum generalul Pleşiţă în România, şi cu întreaga poveste despre misiunea lui Haiducu despre care am detaliat în cele două două secţiuni anterioare . Am amintit deja despre racolarea spionilor sârbi Jovica Stanišić şi Franko Simatović, şi scăparea lor de închisoare la vorbele CIA. Aşa s-a întâmplat şi cu o bună parte din KGB-işti care nu au mişcat un deget pentru a restitui URSS la forma iniţială, odată cu puciul şefului lor din anul 1992. Putem întrevedea faptul că după racolarea spionilor cheie din spaţiul est-european, lui Ramírez Sánchez i s-ar fi putut da agenda arabă, pregătindu-se încă de atunci locul altor catastrofe umanitare, după ce s-au epuizat cele din spaţiul est-european.
Acest rol de terorist dat lui Ramírez Sánchez a funcţionat exact până în 1985, când a fost tras pe linie moartă şi trimis în spaţiul arab pentru a găsi acolo „prieteni”, viitoare ţinte ale spionajului civil occidental. Probabil că dizidenţii politici nu au crezut la fel ca şi mine în atotputernicia sa, şi au început să pună întrebări cum de Che Guvara a fost eliminat în America Latină cea „incontrolabilă”, iar Ramírez Sánchez nu era prins de 10 ani în Europa. Până la urmă a fost într-adevăr prins şi scos pe linie moartă, iar în locul lui s-a construit o naraţiune ceva mai credibilă, Osama Bin Laden şi Al Queda. După cum am detaliat anterior , şi această temă a fost trasă pe linie moartă după ce s-au văzut semnele implicării spionajului occidental în atacul de la 11 septembrie. A urmat apoi o inginerie socială şi mai realistă, ISIS, care a avut exact aceeaşi soartă precum celelalte.
Singura condamnare a lui Ramírez Sánchez a fost doar cea de închisoare pe viaţă pentru presupusa ucidere a celor 2 poliţişti francezi. Abia după aproape 15 ani a venit şi cea de-a doua, fapt ce pune mari semne de întrebare. Însă acest atentat în urma căruia a fost condamnat prima dată are o uriaşă doză de fantastic, după cum se poate citi la pagina 80 din cartea lui John Follain. Deşi ei făceau o investigaţie, niciunul nu purta la el armă, şi astfel Ramírez Sánchez i-ar fi ucis fără să întâmpine nicio rezistenţă.
Ancheta nu are loc în sediul poliţei, cum se face de obicei, ci chiar în încăperea în care Ramírez Sánchez ţinea o petrecere. În mod normal suspectul e invitat în sediul poliţiei pentru anchetă. Anchetatorul nu vine în locuinţa suspectului să îl confrunte cu o minciună, care e foarte probabil să se termine cu o condamnare. Acesta poate încerca astfel de tentative de a scăpa de sub urmărire. Dacă suspectul refuză să se prezinte la sediul poliţiei, atunci e arestat preventiv de o echipă de intervenţie, nu anchetat în afara sediului.
La ora 01.06 din varianta lungă a filmului „Carlos the Jackal” (2010) vedem cum cei doi poliţişti pleacă fără pistol pentru că ar fi o misiune de rutină, dar cu intervievarea unor oameni apropiaţi de „cauza palestiniană”… Scena uciderii celor doi are o mare doză de neverosmil. La minutul 33 din varianta scurtă şi ora 01.15 din cea lungă (episodul 1) aceştia duc un martor spre a fi confruntat cu Ramírez Sánchez şi sînt împuşcaţi toţi 4 (mai era o persoană pe lângă ei) , ca nişte poliţişti începători. Niciunul nu a ripostat precum armatele vietnameze faţă de Rambo în filmul cu acelaşi nume. Scena e prost gândită ca şi ca regie; odată cu împuşcăturile, 6-7 amici de care Ramírez Sánchez era înconjurat la o petrecere, dispar ca prin minune, acesta rămânând singur.
Acest film este într-adevăr unul de ficţiune, dar aşa ceva e prea tras de păr; ca poliţist într-o ţară capitalistă cu acces la arme, te aştepţi ca un potenţial criminal să aibă armă asupra lui. Aşa ceva este una din multele minciuni gogonate ţesute în jurul lui Ramírez Sánchez. Condamnarea în urma acestei presupuse duble crime a venit în urma unui proces stalinist, fără probe. Martorii sunt rude ale cei doi poliţişti care îşi descriu durerea pierderii lor, dar nu circumstanţele în care apropiaţii lor au murit.
După cum am spus în prima secţiune din sub-seria dedicată lui, , ju$tiţia nu a făcut nimic în restul de atentate pe care se presupune că le-ar fi comis. Spuneam acolo că în presupusa sa carte autobiografică intitulată „L'islam révolutionnaire” ,el admite de unul singur la pagina 248 că s-ar afla şi în spatele deturnării spre Entebbe (Uganda) a unui avion Air France cu 248 pasageri la bord, în data de 27 iunie 1976. Cu toate acestea, abia la 28 11 2010 îl vedem din nou adus în faţa instanţei pentru altă serie de atacuri cu bombă de la începutul anilor 1980. Acest eveniment are aspect de za dezinformaţională la lamentările unor dizidenţi politici faţă de ciudăţeniile din cazul lui.
Articolul „Carlos the Jackal denounces latest France terror trial” publicat de BBC . spune că Ramírez Sánchez ar fi negat acuzaţiile pentru atentatul de la ambasada Franţei din Haga din 13 septembrie 1974. Dar ce să mai credem în acest haos dezinformaţional în ceea ce-l priveşte?
Fiecare dintre aceste două ipoteze au puncte puternice şi puncte slabe. Principalul punct slab al acestei prime ipoteze este faptul că nu există dovezi clare care să-l incrimineze pe Ramírez Sánchez împreună cu ţintele sale denigratoare. El ar fi trebuit chiar să îi înregistreze audio sau chiar video pe cei destinaţi spre a fi denigraţi, respectiv ofiţeri din spionajul comunist sau lideri locali. Dacă ar fi reuşit aşa ceva, atunci nu mai era nevoie de ingineria Bin Laden şi nici ISIS, deoarece s-ar fi găsit acolo dovezi. Aceste dovezi s-au manufacturat ulterior , după cum am arătat în articolul anterior.
Apoi şansele unei asemenea misiuni ar fi fost totuşi mici. Atât contra-spionajul comunist cât şi cel arab erau destul de dezvoltate pentru a se feri de un astfel de cal troian precum Ramírez Sánchez. Investiţia în el ar fi fost una cu mici şanse de izbândă. Nu banii ar constitui problema, deoarece spionajul civil are buget nelimitat pentru realizarea unor astfel de inginerii. Problema ar fi fost camuflarea unui astfel de om. El ar fi trebuit să fie şi protejat întreaga viaţă pentru a nu cădea în mâinile unor bănuitori şi apoi torturat pentru a spune detalii despre misiunea lui. Un astfel de agent ar fi putut aduce uriaşe deservicii spionajului civil global, dezvăluind tehnicile de lucru ale CIA şi succesul unor inginerii sociale viitoare, precum războiul civil instigat prin dezinformări în decembrie 1989 la noi sau sângeroasele războaie iugoslave. Apoi CIA nu-şi expune astfel deliberat agenţii decât atunci când ei sînt descoperiţi de societatea civilă, cum a fost cazul cu spionii sârbi Jovica Stanišić şi Franko Simatović amintiţi mai sus.
Nu în ultimul rând, CIA preferă să instige crizele umanitare prin mâinile altora, nu prin forţele proprii. Atunci când o face, atât persoanele care trag sforile cât şi instrumentele de lucru nu sînt aflate de opinia publică. Am arătat în documentar la minutul 25 cum a fost extras din viaţa publică spionul Christoph von Bezold după ce a fost prins la Bihac instigând războiul din Bosnia. Forţa spionajului civil constă în puterea de a manipula oameni care nu fac parte din agenţie sau din alte agenţii omoloage din alte ţări. Ramírez Sánchez şi familia lui puteau fi acest gen de oameni, după cum voi arăta în următoarea secţiune .
* În „L'islam révolutionnaire” declară că a plecat de unul singur pentru mai multă acţiune revoluţionară, dar asta nu înseamnă mai nimic în contextul în care ambele cărţi sînt pline de minciuni.
