Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
4.2.3.9. Psihiatria politică folosită în general în dictatura capitalistă şi în particular în dezinformarea faţă de tragedia din decembrie 1989
Această secţiune face trecerea spre următorul subcapitol şi se rezumă la ameninţarea voalată dar eficientă cu psihiatria pentru cei care adoptă viziuni dizidente despre anumite evenimente şi decizii politice. Ea este ceva mai tehnică, şi analizează o problemă de etică psihiatrică, care pentru omul simplu nefamiliarizat cu domeniul nu prea are relevanţă. Însă dacă aţi citit această carte până aici, nu fiţi speriaţi de această scurt-circuitare în discursul meu şi parcurgeţi-l şi pe acesta deoarece este foarte important! El conţine 30 % din înţelegerea următorului subcapitol.
Psihiatria politică în istorie
În dictatura clasică se foloseşte în special ameninţarea cu închisoarea şi chiar punerea în act a acestei ameninţări. Uneori se întâmplă aşa ceva şi în dictatura capitalistă, aşa cum am văzut cu nişte membrii ai mişcării „9/11 truth” din Statele Unite, care erau ameninţaţi de poliţie că vor fi arestaţi dacă vor continua să expună public pancarte şi banere cu mesajul „11 septembrie a fost făcut din interior”. Dar dictatura capitalistă a dezvoltat un amplu sistem de inginerie socială care provoacă protestatarii paşnici să devină violenţi, aşa cum am arătat în primul meu documentar, „Diversioniştii” . Cea mai importantă tehnică a acestui sistem de inginerii sociale este infiltrarea unor agenţi sub acoperire între protestatari, care provoacă distrugeri şi se comportă violenţi. Apoi protestatarii paşnici sînt reprimaţi sau chiar arestaţi în numele infiltraţilor care au comis acele fărădelegi.
Psihiatria politică este un alt instrument pe care dictaturile le practică împotriva dizidenţilor. Societatea clasică, de formaţiune autocratistă, l-a practicat constant. În cartea sa „Istoria nebuniei în epoca clasică”, Michel Foucault a relatat o mulţime de cazuri de persecutaţi politic sau marginali instituţionalizaţi în aziluri psihiatrice incipiente. Pe atunci psihiatria nu era evoluată şi principalul tratament era expunerea la jeturi de apă rece sau chiar bătaia. În mod paradoxal aşa ceva poate avea efecte benefice în cazul depresiei majore, însă schizofreniile sînt mai degrabă accelerate decât vindecate astfel. Pe lângă pacienţii psihiatrici, în vechile ospicii erau incluşi şi cei cu atitudine mai arogantă, cerşetorii şi prostituatele. Michel Foucault a scos în evidenţă prin această carte predispoziţia societăţii clasice de a marginaliza pe proscrişi.
Între timp aceste practici au fost dezavuate. Epoca modernă a arătat că unii marginali sau infirmi pot crea opere remarcabile în domeniul artei, ştiinţei sau ingineriei. Van Gogh şi mulţi alţii în artă, Holderlin în poezie, Nietzsche în filosofie, John Nash în matematică, Howard Hughes în ingineria aviatică au fost personaje care au adus contribuţii importante în domeniile lor deşi sufereau de tulburări psihice dintre cele mai severe.
Unele cazuri pot fi foarte severe, cu implicaţii criminalistice serioase. Au fost cazuri când pacienţi cu schizofrenie au ucis persoane străine sau apropiate, într-o criză psihotică. La noi în România a făcut valuri în presă cazul unei femei ce suferea de schizofrenie care a împins-o pe o alta în faţa trenului într-o staţie bucureşteană de metrou. O dată la câţiva ani aflăm despre câte o mamă cu depresie majoră care şi-a ucis copiii. Omul simplu are motive să se ferească de aceşti oameni pentru a preveni un astfel de atac. E nevoie de psihiatrie pentru aceste cazuri. Dar, dincolo de asta, psihiatria poate fi abuzată ca instrument de represiune politică.
Cazurile de psihiatrie politică practicată în dictatura clasică nu sînt noutăţi. Dictatura nazistă a trecut chiar la măsuri de eugenie socială prin uciderea pacienţilor din spitalele psihiatrice pentru a „curăţa naţiunea”. Activistul politic şi dizidentul sovietic Vladimir Bukovsky a fost internat la psihiatrie în URSS. La noi în România, înainte de 1989 erau reinternaţi cu forţa bolnavii cronici de schizofrenie (nevindecată), care umblau liberi pe străzi în preajma unui eveniment politic. Pe lângă ei erau internaţi preventiv şi dizidenţii.
Aceste practici se regăsesc în reminiscenţe clasice pentru psihiatria politică în omul simplu. Reflexul de a exclude adversarii ideologici din propriul anturaj încă există la omul simplu, conform cu predispoziţiile epocii clasice. Acuzaţia „eşti nebun!” spusă într-o dispută verbală agresivă este încă comună printre noi toţi. Prin ea omul simplu comite o înjurătură sau un blestem asupra adversarului, comunicându-i intenţia de marginalizare. Pornind de aici a mai fost un pas până la psihiatria politică, adică la internarea dizidenţilor politici în spitalele de psihiatrie în regimurile totalitare dar şi în cele aşazis „democratice”.
Uneori internarea în spitalele de psihiatrie are un scop pur pragmatic. Unii o fac de bună voie pentru a obţine o indemnizaţie din partea statului sau chiar o pensie de invaliditate. Alteori însăşi instituţia psihiatriei abuzează de incapacitatea unor oameni de a lupta pentru drepturile lor. Acesta este cazul cu orfanii în Canada (numiţi şi orfanii Duplessis, după numele primului ministru canadian), care au fost internaţi la psihiatrie în anii 1940 şi 1950. Medicii psihiatri canadieni de atunci au forţat diagnosticul pentru a obţine fonduri guvernamentale în plus pentru activitatea lor, pe spesele unor oameni normal dar transformaţi de ei în pacienţi. Ne aducem aminte cum diagnosticul principal de boli grave precum cancerul, bolile de inimă, diabetul şi altele au fost forţate să devină secundar iar cel de COVID-19 a fost făcut principal, în timpul mascaradei de acum câţiva ani. Şi în acest caz mâna medicilor a fost forţată de stimulente financiare cu care guvernele i-au corupt.
Psihiatria politică dictatorial-clasică în dictatura capitalistă
Interesele guvernelor de a scăpa de dizidenţii politici prin internare forţată la psihiatrie s-a găsit şi în statele „democratice”, chiar dacă mai rar decât în cele totalitare. Spitalul din Ionia, Michigan, a ajuns subiect de carte după ce în anii 1960 a internat cu diagnosticul de psihiatrie fără voia lor activişti pentru drepturile afro-americanilor. Alte instituţii precum poliţia sau însuşi spionajul civil se pot substitui psihiatrilor, după cum este cazul cu timişoreanul Daniel Gaşpar, închis la psihiatrie acum câţiva ani după ce l-a ameninţat cu moartea pe Şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă. Gestul acestuia era de competenţa procuraturii, nu a psihiatriei. În cazul de faţă psihiatrii au dispus externarea acestuia, însă spionajul civil prin poliţie au vrut să dea un exemplu şi l-au ţinut practic la închisoare în spitalul de psihiatrie, peste decizia specialiştilor şi înainte de decizia unei instanţe privind pedeapsa pentru gestul său.
Eu personal sînt o mărturie în acest sens, destul de dureroasă şi astăzi deşi a trecut ceva timp de atunci: în timp ce eram sechestrat într-o unitate militară de obligativitatea serviciul militar, am fost internat la psihiatrie pentru că am acuzat armata, printre altele, că a ucis revoluţionarii în 1989 (în acel moment nu ştiam despre rolul spionajului civil în orchestrarea tragediei de atunci). Pentru „corecţie” am fost mai întâi închis în celula garnizoanei şi apoi chiar la spitalul militar, secţia neuro-psihiatrie. Aşa ceva este psihiatrie politică dictatorial-clasică, deşi România teoretic era de peste 10 ani în „democraţie”. Am fost obligat să iau medicamente, şi o săptămână am dormit continuu. De la acele idei mi se trag o parte din necazurile de astăzi, dar dacă m-aş întoarce în timp aş proceda exact la fel.
Atunci am crezut că această pedeapsă a fost dată de la nivelul unor ofiţeri mărunţi dornici de a-şi rotunji veniturile cu cadouri de la răcani. Însă CIA a avut şi încă are în plan îngroparea acelor informaţii, iar acel eveniment a fost un semnal spre a-mi „băga minţile în cap”, şi a nu scormoni în tenebrele istoriei naţionale recente, care trebuie să rămână aşa cum ne-a fost impusă. Inclusiv acum, în timp ce scriu această carte, se fac presiuni uriaşe asupra mea, care pe majoritatea i-ar duce la clacare psihică. Ameninţările cu moartea care s-au făcut asupra mea în urmă cu câteva luni sînt dublate de tachinări care au început de la o vreme şi la locul meu de muncă pentru a opri scrierea acestei cărţi. O să le detaliez într-o altă carte care vizează manipularea psihologică în general a dizidenţilor politici în dictatura capitalistă. Deocamdată mă rezum la a le detalia pe cele mai importante dintre ele care vizează tragedia din 1989.
Ce am păţit eu în timpul serviciul militar (care atunci era obligatoriu) au păţit şi alţii. Şi, la fel ca şi mine, şi ei au vorbit despre această nouă-veche armă a dictaturii. Aşa se face că în lumea occidentală a apărut un curent antipsihiatric care a cuprins toată societatea, inclusiv unii psihiatri, ce au devenit teoreticienii săi. Unii dintre ei susţineau extrema cealaltă, respectiv desfiinţarea spitalelor de psihiatrie. Am văzut mai sus că e nevoie de spitale de psihiatrie şi tratament pentru acele cazuri. Inclusiv astăzi există unii care consideră că tulburările psihice sau chiar bolile neurologice psihotice nu ar exista. Pentru cine nu are un caz de pacient în familie e uşor să ceară desfiinţarea spitalelor de psihiatrie. Însă pentru familiile celor cu astfel de tulburări psihice severe şi boli neurologice spitalul de psihiatrie e singura şansă de a-şi recupera pe cel drag înapoi. Aşa se face că, până la urmă, inclusiv psihiatrii antipsihiatri au recunoscut că au exagerat cu ideea de desfiinţare a spitalelor de psihiatrie. Însă medicilor şi păpuşarilor lor le-a fost redusă libertatea de a interna pe oricine şi oricând. Inclusiv pacienţilor cu psihoze severe li s-au prescris tratamente acasă, în libertate, pe care să le urmeze singuri, mai curând decât să se interneze în închisoarea spitalului.
Psihiatria politică specifică dictaturii capitaliste iniţiată de nespecialişti în psihiatrie
Dar aceste decăderi ale dictaturii capitaliste înspre dictatura clasică sînt mai rare. Însă, bazându-se pe mentalitatea medievală a omului simplu de a acuza ca „nebun” pe cei cu păreri opuse, dictatura capitalistă a găsit o cale mijlocie între psihiatria politică din dictatura clasică şi denigrarea dizidenţilor ca „nebuni”. În 1970 dizidenta Martha Beall Mitchell a fost denigrată ca suferind de paranoia după alegaţii care s-au dovedit îndreptăţite împotriva preşedintelui SUA, Richard Nixon. Ciudăţenia cea mare este că cei care dau astfel de diagnostice neprofesioniste o fac după dicţionar, fără studii de specialitate. Ei nu cunosc faptul că termeni precum „nevrotic”, „psihotic”, sau popularul „nebun” aparţin unui domeniu al ştiinţei numit „psihopatologie”, iar ramura medicinii care se ocupă cu tratarea acestor pacienţi se cheamă psihiatrie. Însă dacă un astfel de „psihiatru” ad-hoc are o oarecare notorietate în alt domeniu, opinia publică crede în majoritate că el este îndreptăţit să pună astfel de diagnostice abuzive. Iată cum psihiatria este folosită abuziv în scop de denigrare de cei care se dau drept medici psihiatri!
Dicţionarul este o bună introducere în psihopatologie, însă nu înseamnă nici pe departe că cineva ajunge să pună un diagnostic corect după citirea câtorva paragrafe din el. Domeniul psihopatologiei este foarte complex; nu există unanimitate în denumiri şi clasificări de la o şcoală de psihiatrie la alata, sau de la un tratat la altul. În ultimii 70-80 de ani au apărut criterii de diagnostic precum în celebrele clasificări din DSM (abreviere de la „Diagnostic and Statistical Manual of mental disorders”, în traducere - „Manual pentru statistica si diagnosticul tulburărilor mintale”) sau ICD („International Classification of Diseases” adică Clasificarea Internaţională a bolilor). Începând din 1952, când a apărut prima ediţie a DSM, criteriile de clasificare a acestor tulburări s-au tot modificat. Inclusiv astăzi diagnosticul rămâne o chestiune de interpretare, de fler psihologic în sesizarea simptomului de către psihopatologi cu mare experienţă. Psihiatrii înşişi pot da anumite erori de diagnostic în cazul lipsei acestui fler. Iată că cu atât mai puţin îndreptăţiţi sînt să dea „diagnostice” cei care nu au pus în viaţa lor mâna pe un tratat de psihopatologie. Am deplâns abuzul de termeni psihopatologici prost înţeleşi în cazul unor ziarişti într-un articol mai vechi de pe platforma Opinius, intitulat „Nu va mai maimuţăriţi cu psihopatologia!” . Substituirea în locul medicului psihiatru şi darea de diagnostice, fără să fi studiat psihopatologia sau chiar fără să fi citit măcar în dicţionarul limbii ce înseamnă aceşti termeni, este o variantă mai simplă de psihiatrie politică.
Însă această predispoziţie de excludere a atipicilor prin psihiatria neprofesionistă, făcută după reflexele de marginalizare ale societăţii clasice, are ramificaţii mult mai complexe decât acest nivel uşor. Spionajul civil din dictatura capitalistă a exploatat această lipsă de pregătire a omului simplu în domeniul psihopatologiei şi a creat el nişte capcane pentru atragerea în ele în scop denigrator a dizidenţilor. Am arătat în cartea mea intitulată „Manifestul societăţii automatiste” cum spionajul civil a creat un spectru de aşanumite „teorii ale conspiraţiei” , foarte puţin credibile, pentru ca dizidenţii să fie atraşi în ele; apoi ei vor fi ocoliţi ca „nebuni” după ce le expun anturajului sau omului simplu în general. Iată că dictatura capitalistă nu mai arestează dizidenţii şi nu-i mai închide în spitalele psihiatrice, însă îi denigrează cu ajutorul prejudecăţilor omului simplu, şi astfel îi marginalizează prin această foarte abilă tehnică de dezinformare.
Un exemplu de psihiatrie politică specific dictaturii capitaliste pe tema decembrie 1989 este cartea „Războiul parapsihologic împotriva României” Editura: Obiectiv, 1997, autor Teodor Filip, fost ofiţer la USLA. Dacă pe Trosca şi grupul său l-au sacrificat, pe Teodor Filip l-au infiltrat în dizidenţa faţă de tema 1989. Anumite idei dizidente despre tragedia din decembrie 1989 sînt asociate denigrator cu fabulaţii precum „creatură jumătate omenească, jumătate extraterestră” , „illuminati”, „hipnoza la distanţă”, „teleportare”, „ozn” , „hiperspaţiu”, „arma psihotronică”, „unde telepatice”, „Elisabeta Bathory se scălda în sânge de fecioare” şi alte asemenea minuni. Un alt autor care bate câmpii cu astfel de fabulaţii este Emil Străniu, general în armata română, în special cu cartea sa „Ceauşescu şi Bomba Atomica Românească cu Hafniu”, editura Prestige 2021. Altul este Pavel Coruț, recunoscut ca agent de contrainformaţii al armatei. Iată ce citim în cartea „Intratereştrii şi noua ordine mondială”, Editura Miracol, 1994, autor Cristian Negureanu:
„Deţinem informaţii că Nicolae Ceauşescu avea în preajmă «un călugăr lama tibetan care îl energiza». Un astfel de yoghin putea oricând să-i sugereze telepatic lui Ceauşescu convocarea mitingului, cu atât mai mult cu cât acesta acceptase, de bunăvoie, tratamentele «bioenergetice» prin care subconştientul său devenise o pradă uşoară pentru guru».”
Când asemenea bazaconii sînt asociate cu tema vuietului de mulţime înfuriată redat prin staţia de amplificare la mitingul din 21 decembrie, omul simplu normal nu crede că s-ar fi întâmplat aşa ceva, după cum nu crede, pe bună dreptate, în realitatea celor de mai sus.
Psihiatria politică specifică dictaturii capitaliste realizată cu ajutorul psihiatrilor din vârful ierarhiei
Pe de altă parte, psihiatrii care lucrează la elaborarea acelor clasificări din DSM sau ICD sînt ei înşişi manipulaţi pentru a deforma anumite tulburări psihice sau a inventa unele, aşa cum a fost cazul cu manufacturarea unor diagnostice de schizofrenie sau psihoză în general pentru dizidenţii politici în dictaturile clasice. DSM-III avea o tulburare psihică abuzivă, numită „Tulburarea de personalitate de tip pasiv-agresiv” (cod 301.84) . Ea s-a regăsit apoi în ediţiile ulterioare de DSM, precum, DSM-III-R, DSM-IV si DSM-IV-TR. De asemenea, ea s-a regăsit în rândul „Tulburărilor de personalitate nespecificate altundeva” (cod 301.9) de formă pasiv-agresivă din ICD 10. Asemenea sclavagismului clasic, oricine ar fi refuzat să execute un ordin sau ar fi refuzat să accepte o ierarhie de comandă ar fi putut fi diagnosticat ca pasiv-agresiv. Aşa ceva este o tulburare inventată ad-hoc de sistemul neosclavagist al dictaturii capitaliste, menită să-i incrimineze pe cei ce luau de bune cele afirmate în Carta Drepturilor Omului sau în Constituţiile statelor democratice. Eu am criticat această închipuită tulburare în cartea mea mai veche numită „Cubismul lui Picasso: psihanaliza distrugerii si reparaţiei” . Probabil că mai mulţi dizidenţi au criticat-o şi, astfel, din fericire ea a fost scoasă începând cu DSM V.
În contrapartidă, nicio ediţie de DSM şi alte sisteme de clasificare a tulburărilor psihice nu au recunoscut forma ucigaşă a sadismului. Ea este descrisă neoficial ca o excepţie rară a sadismului moderat, dar nerecunoscută ca atare, deşi o vedem din când în când în subiecte de crime ce ţin paginile ziarelor mai multe săptămâni. Da, într-adevăr, forma ucigaşă a sadismului este mult mai rară decât cea moderată, din punctul de vedere al prevalenţei sale în populaţie. Însă implicaţiile ei sociale sunt infinit mai ample. Personal am teoretizat sadismul ucigaş în cartea mea „Să desadizăm lumea!” şi în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” , ca predispoziţie psihopatologică a supa-privilegiaţilor sociali.
Remarcăm în aceste două exemple ale psihopatologiei tendinţa de a cosmetiza clasele privilegiate şi a incrimina ca pasiv-agresivi pe dizidenţii care refuză încadrarea într-o anumită ierarhie de comandă. Acelaşi lucru se regăseşte în tipul de persecuţie a ceea ce se chema „Paranoia” în trecut, al cărui nume s-a schimbat în „Delusional Disorder” (cod 297.1) odată cu DSM 4. O să arăt mai jos că această tulburare are mai multe forme, printre care şi cea de persecuţie. Această formă se manifestă prin credinţa narcisic-extremă a individului cum că este urmărit, spionat şi în general persecutat de un mare bogătan sau de un om important în stat, deşi el nu este cunoscut de aceştia. În aşa fel DSM şi majoritatea sistemelor de clasificare au elaborat criteriile de clasificare ale acestei forme de paranoia încât nu fac îndeajuns diferenţa între persecutaţii închipuiţi şi cei reali ai sistemelor represive, sau politicienii care se acuză unii pe alţii de uneltiri şi spionării din partea rivalilor.
Naraţiunea despre spionii din agenţiile de informaţii care produc inginerii sociale cu efecte catastrofale nu este un simptom psihiatric. Ea este una cât se poate de realistă. Agenţiile de spionaj există şi înghit o mulţime de bani de la bugetul de stat, care e doar o parte din cât primesc, cea desecretizată. Foştii securişti ai vechiului regim au ajuns piloni ai capitalismului în România după 1989. Dan Voiculescu şi Viorel Cataramă sînt cele mai notorii exemple. Iată că retribuţia lor e mult mai complexă decât salariul oficial. Mulţi se află infiltraţi în conducerile instituţiilor, de unde îşi rotunjesc veniturile. Cei infiltraţi în toate canalele media ne spun nouă, oamenilor simpli, că aceste „servicii secrete” ar avea rolul de a identifica atentate împotriva poporului, dar nu vedem efectiv care e rezultatul. Zeci de ani aceste agenţii nu au nici un fel de misiune de împiedicare a unor atentate în raportul lor de activitate anual. La 11 septembrie 2001 oficial au eşuat să împiedice acele avioane/drone să intre în Pentagon sau în turnurile gemene de la WTC.
Existenţa acestor „servicii secrete” pare a fi o adevărată pagubă în care statul investeşte sume colosale, fără a beneficia cu nimic de pe urma lor, cel puţin în cazul de mai sus. Dar de fapt beneficiul este mult mai mare decât credem noi, oamenii simpli. El constă tocmai în ascultarea convorbirilor telefonice şi supravegherea noastră, exact cu descrierile ideaţiei paranoicilor de persecuţie. Agenţiile de spionaj recunosc pe faţă, în rapoartele lor de activitate sau diverse comunicate oficiale, ascultarea telefoanelor pentru un mare procent de cetăţeni. Cazul Edward Snowden, care a dat presei informaţii despre aceste ascultări ale convorbirilor unor cetăţeni simpli, fără activitate politică, a devenit un uriaş scandal în SUA. La noi în România această temă este notorie. Interesul spionajului civil este acela de a lua pulsul disponibilităţii pentru revoltă al poporului şi domolirea lui prin zăhăreluri diverse. Dar, iată că dacă omul simplu reafirmă ce se recunoaşte la nivel oficial despre aceste instituţii, el riscă să fie diagnosticat ca paranoic, sau ca tulburat de iluzie, mai eufemistic.
Din când în când agenţiile de informaţii şi prelungirea lor în inginerii sociale creează catastrofe umanitare majore precum instigarea celui de-al doilea război mondial, aşa cum am arătat în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” , sau ceva mai mici, precum tragedia din decembrie 1989 din România. Marile inginerii sociale precum spargerea vitrinelor la Timişoara, manufacturarea înregistrării audio a teleconferinţei lui Ceauşescu spre a părea că ordonă foc la Timişoara , şi numeroasele cazuri de dezinformări încrucişate ce au dus la foc fratricid între unităţile miliare sau instituţiile represive , nu au fost nişte simple erori şi întâmplări. Ele au fost nişte produse complexe ale acestor agenţii de spionaj. NSA, CIA, FBI şi restul de agenţii de spionaj civil şi militar americane au eşuat în a preveni atacurile de la 11 septembrie 2001 pentru că de fapt ele s-au aflat în spatele acestor atacuri, după cum putem intui citind cartea The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin din care s-a făcut şi documentarul cu acelaşi nume .
Iată că sumele uriaşe investite în agenţiile de spionaj sînt de fapt plata pentru „servicii secrete” pe care ele le aduc marilor industriaşi şi bancheri, în detrimentul omului simplu. În cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” , dar şi în ultimele 3 documentare pe care le-am făcut, am arătat în ce mod marile catastrofe umanitare le sporesc averile în detrimentul reducerii lor la omul simplu. Singura problemă a paranoicilor de persecuţie este aceea că nu văd persecuţia şi la ceilalţi şi o exagerează pe cea destinată lor, din cauza narcisismului lor proeminent. Acest egocentrism îi împiedică să vadă adevăratul caracter diabolic al acestor instituţii odioase.
Aşa se face că Ceauşescu a fost greşit diagnosticat ca paranoic de cei fără experienţă cu psihopatologia, pe baza unor astfel de aserţiuni rudimentare pe care DSM le face la această tulburare. Astfel de eroare de diagnostic se poate întâmpla la orice demagog care îşi acuză rivalii de cele de mai sus. Orice om căruia spionajul civil îi creează inginerii sociale precum cele practicate la nivel general în decembrie 1989, poate fi diagnosticat greşit ca paranoic dacă se plânge de ele, datorită acestei lipse elementare de diferenţiere din tratatele de psihopatologie. Oricine vede influenţa spionajului civil în societate, după cum fac eu însumi, riscă să fie diagnosticat greşit ca paranoic. Aşa că, dacă eu mă tem de moarte în mod natural, ca urmare a ameninţărilor pe care le-am primit în reţelele de socializare, pot fi de asemenea diagnosticat ca paranoic, şi păţi ce a păţit timişoreanul Daniel Gaşpar. Dar de fapt orice om care susţine teorii dizidente, în special cele foarte improbabil fabricate artificial de spionajul civil, precum cele de mai sus, riscă să fie diagnosticat greşit ca paranoic de specialişti dar şi de anturajul său, needucat în domeniul psihopatologiei. Astfel, majoritatea evită să dea credit ideilor dizidente tocmai de teama de a fi ameninţaţi cu instituţionalizarea psihiatrică, aşa cum s-a consolidat în straturile transgeneraţionale ale memoriei din perioada clasică. La fel se întâmplă cu cei care nu susţin una dintre variantele oficiale despre tragedia din decembrie 1989 ca „revoluţie” sau „lovitură de stat”, ambele idei fiind de fapt produse de dezinformare, după cum am arătat în capitolul 3.
Lipsa de diferenţiere între caracterul real al acestor orori şi cel închipuit al paranoicilor din tratatele de psihopatologie nu este o simplă slăbiciune a autorilor. Majoritatea acestor sisteme de clasificare ale tulburărilor psihice au sesizat diferenţa subtilă între schizofrenie şi delirul indus de ritualuri culturale precum Woodoo în numite triburi africane. Descrierea superficială a acestei tulburări în DSM are de fapt rol de scut ideologic atât pentru justificarea unor inginerii sociale făcute concret în viaţa dizidenţilor politici, cât şi pentru denigrarea lor publică, după ce se instigă la diagnosticarea lor eronată ca pacienţi psihiatrici. Mitul pozitiv cu care este învăluită sintagma „servicii secrete” cosmetizează terminologic funcţia spionajului civil în societate. Orice fel de punere sub semnul îndoielii a caracterului său de „serviciu” vine cu ameninţarea voalată cu psihiatria politică.
Am studiat intens psihopatologia ca student, individual. Citind absolut tot ce se găsea la bibliotecă pe subiect, am ajuns specialist autodidact în psihopatologie şi am creat o proprie clasificare a tulburărilor psihice, şi o explicaţie structuralist-biologistă a lor . Nu ştiu dacă psihopatologia viitorului va ţine seama de ea. Dar cu siguranţă am învăţat încă de atunci că tulburarea psihică sau boala psihotică (neurologică) nu este un defect. Şi totuşi, atât de mare este forţa de manipulare a acestei inginerii dezinformaţionale din DSM încât inclusiv mie îmi este ruşine cu acel eveniment cu internarea la spitalul de psihiatrie, deşi eu am fost victima. Asta pentru că şi în straturile mele mnezice profunde încă este activă psihiatria marginalizării din epoca clasică, în ciuda autoeducării în domeniu. Dacă mie mi se întâmplă asta, vă daţi seama ce forţă de manipulare are psihiatria politică pentru omul simplu, care nu se pricepe la acest domeniu precum mă pricep eu!
Diagnostic diferenţial defectuos în „Tulburarea delirantă” cu scopul de a cuprinde în ea şi pe cei normali
Stângăciile de descriere a paranoiei nu se reduc doar la forma de persecuţie, ci vizează toate celelalte tipuri. În varianta în limba română a DSM 5, editura Callisto, 2016, la pagina 90 „Tulburarea delirantă” (actuala denumire a paranoiei), are următoarele tipuri :
„Erotoman: Acest subtip se foloseşte atunci când tematica principală a ideaţiei delirante este aceea o altă persoană este îndrăgostită de individul respectiv.
De grandoare: Acest subtip se foloseşte atunci când tematica principală a ideaţiei este convingerea individului de a avea un sau o perspicacitate mare (dar nerecunoscut) talent sau capacitate sau că a făcut o descoperire importantă.
De gelozie: Acest subtip se foloseşte atunci când tematica principală a ideaţiei individului este aceea că soţul sau partenerul său este infidel.
De persecuţie: Acest subtip se foloseşte atunci când tematica principală a ideaţiei individului este convingerea individului că se conspiră împotriva lui, este bârfit, spionat, urmărit, otrăvit sau drogat, calomniat, hărțuit sau împiedicat să-şi urmărească obiectivelor pe termen lung.
Somatic: Acest subtip se foloseşte atunci când tematica principală a ideaţiei delirante implică funcțiile sau senzațiile corporale.
Mixt: Acest subtip se foloseşte atunci când nu există nicio tematică delirantă principală.
Nespecificat: Acest subtip se foloseşte atunci când nu poate fi determinată în mod clar convingerea delirantă principală sau nu este descrisă în tipurile specifice mai sus (e.g., ideaţie delirantă de referinţă fără o componentă persecuţie sau grandoare).”
Pentru început remarc o eroare de traducere din englezescul „delusion”, aşa cum apare în varianta originală a DSM 5, în „ideaţie delirantă” în varianta tradusă. Corect ar fi trebuit tradusă prin „iluzie” sau „ideaţie iluzorie”. Vom vedea mai jos sensul acestei erori. Apoi, în ceea ce priveşte această tulburare, DSM dă mari semne de subită şi inexplicabilă incompetenţă. DSM este recunoscut de mulţi ca fiind cea mai bună clasificare dintre toate câte există astăzi. Dar el se întoarce la preistoria psihopatologiei în ceea ce priveşte această tulburare. Nu se face un diagnostic diferenţial decât faţă de schizofrenie, şi nici acolo complet. Nu se face un diagnostic diferenţial faţă de gelozia şi erotomania naturală pe care majoritatea oamenilor o au. Vedem aici continuarea lipsei de diferenţiere între persecutatul real al dictaturilor sau sistemelor politice absolutiste şi forma de persecuţie a acestei tulburări.
Conform acestor descrieri, ar putea fi catalogată drept paranoică orice persoană geloasă în mod natural sau o alta care vede semne de dragoste pentru ea dinspre altcineva. Apoi, există o gelozie naturală a unui membru al cuplului atunci când descoperă că partenerul său are o altă relaţie. Mai mult, există o gelozie naturală a cuiva atunci când apar semne că partenerul său are o altă relaţie în paralel cu ea, deşi nu există dovezi certe pentru aşa ceva. Ei bine, forma de gelozie a paranoiei aduce dovezi foarte fanteziste despre infidelitatea partenerului; de exemplu forma cutelor de la cearşaf, dacă într-o zi e mai neobişnuită, devine pentru paranoic o dovadă de infidelitate. Persoana cu paranoia de gelozie este convinsă de acest lucru indiferent de câte contra-argumente i se aduce. Dimpotrivă, omul normal e gelos atunci când găseşte indicii mult mai probabile de infidelitate, precum un telefon din partea persoanei cu care se află în relaţie, bonuri fiscale cu o cameră de hotel sau cu cadouri ce se fac unui partener amoros şi care nu au fost aduse persoanei cu care se află în relaţia oficială. Gelosul normal poate avea suspiciuni faţă de infidelitatea partenerului atunci când întâlneşte astfel de indicii, însă când primeşte contra-argumente şi dovezi de fidelitate, atunci le acceptă cu drag şi uită de suspiciunea sa. Aşa ceva este o diferenţă capitală între gelozia normală şi cea patologică aşa cum se regăseşte în paranoia.
De asemenea, DSM nu precizează un element extrem de important al erotomaniei, respectiv faptul că erotomanul se crede iubit de o persoană bogată şi celebră, precum actorii/actriţele celebre sau diverşi oameni de televiziune. Erotomania normală vizează persoane din anturaj sau din mediul proxim. Uneori se întâmplă ca „suspiciunea” să fie eronată. Atunci omul simplu renunţă la a mai se concentra pe acea persoană, acceptându-şi normal eroarea în apreciere. Dimpotrivă, majoritatea paranoicilor îşi schimbă ideaţia din erotomanie în persecuţie, după ce obţin confirmarea că „fanul” celebru nu e interesat de o relaţie amoroasă cu ei. Diferenţa dintre aşa ceva şi intuiţia simpatiei dinspre un membru al anturajului pe care o poate avea omul normal este colosală.
În acelaşi fel, DSM nu face diferenţa între oamenii care chiar au un talent special, sau au făcut o descoperire importantă în ştiinţă, şi paranoicii grandomaniaci, care nici măcar n-au încercat sau li se pare că au făcut aceste descoperiri. Grandomaniacii descoperitori vin cu tot felul de schiţe şi scheme de motoare minune sau planuri de revoluţie ştiinţifică pe care nimeni nu le înţelege. Dar ciudăţenia este că unele descoperiri ştiinţifice autentice sau planuri de dispozitive ce par SF nu sînt înţelese de majoritatea. Teoria relativităţii a părut o nebunie multora la început. Dacă nu ar fi inovat în artă, planul elicopterului lui Leonardo da Vinci ar fi putut fi cu uşurinţă încadrat în acest tip al paranoiei, cu aceste criterii, dacă DSM ar fi teleportat în timp în acele vremuri.
Tipul mixt şi cel nespecificat practic poate include în diagnosticul de paranoia pe oricine, indiferent ce face şi susţine; orice acţiune şi idee poate fi încadrată aici în lipsa unor criterii clare de diagnosticare, pe care tocmai DSM le-a introdus încă de la primele ediţii. Dispariţia subită a acestora la această tulburare este menită să permită astfel de erori de diagnostic cu scop de denigrare a dizidenţilor, adică noua formă a psihiatriei politice. Tipul somatic a fost numit cenestopatie de psihopatologia clasică. El trebuie lipit mai curând de tulburarea de personalitate de tip schizotipal sau de schizofrenie. Ipohondria, ca formă a ceea ce se numea odată „nevroza obsesional-compulsivă”, poate avea uneori alură de cenestopatie.
Diferenţa dintre delir, fabulaţie şi egofabulaţie
Ideile acestor oameni sînt în marea lor majoritate eronate. Cele mai uşor de dovedit exemple sînt erotomania şi gelozia patologică. Când persoana erotomană se întâlneşte cu „celebritatea îndrăgostită” aceasta nu dă nici un semn că ar cunoaşte-o. O cameră de supraveghere arată că partenerul i-a fost fidel. Paranoicul persecutat nu deţine vreo funcţie politică sau vreun adevăr care să-l facă pe şeful statului sau pe monarh sau pe bogătaş să îi urmărească moartea. Însă un mic procent din ideile lor sînt totuşi adevărate. Ingineriile sociale făcute de spionajul civil cu aplicaţie în masă îl vizează şi pe paranoic, deşi nu este el principalul vizat. Flirtul este un amor neconcretizat, incipient, pe care majoritatea îl acceptă dar geloşii nu.
Paranoicii pot fi incomozi pentru demagogi şi bogătani prin lipsa lor de argumente la alegaţiile pe care le fac. Forma erotomaniacă poate deveni o pacoste pentru celebrităţi. Melodiile „Billie Jean şi „Dangerous” ale lui Michael Jackson au fost inspirate de astfel de admiratoare erotomaniace. Forma de gelozie poate distruge căsătorii sau relaţii consolidate şi poate duce chiar la uciderea partenerului. Tema geloziei a fost descrisă în detaliu în celebra piesă de teatru „Otelo” de marele dramaturg William Shakespeare.
Astfel de ideaţie a acestor oameni se numeşte în psihopatologie „delir sistematizat” şi se deosebeşte de ideaţia psihotică propriuzisă, care este un „delir nesistematizat”. Din păcate, în limbajul comun termenul „delir” a pătruns cu sensul total nepotrivit de „stare de exaltare, de extaz, de frenezie; entuziasm excesiv”, după cum vedem în DEX. Eroarea de interpretare a simţului comun constă în extinderea noţiunii de delir, care este un atribut exclusiv al ideilor psihotice către comportament exultant, ce seamănă bine cu stările maniacale din tulburarea bipolară. În cartea mea „Dinamica psihologiei abisale” am definit delirul ca:
„idei cu conţinut absurd din punct de vedere cognitiv, impenetrabile la contraargumente şi, prin urmare, lipsite de logică formală.”
De exemplu, descrierea pe sine sau pe altul ca obiect particular sau o creatură diferită de om de către un schizofrenic este o idee delirantă. O persoană este un ansamblu de substanţe precum hidrogen sau carbon; însă nu este altă creatură decât om. Conţinutul poeziilor dadaiste se înscrie perfect în aşa ceva, cu diferenţa că ele nu sînt produse de mintea omenească, ci de întâmplarea alăturării unor cuvinte într-o exprimare fără sens. Sigmund Freud a încurajat exprimarea liberă a ideilor pacienţilor nevrotici (numită „asociaţie liberă”), însă oricât de liberă ar fi lăsată vorbirea, ea totuşi nu are formă de delir (psihotic) decât dacă pacientul este psihotic. De aceea există o diferenţă formală între delirul psihotic şi exprimarea dadaistă.
Şi copiii înţeleg că discursul delirant al unui psihotic este nerealist, viciat, absurd. Citirea unui text dadaist are acelaşi efect. Dimpotrivă, ideaţia unui paranoic este sistematizată, are o logică solidă, chiar dacă concluziile sunt eronate. Sintagma „delir sistematizat” folosită pe larg în tratatele de psihopatologie este o contradicţie în termeni. Ideaţia paranoică este mai aproape de fabulaţie. Fabulaţia este şi ea o naraţiune neconformă cu realitatea despre fiinţe, evenimente şi lucruri. Dacă fabulaţia urmăreşte distorsionarea sau exagerarea naraţiunii în sensul unui avantaj personal al celui ce o emite, atunci ea devine minciună. Dacă fabulaţia urmăreşte distorsionarea sau exagerarea naraţiunii în sensul atragerii de spectatori şi eventual vânzarea de exemplare sau de locuri la vizualizarea unui spectacol făcut din ea, atunci ea este artă. Dacă fabulaţia urmăreşte exprimarea unor conţinuturi psihice interne de intensitate medie, fără a urmări un beneficiu secundar, atunci ea devine mitomanie. Dacă fabulaţia urmăreşte exprimarea unor conţinuturi psihice interne de intensitate puternică, cu punerea maximă în valoare a propriei fiinţe, atunci ea devine ideaţie paranoică.
În toate cele 4 tipuri de paranoia (exceptând cel somatic, faţă de care am argumentat că nu e tocmai paranoia) există o alură egocentristă, narcisică, mai mult sau mai puţin vizibil. Ideaţia de grandoare e cel mai clar exemplu în cest fel. DSM nu mai spune, însă există trei forme ale acestui tip. Despre forma de invenţie deja am pomenit mai sus. Altă formă este cea religioasă, în care subiectul se crede Mesia sau un mare profet în altă religie, însă nu are comportamentul tocmai al unui sfânt. Cea de-a treia formă este cea de filiaţie: subiectul crede că ar fi proveni dintr-o familie bogată sau regală, dar a fost încurcat cu altcineva la maternitate. Anna Anderson a pretins că ar fi ducesa Anastasia a Rusiei, ce a scăpat cu viaţă din pedeapsa bolşevicilor. Mulţi au crezut-o, inclusiv un regizor care a făcut un film despre ea.
Urmează ideaţia erotomaniacă, unde paranoicul se imaginează aparţinând unei clase elevate, partener al unei celebrităţi. Ideaţia persecutorie îl descrie pe paranoic ca rival al preşedintelui sau unui mare bancher. Ideaţia de gelozie e mai puţin egocentrică, însă comunică faptul că partenerul nu e suficient de bun pentru subiect. De aceea, ideaţia paranoică este mai curând o ego-fabulaţie, una care ridică extrem propria persoană pe scara socială.
Ingeniozitatea acestor oameni de a găsi o explicaţie raţională pentru ideaţia lor arată un sistem de judecată logică perfect funcţional, spre deosebire de delirul psihotic ce nu se îngrijeşte să acorde nucleul psihic la realitate. Ideaţia paranoică pare total ilogică pentru cine se află în conflict cu acesta. Însă ea nu este totuşi total ilogică, iar paranoicul răspunde la contr-argumente, chiar dacă aduce o naraţiune şi mai complexă în completarea primei. Am spus deja că erotomania derivă de cele mai multe ori în ideaţie de persecuţie, odată ce îşi întâlneşte „fanul”, care se comportă normal ca şi cum nu l-ar cunoaşte. Delirul schizofrenic poate lua o latură grandomaniacă, însă nu caută o ajustare la realitate a stării prezente a subiectului. Schizofrenicul afirmă sec că e multimiliardar, că ziua următoare va cumpăra spitalul şi eventual va da afară pe un anumit angajat. Dar el nu încearcă să ajusteze această afirmaţie într-un sistem de referinţă ancorat în realitate. Paranoicul dimpotrivă, găseşte o explicaţie logică pentru care nu poate cumpăra spitalul şi că bogăţia nu se află în posesia sa.
Creaturile fantastice din poveşti care zboară peste mări şi ţări sînt tipice pentru fabulaţie. Animalele care vorbesc se află la limita dintre fabulaţie şi delirul psihotic. Imaginea ceasurilor lui Dali care curg, sau a girafei în flăcări, sînt imagini cu conţinut delirant; fiind făcute din fier şi oţel, ceasurile sînt solide şi nu pot curge. Dacă le topim, ele devin metal incandescent, lichid, dar nu mai sînt ceasuri. Faptul că ele sînt atât solide cât şi lichide în acelaşi timp e tipic pentru delir. Remarcăm în delirul psihotic suprema absurditate. Într-un fel şi paranoicul combină două extreme imposibil de existat în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, precum superioritatea socială şi condiţia umilă, aşa cum se găsesc în grandomanie. Dar, la fel ca Dali, el reuşeşte să le îmbine într-o ideaţie logică, precum încurcătura de la maternitate, textele biblice sau scrieri criptice despre diverse subiecte, de obicei neînţelese de nimeni. Şi schizofrenicul poate scrie astfel de texte, dar acolo nimeni nu înţelege limba sau frazele. Dacă un paranoic găseşte argument de infidelitate în cutele cearceafului, un schizofrenic (psihotic) poate aduce dovada că i-a şoptit la propriu un ţânţar despre infidelitatea jumătăţii sale. Omul normal poate folosi o astfel de alegorie la figurat însă psihoticul o dă ca reală. Zumzetul tipic al unui ţânţar pe la urechi poate semăna cu al unui avion sau tractor micuţ în depărtare pentru omul simplu. Dacă cineva chiar se uită pe cer sau pe ogor în căutarea semnelor vizuale ale unui avion sau tractor, atunci percepţia este o iluzie. Dacă acel zumzet este perceput ca o voce ce confirmă infidelitatea partenerului sau orice altceva de temă delirantă, atunci el devine halucinaţie auditivă şi este specifică psihoticilor.
Paranoicii nu aduc un asemenea argument absurd. Nouă normalilor ni se pare absurd şi argumentul cu cutele cearceafului date de paranoic ca dovadă de infidelitate a partenerului. Dar vocea ţânţarului vorbăreţ este de două ori mai absurdă. De fapt ea reprezintă absurditatea de 100%, iar cea a paranoicului ajunge la 80-90%. Argumentul formei cutelor cearceafului e puţin probabil, dar nu imposibil, pe când în cel de-al doilea caz el este absolut imposibil. Ţânţarul, sau oricare alt animal, este imposibil să înţeleagă regulile căsătoriei şi fidelităţii, la fel cum e şi imposibil să le comunice prin cuvinte. Pentru cel nefamiliarizat cu psihopatologia diferenţa aceasta pare minimă, de nesesizat. Însă pentru psihiatrie ea poate fi decisivă pentru recuperarea psihoticului. Medicaţia dată la timp acestuia îi poate stopa destructurarea minţii şi îl poate readuce din nou în comunitate şi reintegra. Dimpotrivă, nici un fel de medicaţie nu-i poate „vindeca” ideile paranoicului deoarece acestea sînt deja elaborate logic la nivel maxim. Nouă ni se par ilogice deoarece am învăţat să ne controlăm prin educaţie grandoarea, gelozia, victimizarea sau erotomania într-un mod simetric cu cel al semenilor noştri. Paranoicul însă se consideră mult deasupra anturajului, un adevărat blestem în care trebuie să trăiască. Din această cauză e foarte greu de convieţuit cu el, şi anturajul îl declară „nebun” tocmai pentru că el încalcă aceste norme ale educaţiei. Dar anturajul nu îi acordă totuşi simpatia dată unui schizofrenic sau unui pacient ce suferă de depresie majoră, ceea ce e un semn că se află încă în dispută cu acesta asemenea unui rival în evaluarea de sine relativ la restul comunităţii.
Ambiguitatea confundării „Tulburării de iluzie”/Paranoia cu schizofrenia conform criteriilor din DSM
Datorită aplicării politice a psihiatriei prin forţarea diagnosticului spre incriminare (fie şi neoficială) a dizidenţilor ca paranoici, această tulburare a primit presiuni dinspre vocile antipishiatrice, încă active şi astăzi în societatea civilă. Eu nu am susţinut niciodată idei antipsihiatice, însă am dezavuat psihiatria politică, inclusiv în dictatura capitalistă, după cum vedem. În „Dinamica psihologiei abisale” am argumentat de ce paranoia nu este o psihoză şi am apropiat-o mai mult de „tulburările de personalitate”. Mai sunt câţiva psihopatologi care nu o consideră psihoză. La noi, regretatul Aurel Romilă a avut o viziune foarte emancipată faţă de paranoia. Din punctul meu de vedere tulburările de personalitate de tip schizotipal şi schizoid sînt mult mai aproape de schizofrenie decât este paranoia. Dar ea a fost considerată de toate clasificările psihopatologice o psihoză. Toate ediţiile DSM şi ICD o menţin în grupul de psihoze. De exemplu, în DSM 5 ea este inclusă în grupul numit „Tulburările din spectrul schizofreniei şi alte tulburări psihotice”. Schizofrenia este prezentată 9 pagini mai târziu iar următorul grup este cel în care este prezentată cealaltă mare psihoză, Depresia Majoră. Tulburările de personalitate sînt prezentate abia la pagina 645. Însă paranoia e trecută în acest grup tocmai pentru a facilita o eventuală psihiatrie politică pe dizidenţi, prin această manufacturare teoretică a caracteristicilor sale, în aşa fel încât oricine să poată fi inclus în ea.
Dar, sub presiunea antipsihiatriei, psihiatrii APA care au editat DSM, împreună cu restul de psihiatri din Occident de la OMS care au lucrat la clasificarea din ICD, au schimbat numele acestei tulburări din Paranoia în „Delusional Disorder”, care literal înseamnă „Tulburarea de iluzie”. Limbajul comun nu are suficiente cunoştinţe spre a face diferenţa dintre ea şi schizofrenie. Cele două entităţi sînt echivalate (împreună cu termenul „nebunie”) de către omul simplu, necunoscător al domeniului. Dar, această redenumire a însemnat un pas înainte urmat de doi paşi înapoi, în sensul că s-au introdus halucinaţiile în spectrul ei simptomatologic. Halucinaţiile sunt nişte iluzii cu o foarte puternică latură realistă în psihoze, precum sînt visele pentru starea de somn la omul normal. Am vorbit mai sus de cele cenestopate, ce constau în senzaţia unor insecte care circulă prin corp. Dar de cele mai multe ori sînt vizuale şi auditive. Adică omul are vedenii sau aude voci. Acestea nu sînt produse de factori externi, ci exclusiv de mintea psihotică însăşi, ce le dă aspect real precum mintea normală dormind îi dă realitate visului. Tratatele de psihopatologie mai vechi au recunoscut faptul că paranoia nu are halucinaţii. Paranoicul poate avea unele iluzii că ar fi auzit partenerul înşelându-l. Însă n-ar spune niciodată că în pat s-ar întâmpla o scenă erotică în care e implicat partenerul său, dacă aceasta nu există de fapt. Dimpotrivă, psihoticul poate susţine asta pentru că asta vede, deşi ce vede el nu există. Delirul este o explicitare vorbită a unor astfel de halucinaţii.
Denumirea „Delusional Disorder” îndepărtează oarecum paranoia de psihoze, deoarece iluziile apar şi la tulburări mai uşoare decât psihozele. În felul acesta alegaţiile unor dizidenţi politici la adresa autorităţilor ar părea că ies de sub incidenţa diagnosticării ca psihotici, şi internaţi sub justificarea că pot comite crime precum unii schizofrenici sau depresivi majori. Dar, de fapt, DSM face apoi doi paşi înapoi, trăgând de păr noţiunea de „halucinaţie”, şi extinzând-o şi spre paranoia. Deşi pare că DSM ar mai îndulci lingvistic aspectul psihotic al acestei tulburări, de fapt a dus-o într-o zonă în care nu se mai poate deosebi de schizofrenie. Diagnosticul diferenţial este extrem de neclar. Dacă un psihiatru primeşte un astfel de dizident politic adus de poliţie, trebuie să-i dea medicaţie precum unui pacient cu debut schizofrenic, altfel riscă să fie condamnat pentru malpraxis în cazul în care destructurarea psihotică chiar se instalează. Psihiatrul e astfel manipulat să facă psihiatrie politică. Câteva pastile l-au „cuminţit” pe dizident, aşa cum am păţit şi eu în armată… Acuzi preşedintele sau primul ministru că e criminal şi n-au dovezi? Eşti tulburat de iluzie cu risc de a fi şi schizofrenic. Ia aici nişte pastile şi treci la somn că avem treabă! Te eliberăm când renunţi la ideile astea.
Din păcate în România acest pas mic şi fals de scoatere a paranoiei din zona psihozelor este anulat dublu de traducerea în româneşte a „Delusional Disorder” prin „Tulburarea delirantă”. O astfel de traducere o întoarce 100% către psihoză. Iată cum este posibil cazul Gaşpar de la Timişoara. Repet, traducerea corectă ar fi trebuit să fie „Tulburarea de iluzie”. Astfel de detalii fac diferenţa între psihiatria politică din timpul dictaturilor clasice şi cea din dictatura capitalistă, ornamentată în stat de drept.
Această secţiune face trecerea către următorul sub-capitol, respectiv manipularea mediului proxim al ţintei dezinformaţionale , în aşa fel încât produsul dezinformaţional simplu, care se referă exclusiv la informaţii, să aibă eficienţă maximă
