Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
4.3. Dezinformarea prin inginerii sociale făcute în jurul ţintei dezinformaţionale
În sub-capitolul anterior am dat exemple de dezinformare care se face exclusiv la nivelul informaţiei. După cum spune şi titlul acestui sub-capitol, în el voi descrie modificarea spaţiului proxim al omului care se doreşte a fi dezinformat pentru a-l manipula să susţină anumite idei. În secţiunea numită „Psihiatria politică folosită în general în dictatura capitalistă (…)” am arătat cazuri de modificare a spaţiului proxim pentru victimele internărilor psihiatrice. Ele se înscriu perfect în acest subcapitol. Însă eficienţa psihiatriei politice al nivelului dictaturii capitaliste nu constă în eliminarea unui dizident sau a altuia. Scopul principal al acestei tehnici de manipulare în masă este împiedicarea unui întreg grup social să ia contact cu ideile dizidente datorită angoasei faţă de perspectiva de a deveni pacient în spitalul de psihiatrie. Tehnicile de lucru pentru aşa ceva sînt cunoscute în psihologia experimentală şi dresajul animalelor, şi vizează un ansamblu de recompense şi pedepse. Recompensa presupune un ansamblu de beneficii subite, neaşteptate care apar în jurul ţintei dezinformaţionale pentru a continua pe drumul pe care se află. Dimpotrivă, pedeapsa se referă exact la opusul recompensei, respectiv la ansamblul de pierderi care apar în viaţa ţintei dezinformaţionale, pentru a-l convinge să abandoneze drumul pe care merge. Pierderea maximă este însăşi pierderea vieţii, iar această măsură este una în care dictatura capitalistă se suprapune uneori peste cele clasice, după cum vom vedea mai jos.
La acestea se adaugă şi o suită de ameninţări, de genul celor primite de mine, ce atentau la viaţa mea, după cum am arătat în articolul „Un 2024 mai bun!” . Ele nu înseamnă modificarea spaţiului în sensul pedepsei şi recompensei, ci doar a informaţiei transmise, care traduce un avertisment asupra unui pericol. Am arătat în capitolul doi ce funcţie ameninţătoare complexă a avut propoziţia imperativă „Opriţi măcelul!”, lansată de generalul Nicolae Militaru , alături de cererea de ajutor militar din spaţiul sovietic. Aceste informaţii comunicau militarilor avertismentul că vor fi aspru pedepsiţi dacă vor împuşca manifestanţii. Dacă ar fi făcut-o atunci supravieţuitorii ar fi fugit, şi străzile ar fi rămas goale. Aşa ceva ar fi dus la eşecul ideii de revoluţie încă de atunci, deoarece nu exista un popor care să se fi revoltat împotriva dictatorului, şa cum s-a întâmplat în China în acelaşi an, câta luni mai devreme.
Toate acestea sunt organizate de spioni infiltraţi în anturajul ţintei dezinformaţionale sau membri ai anturajului său, care sunt manipulaţi la rândul lor de spioni ai propriului anturaj spre a ajunge să influenţeze la rândul lor ţinta. Modul de operare este la fel precum ingineriile sociale majore, aşa cum le-am descris în primele două capitole, sau în dezinformarea simplă descrisă în sub-capitolul anterior. Aşa se manipulează din umbră inclusiv demagogii aleşi de o parte din cetăţeni să îi reprezinte , conform principiilor democraţiei, dar în spiritul oligarhiei.
4.3.1. Inginerii sociale practicate la nivel individual pentru a manipula oameni cu funcţie de conducere în decembrie 1989
Acest gen de manipulare a indivizilor se împarte în două categorii, respectiv asasinarea unora şi sperierea celorlalţi să nu facă aşa cum au făcut cei ucişi, altfel vor avea soarta lor. În continuare le voi descrie pe fiecare.
Asasinarea politică a conducerii ţării în timpul invaziei CIA din 1989 în scopul facilitării haosului
În secţiunea „Uciderea generalului Vasile Milea” din capitolul 2 am demantelat minciuna CIA cum că ministrul apărării s-ar fi sinucis. Am arătat acolo câteva probe care confirmă că Milea a fost asasinat. Scopul acestei crime a fost acela de a-i ameninţa pe capii armatei că vor avea aceeaşi soartă dacă nu vor face alegeri „bune”. Propoziţia imperativă „Opriţi măcelul!”, lansată de generalul Nicolae Militaru în 22 decembrie, ora 14, şi cererea de ajutor militar sovietic în dimineaţa zilei de 23 decembrie, dublau această ameninţare în aşa fel încât vârfurile armatei au fost paralizate. Dar înainte de asta, conducerile statului, armatei şi miliţiei au fost decapitate spre a le arăta acestor că nu-i de glumit cu această ameninţare. Faptul că nu s-a întâmplat la fel cu şeful Securităţii, Aurel Vlad, e un semn că acesta deja colabora cu invadatorii.
Am arătat în secţiunea „Cu Ceauşescu pe post de urs de circ (…)” faptul că Ceauşescu a fost lăsat fără apărare. Deşi el ceruse o unitate militară care să apere sediul CC, uşile au fost larg deschise în speranţa că un protestatar autentic va intra şi-l va ucide. Însă cum între protestatari majoritatea erau agenţi infiltraţi, aceştia n-au avut ordin să facă asta, deoarece după aceea ucigaşul ar fi fost investigat şi apoi condamnat la rândul lui. În timpul investigaţiei s-ar fi văzut legătura cu CIA, sau altă agenţie de spionaj europeană coordonată de CIA, şi atunci ideea de revoluţie (populară) nu ar mai fi putut fi impusă naţiunii române.
Ceauşescu a vrut iniţial să facă în sediul CC un punct de comandă militar şi de aceea a cerut lui Milea aducerea unor trupe acolo. Acesta a trimis ordinul unei anumite unităţi militare. Însă spionajul civil cu oameni infiltraţi în serviciul de telecomunicaţii militare a modificat acest ordin în sensul invers dat de Milea, respectiv ca toate unităţile militare să se întoarcă în cazărmi. Ceauşescu a aflat de acest ordin invers şi a crezut că a fost dat tocmai de Milea. De aceea l-a considerat trădător pe ministrul apărării. Avem aici un alt caz de dezinformare încrucişată aplicat la individ, după cum au fost cele de la Sibiu, Otopeni, Televiziune sau MApN cu grupul Trosca. Dezinformatorul Alex Mihai Stoenescu a adus minciuna cum că generalul Victor Atanasie Stănculescu, locţiitorul ministrului apărării, ar fi contramandat acest ordin. Însă această informaţie este o minciună. Ordinul a fost contramandat înaintea asasinării lui Milea, altfel vedeam militari în jurul CC înainte de plecarea sa. Pe 21 au fost postate la intrarea în CC nişte trupe speciale ale miliţiei, dotate cu căşti şi scuturi, asemenea jandarmilor de astăzi, care împiedicau intrarea. Pe 22 nu mai era nimeni.
Dacă povestea cu ghipsul de la picior e adevărată, putem deduce că Stănculescu şi-a pus piciorul în ghips pentru că a refuzat orice fel de funcţie şi sarcină după ce s-a întors de la Timişoara, simţind că situaţia e gravă. El, Guşă, Chiţac şi alţi ofiţeri de rang înalt trimişi de Ceauşescu la Timişoara au aflat de indicativul „Radu cel Frumos”, care anunţa invazia ţării de trupe străine. Am arătat în secţiunea numită „Manipularea opiniei publice în manufacturarea imaginii diabolice lui Ceauşescu” că această alarmă fusese comunicată sau confirmată la Timişoara cel mai probabil de generalul Dumitru Roşu Armatei a III-a, cu sediul la Craiova, sau de generalul Topliceanu, comandantul armatei a IV-a, exclusiv pentru zona Transilvaniei, cu sediul la Cluj-Napoca. De aceea ofiţerii Armatei Române din alte zone nu au ştiut de această alarmă, iar Ceauşescu nu a vorbit de invazia străină în discursul său televizat din seara de 20 decembrie. El ştia doar de spargerile de magazine şi de atacarea unor unităţi militare precum s-a întâmplat cu UM 1024. Dar acestea se întâmplaseră cu 3 zile în urmă. Am descris în detaliu mediu cum unii civili mai naivi au fost manipulaţi să între acolo în secţiunea „Stabilirea gradului corect de represiune al armatei în Timişoara (…)” din capitolul 2 . Am arătat deja pe parcursul acestei cărţi de mai multe ori că dictatorul nu vorbeşte despre invazia străină nici la mitingul din Piaţa Palatului al zilei următoare. După cum am spus în capitolul 2, asta înseamnă că încă nu ştia nici în acel moment de această ameninţare.
Ceauşescu e foarte probabil să fi aflat despre această alertă tocmai de la Stănculescu, Guşă şi Chiţac, trimişi la Timişoara chiar de el pentru a afla cum e posibil ca anumiţi civili să intre în unităţile militare. Ne aducem aminte de şocul lui Guşă faţă de ţintele aeriene false şi anumite elicoptere prezentate lui ca inamice, cu scopul de produce dezinformare încrucişată şi foc fratricid. Acest şoc a fost alimentat tocmai de această surpriză a alarmei „Radu cel Frumos”, pe care foarte probabil că toţi trei o aflaseră la Timişoara. Aşa că, dacă e adevărată povestea cu ghipsul, Stănculescu a simţit că ceva ciudat se întâmplă şi a vrut să iasă discret din scenă prin această falsă poveste cu piciorul rupt. Prin urmare, povestea lui Stoenescu cum că Stănculescu ar fi dat ordinul de reîntoarcere a trupelor în cazarmă, e foarte probabil o altă minciună, precum şi cea cum că el ar fi dat o lovitură de stat de unul singur, pe care am demantelat-o în detaliu în secţiunea „Tragedia din decembrie 1989 nu a fost o lovitură de palat/ lovitură de stat” din capitolul 3 .
Abia în după-amiaza zile de 21 decembrie Ceauşescu a auzit de invazia străină, şi a dat vina pe Milea, care i s-a părut că ar fi ştiut de ea. Topliceanu împreună cu alţii i-au minţit pe Guşă şi Stănculescu cum că alarma „Radu Cel Frumos” ar fi fost dată de Milea. Dar nici Milea n-a ştiut de ea, după cum n-au ştiut nici generalii trimişi la Timişoara. În acest moment i s-au comunicat lui Guşă mişcările de trupe din Ungaria, de care vorbea Stoenescu (minutul 01:44 din „Eroii au murit. 1989. CIA”) pentru ca alarma să pară că are o oarecare bază. Guşă l-a sunat pe Karpaty, ministrul apărării din Ungaria, şi acesta a negat interesul de invazie a României. În cele din urmă Guşă s-a convins că alarma a fost una falsă şi a trimis toate unităţile în cazărmi, după cum am văzut în secţiunea „Manufacturarea audio a înregistrării teleconferinţei lui Ceauşescu zisă din 17 decembrie şi manipularea sa spre a ordona foc la Timişoara”. Această situaţie a fost produsul unei dezinformări încrucişate; aplicată pe unităţile militare ea a dus la foc fratricid, în cazul de faţă a dus la destabilizarea echipei de conducere a ţării. Apoi a intervenit şi ordinul invers, care i-a accentuat lui Ceauşescu suspiciunea că ministrul apărării e trădător. Rămas efectiv fără sprijin, Milea a fost împuşcat, după cum am descris în secţiunea menţionată mai sus, şi astfel un prim punct de comandă a fost eliminat şi acoperit prin dezinformare şi ascunderea urmelor. Urma la rând însuşi Ceauşescu.
Plecarea lui Ceauşescu din CC sigur nu a fost fugă, aşa cum ne-a minţit naraţiunea oficială spusă chiar în acele zile. Această idee contrazice descrierea sa ca fanatic îndârjit, făcută de aceeaşi naraţiune, care e mai aproape de ce era el. Plecarea sa se poate explica prin două ipoteze, respectiv dorinţa de a ajunge la un alt punct de comandă sau manipularea prin intermediul lui Stănculescu să plece pentru a-şi salva viaţa de furia manifestanţilor. Eu înclin să cred că prima e mai plauzibilă. Imediat ce a aflat de invazia trupelor străine în ţară, Ceauşescu a avut în plan stabilirea unui comandament de urgenţă, după cum am arătat la începutul capitolului 3 . Cum la CC nu a venit nicio unitate specială, planul lui a fost să caute alt punct de comandă în ţară. Acest nou punct de comandă este probabil să fi fost unitatea de tancuri din Târgovişte sau vreo unitate dotată cu arme antiaeriene.
În acest caz, intenţia lui de a se stabili într-o unitate de comandă i-a surprins pe inginerii tragediei. La fel ca şi ingineria socială cu vuietul difuzat din staţia de amplificare la mitingul din 21 decembrie, şi în acest caz idealul ar fi fost ca protestatarii autentici antiregim să se ducă peste el şi să-l ucidă acolo în sediu. Un astfel de scenariu ar fi demonstrat 100% că evenimentele de la Bucureşti se datorează poporului, nu unor forţe din umbră. Planul iniţial era ca uciderea să se întâmple chiar în CC, odată cu ieşirea masivă în stradă a populaţiei după minciunile lansate iniţial de CIA prin postul de radio „Europa Liberă” despre „sutele de mii de victime”, preluate apoi şi difuzate masiv de Radio şi TVR. Dar planul a trebuit să se schimbe în funcţie de intenţia lui Ceauşescu de a ajunge la alt punct de comandă din ţară. Şi, s-a întâmplat că această schimbare de plan să se suprapună peste intenţia spionajului civil de a-l duce între protestatari autentici, în speranţa că unii vor fi atât de înverşunaţi pe el încât măcar îl vor răni serios.
Aici e foarte probabil ca el să fi cerut lui Stănculescu un elicopter pentru a-l scoate din sediul CC, pentru a ajunge la noul punct de comandă. Sau, conform celeilalte variante, a chemat el elicopterul, la ordinul CIA, pentru a-l convinge pe Ceauşescu să caute un alt punct de comandă. Ceauşescu i-a reproşat la proces faptul că acesta ar fi trădat cu „elicopterele” atunci când i s-a reproşat la proces că ar fi fugit. Aducerea lui Stănculescu în discuţie confirmă mai mult ipoteza a doua, conform căreia însuşi spionajul civil l-a manipulat să părăsească sediul CC. În acest caz Stănculescu i-ar fi putut spune o minciună care l-a convins pe Ceauşescu să plece, şi de aceea i-a făcut acel reproş, dând vina pe acesta că a părăsit sediul CC. Dar e posibil ca dictatorul să-i fi cerut noului ministru al apărării apoi o altă formaţiune întreagă de elicoptere, care niciodată n-au mai venit. Prin acest reproş Ceauşescu putea să fi încercat să spună că a încercat să ajungă la un nou punct de comandă. Altfel e ciudat că el vorbeşte de „elicoptere”, la plural, şi nu de elicopterul cerut pentru deplasarea spre noul punct de comandă, care a venit şi l-a evacuat din CC. În acel moment lui Ceauşescu i s-a creat falsa imagine în rândul armatei, şi opiniei publice în general, că ar fi fugit de furia mulţimii. Desigur, aproape toţi am crezut-o deoarece părea a fi realitatea.
În prima ipoteză, interesul spionajului civil era ca Nicolae Ceauşescu să nu ajungă la orice unitate militară, ci doar la una al cărui comandant colabora cu spionajul civil pentru desfăşurarea evenimentelor. Dacă ar fi ajuns la o unitate militară cu un comandant obedient, aşa cum erau majoritatea, atunci dictatorul şi-ar fi stabilit comandamentul general acolo. Fiind comandantul suprem al armatei, el putea efectiv să creeze un punct de rezistenţă într-o astfel de unitate militară. De aceea, elicopterul a făcut o escală la Snagov, unde el şi-a strâns nişte lucruri şi le-a pus într-o maşină ce urma să ajungă apoi la noua sa locaţie. Dar, conform primei ipoteze, ceva s-a întâmplat în timpul zborului cu elicopterul în aşa fel încât şi-a pierdut încrederea şi în armată. După ce a fost lăsat la sol, Ceauşescu nu a mai căutat să ajungă la vreo unitate militară. E foarte posibil să fi primit în căşti mesaje de dezinformare cu conţinut denigrator din partea unor specialişti în telecomunicaţii, precum s-a întâmplat la Sibiu . Aceste mesaje e posibil să-i fi creat lui Ceauşescu impresia că vin de la comandanţi ai unităţilor militare din zonă, şi care conţineau injurii la adresa sa. Când a auzit aceste injurii, Ceauşescu a renunţat la planul unui centru militar de rezistenţă.
În felul acesta se facilita planul spionajului civil de a-l face ucis sau chiar rănit de un manifestant autentic furios. Însă Ceauşescu a avut un mare as pe mânecă ce a zădărnicit acest plan. Cu câteva ore înainte ieşise cu portavocea la sediul CC pentru a le spune manifestanţilor că are loc o lovitură de stat şi probabil că ţara e invadată de trupe străine. Majoritatea manifestanţilor din Piaţa Palatului erau agenţi sub acoperire care mimau protestul împotriva dictaturii. Ei au aruncat diverse obiecte spre el, astfel încât a trebuit să se retragă fără nici un efect. Însă manifestanţii autentici au avut ei înşişi un şoc că sunt meta-manipulaţi odată ce aflau de invazia străină direct de la Ceauşescu. Erau mult mai importante „independenţa şi integritatea ţării”, pe care el o repeta papagaliceşte de când era preşedinte. Toată lumea se săturase de această expresie, însă în acest context ea chiar devenea o problemă. Astfel că Ceauşescu a reuşit cu această poveste să întoarcă furia populară în susţinere din partea oamenilor simpli cu care a intrat în contact în acele ore, aşa cum s-a întâmplat pe termen lung cu Bashar al Assad în războiul civil sirian început din 2011.
Aşa se face că nimeni nu s-a atins de Ceauşescu când a fost dus în centrul Târgoviştei, unde se strânseseră câteva sute de manifestanţi (alte surse zic câteva mii, însă asta e probabil o altă minciună). Conform celei de-a doua ipoteze, el ar fi putut fi manipulat să plece din CC, dintr-un interes dezinformaţional orchestrat de spionajul civil. Pe de o parte, lecarea sa subită dădea un semnal potenţialei rezistenţe să nu urmeze legile în vigoare de apărare a „orânduirii socialiste”. Pe de altă parte replica lui Ceauşescu putea avea efecte nedorite între protestatarii autentici. Nedorind să răspândească între cei de la Bucureşti aceste idei, spionajul civil l-a manipulată să iasă din CC prin minciunile despre „elicoptere” spuse de Stănculescu. Oricum, planul de a fi ucis de un protestatar anticomunist autentic a căzut, după cum e descris în detaliu de Grigore Cartianu în cartea sa „Sfârşitul Ceauşeştilor. Să mori împuşcat ca un animal sălbatic”. Ce s-a întâmplat mai departe, cu reţinerea sa într-o unitate militară, cu Kemenici, cu procesul stalinist şi execuţia cuplului prezidenţial, se ştie. Iată cum conducerea statului şi armatei a fost decapitată în câteva zile.
În acest context, conform primei ipoteze, e posibil ca pilotul elicopterului care l-a transportat pe Ceauşescu, Vasile Maluţan, să fi fost şi el ucis în luna mai a anului 1995. Conform celei de-a doua, el ar fi putut fi extras şi primi o altă identitate, pentru a nu vorbi cu ziariştii despre acele ore critice pentru înţelegerea acelor evenimente. Oricum, moartea lui este controversată. Unii autori spun că ar fi murit într-un zbor cu un elicopter nou, care nu avea cum să se prăbuşească. Alţii spun că ar fi murit otrăvit de la substanţe cu care a stropit via Institutului de Cercetări pentru Cereale şi Plante. Ciudat este faptul că moartea sa a survenit chiar înaintea unei audieri importante despre evenimentele în care a fost protagonist. E posibil ca Maluţan să fi fost un George Elliot al radarului de la Opana, care nu a vrut să recunoască faptul că ar fi avut defecţiuni în aşa fel încât nu ar fi putut intercepta semnalul avioanelor japoneze venind în 7 decembrie 1941 . Elliot, dimpotrivă a susţinut ce se întâmplase, respectiv că radarul funcţiona bine, că a interceptat avioanele şi a transmis mai departe informaţia. În acelaşi fel pilotul Maluţan e posibil să nu-şi fi ţinut gura despre ce a auzit şi văzut în timpul acelui zbor, care contrazicea profund ideea de revoluţie cu care poporul român era îndoctrinat. Ei bine, acelaşi lucru îl fac şi eu acum. Poate îmi înţelegeţi astfel starea de coşmar pe care mi-am exprimat-o în articolul „Un 2024 mai bun!” în urma ameninţărilor cu moartea la care am fost supus.
Unitatea de tancuri din Târgovişte a păţit-o la Chitila fel cum cea de la Câmpina a păţit-o la Otopeni. Prin dezinformări încrucişate mai mulţi militari ai acestei unitatăţi de tancuri au fost ucişi în urma unui foc fratricid cu o altă unitate la Chitila. Acest lucru se putea întâmpla din simpla nevoie de a produce victime. Dar e posibil ca şi în acest caz să fi fost intenţia de a-i face să tacă pe cei care au ştiut că Ceauşescu nu a fugit din CC, ci a căutat un alt punct de comandă exact în unitatea lor.
Generalul Ştefan Guşă a fost unul dintre cei neracolaţi de CIA. El a contramandat ajutorul sovietic uneltit de Militaru şi a dezavuat anumite acţiuni dubioase ale membrilor FSN marcanţi. După 1989 a fost retrogradat din funcţia de Şef de Stat Major în cea de comandant al armatei a 2-a de la Buzău. La fel ca şi în cazul mirării autentice faţă de ţintele false, şi Guşă a refuzat să accepte că ar fi fost trimis la Timişoara pe 17 decembrie, aşa cum CIA ne-a minţit. Aşa cum am argumentat mai sus, şi aşa cum am arătat în secţiunea „Manufacturarea înregistrării audio a teleconferinţei lui Ceauşescu zisă din 17 decembrie şi manipularea sa spre a ordona foc la Timişoara” , el şi ceilalţi generali să fi fost trimişi pe 20 decembrie la Timişoara, nu pe 17. El era tipul de om care nu ar fi acceptat tipul acesta de jocuri, şi de aceea Gelu Voican Voiculescu a tras sforile ca el să fie eliminat din FSN. Conform caracterului său, e posibil să nu fi acceptat minciuna cum că ar fi fost trimis pe 17, impusă de CIA pentru manufacturarea falsei probe cum că Ceauşescu ar fi ordonat împuşcarea manifestanţilor anti-regim la Timişoara. Guşă a murit în 1994 la 53 de ani din cauza unui cancer galopant. Soţia sa a afirmat în mai multe interviuri că acesta ar fi fost otrăvit sau i s-au administrat anumite substanţe care i-au provocat cancerul.
Generalul Chiţac a acceptat această minciună şi a fost uns senator. Generalul Victor Atanasie Stănculescu a fost convins printr-un sejur la închisoare să accepte atât minciuna cu teleportarea pe 17 decembrie, împreună cu faptul că ar fi dat de unul singur o lovitură de stat, cât şi că ar fi dat ordinul retragerii trupelor în cazărmi, invers decât ceruse Ceauşescu pentru apărarea sediului CC. De ruşine, sau poate chiar niţel ajutată (…), soţia sa s-a sinucis în data de 21 decembrie 2003, după ce s-a aruncat de la etajul doi al locuinţei. Faptul că s-a sinucis tocmai pe 21 decembrie e o coincidenţă, desigur… Înţelegeţi acum de ce numesc eu „stalinism capitalist” perioada de după 1989?
Exact acelaşi motiv al înfundării adevărului despre manufacturarea din afară a ordinului lui Ceauşescu de a reprima manifestanţii anti-regim a dus la doborârea elicopterului în care se aflau capii Miliţiei, generalii Nuţă şi Mihalea. Pe lângă acest motiv, uciderea lor a avut rol de decapitare a vârfului de comandă din Miliţie, fapt ce a dus la dezinformări încrucişate cu această instituţie şi la paralizarea funcţiei sale defensive in decembrie 1989, chiar dacă aceasta era ceva mai redusă. Nuţă şi Mihalea au fost trimişi la Timişoara împreună cu restul de oficiali pe 20 decembrie (nu în 17, aşa cum mint în cor papagalii CIA) iar în seara zilei de 22 decembrie au luat trenul de la Arad la Bucureşti. În staţia Deva au fost arestaţi de nişte ofiţeri din armată. De aici au fost îmbarcaţi într-un elicopter venit de la Sibiu, care a fost doborât lângă Alba Iulia. La fel ca şi în cazurile de mai sus de morţi, bizare şi accidentale şi în cazul de faţă s-a spus că acest eveniment ar fi fost unul accidental. Recunoaştem aici aceeaşi intenţie a CIA de a-şi ascunde urmele campaniei generalizate de invazie sub diferite explicaţii dezinformaţionale. Pilotul elicopterului, locotenent-colonelul Nicolae Tudor, era cel mai bun pilot din zonă. Soţia lui a refuzat să creadă că acesta ar fi făcut erori de pilotaj, cunoscând foarte bine terenul, deasupra căruia efectuase foarte multe zboruri. După cum am spus în vlogul numit „Paralizarea sistemului naţional defensiv in decembrie 1989”, pe conturile mele de video-hosting, nu există un jurnal de luptă cu această misiune de către armata română, singura instituţie care deţinea armament anti-aerian ce putea doborî acel elicopter. Am dedus că forţe similare de invazie externă au executat această misiune.
Cam acestea sînt principalele asasinate date ca exemple celorlalţi. Mai departe voi arăta mai multe cazuri de arestări preventive ale protagoniştilor marilor inginerii sociale din decembrie 1989, spre a nu povesti despre ele şi a perpetua la maxim mistificarea despre invazia CIA ca revoluţie.
Manipulări complexe asupra restului conducerii ţării şi celor implicaţi în ingineriile sociale din 1989 să-şi ţină gura şi să colaboreze cu invadatorii
Cu ajutorul acestor asasinate specifice sistemelor totalitare, dar acoperite de dinamica evenimentelor, CIA a trecut la manipulări complexe asupra celor implicaţi, pentru a-i face să susţină planul de invazie. Faptul că cuplul Ceauşescu a fost ţinut prizonier câteva zile într-o unitate militară cu condiţii inferioare de viaţă, i-a produs o puternică stare de anxietate. Faţă de cele ale palatului de la Snagov în care trăia de 25 de ani, aşa ceva înseamnă modificarea negativă a spaţiului în sens de pedeapsă. Efectul acestei manipulări a fost acela de reducere a capacităţii sale de apărare, aşa cum o vedem la acel proces stalinist. Ameninţarea cu tribunalul militar, care era întocmit adhoc, a avut o a doua funcţie dezinformativă majoră pentru apărarea sa defectuoasă. De aceea Ceauşescu nu a putut comunica la proces faptul că în timpul lui România a atins cea mai înaltă evoluţie socială din istoria sa. El nu şi-a amintit marile realizări social-economice. Iar atunci când a încercat să spună numărul de apartamente care fusese date recent în folosinţă, el a fost întrerupt prin tehnica de bruiaj conversaţional. Iată cum prestaţia sa la acel proces a fost mult mai slabă decât a lui Slobodan Miloşevici la Haga, de exemplu.
Scăderea bruscă a nivelului de trai s-a folosit şi pentru membrii Comitetul Politic Executiv (CPEx) care au participat la şedinţele organizate de Ceauşescu pe 20, 21 şi 22 decembrie. Ei au fost arestaţi o perioadă preventiv pentru a susţine acea manufacturare a falsei probe cum că Ceauşescu ar fi ordonat împuşcarea manifestanţilor anti-regim la Timişoara. Primele pagini ale dosarului nr. 97/P/1990 îi vizează pe ei. Nu ţin să le iau apărarea unor politruci demagogi. Însă citiţi acest dosar şi veţi vedea cum se fabrică dosare în „stalinismul capitalist”, dacă mai era nevoie de aşa ceva din alte exemple! Şi această cutumă s-a păstrat până azi, după cum am văzut cu condamnarea fără probe a lui Gheorghe Dincă, în urma dispariţiei Alexandrei Măceşanu la Caracal. Dacă voi ajunge la închisoare cu condamnare de furt, viol sau altceva, să ştiţi că am fost şi eu victima unui astfel de dosar stalinist!
Deşi ni se spune că Ceauşescu era dictator şi lua de unul singur deciziile, iată cum în acest dosar sînt trimişi la închisoare membrii CPEx doar pentru că au participat la şedinţele şi teleconferinţele acestuia. Dincolo de asta, am dovedit că armata nu a avut sarcină represivă nici la Timişoara , nici la Cjuj , nici la Bucureşti şi, mai ales, nici la Sibiu , localitate în care au apărut dovezi clare ale lunetiştilor care au vânat civilii pentru a fi apoi învinovăţit Ceauşescu, nu armata. Nu am avut nici timp nici spaţiu în această carte deja voluminoasă să investighez şi celelalte localităţi, însă sigur şi în ele s-a întâmplat ceva similar cu cele 4 de mai sus. Membrii CPEx nu aveau nicio responsabilitate pentru aşa ceva. Acuzările şi condamnările lor dar şi a unor ofiţeri din armată au fost făcute fără un minim probatoriu, asemenea proceselor staliniste.
Pe parcursul cestei cărţi am făcut de mai multe ori referinţă la volumele cărţii „Procesul de la Timişoara”, editura Mirton, redactată de Miodarag Milin şi Gino Rado, în special pentru minciunile spuse de unii martori. Am arătat că acest „proces” se deosebeşte de cel stalinist, în urma căruia a fost condamnat şi executaţi soţii Ceauşescu, doar pentru că în final nu a mai fost nimeni cu adevărat condamnat. Au fost nişte condamnări morale în urma unor sentinţele fictive, însă cumva documentele oficiale au rămas ascunse, şi anunţate doar de presă. Oricum, ele au fost remise apoi prin decrete prezidenţiale. Aşa că tărăşenia s-a mutat în cârca lui Ion Iliescu, cel ce a semnat decretele din postură de preşedinte.
După cum am spus în capitolul 2, inculpaţii au fost în continuare acuzaţi de genocid, complicitate la genocid şi favorizare de genocid, chiar şi la aproape 2 ani de la consumarea evenimentelor, când se ştia că în decembrie 1989 nu fusese niciun genocid. Dar, am văzut în secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA…” din capitolul 2 cum preşedintele completului de judecată, Cornel Bădoiu (menţionat în volumele 6 şi 8), dă un cu totul al sens cuvântului „genocid”. La pagina 3833 a volumului 6 din cartea „Procesul de la Timişoara”, el spune literal că genocidul poate fi şi atunci „când nu există nici măcar un om mort!”. Ce convenabil să acuzi pe oricine de genocid, şi eventual să-l condamni la zeci de ani de închisoare, deşi n-a ucis pe nimeni! Stalin zâmbeşte din Iad!
Timp de aproape 2 ani cât a durat procesul inculpaţii au stat la închisoare, deşi nicio dovadă nu indica că ar fi comis vreo crimă. În momentul în care practicile vor fi devenit prea staliniste, spre deosebire de stalinismul propriu-zis, cel capitalist a ştiut să mute atenţia pe altceva sau să întoarcă decizia, aşa cum s-a întâmplat cu Constantin Reliu la Vaslui în 2018; iniţial el a pierdut procesul prin care trebuia să fie recunoscut ca om ce trăieşte, după care curtea a întors-o în momentul în care cazul a ajuns în presă. Aşa s-a întâmplat şi cu lotul de la Timişoara; după ce au apărut în presă informaţiile că Ianoş Paris ar fi viu, spionajul civil a venit cu un zăhărel pentru cei acuzaţi, respectiv a schimbat acuzaţia de genocid în cea de omor deosebit de grav.
Aici nu a fost vreo eroare judiciară, existentă şi justificabilă prin natura situaţiei şi a probelor oriunde în lume. Aşa ceva a fost o predilecţie de a denigra, expune ruşinii publice şi eventual ascunde mărturiile celor implicaţi în evenimente, spre a nu fi credibili. Ea a fost comandată pionilor locali tocmai de cei care au organizat mascarada, după exact acelaşi tipar; după consumarea tragediei, spionajul civil şi militar occidental a trecut la a 3-a etapă, ştergerea urmelor, tipică pentru orice fel de activitate operativă. Acelaşi lucru s-a făcut şi faţă de supravieţuitorii de la Pearl Harbor şi Filipine după Războiul 2 Mondial, pentru a obtura mărturiile lor despre cum sistemul militar a fost auto-sabotat din interior de către spionajul civil şi militar, despre care am detaliat în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.
Sub supervizarea spionajului militar şi civil occidental ce a organizat invazia diversionist-militară din decembrie 1989, procuratura a întors datele cu susul în jos la nivel de documente (în acest proces), în continuarea acelor diversiuni. La pagina 4322 din volumul 8 vedem în acuzare aceeaşi minciună care s-a perpetuat din 1989 până astăzi în documente oficiale:
„S-au pus în aplicare prevederile Ordinului nr. 2600, din 1988, al ministrului de Interne şi ale Planului unic de intervenţie, deşi în stradă nu se aflau huligani turbulenţi, ci demonstranţi care cereau înlăturarea regimului de dictatură. Încă din seara zilei de 16 decembrie, demonstraţii au fost atacaţi cu brutalitate de plutoane de intervenţie ale Miliţiei, subunităţi ale Trupelor de Securitate şi pompieri, folosindu-se împotriva lor procedee specifice de luptă contra teroriştilor sau huliganilor.”
În realitate, rar demonstraţii au fost atacaţi. În cea mai mare parte apoliticii curioşi sau chiar cetăţeni luaţi la întâmplare erau arestaţi şi bătuţi pe străzi lăturalnice. Este reprezentativ cazul şoferului de fadroma Flocioiu Ion, arestat după ce în prealabil a fost oprit de „protestatari” (volumul 5, p. 2888), amintit în capitolul 2. Aceştia au fost lăsaţi în pace iar bietul şofer a fost luat la întrebări, deşi putea dovedi clar că era în timpul serviciului. Cei care l-au aretat însă aveau rolul de a amplifica o revoltă, nu de a o potoli, aşa că nu au ţinut cont de evidenţă. Acest model s-a tot repetat apoi în România, după cum am arătat în detaliu în documentarul meu „Diversioniştii”. Scopul unei astfel de campanii a fost acela de a supradimensiona numărul de „protestatari” în decembrie 1989. Mulţi dintre cei arestaţi astfel au primit despăgubiri, în special prin rente viagere ca „revoluţionari”, şi apoi au jucat acest rol în perioada de după 1990. Au fost şi protestatari antiregim autentici, însă cei mai mulţi au devenit „revoluţionari” după consumarea evenimentelor. Românii au ieşit apoi masiv in strada după ce la TVR şi RRA au fost retransmise minciunile de la radio Europa Liberă despre 60 mii de morţi (apoi genocid). Aşa ceva este cel mai amplu caz de manipulare în masă din istoria naţională.
Procuratura stalinist-capitalistă încerca la final de 1991 să îşi păstreze coerenţa cu datele pe care le furnizase la început de 1990. Între timp răsuflaseră informaţiile despre spărgătorii profesionişti de vitrine, pe care aparatul dezinformaţional îi dădea drept scorniri ale lui Ceauşescu în scopul justificării fictivelor sale măsuri de represiune. Am tot arătat că şi cei mai mulţi dintre cei ucişi in 89 au fost apolitici, vânaţi in casele lor sau pe străzi lăturalnice, la fel ca şi arestaţii. Aproximativ 600 de oameni au fost ucişi astfel în toată ţara. Şi pe ei aparatul dezinformaţional i-a dat apoi ca manifestaţi anti-regim.
Cei mai mulţi protestatari anti-regim (in jur de 80 in Bucureşti) au fost ucişi pe 23 si 24 decembrie, după ce Ceauşescu plecase. Cazul celor 7 manifestanţi ucişi „accidental” de autocamionul armatei în data de 21 decembrie. Am văzut în secţiunea „Baricada de la Inter”, o altă momeală care ne-a adormit ca naţiune timp de 3 decenii şi jumătate”, cum din aceşti 7 morţi, şi astăzi daţi ca accidentali, împreună cu alţi câţiva vânaţi în alte zone, unii au făcut „o noapte à la roumaine a Sfântului Bartolomeu”. De fapt, până în 22 decembrie era cel mai sigur între manifestanţi, deoarece cei mai mulţi erau agenţi sub acoperire, ce reuşiseră să atragă şi dizidenţi anticomunişti autentici. Abia după ce i-a folosit în zilele de până în 22, noua dictatură a început să îi reprime şi pe ei pentru a-i convinge să plece acasă, după ce falsele probe despre revoluţie se produseseră. Desigur, că procuratura stalinist-capitalistă, împreună cu toate mijloacele de propagandă ale noii dictaturi, nu pun atenţia pe cei 1000 de apolitici ucişi, ci pe cei în jur de 100 manifestanţi anticomunişti autentici, cei mai mulţi ucişi după plecarea lui Ceauşescu.
În acest proces stalinist este manufacturată prin false probe şi mărturii naraţiunea unei represiuni din partea regimului, şi ascunsă prin orice mijloace naraţiunea unei intervenţii ale unor alte state ce a manufacturat diversiunile din decembrie 1989. În general, preşedintele de complet sprijină pe parcursul celor 8 volume varianta mincinoasă a unei fictive demonstraţii populare uriaşe anti-regim, şi tolerează minciunile evidente ale unor martori, care susţin această falsă naraţiune. În paralel, el obturează pe cât posibil adevărurile care confirmă naraţiunea adevărată, respectiv că aceste proteste au fost provocate artificial prin inginerii sociale de tot felul. Pentru acest scop, el a încălcat brutal normele fundamentale ale justiţiei, devenind un model pentru practicile judiciare de după 1990. România a fost mai stat de drept în timpul dictaturii socialiste. Tocmai după aceea a re-devenit stalinism, după cel din anii 1950. Capitalismul sălbatic de după 1990 a fost un stalinism de facto, cu asistenţa mişelească a forurilor juridice şi politice europene, supranumite „democratice”. Vedem la pagina 1614 a volumului 3 cum inculpatului Pacoste Cornel i se refuză asistenţa avocatului, preşedintele Bădoiu persiflându-l cu disponibilitatea de a-i permite asistenţă medicală… La pagina 3083 din volumul 5 citim consternaţi cum el interzice inculpaţilor accesul la dosar pentru consultare, încălcându-se astfel prevederile alineatelor (2) şi (3) din articolul 294 din Codul de Procedură Penală (Legea nr. 29 din 12 noiembrie 1968), existent în dictatura socialistă şi rămas în vigoare mulţi ani după 1990, care spun:
„Articolul 294
(2) Inculpatul, celelalte părţi şi apărătorii au dreptul sa ia cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii.
(3) Când inculpatul se afla în stare de deţinere, judecătorul cauzei ia măsuri ca acesta să-şi poată exercita dreptul prevăzut în alineatul precedent şi să poată lua contact cu apărătorul său.”
Aceste norme sînt fundamentale pentru un proces corect. Ele nu s-au abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de Procedură Penală (Legea nr. 135 din 15.07.2010), ci doar au fost renumerotate sub articolul 355 şi reformulate în alineatele (1) şi (2). Unii avocaţi chiar au avut atitudine de apărători, nu de procurori pentru propriul client, aşa cum s-a întâmplat la procesul stalinist al lui Ceauşescu. Apărarea i-a atras în mod specific atenţia lui Bădoiu că încalcă aceste prevederi legislative, după cum vedem la pagina 3086 din volumul 5. Aceeaşi situaţie o regăsim repetată la paginile 3485 sau 3883 din volumul 6. Vom vedea mai jos că au fost şi alţi avocaţi care au reclamat faptul că acest judecător cu apucături de procuror stalinist încalcă grosolan legislaţia. Însă nimic nu l-a oprit, şi nimeni nu s-a sesizat despre aceste abateri, deşi procesul era transmis în direct la radio.
Interzicerea accesului la dosar al inculpaţilor se traduce prin obturarea pregătirii apărării, deoarece cei vizaţi nu ştiau împotriva a ce să se apere. Ceva de acest gen s-a practicat apoi prin aşanumitele protocoale de colaborare între SRI şi curţile de justiţie, prin care spionii ofereau direct sentinţa, iar judecătorii nu aveau drept de consultare a probelor, pentru că erau „strict secret”. În aceste dosare erau plantate false probe şi/sau inserate mărturii mincinoase, dar această practică nu trebuia să ajungă la urechile opiniei publice. Inculpaţilor li s-a interzis accesul la dosar pentru a evita zvonuri privind noul stalinism judiciar şi politic care se instaura în România, odată cu invazia diversionist-militară din 1989.
Am văzut în secţiunea dedicată lui Ianoş Paris cum au existat 6 martori oculari mincinoşi care l-ar fi văzut mort, sau au fost manipulaţi cu fotografii trucate să afirme asta. De asemenea, am făcut referire la mărturiile mincinoase de la pagina 2541 sau 2613 din volumul 5. Preşedintele completului de judecată nu a invocat normele confruntării din codul de Procedură Penală (Legea nr. 29 din 12 noiembrie 1968, aflată în vigoare la acea dată). La pagina 4546 din volumul 8 un avocat îi reproşează preşedintelui Bădoiu faptul că i-a refuzat aducerea la bară a martor Gâlcă Lazăr, care l-ar fi văzut viu pe Ianoş Paris în 1991, deşi la acel proces maiorul de miliţie Veverca era acuzat de uciderea acestuia. Am arătat în acea secţiune că Bădoiu încălca astfel grav alte câteva prevederi legislative din Codul de Procedură Penală şi Codul Penal în vigoare la acea dată. De asemenea, el nu a făcut nici cel mai mic gest de aplicare a normelor privind depistarea şi pedepsirea mărturiilor mincinoase, încălcând astfel şi articolul 2611 din Codul Penal. Dimpotrivă, atunci când i s-a făcut aluzia că Ianoş Paris trăieşte şi că ar trebui să cerceteze această pistă, el a răspuns persiflant prin expresia „Să-l omorâm noi, atunci…”
Aceeaşi situaţie se vede şi la pagina 4552 din acelaşi volum 8, când apărarea aceluiaşi inculpat îi oferă lui Bădoiu proba că mai mulţi martori se contraziceau în declaraţii privind locul în care Veverca era la un moment dat. Aşa ceva era proba cea mai clară că unii dintre ei minţeau şi că ceva este în neregulă în acest caz. De asemenea, la pagina 3462 din volumul 6 Ion Coman prezintă cazuri de declaraţii ale unor martori despre acelaşi eveniment care nu concordă, fără nicio consecinţă din partea preşedintelui. La pagina 3376 din volumul 6 al acestei cărţi un inculpat atrage atenţia preşedintelui completului de judecată că martorul spusese o minciună, respectiv că Miliţia ar fi folosit autovehicule ABI. Acest lucru era foarte important deoarece ele erau specifice USLA, nu Miliţiei. În loc să ceară lămuriri martorului, acest judecător a trecut la ameninţări voalate asupra inculpatului.
Am spus în secţiunea „Stabilirea gradului corect de represiune al armatei în Timişoara până în 22 decembrie 1989” că la pagina 2486 din volumul 4 un martor a confirmat scoaterea a 77 de cadavre de la morga Timişoara. El spune că un cunoscut ar fi numărat până la 77, sugerându-ne că numărul ar fi fost de fapt mai mare, dar că atunci s-ar fi oprit numărătoarea. Am tot arătat că numărul de cadavre presupus duse la incinerare oscilează între 40 şi 43 în funcţie de sursă, însă nimeni nu a confirmat că ar fi chiar mai multe de 77. De fapt, după cum am tot argumentat în capitolul 2, însăşi aşanumita operaţiune „Trandafirul” e posibil să fie o minciună.
De asemenea, în secţiunea „Cazuri de nume probabil fictive din lista morţilor în urma evenimentelor de la Timişoara de până în 22 decembrie 1989” am arătat cum preşedintele de complet tolerează 5 minciuni gogonate ale unor martori, neconfirmate de faptele consemnate în documente adiacente, despre moartea unor copii. Prima este cea cu cadavrele mamei şi copilului de la pagina 1043 din volumul 3. Alta este cea de la pagina 2718 din volumul 5, cu o femeie care fugea la spital un copil „de câţiva anişori” ce părea mort, iar soţul rănit era adus de câţiva oameni. Cea de-a 3-a se găseşte la pagina 2971 din acelaşi volum despre o fetiţă împuşcată pe un pod. O altă minciună apare la pagina 2375 din acelaşi volum despre un grup de copii împuşcaţi la catedrală, care nu există în lista morţilor sau răniţilor. Preşedintele completului nu are nicio reacţie faţă de aceste minciuni, deşi avea listele decedaţilor şi ştia că niciun copil nu fusese împuşcat acolo. La fel de mincinoasă ar putea fi şi povestea tânărului împuşcat, împreună cu o femeie cu o fetiţă, de la pagina 2299 din volumul 4. Poate că un tânăr fusese împuşcat, însă formularea frazei ne induce minciuna că acolo ar fi fost împuşcată şi fetiţa, eveniment ne-confirmat de datele oficiale.
La pagina 2357 din volumul 4 vedem cum preşedintele de complet se comportă el însuşi ca un veritabil avocat versat pentru un „martor” prins cu mărturie mincinoasă de către un avocat propriuzis. În loc să îi atragă atenţia despre acest fapt grav, acest anchetator deghizat în judecător se angrenează în dispute cu avocatul care sesizase anterior neconcordanţa. Mai târziu, la pagina 2368 din acelaşi volum 4 vedem cum acest „judecător” tolerează o declaraţie plină de ciudăţenii ale unui „martor” împuşcat în ceafă, dar care a putut să meargă acasă şi să se odihnească, iar abia a doua zi s-a dus la spital… În continuare el spune că acolo ar fi stat 3 zile internat, dar, cumva ar fi primit totuşi 17 zile îngrijiri medicale. Aşa de tare s-au grăbit acei medici, că au ajuns să se mişte cu peste 300 000 de km pe secundă, în aşa fel încât timpul s-a comprimat, după cum zice fizica cuantică (sic!) … La fel de tolerant este acest „judecător” cu declaraţia aproape la indigo de la pagina 2613 din volumul 5, dată de un „martor” împuşcat în cap şi căzut paralizat, dar care cumva a rămas totuşi conştient în acest răstimp şi a memorat tot ce se întâmpla în jurul lui.
Între martorii mincinoşi au existat şi oameni cu memoria ceva mai scurtă. Pentru că ei au fost prelucraţi să declare minciuni în cursul anchetei propriu-zise, unii dintre ei au uitat în faţa judecătorului ce „au spus” în faţa procurorului. În realitate acele evenimente declarate erau de neuitat în ceea ce priveşte dramatismul personal, dacă ar fi fost cu adevărat trăite. Dar pentru că nu s-au implicat ei direct în ele, şi nu le-au trăit în mod autentic, ei nu şi-au mai adus aminte cu acurateţe când au făcut depoziţia şi în faţa judecătorului, la proces. Un astfel de exemplu poate fi văzut la pagina 1830 a volumului 4; martorul declară că ar fi văzut o coloană de aproximativ 2000 de manifestanţi, după care preşedintele completului îi atrage atenţia că în declaraţia faţă de procuror a spus un număr de 4000-5000. Acesta îşi ajustează răspunsul, iar acest judecător e mulţumit că acest număr e mai aproape de naraţiunea oficială. De aceea, confundându-se cu astfel de martori, „judecătorul” de multe ori renunţă să mai pună întrebări „ajutătoare” şi pur şi simplu citeşte el din declaraţia falsificată de procurori.
În cele celor 8 volume Bădoiu îşi face parţial treaba de confruntare cu datele oficiale doar într-un singur caz de minciună gogonată a unui martor mincinos ce concordă cu naraţiunea oficială; la pagina 2541, tot din volumul 5 un astfel de martor mincinos fabula despre o anume Corina, împuşcată în cap pe o banchetă într-un autovehicul. Nu există vreo Corina în lista decedaţilor, şi nicio altă femeie ucisă atunci la Timişoara nu a fost în această situaţie. Aici, într-adevăr, Bădoiu i-a atras atenţia discret, cu blândeţe, să o ia mai uşor cu fabulaţiile. Însă în rest el s-a arătat tolerant cu martorii mincinoşi şi foarte agresiv cu cei ce spuneau adevărul, ce nu concorda nu naraţiunea revoltei populare autentice. Spre deosebire de aceste minciuni gogonate tolerate de preşedintele completului, adevărurile foarte probabile spuse de unii martori sînt bruiate spre a fi consemnate prin tehnici avansate de dezinformare şi manipulare. Vom vedea mai jos mai multe cazuri în care el îi ameninţă că mărturia mincinoasă se pedepseşte pe cei care spun alt „adevăr” decât stabilit de invadatorii neocolonialişti.
Pe parcursul a celor 8 volume vedem că Bădoiu a respins undeva la 70 % din întrebările avocaţilor, pe motiv să sînt irelevante, sau că s-a mai răspuns la ele. De exemplu, la pagina 1863 din volumul 4, obturează aflarea adevărului despre infiltrarea unor militari în civil între manifestanţi; el respinge întrebarea unui avocat despre un potenţial civil care dădea ordine unui comandant de detaşament preşedintele de complet MApN. Dar, atunci când tema este o ultra-denigrare a fostului regim (cu scopul general de a face regimul instaurat să pară mai bun), preşedintele de complet se lansează într-un fel de discuţie amicală pe lângă subiect, după cum vedem la pagina 805 din volumul 2. Aici un martor începe să îndruge despre denigrarea lui Ceauşescu ca traficant de copii, deşi tema nu avea legătură cu cauza judecată în proces.
De asemenea, la pagina 1954 Bădoiu respinge o întrebare despre o anumită mişcare de trupe MApN pe motiv că s-ar fi clarificat deja la această chestiune, deşi însăşi întrebarea infirmă aşa ceva. Dar, cel puţin în acest volum, nu există această declaraţie nici menţionată, şi, desigur, nici consemnată anterior. Atunci când avocatul îi cere să verifice, el amână confirmarea pentru momentul în care martorul va lectura declaraţia sa scrisă, mizând pe faptul că între timp, în noianul de detalii (ceea ce corespunde tehnicii de dezinformare prin haos informaţional), acesta va uita de această temă.
Toate mărturiile despre alarma „Radu cel Frumos” au fost astfel brutal oprite de la consemnare de către preşedintele Bădoiu la începutul procesului. Atunci, în 1990, încă persista primul val de dezinformare în opinia publică din România, cum că spargerea vitrinelor, atacarea unităţilor militare şi invazia militară clasică străină ar fi fost nişte născociri penibile ale lui Ceauşescu, pentru a-şi justifica fictivul stalinism al reprimării dizidenţilor. Dar, treptat, aceste informaţii au ajuns la urechea opiniei publice, aşa că în următorul an dezinformarea a trecut la următorul val. Abia în 1991 Bădoiu a renunţat la a mai respinge întrebările şi mărturiile privind minciuna cum că România ar fi fost invadată militar-clasic de trupe străine.
Însă, pe parcursul acestui proces mascaradă el a folosit şi alte tehnici subtile de abatere a atenţiei şi întreruperea mărturiei faţă de un anume subiect, după cum vedem, de exemplu, la pagina 4079 din volumul 7; un inculpat vrea să scoată discret în evidenţă faptul că angajaţii MI nu şi-au făcut treaba pentru dezmembrarea protestelor, printr-o întrebare adresată unui martor dacă a folosit grenade lacrimogene. Preşedintele de complet încearcă să abată atenţia cu alte chestiuni privind presiunea publică pentru această cauză şi altele, însă după ce termină inculpatul reia totuşi întrebarea şi primeşte răspuns. Evenimentul se întâmpla spre sfârşitul anului 1991. Dacă se întâmpla la început de 1990, şi această întrebare ar fi fost respinsă, la fel ca şi cele care vizau informaţii despre alarma „Radu cel Frumos”. La final de 1991 erau deja prea multe întrebări respinse şi destule informaţii răsuflate, aşa că până la urmă Bădoiu a permis întrebarea şi răspunsul faţă de ea. Dar el a încercat astfel o mică manipulare a atenţiei, fie ea şi eşuată. La fel vedem şi la pagina 4552 din volumul 8, când, după cum am menţionat mai sus, apărarea inculpatului Veverca îi atrage atenţia că mai mulţi martori afirmau că la „aceeaşi oră (…) era în 5 locuri din Timişoara şi îmbrăcat în miliţian, înnebunise pe loc şi trăgea”. În loc să invoce procedurile depistării mărturiilor mincinoase, Bădoiu mută atenţia pe alt subiect:
„Deci lipsesc cadavrele, nu există infracţiunea. Asta e teoria dumneavoastră acum.”
De multe ori el întrerupe martorul sub pretextul că dictează consultantului. Alteori aude voci fantomatice de gălăgie în sală şi câteva minute îi ceartă pe manifestanţi îi ameninţă că îi evacuează. Alteori însăşi banda are sincope de „înregistrare defectuoasă”, după cum vedem la paginile 3462 şi 3511 din volumul 6. Aşa ceva repetă cazul manufacturării teleconferinţei lui Ceauşescu, detaliată în capitolul 2 al acestei cărţi. Desigur, aceste practici sînt tipice ale noii dictaturi, făcute cu dezinformare şi manipulare, la care vedem că noii dictatori erau foarte bine pregătiţi încă din dictatura clasică.
Dar, puţin mai jos vom vedea şi practici ale dictaturii clasice, reluate cu voioşie în cea de după 1989, precum presarea, stresarea şi ameninţarea martorilor din partea preşedintelui de complet pentru a susţine naraţiunea oficială a represiunii, şi nu pe cea a regizării evenimentelor. Pe lângă aceste practici, agenţii de control al informaţiilor împiedicau pătrunderea în sală a unor persoane ce aveau documente care o infirmau, deşi şedinţa era teoretic publică. Aşa s-a întâmplat de exemplu cu o persoana ce avea de adus un document, după cum citim la pagina 2989 din volumul 5.
Alteori preşedintele completului deformează declaraţiile martorilor să susţină naraţiunea oficială, mincinoasă. Ne aducem aminte din secţiunea „Manufacturarea audio a înregistrării teleconferinţei lui Ceauşescu zisă din 17 decembrie… „ , unde am arătat în detaliu despre cum el a tras o oră din declaraţia ezitantă a generalului Guşe (pagina 4279 din volumul 7) cum că ar fi ajuns la Timişoara între orele 17-17.40. La pagina 4280 acest judecător consemnează că ar fi ajuns la ora 16, şi se încăpăţânează să fie consemnată această oră, deşi fostul şef de MStM, îi atrage atenţia că a ajuns după ora 16. La pagina 570 din volumul 2 vedem iarăşi o deformare a declaraţiei unui inculpat în sensul de a deveni falsă mărturie. Acesta spune că a auzit dintr-o sursă ulterioară că Elena Ceauşescu ar fi dat ordin pentru incinerarea cadavrelor, iar preşedintele completului notează în aşa fel informaţia încât dă impresia că inculpatul ar fi fost martor la acest fictiv ordin. Ceva de genul acesta poate fi citit şi la pagina 2082 din volumul 4; un inculpat îi atrage atenţia că a dictat deformat declaraţia unui martor, din care reieşea că ar fi admis că ar fi deschis foc de armă; însă acest preşedinte de complet refuză să corecteze informaţia prin precizările cuvenite, motivând că „în esenţă, spusele martorului” nu ar fi fost deformate.
De asemenea, atunci când mărturiile atestă o provocare a forţelor de ordine de către manifestanţi, ce dă o formă de legitimă apărare a represiunii urmate, preşedintele completului tinde să altereze spusele martorilor. De exemplu, la pagina 1857 din volumul 4 se poate vedea cel mai clar sensul deformării declaraţiilor martorului când din mărturia despre ordinul de a deschide focul împotriva oricărui străin de a intra în diverse sedii preşedintele de complet notează că legitima apărare ar fi fost represiune:
„Deci să se facă uz de armă împotriva celor care erau împotriva regimului! Ce să ne mai tot «dăm după degete»?”
La pagina 2279 din acelaşi volum 4 el dictează consultantului că manifestanţii ar fi aruncat cu lăzi de lapte, şi nu cu 1000 de sticle de lapte, aşa cum declarase martorul. Observăm că el mai întâi alterează numărul. prin conversiunea a 1000 de sticle în cel de câteva lăzi. Într-o ladă erau cam 10 sticle, deci corect ar fi fost să fie consemnate 100 de lăzi, nu câteva… După aceea, el atenuează forţa acestor arme albe, deoarece lăzile sînt uşoare şi nu pot aduce pericole. Unui cititor imparţial i se pare total improbabil că vreun manifestant ar fi putut arunca o ladă plină cu sticle pline de lapte pentru a răni forţele de ordine. Aşadar, prin această deformare a declaraţiilor, atacatorii iniţiali par victime, exact invers de cât s-a întâmplat în realitate. Ambiguizarea unei informaţii clare şi precise, dar şi extragerea unei concluzii categorice dintr-o informaţie ambiguă este o practică tipică a dezinformării, care contrazice principiile ştiinţei logicii.
De la deformarea declaraţiilor martorilor preşedintele completului ajunge chiar la plantare de informaţii în spusele lor. Despre tehnica de dezinformare prin plantarea de probe în documente, am detaliat în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. În secţiunea dedicată teleconferinţei lui Ceauşescu am arătat şi cum lui Deheleanu i s-a plantat informaţia că generalii Nuţă (pagina 486, volumul 2) şi Macri (pagina 489, idem) ar fi ajuns pe 17 decembrie la Timişoara. Mai multe astfel de situaţii sînt invocate de inculpatul Matei Ilie între paginile 4794 şi 4796 din volumul 8. Găsim aici mărturii despre plantare şi sustragere de declaraţii, precum şi neinvocarea procedurii confruntării, aşa cum am văzut mai sus. La pagina 1857 din volumul 4 vedem cum acest judecător mistificator adaugă şi lozinca „Jos dictatorul!” la cele spuse de martor, pentru a da o clară tentă anti-regim întâlnirii dintre manifestanţi şi armată. Un caz de plantare de probe poate fi şi cel al tolerării de către procurori şi Bădoiu a unor declaraţii ale unor martori diferiţi despre acelaşi eveniment care nu concordă, după cum am amintit mai sus. Nimeni nu dă vreo replică celor care le-au indicat, pentru corectarea eventualelor sale erori, de unde deducem că aşa ceva ar fi putut fi o practică stalinistă de plantare de probe, ignorată în momentul în care a fost evidenţiată.
Acelaşi lucru poate fi văzut la pagina 2118 din acelaşi volum, când preşedintele completului dictează o fictivă afirmaţie a unui martor cum că la Timişoara „toată populaţia oraşului era ieşită în stradă, manifestând împotriva regimului politic…”. Cea mai mare manifestaţie atunci a fost mitingul din 20 decembrie, făcut în mare parte cu muncitori apolitici aduşi cu autobuzele din fabricile timişorene. Ei nu erau protestatari anti-regim, însă tehnica manufacturării de probe i-a transformat în aşa ceva. În realitate, la fel ca şi în Bucureşti în după-amiaza zilei de 21 decembrie, cei mai mulţi priveau contrariaţi pe cei 1500-2000 de protestatari anti-regim vehemenţi din faţă. Puţini erau dizidenţi anti-regim între ei. Cei mai mulţi erau agenţi diversionişti. Există filmări şi fotografii de la acest miting care confirmă că atunci erau prezenţi undeva la 50 000-70 000 de oameni. În 1989 populaţia Timişoarei era undeva la 320 000 de oameni. Observăm aceleaşi apucături ale minciunilor de la radio „Europa Liberă” cu cei 60 000 de morţi, dar în variantă ceva mai atenuată.
Dar deformarea şi falsificarea declaraţiilor s-a practicat înainte de proces, încă din timpul anchetei făcută de către locotenenţii acestui procuror stalinist, deghizat în preşedinte de complet de judecată. Acest lucru se întrevede foarte clar la pagina 2311 din volumul 4, când procurorii au schimbat ordinea faptelor; martorul a declarat iniţial că întâi manifestanţii au aruncat cu sticle în militari, care au răspuns cu foc de armă, însă procurorul a notat invers, că întâi ar fi tras militarii, şi apoi manifestanţii ar fi răspuns cu sticle. Remarcăm aici exact aceeaşi manieră în care Bădoiu consemna că militarii au reprimat manifestanţii din declaraţia martorului că ei s-au apărat după ce au fost atacaţi de aceştia în propria Unitate Militară. De fapt aceste apucături dezinformaţionale sînt chintesenţa dezinformării generale despre decembrie 1989. În acest caz preşedintele de complet să mulţumeşte doar să „corecteze” eroarea, şi să o pună pe seama incoerenţei martorului, deşi acesta îi atrage ferm atenţia că nu şi-a schimbat declaraţiile faţă de ancheta iniţială.
Falsificare de acţiune prin plantarea de probe poate fi văzută în cazul martorului Căprean Ioan de la pagina 3640 (volumul 6), când acesta contestă anumite transmiteri de informaţii, pe care procurorii le-au consemnat că el le-ar fi făcut din diverse locuri, arătând cu probe că în acea perioadă se afla în cu totul alte locuri. Însă falsificarea declaraţiilor de către procurori se regăseşte cel mai clar la pagina 1200 din volumul 3, unde vedem tentativa organelor de anchetă de a planta anumite declaraţii profesorului Traian Crişan. În secţiunea „Manufacturarea audio a înregistrării teleconferinţei lui Ceauşescu zisă din 17 decembrie…” amintită mai sus, am arătat modul subtil în care procurorii din anchetă i-au plantat declaraţia cum că „maiorul de Miliţie Veverca ar fi ameninţat că omoară pe toată lumea”. Crişan rămâne însă demn pe poziţie şi nu recunoaşte că ar fi scris el vreodată aşa ceva. Acelaşi lucru s-a încercat şi cu miliţianul Bolosin Traian, şi el menţionat în aceeaşi secţiune. La pagina 953 din volumul 3 el confirmă că generalii Nuţă si Mihalea au venit la Timişoara după data de 18 decembrie, dar procurorii au modificat data înspre 17 din declaraţia sa cam în acelaşi fel în care lui Deheleanu i s-a plantat o declaraţie că cei 2 ar fi venit pe 17. În următoarele 2 pagini preşedintele completului a trecut la presiuni şi ameninţări asupra sa, insinuând că ar fi declarat iniţial că data ar fi fost 17, nu 18. Mai întâi îi găseşte anumite noduri în papură faţă de proceduri şi vorbeşte peste el, încercând să-l bruieze. Dar nici acest miliţian nu îşi modifică declaraţia, deşi acest procuror deghizat în judecător îi pune întrebarea capcană „când aţi minţit? În raport, acolo, sau acuma?”, după ce înainte i-a adus aminte că mărturia mincinoasă se pedepseşte, după modelul tocmai descris mai sus. Însă şi Bolosin rămâne ferm pe poziţie şi face o aluzie că ştie că i s-a falsificat declaraţia prin replica:
„Nu, ce am scris în declaraţia dată la Procuratură şi ce vă raportez acuma este adevărul.”
La acest răspuns preşedintele de complet a văzut că nu-l poate manipula pe acest miliţian ce e dispus să îşi susţină pe mai departe punctul de vedere. Aşa că a renunţat să mai facă presiuni pentru a nu răsufla cumva informaţia că încă se folosesc metode staliniste în acel simulacru de proces; din ce în ce mai multe voci spuneau asta faţă de cel în urma căruia a fost condamnat Ceauşescu. Însă în cazurile mai pasive el a continuat presiunile pentru a smulge de acolo declaraţii false, cum am văzut mai sus cu cazul inculpatului luat la rost după ce a invocat contradicţia în declaraţiile unor martori. El a făcut astfel o anchetă secundară de veritabil procuror supervizor, pe lângă procurorii oficiali în această mascaradă, prin care realitatea documentată a fost falsificată. La pagina 2006 din volumul 4 vedem cum preşedintele completului notează o falsă declaraţie de la un audiat (Bolog Vasile) cum că rectorii ar fi încercat să-i blocheze pe studenţi în a participa la manifestaţiile anti-regim la Timişoara. După ce audiatul contrazice această variantă, judecătorul începe imediat să îl preseze sau chiar să îl jignească cum că ar fi nepriceput. Până la urmă declaraţia rămâne falsificată, autorul renunţând să mai insiste asupra corectării ei.
La pagina 2092 din acelaşi volum 4 vedem un caz similar cu un martor mai moale, care este apostrofat să scurteze cu 2 ore momentul în care l-a văzut pe generalul Guşe într-o locaţie. Văzându-l mai timid, acest procuror stalinist deghizat în judecător se lansează într-un potop de invective şi jigniri asupra sa:
„Dar unde vă treziţi aici? În primul rând, ar trebui să vă fie ruşine, că sunteţi om în toată firea! Ca să nu mai spun că sunteţi sub prestare de jurământ! Aveţi impresia că vă puteţi permite, aşa, să vă jucaţi? Măcar în memoria celor întâmplate să fiţi un om demn şi cinstit! Deci a fost şi la ora 20,00 generalul Guşe, aşa cum pretinde martorul Mihalache?”
Ameninţat cu represalii datorită unor fictive mărturii mincinoase, acest profil de personalitate îşi adaptează declaraţiile la intenţia anchetatorului. Presiuni de procuror abuziv şi anchetator stalinist putem vedea şi la pagina 3610 din volumul 6, când judecătorul afirmă:
„P.C.: - Domnule martor, este evident, cel puţin pentru mine şi colegii mei, că dumneata nu vrei să ne spui adevărul.
Martor (Brădişteanu Adrian): - Eu doresc să vă spun adevărul...
P.C.: - Asta e! Dumneata, pur şi simplu, ne plimbi! Şi să ştii că e foarte grav! Chiar aşa? Vă tot atragem atenţia, vă tot punem în gardă... văd că degeaba! O ţineţi aşa... ca pe o poezie învăţată...”
Despre declaraţii luate sub puternică ameninţare venită dinspre procurori vorbeşte şi Ion Coman la pagina 3463 din volumul 6. Deşi acest personaj nu e credibil, e posibil ca el să fi preluat din experienţa altora de persecutat pentru a nu da de bănuit, aşa că am să citez din declaraţia lui pe această temă:
„… retractez toate declaraţiile pe care le-am dat în faţa organului de anchetă penală, (…), totul sub ameninţare, cu cătuşe la mâini, cu ţeava armamentului în piept şi cu baioneta în spate.”
La pagina 4799 din volumul 8, inculpatul Pacoste spune despre cum l-a ameninţat un procuror:
„… Caut 2 martori…Pentru ce? Să-i aduc şi te pot pune şi la plutonul de execuţie!”
Cred că explicaţia pe care Ion Coman o oferă faţă de aceste practici sintetizează destul de bine tactica de manipulare prin ameninţări şi intimidare la care staliniştii capitalişti s-au dedat în acea perioadă:
„unii martori au depus la adresa mea mărturii mincinoase sau nu au relatat tot ce ştiau, de teamă de a nu fi traşi ei la răspundere cu activitatea desfăşurată în perioada respectivă.”
Obturarea aflării adevărului s-a făcut în acest proces mascaradă prin denigrarea acuzaţilor, care nu ar fi avut niciun drept de a afla mărturii dezincriminabile faţă de ei, pe motiv că ar face anchetă. La pagina 1035 din volumul 3, un procuror îi cere preşedintelui de complet respingerea unei întrebări care atesta o minciună în declaraţii, pe motiv că autorul ei ar face anchetă:
(Corpodeanu) C.I.: De unde ştie martorul ce au declarat inculpaţii cu privire la persoana sa? Deoarece, în cursul depoziţiei făcute, a arătat că nu corespunde adevărului, e real ce au declarat inculpaţii.
Procuror: - Domnule preşedinte, cer respingerea întrebării, inculpaţii nu fac ancheta cu martorii.
P.C.: - Vă respingem întrebarea, domnule inculpat
Iată că în viziunea acestor neo-stalinişti, ancheta nu mai înseamnă audierea unor martori, şi tragerea unor concluzii fidele faptelor, ci un ansamblu de manipulări de deformare a acestor mărturii şi concluzii în sensul dezinformării generale a opiniei publice naţionale şi internaţionale. Orice fel de indicare a unor crăpături spre cratere procedurale, şi de minciuni ale martorilor de către noii deţinuţi politici era catalogat drept contra-anchetă, la care ei nu aveau dreptul. Preşedintele de complet proiectează exact ceea ce el şi cu procurorii făcuseră, asupra unui avocat, după cum vedem din intervenţia sa de la pagina 2696 din volumul 5. Acest avocat încerca să scoată nişte mărturii din partea unor martori/inculpaţi despre o situaţie reală. Însă, spre deosebire de el, mafia justiţiară din acest proces era însărcinată cu producerea de false probe. Iată cu ce motiv preşedintele de complet îi taie elanul acestui avocat, justificând doar pe cei „investiţi cu acele cauze” să producă probe:
„Bag seama că atât dv., cât şi inculpaţii, încercaţi să vă produceţi probe în această cauză şi nu prea ar fi cazul. Adică, haideţi să-i lăsăm pe ceilalţi, investiţi cu acele cauze, să lămurească problema ca atare!”
Nu am nicio simpatie nici faţă de ofiţerii de armată sau miliţie/poliţie. Însă adevărul e că nici un ofiţer al armatei nu a fost condamnat cu probe în acest dosar. Ei au fost arestaţi după model stalinist pentru a-i manipula să nu vorbească despre ingineriile sociale în care armata a fost implicată în 1989, altfel vor avea soarta lui Milea sau Guşă. Cei care au acceptat târgul au primit beneficii diverse. Unul dintre ei, locotenentul colonel Cocan Ioan Laurenţiu a primit o compensaţie frumuşică de 7 800 de Euro, ca despăgubiri de la CEDO, după ce probabil a negociat-o pentru a sta puţin peste 2 ani la închisoare din cei 9 la care a fost condamnat pe nedrept . Dar Cocan probabil că ştia despre faptul că superiorul său generalul Ioan Topliceanu a dat alarma „Radu Cel Frumos” la Timişoara, în urma căreia armata a fost scoasă pe străzi şi s-a manufacturat astfel minciuna cu represiunea de „sute de mii de victime, aşa cum a prezentat-o radio „Europa Liberă”. Despăgubirea are de fapt aspect de mită pentru a-şi ţine gura. Peste 10 ani unele familii care au pierdut pe cineva în tragedia din decembrie 1989 au primit doar câte 5 000 de Euro compensaţii CEDO. Atât sîntem evaluaţi ca indivizi de Occident …
Scăderea bruscă a nivelului de trai s-a folosit şi pentru supravieţuitorii ingineriilor sociale de la Sibiu. Pentru a-i face să uite de dezinformările încrucişate care au dus la foc fratricid, o mulţime de militari, miliţieni şi securişti au fost înghesuiţi în condiţii insalubre într-un bazin de înot, transformat ad-hoc în închisoare. Pentru a-i speria, a fost împuşcat cineva care ar fi încercat să evadeze. S-au inventat dosare împotriva lor, li s-au creat familii fictive şi preocupări inexistente, asemenea stalinismului din anii 1950. Aceşti oameni puteau fi trimişi în închisori din diferite oraşe pentru a beneficia de un tratament uman. Dar ei au fost ţinuţi în jur de o lună în acel bazin, fără avocat şi fără acuzaţie clară tocmai pentru a-i face să uite.
De când am început să scriu această carte m-am străduit să spun aceste adevăruri în tonele de dezinformări din cărţi, presă şi reţelele de socializare. Acesta este modul în care noua dictatură, specializată în dezinformare şi manipulare a ochit escrocii în această ţară, i-a pus în funcţii importante şi de acolo i-a şantajat cu justiţia să acţioneze în spiritul distrugerii industriei naţionale, cu scopul de a-i manipula pe români să emigreze ca mână de lucru ieftină în Occident. Totul a plecat de atunci din 1989, când rezerva valutară a ţării a fost împărţită între personaje precum cele de mai sus. Ne aducem aminte de infractorii de drept comun convertiţi prin manipulare în „revoluţionari”, aşa cum i-am descris în secţiunea „Grupurile sociale implicate în acţiuni de stradă în decembrie 1989”. Dintre ei s-a remarcat Hrelescu Iancu de la Caransebeş, condamnat pentru diverse infracţiuni, penale printre care şi port ilegal de armă, care în instiga la omorârea soţiei şi copiilor unui miliţian. Apoi, după ce imaginea i-a fost spălată de sistemul escrococratic, în 2007 a fost condamnat pentru crimă organizată împotriva unor companii, temă relatată pe larg în presă. Apetitul pentru tâlhărirea ţării s-a extins şi în mizilicuri comune mascată în formă de anchetă oficială. Inculpatul Matei Ilie se plânge la pagina 4794 de faptul că procurorii i-au sustras precum infractorii obiecte de valoare şi bani din locuinţă, fără forme legale şi documente, precum în timpul stalinismului. Inculpatul Pacoste deplânge şi el această practică la pagina 4813 şi o extinde şi către ofiţeri din MApN, care i-au intrat în casă şi i-au sustras lucruri personale precum tâlharii. Cu astfel de oameni s-a distrus România. Ei au fost mai întâi sprijiniţi spre a ajunge în funcţii de conducere şi apoi şantajaţi de spionajul civil, la rândul lor şantajaţi de CIA pentru crime şi mai mari, să ia decizii împotriva ţării.
Acestea sunt cele mai importante exemple de pedepse în sens de manipulare a celor care au văzut lucruri incompatibile cu ideea de revoluţie în decembrie. Însă ne putem imagina că numărul lor este mult mai mare, însă a fost ascuns de eficienţa dezinformării. În următoarea secţiune voi detalia un caz de manipulare a unei victime spre a cere despăgubiri mai mici în urma schilodirii sale .
