Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.2.2. Braşov 1987: preambul la Timişoara 1989
În sub-capitolul precedent am arătat logistica şi câteva misiuni concrete ale spionajului civil occidental de denigrare exagerată a sistemelor comuniste est europene şi al României în special. Acest lucru s-a făcut prin racolarea unei importante părţi din Securitate de către CIA, fie direct fie indirect, ca spioni tripli, după ce CIA se va fi infiltrat şi în KGB. Aceste misiuni sînt dezertarea lui Ion Mihai Pacepa şi cartea lui „Orizonturi roşii” , atacul cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981 sau implicarea spionului dezertor Matei Pavel Haiducu şi DST în „Afacerea Tănase” despre care am detaliat începând de la secţiunea cu acelaşi nume . Capitolul de faţă a început prin analiza în secţiunea precedentă a celui mai stringent caz de autosabotare a lui Ceauşescu şi sistemului comunist în spaţiul naţional de către pilonii racolaţi de CIA din Securitate, respectiv instigarea revoltei de la fabrica „Steagul Roşu” Braşov din 15 Noiembrie 1987. Am putut vedea în acea secţiune cum salariile muncitorilor au fost nejustificat diminuate, fapt nespecific sistemului. De asemenea, am văzut cum alte sectoare de activitate au fost sabotate de micii întreprinzători particulari, care vor deveni grosul distrugerii economiei naţionale de după 1989. Voi continua acest demers de identificare şi dezvăluire a unor astfel de infiltraţi instigatori în această grevă şi în secţiunea de faţă, împreună cu amplul proces de dezinformare pe care mass-media oficială. La finalul lui voi arăta că această grevă este o etapă eşuată în instigarea finală a ingineriei sociale din 1989, împreună cu multe alte etape chiar de atunci, după cum le-am arătat în propriul meu documentar.
În privinţa numărului de participanţi la această grevă convertită în miting de contestare a lui Ceauşescu, avem un deja-vu cu numărul de victime pompate de radio „Europa Liberă”, respectiv 4500 pe 17 decembrie, 60 000 pe 21 şi sute de mii după 22, după cum voi arăta în capitolul 2 . În interviul dat lui Marian Godină intitulat „Braşov, 15 Noiembrie 1987” , preşedintele asociaţiei „Braşov 15 Noiembrie 1987” Marius Boeriu spune la minutul 29.02 că la un moment dat protestul ar fi cuprins peste 10 000 de oameni. Altădată, în documentarul „Deportaţii. Deportarea braşovenilor - episodul 2” el a spus la minutul 07.36 că numărul de participanţi ar fi fost de 15 000 de oameni. În emisiunea lui Doru Mărieş „Revolta de la Brașov din 15 noiembrie 1987 partea întâi” , la minutul 12 se spune că numărul de participanţi ar fi fost de 10-15 000 de oameni. Recordul minciunii se regăseşte în cartea „Ceauşescu şi Securitatea” Editura Humanitas, Bucureşti, 1998. Autorul, Denis Deletant, spune la pagina 239 că 25 000 de salariaţi de la uzina de tractoare Braşov împreună cu câteva mii de muncitori de la „Steagul roşu” şi „mulţi locuitori ai oraşului” ar fi ieşit să protesteze împotriva regimului „sub pretextul că erau obligaţi să se prezinte la vot”. Pentru girarea acestor minciuni a primit Liiceanu fonduri spre a face din Humanitas o editură de succes…
La pagina 25 din „Decembrie '89. Deconstrucţia unei revoluţii”, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită (Editura Polirom, Iaşi, 2009), Ruxandra Cesereanu spune că doar 400 de oameni, dintr-o coloană ce iniţial număra 4000, au ajuns să protesteze la sediul PCR din Braşov. Acest lucru se confirmă şi din următoarea fotografie făcută chiar atunci.
În acel interviu dat lui Marian Godină menţionat mai sus, Marius Boeriu spune la minutul 22. 31 că sub 100 de oameni au ieşit pe poarta fabricii. E posibil ca mulţi să se fi alăturat ulterior până la cifra de 4000 şi apoi să fi părăsit manifestaţia după ce au auzit mesaje anti-Ceauşescu. Ne aducem aminte de cum pancartele şi bannerele acestei manifestaţii au fost înşelător create spre a atrage simpatizanţi faţă de Ceauşescu şi iubitori ai fotbalului în rândurile ei, aşa cum am descris în secţiunea anterioară. Prin urmare, e foarte posibil ca mulţi să o fi părăsit după ce au auzit astfel de scandări şi astfel numărul manifestanţilor să fi ajuns la 400. În imaginea mai jos , ce pare luată din Piaţa Sfatului din Braşov, vedem o masă de 400 de oameni.
Însă e foarte ciudat că nu există pe nicăieri vreo fotografie cu aceşti 4000 de oameni măcar, lăsând la o parte pe cei 10 000 sau 15 000. Chiar nu s-a găsit nimeni în plin centru să facă o fotografie acelei uriaşe manifestaţii, precum s-a făcut cu cea din 21 şi 22 decembrie 1989 la Bucureşti? În articolul „Brașov, 15 noiembrie 1987: Ziua când frica a fost pusă la zid” din ziarul „România liberă” din 16/11/2018 vedem o manifestaţie de 2-3 mii de oameni.
Dar, dacă ne uităm mai atent, observăm o mulţime de oameni în mânecă scurtă (stânga jos), ceea ce nu prea pare a vestimentaţie de noiembrie, când a avut loc greva. Apoi, vedem un cameraman în dreapta jos. Unde e acea filmare? Şi, nu în ultimul rând, remarcăm dispariţia pancartelor, steagurilor şi sloganelor, ceea ce e un indiciu că acea imagine e foarte probabil să fie făcută primăvara sau vara la un eveniment cultural, un spectacol sau ceva. Oamenii sînt veseli şi aplaudă, şi nu par deloc să protesteze.
Această informaţie arată că vocile celor câteva zeci de mii de oameni care strigau împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului de pe fundalul documentarului „Memorialul durerii: totul despre 15 noiembrie 1987” al Luciei Hossu Longin a fost o plantare de probe. Pe lângă multe adevăruri spuse în acest documentar prin interviuri şi mărturii, există în acest episod precum şi în altele din această serie numeroase astfel de minciuni pe care le voi demantela în secţiunile următoare din această carte.
Minciuna numărului de manifestanţi s-a cristalizat pe baza inabilităţii omului simplu de a estima numărul de oameni şi atunci când mitingurile erau rare, dar şi acum, când o mică parte participă la ele. E aproape imposibil de numărat participanţii din postura de membru al unei mulţimi. Iar dacă ea conţine peste 10 000 de oameni, majoritatea celor care compară imaginea cu informaţia nu o verifică prin numerotare, iar cei mai mulţi dintre cei care încep numărătoarea o abandonează pe parcurs. În cazul de faţă se poate estima uşor numărul celor prezenţi în 5 minute; se pot număra 100 de oameni, şi se poate vede că ei cuprind cam un sfert din toată masa. Pe baza acestei operaţii se poate apoi estima ca toţi să fie în jur de 400. Cei cu experienţă în activismul civic şi membrii galeriilor ce merg pe stadioane îşi pot forma ochiul pentru estimarea corectă a numărului de participanţi de la astfel de adunări. Însă ei sînt o minoritate faţă de ceilalţi; degeaba mii de oameni au văzut la Braşov că acea coloană a avut doar 400 de oameni; din lipsă de experienţă cu mulţimile, majoritatea crede minciunile oficiale despre 4000, 10 000 sau 15 000. Oricum de la 400 la 15 000 e o exagerare de aproape 40 de ori. Minciuna despre numărul de 60 000 de victime din zilele de 16-17 decembrie de la Timişoara a fost o exagerare de peste 1000 de ori.
Într-o secţiune viitoare voi detalia despre mita care s-a dat poporului român prin indemnizaţiile de „revoluţionari” acordate unora fără acte de eroism în 1989. Interesul dezinformaţional al acestei măsuri a fost efectiv acela de cumpărare a ideii de „revoluţie” de la poporul român. Aceşti oameni au devenit mai mult sau mai puţin involuntar agenţi ai acestei minciuni colosale. Nu au primit indemnizaţii şi drepturi cei care nu au dorit să joace rolul de apostoli ai ideii de „revoluţie”, aşa cum am arătat eu cu cazul Verei Orăşanu, a cărei declaraţie am inserat-o şi eu la ora 03.28.39 din propriul meu documentar. Acelaşi lucru s-a încercat şi în 2015 cu revoltaţii din data de 15 noiembrie 1987 de la Braşov. Dar, spre deosebire de mulţi falşi revoluţionari care au fost primiţi şi plătiţi pentru a îngroşa cât mai mult numărul participanţilor la haosul din 1989 şi a întări în popor ideea de „revoluţie”, de data asta doar 227 de oameni se înscriseseră în iunie 2015 la această indemnizaţie. Unul dintre eroii revoltei de la Timişoara din decembrie 1989 Marius Mioc a publicat pe blogul său articolul „227 cereri depuse până acum pentru recunoașterea calității de noiembrist brașovean din 1987” în care există numele acestora. Ne putem imagina că dacă ar fi fost mai mulţi, ar fi dat năvală la înscrierea la aceste drepturi precum falşii revoluţionari din decembrie 1989. Dar cum majoritatea poporului a ajuns nostalgică faţă de regimul comunist, nici că s-au mai înscris în această listă, deşi ea a fost prelungită şi după 2016.
În privinţa numărului de arestaţi, iar o dăm în „cei 4 corifei, erau 3: Luca şi Matei”, aşa cum s-a întâmplat cu numărul de victime ale atacului cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă în 1981, despre care am detaliat în subcapitolul anterior , sau cu minciunile acestui post despre numărul de victime din decembrie 1989. Am fost un fan al episoadelor din serialul documentar „Memorialul durerii” al Luciei Hossu Longin. Într-un fel am şi rămas un fan, în special al celor care tratează temele din perioada stalinismului precum rezistenţii anticomunişti din Făgăraş sau Fenomenul Piteşti. Însă, documentându-mă pentru această serie de documentare, în special al acestuia din urmă, mi-am dat seama că multe din acele episoade, în special cele care se referă la teme de după 1970, conţin exagerări dubioase sau chiar minciuni în toată regula. Una dintre ele se poate vedea în episodul dedicat acestui eveniment, respectiv „Memorialul durerii: totul despre 15 noiembrie 1987” despre care am mai amintit mai sus. La minutul 28.30 ni se spune că numărul condamnaţilor acestei greve ar fi fost de 400. Acelaşi număr îl vedem evidenţiat în articolul „15 noiembrie 1987 : Vieţi distruse de revolta de la «Steagu Roşu» din Braşov” din web-site-ul historia. Ziarul „Adevărul” spune în articolul „Povestea Revoltei şubelor din 15 noiembrie 1987 de la Braşov (…)” că numărul lor ar fi fost de doar 300.
Începând de la pagina 1 şi până la pagina 5 din sentinţa penală nr. 2823 din 3 decembrie 1987 a Judecătoriei Braşov în dosarul nr. 2926/1987, pe care am amintit-o şi în secţiunea trecută, putem citi numele celor condamnaţi. Numărul lor este de 61. În mod total absurd se recunoaşte totuşi la finalul documentarului, la minutul 50.14, faptul că au fost doar 61 de muncitori arestaţi. Prima dată mi s-a părut că şi Lucia Hossu Longin ar fi putut fi dezinformată despre aceste evenimente precum am fost noi toţi; prima idee ce mi-a venit în minte a fost aceea că ar fi putut afla mai târziu numărul condamnaţilor, când deja era gata o parte din documentar, şi n-a mai avut timp să corecteze eroarea. Dar exact acelaşi lucru se face şi în documentarul din 2017 „Braşov 1987 - doi ani prea devreme”. La ora 01.00.18 se spune în el că ar fi existat sute de arestaţi dar că ar fi „dispărut documentele" care îi atestă. Peste mai puţin de un minut (la ora 01.01 10) se redă sentinţa penală nr. 2823 cu condamnarea celor 61 de inculpaţi. Şochează nonşalanţa cu care se subliniază fără echivoc numărul lor, parcă într-un fel de miştocăreală maximă faţă de spectator, aşa cum se susţine însăşi ideea că războiul civil din decembrie 1989 ar fi o „revoluţie”. Poate că a fost un test pentru a vedea dacă românul privitor de TVR s-ar fi deşteptat…
Dar, de fapt, într-o astfel de abordare există o strategie de dezinformare prin acoperirea minciunii prezente într-un posibil viitor când se va afla adevărul; deşi în prezent ambele documentare comunică mai întâi minciuna şi o promovează pe tot parcursul său, după aflarea adevărului acest mesaj ce pare acum parazitar, în dezacord cu spiritul documentarului, poate fi invocat ca semn de bună credinţă. După cum o să arăt în viitor în cartea „Manifestul societăţii automatiste” pe care o public pe platforma Baldovin Concept, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu adevărul despre atacul de la Pearl Harbor din care autorităţile americane şi occidentaleîn general au redat progresiv firimituri de adevăr şi pe niveluri criptate de înţelegere.
Într-adevăr, cine are judecata critică şi îşi păstrează atenţia la discursul acestor documentare, şi nu le vizionează înainte de culcare, poate sesiza contradicţia şi se poate informa adiţional. E un pas înainte faţă modul în care minciuna avioanelor B-17 a fost creată spre a sprijini pe cea a atacului surpriză la Pearl Harbor . Dar discursul Luciei Hossu Longin din acest documentar rămâne o dezinformare, cu toată părerea de rău pe care o am faţă de munca dumneaei. Pentru mine asta înseamnă căderea unui alt mit, precum multele minciuni ale istoriei moderne pe care le-am descoperit în aceşti 7 ani de când mă documentez pentru aceste documentare. În această notă, voi investiga pe viitor cu spirit ceva mai critic şi alte materiale din serialul documentar „Memorialul durerii”.
Dintre cei 61 de condamnaţi, doar 8 sînt incluşi în episodul „Memorialul durerii: totul despre 15 noiembrie 1987”, la care se adaugă încă doi ce au fost anchetaţi. Aceştia sînt:
Iosif Farcaş care vorbeşte la minutul 11.06
Aurică Geneti care vorbeşte la minutul 11.57,
Marius Boeriu care vorbeşte la minutul 12.26,
Dănuţ Iacob care vorbeşte la minutul 13.26 (declaraţia soţiei sale a fost folosită în propriul meu documentar),
Marius Neculaescu care vorbeşte la minutul 15.47,
Gheorghe Banciu care vorbeşte la minutul 16.29 (declaraţia sa de asemenea a fost folosită în propriul meu documentar documentar- bolnavul psihic),
Gheorghe Gyerko care vorbeşte la minutul 25.10 (declaraţia sa de asemenea a fost folosită în propriul meu documentar documentar - cel cu bătăile crunte).
Pe lângă aceştia au fost alte 18 persoane anchetate, conform datelor oferite de asociaţia „15 Noiembrie 1987”, dar necondamnate. Aşadar, chiar dacă am pune şi pe aceştia 18, tot nu ar ieşi numărul de 300 sau 400 de arestaţi, aşa cum s-a prezentat mincinos în sursele de mai sus. E puţin probabil ca dintre aceste presupuse sute de persoane arestate nu ar fi fost anchetate decât 18, şi Securitatea sau Miliţia le-ar di dat drumul aşa fără câteva întrebări acolo. Dintre aceşti 18 anchetaţi dar necondamnaţi, Lucia Hossu Longin aduce doar 2 în prim plan, respectiv Cecilia Jugănaru (vorbeşte la minutul 14.40) şi Florin Postolachi (vorbeşte la minutul 20.45). Acesta din urmă a fost unul dintre profitorii dramei celorlalţi. El a ajuns şi deputat în timp ce era şi preşedintele al asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. Desigur, dădea bine să ai în Parlament un fost persecutat de vechiul regim, deşi el doar fusese anchetat, nu şi condamnat. Aflăm din articolul „Mai mulți novembriști cer demisia președintelui Asociației «15 Noiembrie 1987»” publicat în newsbv că în 2012 a existat o răzmeriţă împotriva lui din partea celorlalţi membri
Aşadar doar 10 oameni care au avut de suferit sînt aduşi în documentarul Luciei Hossu Longin, dintre care unul pare cam infiltrat al Securităţii. Probabil că mai sînt şi alţii, care astăzi care s-au retras discret din viaţa publică, după modelul tipic al spionajului civil. Desigur, câţiva dintre protestatarii adevăraţi au murit între timp. Dar se puteau totuşi lua interviuri urmaşilor tocmai pentru a le cinsti memoria pentru curajul şi demnitatea lor de atunci, chiar dacă – bieţii de ei! – au fost manipulaţi de forţe oculte spre a ieşi atunci şi protesta împotriva unui sistem ce le este un aliat mai favorabil decât cel actual. Şi, de fapt, ne putem imagina că o bună parte din ei au ajuns între timp nostalgici faţă de vechiul regim, după ce fabrica lor a ajuns după cum se vede încă de la începutului primului episod din seria „Deportaţii: Deportarea braşovenilor” . Comuniştii le-ar fi luat o parte din salarii (deşi cei care au făcut-o, au fost sabotorii regimului); însă capitaliştii le-au luat fabrica de tot, lăsându-i pe drumuri.
Acest lucru se simte în reacţiile unor protestatari autentici. De exemplu, Gheorghe Banciu este unul care se plânge despre sistemul social actual din postura de fost condamnat şi actual pensionar care nu are acces la medicamente. Dacă nu ar fi ieşit atât de lung, i-aş fi inserat şi declaraţia pe acest subiect în propriul meu documentar. Atitudinea sa critică faţă de actualul regim, ce lasă să se întrevadă o nostalgie ambivalentă faţă de cel vechi, este cenzurată brutal prin montaj la minutul 10 din mini documentarul făcut de ziarul „Gândul” „Revolta anticomunistă de la Brașov din 15 noiembrie 1987”
Iosif Farcaş, unul dintre membrii fruntaşi ai revoltei, este un alt astfel de dizident şi faţă de sistemul actual , după cum vedem în articolul „Victime... a câta oară?” , publicat în Jurnalul Naţional la data de 17 noiembrie 2007 . Adela Vitos, rudă a condamnatului Ludovic Vitos (fiică sau soţie) spune în acelaşi articol:
„Fiecare luptă pentru a supravieţui. Mă uit in cercul nostru. Pentru o mică parte e bine şi pentru restul e greu! Deci nu s-a schimbat nimic"
Cel mai activ dizident post-decembrist dintre revoltaţii din 1987 este fostul preşedinte al Asociaţiei „15 Noiembrie 1987” Gavrilă Filichi, după cum poate fi văzut prin însuşi profilul lui de Facebook . Nici el nu regretă acţiunea de atunci, ci doar faptul că nu s-a schimbat nimic după 1989, ca şi cei menţionaţi mai sus, şi noi toţi dealtfel. Pe lângă mesajele critice, uneori virulente la adresa demagogilor de-a lungul timpului, în cei doi ani de mascaradă COVID-19 el a avut o atitudine dizidentă faţă de măsurile aberante ale autorităţilor. Am văzut în Am văzut în secţiunea precedentă modul în care au fost infiltraţi agenţi sau colaboratori ai Securităţii între protestatari, cutumă care s-a păstrat şi după 1989, după cum am arătat în detaliu în documentarul meu „Diversioniştii” . Bănuiesc că undeva la 50% dintre cei 61 au fost astfel de infiltraţi. Dintre toţi condamnaţii pot spune că Gavrilă Filichi este cel mai puţin probabil să fi fost colaborator cu Securitatea. El este la polul opus faţă de Florin Postolachi, despre care am amintit mai sus. Desigur, nimic despre el nu apare în vreunul dintre documentarele despre 15 Noiembrie 1987. Unele idei de-ale lui pot părea extremiste (precum simpatia faţă de mişcarea legionară sau o evidentă doză de homofobie). Dar o cartografiere onestă a acelui eveniment poate măcar să excludă de la montaj aceste idei sau, şi mai onest, să i se spună să nu insiste pe descrierea lor pentru că nu vor fi acceptate în materialul final. Desigur că atâta timp cât el crede că România se află în moarte clinică, dictatura capitalistă nu-l va chema la interviuri.
Revoltător este că în locul acestor oameni sînt aduşi în documentarul Luciei Hossu Longin alţii care zic că ar fi participat la acel protest, dar nu apar în sentinţa prezentată mai sus nici la condamnaţi, şi nici la anchetaţi în lista oferită de asociaţie. Ei sînt:
Constantin Lungu ce apare la minutul 5,
Anghel Bejenariu ce apare minutul 7,
Ioan Dan, ce apare minutul 07.35 ,
Gheorghe Cotumbeanu ce apare minutul 08.20,
Stana Dobre ce apare minutul 11.42,
Daniel Croitoru de la minutul 18.29,
Petru Enache de la minutul 18.55,
Gheorghe Iosif ce apare minutul 08.52, şi care nu arată deloc a muncitor…
Un caz aparte este o participantă la revoltă, Corina Chiriac, ce apare în documentar la minutul 31.49 şi căreia i se oferă un spaţiu amplu, deşi nici ea n-a fost nici condamnată şi nici anchetată. După modul în care este prezentată de Lucia Hossu Longin, cu angoasa aşteptării miliţiei să vină la uşă, cu durerea lăsării copilului acasă singur şi a separării inevitabile de soţ, ai jura că ceva tragic se va întâmpla cu ea, la fel cum presa a prezentat SARS-COV2 în 2020. Spectatorul neinformat va rămâne cu ideea că ea a fost aspru pedepsită, deşi aşa ceva nu s-a întâmplat. În cazul în care nu suferă de anxietate, şi nu prea pare din ce am văzut eu, ea e un al posibil caz de infiltrare a Securităţii în grupul revoltaţilor. La minutul 34.50 auzim în comentariul autoarei propoziţia "au crezut că acolo vor fi împuşcaţi". Remarcăm cum Lucia Hossu Longin nu descrie obiectiv realitatea, ci doar percepţia subiectivă a cuiva, în sensul deformării ei caricaturale.
Un exemplu şi mai revoltător de minciună indusă spectatorului se regăseşte la ora 01.02.40 din celălalt documentar realizat de TVR pe această temă, respectiv „Braşov 1987 - doi ani prea devreme” . Intervievata Cecilia Jugănaru povesteşte o foarte probabilă minciună despre un posibil avort pe care l-a trăit în urma anchetelor. Ea arată un fals suspin în contextul în care interviul este realizat în clarobscur; în momentul scenei plânsului ea întoarce în aşa fel faţa încât pare umbrită şi nu se vede o posibilă simulare. Din experienţa mea şi lecturile pe tema acestui gen de mărturii ştiu că plânsul e cel mai greu de simulat. Ştiind acest lucru, producătorul documentarului au ales o scenă de clarobscur, unde s-a putut simula mai credibil această foarte probabilă minciună. Cam asta este situaţia tuturor documentarelor în reflectarea grevei de la „Steagul Roşu” din Braşov din data de 15 Noiembrie 1987.
O altă manipulare stringentă din acest documentar, ce atestă implicarea spionajului civil occidental în dezinformarea postdecembristă faţă de acest eveniment, este preluarea la minutul 26.26 a unei scene dubioase din documentarul denigrator la adresa României „Romania in comunism-Dezastrul roşu” , de la minutul 08. 30. Acest documentar a fost realizat de jurnalistul belgian Josy Dubie, uns ulterior cu funcţie de senator în senatul Belgiei. În această scenă se prezintă mai întâi o coadă imensă, nemaivăzută decât în aeroporturile din dictatura capitalistă, la un magazin cu vitrine goale. Această scenă se mai regăseşte apoi şi la minutul 05.06 din documentarul „In memoriam Doina Cornea”. Absurditatea unor oameni care stau la coadă în număr suspect de mare la un magazin gol are sens doar în nevoia propagandei dictaturii capitaliste de a amesteca realitatea cozilor şi a lipsurilor din magazine în aceeaşi secvenţă. Da, au existat cozi şi au existat lipsuri, dar nu la asemenea amploare cum există în aceste documentare propagandistice. O simplă căutare în mediul online arată obiectiv cum arătau magazinele înainte de 1989.
Asemenea minciuni au contribuit la scăderea nivelului de trai post-decembrist sub justificarea că înainte de 1989 am fi fost o ţară de lumea a 3-a, cu o populaţie subnutrită, ceea ce a fost un fals grosolan. Reluarea acestei scene atât în documentarul „Braşov 1987 - doi ani prea devreme”, cât şi în cel despre Doina Cornea atestă continuitatea propagandei de denigrare naţională începută în acel documentar belgian. TVR nu ar fi prelua în propriile sale materiale astfel de scenă în propriile documentare fără acordul producătorilor documentarului în care a apărut iniţial.
În contextul celor spuse în documentarul meu, dar şi a completărilor din aceste secţiuni, putem deduce pe mai departe că Securitatea nu doar că a fost pasivă la această revoltă, dar că a şi provocat-o în acelaşi fel în care a provocat spargerile de vitrine de la Timişoara din decembrie 1989. Însă, spre deosebire de atunci, în 1987 spionii ei cu funcţii mai importante, au acţionat în defavoarea revoltei. Instigatorii au fost înfrânţi. De ce? Pentru că a lipsit impactul dezinformaţional care s-a realizat în decembrie 1989. Au lipsit în primul rând victimele ucise, necesare pentru diabolizarea imaginii lui Ceauşescu şi a comunismului şi stimularea unei uriaşe mase de oameni să iasă în stradă. Apoi a lipsit uriaşa dezinformare a „teroriştilor”, pentru justificarea acelor crime. Această minciună plămădită timp de decenii în laboratoarele CIA a fost o ameninţare la adresa oricărui potenţial apărător al regimului că ar putea avea soarta lui maiorului Trosca la MAPN, sau a generalilor Nuţă şi Mihalea doborâţi cu elicopterul la Alba Iulia, după acelaşi scenariu al trimiterii lor să cureţe de terorişti o anumită locaţie. Voi arăta într-o secţiune viitoare în detaliu cum asediul armatei asupra Securităţii la Sibiu i-a împiedicat pe majoritarii fideli regimului să acţioneze ; acel video cu toţi securiştii din Bucureşti care strigau „Sîntem cu poporul!” şi „Jos terorismul!” este unul dintre cele mai strălucitoare produse de inginerie socială produsă vreodată în istorie de CIA.
De aceea, pentru succesul ingineriei sociale de la Timişoara s-au folosit alte potenţiale 3 focare de revoltă socială pe care eu le-am descris în documentar, precum specularea tensiunilor interetnice de graniţă, închiderea talciocului , relocarea lui Laszlo Tokes cu instigarea enoriaşilor , instigarea muncitorilor trimişi de la Craiova şi altele despre care voi detalia în capitolul următor pe această temă. Poate că alţi piloni importanţi din Securitate au fost racolaţi în virtutea planului de neoprit al CIA de a destructura sistemele comuniste. Riscul de a muri într-un astfel de război inegal i-a convins pe mulţi să colaboreze, şi astfel mascarada din 1989 s-a realizat aşa cum am descris-o în documentar.
La pagina 79 din partea a doua a volumului 4 din „Istoria loviturilor de stat în România”, infiltratul DIA deghizat în istoric, Alex Mihai-Stoenescu citează o mărturie ce ar putea conţine adevăr, totuşi. Fostul şef al Serviciului Investigaţie şi Filaj al filialei Timişoara, Niculae Mavru, ar fi declarat că şeful Securităţii, generalul Iulian Vlad le-ar fi spus tuturor şefilor de filiale naţionale că „după Braşov va urma Timişoara”. Dacă generalul Iulian Vlad chiar a zis asta, atunci şi el e foarte probabil să fi fost racolat de CIA anterior. Ţin să menţionez însă şi consecinţele logice ale variantei opuse, pentru ca fiecare să judece gradul de probabilitate a acestei ipoteze: dacă el chiar a făcut cu adevărat închisoare (trebuie avută circumspecţie maximă faţă de ştirile presei), atunci această ipoteză îşi pierde din probabilitate, pentru că CIA foarte rar îşi lasă colaboratorii să ajungă deţinuţi.
Dar în continuare am să descriu consecinţele variantei că Mavru ar fi spus adevărul. Pentru cei care au văzut documentarul meu, asta seamănă a „profeţie CIA” faţă de modul în care va evolua situaţia din decembrie 1989 din România. Documentul CIA editat atunci în 20 decembrie şi declasificat ulterior, pe care l-am descris la ora 03.12 din propriul meu documentar, este oglinda acestei profeţii anterioare a generalului Vlad. Prin această afirmaţie el a devenit profetul local al CIA, anticipând şi acel infam document. Din păcate, la fel ca şi acel document, o astfel de „profeţie” era de fapt un ordin criptat, o foaie de parcurs, aşa cum a fost şi un alt document CIA editat 3 ani înainte, în 17 decembrie 1986 şi declasificat ulterior, despre care am detaliat în documentar la ora 01.36.
Doar cei neracolaţi de CIA au înţeles din această afirmaţie o simplă avertizare. Spionii dublii şi tripli din Securitate au înţeles din ea îndemnul de construcţie a unui plan de acţiune mai bine făcut, în aşa fel încât numărul de protestatari să fie mult mai mare. Este exact ce a lipsit în 1987. O simplă secţie instigată la revoltă socială prin tăierea retribuţiilor salariale nu a fost suficient pentru a aprinde scânteia unei revolte populare. Nici în decembrie 1989 n-a fost suficient. Însă cu un puternic aparat dezinformaţional o bună parte din populaţia activă politic a fost manipulată să iasă în stradă împotriva „dictatorului sângeros”, conform unui plan pe care l-a manufacturat CIA din culise. Cei 70 000 de aplaudaci apatici ai mitingului din 21 decembrie 1989 au fost în cele din urmă camuflaţi dezinformaţional de peste 100 000 de dizidenţi politici, manipulaţi de minciunile spuse la postul de radio „Europa Liberă” despre cele 60 000 de victime produse în zilele anterioare de regimul Ceauşescu la Timişoara.
Ei bine, exact asta a lipsit la Braşov. Oamenii au ieşit în stradă, şi-au strigat năduful împotriva nedreptăţii tăierii salariilor, o parte dintre ei au strigat împotriva lui Ceauşescu şi a dictaturii. Însă, la fel ca şi la Timişoara până în 17 decembrie, sau la Bucureşti în 22 decembrie, majoritatea nu era dispusă să protesteze împotriva lui Ceauşescu. Dizidenţii înşişi ar fi înţeles chiar atunci în primele zile de după căderea lui Ceauşescu faptul că ceva era putred în toată povestea asta cu revoluţia, şi s-ar fi întors în favoarea lui. Aşa ceva s-a întâmplat cu revoltaţii sirieni care, după izbucnirea războiului civil în 2011, s-au întors apoi în favoarea lui Bashar al-Assad atunci când au simţit forţe externe infiltrate între ei şi au adus iminenţa pierderii suveranităţii ţării sau a unor teritorii. Iată-ne şi pe noi acum în situaţia de a ne întoarce în favoarea lui Ceauşescu spre a-i construi corect imaginea şi a ne salva ca naţiune! Altfel, dacă o să mergem pe denigrarea lui diabolică, capitalismul genocidal va aduce pe parcurs argumentul că oricum dispăream ca naţiune şi sub conducerea lui.
Escrocheria acordării de prime pentru o secţie în detrimentul alteia se regăseşte în toată realitatea socială de după 1980, până în 1989 când ea a trecut la un alt nivel. Există sute de comentarii în reţelele de socializare online care confirmă faptul că vizitele lui Ceauşescu în magazine erau manufacturate în sensul dezinformării lui. Magazinele erau umplute cu marfă înainte de vizita de lucru, iar apoi marfa era scoasă după ce vizita se încheia. Apoi ea era vândută la suprapreţ (pe sub mână) de o clică comercială care avea un securist local în vârf. Despre 3 dintre aceşti sabotori am descris în prima parte a acestei secţiuni, respectiv Ion Anghel şi Vasile Luca, cei care au tăiat salariile muncitorilor şi au stimulat astfel o revoltă socială artificială. Am mai descris şi situaţia şefului miliţiei Braşov Teodor Damian, şi el destituit. Dictatura capitalistă tinde să îi ascundă pe cât posibil sau să îi prezinte drept dizidenţi anticomunişti. Însă în realitate ei erau nişte sabotori din interiorul sistemului, adică nişte pioni ai interesului CIA de a dezmembra din interior statele Est-Europene. Contraspionajul românesc i-a prins pe unii dintre aceştia şi i-a pedepsit. Voi arăta în detaliu cum întregul haos din 1989, centrat în jurul mistificării „teroriştilor” a fost artificial creat tocmai pentru a-i contracara pe acei fideli regimului din Securitate şi a facilita o revoltă socială împotriva regimului în general şi a lui Ceauşescu în special. Cu foarte mare părere de rău o să arăt în următoarea secţiune cum una dintre cele mai emblematice figuri ale dizidenţei anticomuniste de dinainte de 1989 din România, Gheorghe Ursu, a fost foarte probabil un spion dublu CIA .
