Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
2.2.5. Grupurile sociale implicate în acţiuni de stradă în decembrie 1989
Închei aceste prime două capitole cu o secţiune de tip rezumat despre grupurile sociale care au fost atrase prin tehnici complexe de manipulare în proteste de stradă împotriva regimului. Aceste grupuri sînt următoarele:
- o minoritate de dizidenţi politici autentici;
- o unitate de agenţi de teren (diversionişti) coordonaţi de CIA, infiltraţi între celelalte grupuri;
- o unitate de agenţi de dezinformare coordonaţi de CIA, care emiteau mesaje panicardiste şi dezinformări încrucişate, cauzatoare de foc fratricid;
- infractori de drept comun sau membri ai familiilor acestora;
- mase de muncitori apolitici aplaudaci, aduşi cu autobuzele din fabrici;
- o masă de curioşi semi-apolitici, atraşi de ineditul manifestărilor de stradă;
- o masă de revoltaţi temporar împotriva regimului, instigaţi de minciunile mass-media despre un număr de victime exagerate de peste 1000 de ori;
Dizidenţii politici autentici au fost foarte puţini în timpul regimului Ceauşescu
Cei mai mulţi dintre românii dinainte de 1989 nu aveau o minimă cultură politică electoralistă şi din această cauză nici n-au ştiut ce să ceară. Dezbaterile electoraliste ale demagogilor din democraturile occidentale (intitulate pompos „democraţii liberale”) erau total necunoscute marelui public din România. Aşa că, manifestanţii autentici nu au avut platforme program de schimbare a regimului. Unele cărţi au încercat să mute din pix celebra „Proclamaţie de la Timișoara” în decembrie 1989, deşi ea a fost lansată abia în data de 12 martie 1990. Aşa se face că reprezentanţii manifestanţilor mitingului de la 20 decembrie de la Timişoara, între care cele mai importante figuri de atunci, precum Claudiu Iordache şi Lorin Fortuna au sfârşit în a forma un nou guvern în care primul ministru era tot Dăscălescu, cel care fusese trimis să negocieze cu ei. Oamenii nu aveau în minte o schimbare de regim, ci doar anumite cerinţe de ridicare a nivelului de trai.
Minoritatea dizidenţilor politici autentici era formată în primul rând din urmaşii familiilor înstărite, ale căror avere a fost confiscată de comunişti după 1946. Ei au trăit pe pielea lor scăderea nivelului de trai în urma noului regim şi au rămas resentimentari faţă de acesta. Ei ştiau despre alternativa de dreapta la politica în cea mai mare parte de stânga practicată de noul regim. O astfel de familie este Caracostea. Mărturiile membrilor săi au devenit izvor istoric, după cum vom vedea în secţiunea „Dennis Deletant, un infiltrat al agenţiei britanice de spionaj MI 6 într-o familie de dizidenţi anti-comunişti România pentru a manufactura probe împotriva sistemului” .
Familia Caracostea nu a avut rol în haosul din decembrie 1989, însă ea este modelul multor dizidenţi mai mult sau mai puţin autentici, care au sprijinit răsturnarea regimului în 1989. Un prim caz de dizident politic ascuns până în 1989, dar care a erupt atunci, a fost actorul Ion Caramitru. El a făcut parte dintr-o familie de boieri aromâni care s-au mutat la începutul secolului din nordul Greciei în Cadrilater şi apoi la Bucureşti. În interviul dat ziarului „Evenimentul Zilei” care a apărut în data de 27 septembrie 2014 sub titlul „Tinerețea lui Caramitru” , el spune că familia sa deţinea peste 200 hectare de pământ şi că în casa lor erau frecventaţi de cântăreţi de operă cunoscuţi în acel moment precum Nicolae Herlea sau Petre Ștefănescu Goangă. Aveau rude apropiate care fuseseră diplomaţi înainte de 1945. Naţionalizarea le-a adus confiscarea averii, condamnarea lor la închisoare, şi fireşti resentimente faţă de regimul comunist. În 22 decembrie 1989 Ion Caramitru a fost parte din supăraţii oneşti pe regim, care au fost văzuţi în direct la TVR.
Un caz mai concret, dar mult mai puţin onest de dizidenţă politică, este cel al actorului şi regizorului Sergiu Nicolaescu, unul dintre cei mai populari actori şi regizori înainte de 1989 şi după. Şi el provenea pe filieră maternă dintr-o familie de boieri pământeni din Hăiești, judeţul Gorj. Străbunicul său dinspre mamă, Gheorghe Cambrea, a fost șeful Poliției din Târgu Jiu. Bunicul său a fost generalul de armată Nicolae Cambrea, apropiat de Ana Pauker, vestita lideră stalinistă a PCR în anii 40-50. Acesta a luptat iniţial alături de armatele germane în URSS dar a fost printre primii care a schimbat bărcile, cu mult înainte de 23 august 1944. Odată ce a văzut că soarta războiului se schimbă, el a dezertat la inamic, apucătură care i se va transmite şi nepotului, după cum vom vedea mai jos. Mişcarea a fost bună pentru el, pentru că i-a adus funcţia de comandant al Diviziei „Tudor Vladimirescu” chiar la propunerea lui Stalin. Unele voci afirmă că ar fi fost persecutat de comunişti după război, însă decorațiile primite nu confirmă acest lucru, ci dimpotrivă, că a intrat în politică. În 1957 a primit «Ordinul Muncii clasa a III-a» „cu ocazia celei de a zecea aniversări a proclamării Republicii Populare Romîne și pentru merite deosebite în îndeplinirea sarcinilor date de Partidul Muncitoresc Romîn”. În 1959 a primit «Ordinul „23 August” clasa a III-a» „pentru contribuția activă la întărirea regimului democrat-popular”. În 1964 a primit «Ordinul 23 August clasa a II-a» „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului…”, iar în 1971 a primit titlul de «Erou al Muncii Socialiste» alături de medalia de aur „Secera și ciocanul”. În 1964 a fost numit vicepreședinte al Casei de Economii și Consemnațiuni (CEC).
Nu am găsit date care să confirme că ar fi fost marginalizat după război, însă cert este că urmaşii săi au încăput pe mâni bune. Fiica sa, Gela Cambrea a fost secretara lui Ion Gheorghe Maurer, principalului locotenent al liderului comunist în anii 50, Gheorghe Ghirorghiu-Dej. Ilustrul său fiu, Sergiu Nicolaescu, a debutat regizoral în 1959, la 29 de ani. El a ajuns ulterior unul dintre marii profitori ai regimului, fiind vârful de lance al propagandei comuniste în filme în care a jucat sau le-a regizat, pentru care a obţinut finanţări uriaşe. Ca actor a jucat bine rolul de comunist şi nu a avut nici un fel de activitate dizidentă înainte de 1989. Atunci când s-a schimbat vântul a primit un alt rol, pe care l-a jucat şi mai credibil, după cum s-a văzut în 1989. De fapt, acesta a fost adevăratul său rol, conform cu tradiţia sa familială, nu cele jucate de tatăl său şi de el până atunci. Acestea fuseseră simple acţiuni cameleonice, făcute şi de alţii pentru a se adapta noii demagogii de după 1944. Pe 22 decembrie 1989 Sergiu Nicolaescu miştocărea în direct la TVR discursul lui Ceauşescu din urmă cu 2 zile în care deplângea acţiunea unor huligani la Timişoara. Nicolaescu a afirmat atunci textual:
„…nu suntem nişte huligani! Suntem români patrioţi! Adevăratul patriotism, adevăratul român trăieşte încă în România!”
Această afirmaţie are acelaşi rol precum „Opriţi măcelul!” rostită de generalul Militaru, care comunica minciuna (încă menţinută de aparatul de propagandă oficială a noii dictaturi instalate după aceea) cum că în ţară ar fi existat un măcel. Pe parcursul acestui capitol 2 am arătat că cei mai mulţi dintre civilii ucişi în 89 au fost apolitici, vânaţi in casele lor sau pe străzi lăturalnice. De asemenea, cei mai mulţi dintre militarii ucişi în 89 au murit în urma dezinformărilor încrucişate care au dus la un focuri fratricide între grupurile posesoare de arme. În acelaşi fel, afirmaţia lui Nicolaescu „nu suntem nişte huligani” a avut rolul de a convinge opinia publică de faptul că Ceauşescu ar fi minţit de existenţa huliganilor la Timişoara. Astfel că, în contextul acestei afirmaţii, spargerile de vitrine şi intrarea în unitatea militară 01024 , despre care am detaliat în secţiunea „Stabilirea gradului corect de represiune al armatei în Timişoara până în 22 decembrie 1989” , păreau pentru opinia publică că ar fi fost nişte probe false aduse de regimul Ceauşescu împotriva unei revolte de proporţii. Această dezinformare s-a sprijinit pe o altă minciună, cea conform căreia regimul ar fi dus la 60 000 de morţi, aşa cum am arătat în secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” .
Sergiu Nicolaescu şi Ion Caramitru nu au avut vreo acţiune publică dizidentă înainte de 1989. „Dizidenţa” lor se poate rezuma doar la câteva aluzii foarte subţiri în filmele şi spectacolele în care au jucat, care oricum erau mult mai firave decât ale altora. Pe lângă ei, au jucat mai mulţi actori de facto sau pseudo-actori în acea tragică piesă de teatru, în aşa fel încât ne-au convins că ar fi realitate. Între ei există unii, care mai de care mai recalificaţi după 1989 sau mai necunoscuţi, care lasă să se înţeleagă că au fost recrutaţi de băieţii cu epoleţi şi apoi recompensaţi cu visul de a ajunge actor. Aşa s-a întâmplat cu o figură ceva mai cunoscută în lumea filmului, dar şi el eşuat în cele din urmă, şi la fel implicat la nivel mai înalt în pregătirea invaziei neocolonialistă din decembrie 1989, preşedintele american Roland Reagan. După ce jucase în filme mai mult propagandistice, după război n-a mai primit roluri în filme, deşi era încă tânăr. Neştiind să facă altceva decât actorie, a intrat cu mare succes în politică. A reuşit să joace foarte credibil rolul scutului anti-rachetă în 1983, după cum am arătat la minutul 45 din propriul documentar. La un nivel mult mai mic au acţionat şi cei de mai sus. Dacă într-adevăr s-a sinucis în 1993, atunci actorul Călin Nemeş de la Cluj ar fi putut fi un dizident anticomunist autentic, deşi în acea scenă din Piaţa Libertăţii a jucat foarte bine un rol. După cum am spus în secţiunea „Teatru în stradă despre revoluţie la Cluj-Napoca”, înclin să cred că sinuciderea sa în 1993 a fost reală, şi nu un alt rol. Aşadar îl putem trece la dizidenţi anticomunişti autentici. În anturajul lui erau alţi posibili dizidenţi autentici precum pictorii Ladiu şi Lucian Matiş.
Al doilea grup de dizidenţi politici autentici era format din specialişti în domeniul ştiinţelor sociale şi drept constituţional. Ei au putut vedea în plan concret că planul de realizare a comunismului tot era amânat, iar sistemul funcţiona tot pe principii capitaliste, respectiv pe bani şi influenţă. Un exemplu de astfel de dizident este Vlad Georgescu, directorul secției române a postului de radio Europa Liberă între anii 1983-1988. El s-a născut în 1937 la București. Istoricul Mihai Botez spune că bunicul său din partea tatălui a fost generalul I. Georgescu, aghiotant al regelui Carol I. Bunicul din partea mamei a fost Emanoil Porumbaru, un important membru al Partidului Național Liberal, ministru de externe (între anii 1914 - 1917) și președinte al Senatului României. În video-ul „Profesioniştii cu Nestor Rateș (@TVR1)” , la minutul 47, prietenul său apropiat şi coleg la Europa Liberă, confirmă acestea şi adaugă că tatăl lui Vlad Georgescu ar fi fost diplomat in Franţa înainte de 1944. Cu toate acestea fiul său a fost admis şi ulterior a absolvit facultatea de Istorie a Universității din București. În anul 1970 şi-a luat doctoratul în istorie. În mod ciudat cu timpurile şi cu dosarul său vizibil nefavorabil, Georgescu primeşte paşaport şi emigrează. De aici începe o întreagă activitate de dizidenţă anticomunistă, în urma căreia a ajuns redactor la Europa Liberă. Apoi a fost invitat să predea la mai multe universități americane, precum Universitatea California din Los Angeles (1967-1968), Universitatea Columbia din New York (1973), sau Universitatea din Maryland şi apoi Universitatea Rutgers.
Al treilea grup de dizidenţi politici autentici a fost cel al artiştilor /scriitorilor/ filosofilor nonconformişti. Cel mai cunoscut şi mai autentic caz este cel al poetului Mircea Dinescu, figură importantă a zilelor de decembrie 1989. Dinescu nu a fost un dizident radical, în sensul că nu a avut activitate politică explicită de protest împotriva regimului, însă în unele din poeziile sale l-a criticat destul de vizibil pe Ceauşescu. La ora 01:29 din documentarul meu am inserat poezia sa „Doamne-Fereşte”, care este o furie autentică şi îndreptăţită împotriva regimului. Mai puţin cunoscut, dar cu activitate de dizidenţă anticomunistă mai timpurie şi mai acerbă, a fost scriitorul Dan Petrescu. Doinea Cornea e mai mult recunoscută ca profesoară şi filologă, însă a scris şi poezii. Având un fond familial de chiaburi, ea totuşi a fost mai curând o dizidentă de gen Caracostea din grupul expropriaţilor. Activitatea ei de dizidentă a fost influenţată decisiv de legăturile cu unii spioni cu care se întâlnea „întâmplător” prin Cluj, aşa cum a fost cel căruia i-a dăruit o păpuşă cu materiale spre a fi citite la „Europa Liberă”, după cum am arătat detaliat în secţiunea „Şi tu, Doina?” . De aceea şi autenticitatea ei ca dizidentă politică este mai puţin convingătoare.
Un caz de îmbinare între falsă dizidenţă şi una autentică este Emil Hurezeanu, şi el figură importantă a infamului post de radio Europa Liberă. Prin vocea sa s-au auzit minciunile sus menţionate în decembrie 1989. El se situează între scriitor dizident şi specialist în domeniul ştiinţelor sociale. S-a născut în 1955, la Sibiu, de asemenea într-o familie de boieri. A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în 1979. Însă s-a trezit în el o subită şi trecătoare pasiune de poet. În mod cu totul nesperat faţă de pleiada de poeţi mult mai talentaţi decât el care nu erau publicaţi, sau care publicaseră dar nu erau apreciaţi, acesta a fost „destinat” să ajungă poet. La 21 de ani, Hurezeanu a primit postul de redactor la revista „Echinocţiu” în 1976, iar 2 ani mai târziu devine secretar de redacţie. Anunţat ca un Rembrandt al poeziei, debutează în 1979 cu volumul „Lecţia de anatomie”, editura Dacia din Cluj. Această carte a primit „Premiul de debut”, decernat de Uniunea Scriitorilor. Şi ca să fie tacâmul complet, a primit şi paşaport în 1982, în ciuda dosaralui. Noroc chior (Sic!). Peste un an era deja angajat la radio Europa Liberă, iar în 1989 a fost principala trompetă a dezinformărilor despre cele 60 000 de victime şi genocid amintite mai sus. În 1985 a primit o bursă la Universitatea Charlottesville din Virginia, SUA, pentru studiul ştiinţelor politice. Şi-a luat masteratul la Boston în domeniul „Relaţii Politice Internaţionale şi Strategice”. După 1990 s-a întors în România şi a avut numeroase emisiuni la mai multe televiziuni. Între 2015–2021 a fost trimis ambasador al României în Germania, iar între 2021–2023 a primit acelaşi post în Austria. În 2025 a fost numit ministru al Afacerilor Externe.
Nici Hurezeanu nu a avut activitate de dizident politic înainte de apleca din ţară. Dizidenţa sa a fost controlată şi cultivată de angajatorii CIA. Ca el sunt mulţi alţii. Ei au devenit dizidenţi politici după ce regimul a căzut, conform cu celebra zicală românească „După război mulţi viteji se arată”. La fel ca un Ion Mihai Pacepa, Silviu Brucan sau Petre Roman, şi aceşti pseudo-dizidenţi sînt de fapt propagandişti ai noului regim, după ce au profitat şi de cel vechi într-un fel sau altul. Uneori biografia lor a fost falsificată grosolan ca să pară dizidenţi ai vechiului regim. Cel mai stringent caz este cel al scriitorului şi filosofului Horia Roman Patapievici, despre care au apărut nişte articole de presă cum că ar fi participat la evenimentele din decembrie 1989 şi ar fi fost chiar arestat. Aceste informaţii au fost apoi reluate în cărţi precum la pagina 361 din „Cartea represiunii 1989”, Editura IRRD, Bucureşti, 2014, autor Ion Bucur. Patapievici nu figureaza ca arestat in dosarul 97/P/1990. La minutul 13.54 din emisiunea „Scena deschisă cu Horia Roman Patapievici: La ţară era un paradis al lecturii” de la Digi 24, moderatoarea îşi arată interesul de a afla despre circumstanţele arestării sale, însă el evită să vorbească despre acest subiect. Am fost şi am rămas un admirator al cunoştinţelor şi eleganţei lui (în ciuda celebrei gafe), l-am urmărit şi am participat la conferinţe pe care le-a ţinut. Niciodată nu a menţionat o asemenea experienţă. Pe de o parte, el dă dovadă de demnitate pentru că nu doreşte să-şi aroge merite pe care nu le are. Pe de altă parte, în ciuda calităţilor sale, trebuie să observ că totuşi el dă dovadă de laşitate pentru că nu dezminte clar această poveste, apărută ca din neant în ultimii ani.
Oligarhia comunistă jucând rol de dizidenţă anti-comunistă
Dar cel mai activ grup de dizidenţi politici anticomunişti autentici e şi cel mai mic dar şi cel mai absurd. Autenticitatea lor se împleteşte cu cea mai falsă dizidenţă politică, deoarece ei sînt produse ale sistemului comunist. El constă în beizadelelor capilor PCR, crescuţi cu servitori şi în vile somptuoase. Ei au dezvoltat o mentalitate de dreapta, după ce au comparat România cu alte ţări în care mergeau în vizită. Cel mai clar exemplu este chiar Nicu Ceauşescu, mezinul dictatorului, probabil omul cu stil de viaţă cel mai capitalist de dinainte de 1989. Altul e Petre Roman, fiul ilegalistului Walter Roman (născut Ernő/Ernest Neuländer), caz de notoriu de reintrare în ţară odată cu armata sovietică. În anii 1950 Walter Roman a fost directorul Editurii Politice (editura oficială a PCR). Altul e Mircea Răceanu, fiul adoptiv al comunistului ilegalist din timpul persecuţiilor de dinainte de 1944, Grigore Răceanu. Un alt caz, emblematic pentru evoluţia urmaşilor capilor PCR în perioada de după 1989 este actorul de reclame Serghei Mizil, fiul lui Paul Niculescu-Mizil. Acesta a fost un important membru în PCR, cu rădăcini la părinţii săi, condamnaţi încă în 1918, după cum declară în cartea sa „O istorie trăită”.
Fiecare dintre aceste beizadele au contribuit mai mult sau mai puţin la răsturnarea regimului. Nicu Ceauşescu şi-a susţinut ideile politice de dreapta în timpul petrecerilor la care participa intens. Ne putem imagina că iniţial a vrut la început ca sistemul să cadă pentru a ajunge el cât mai repede şeful statului. După aceea, nu s-a zbătut prea tare să afle adevărul despre acele evenimente, la fel ca restul familiei Ceauşescu. Petre Roman a fost unul dintre cele mai proeminente figuri ale mascaradei, şi unul dintre artizanii distrugerii industriei naţionale, pe care o descria ca „un morman de fiare vechi” la începutul anilor 1990. Mai multe surse spun că Răceanu Jr. a fost prins spionând în favoarea CIA chiar în 1989. Serghei Mizil abia în ultimul timp a început să facă declaraţii politice, în general de condamnare a actualului regim. Până recent el a fost unul dintre exemplele cele mai de succes ale „tranziţiei” de la lătrăii comunişti la cei capitalişti. Şi ca ei sînt mulţi, cu „merite” ceva mai puţin cunoscute. Cei mai mulţi dintre urmaşii fruntaşilor vechilor comunişti au cam aceeaşi evoluţie post-decembristă, care atestă pe deplin în ce măsură se poate face o revoluţie între cele două sisteme, idee la care voi reveni în detaliu în următorul capitol. CIA a ales astfel de lichele pentru a comite crimele din 1989 şi apoi în a-i pune în funcţii de conducere în scopul distrugerii ţării şi extragerea populaţiei ca mână de muncă ieftină în Occident.
Un caz cu totul special de astfel de beizadea este „marele” luptător anti comunist Vladimir Tismăneanu, de numele căruia se leagă celebrul „Raport Tismăneanu” de condamnare a dictaturii comuniste, prezentat în 2006 în Parlament. Cine îşi aduce aminte de scandalul dubios făcut de Corneliu Vadim Tudor atunci rămâne cu falsa impresie că Tismăneanu vorbeşte din propria experienţă familială traumatică şi a prietenilor de familie în el. Dacă citim cartea sa „Stalinism pentru eternitate; o istorie politică a comunismului românesc”, editura Polirom, 2005, vedem nişte lucruri şocante, recunoscute chiar de la el. Părinţii săi Hermina Tismăneanu şi Leonte Tismăneanu au fost membri în PCR în perioada ilegalistă şi după. La pagina 333 citim că mama sa „a lucrat la biroul lui Moghioroş”, unul dintre membrii marcanţi ai PCR în perioada stalinistă. Mai jos aflăm că mătuşa sa Nehama Tismineţki a fost o prietenă apropiată a soţiei lui Mark Borisovici Mitin, membru al CC al PCUS, şi apropiat de Gheorghiu-Dej. Asemenea lui Ernest Neuländer alias Walter Roman, tatăl său Leonte Tismăneanu s-a numit iniţial Leonid Tismineţki, după cum citim la pagina 321. La pagina 334 aflăm că şi el a ajuns directorul Editurii Politice, după ce o perioadă i-a fost adjunct chiar lui Walter Roman. Ciudate coincidenţe! La pagina 335 aflăm că Leonte Tismăneanu era uns şi „şef al Catedrei de socialism ştiinţific de la Universitatea din Bucureşti”. Ne putem imagina că, înainte de a fi ajuns mare dizident anti-comunist, Vladimir Tismăneanu i-a moştenit tatălui (sic!) postul la catedra de ştiinţe politice de la Universitatea din Bucureşti, după cum citim la pagina 32. Aici, admite el la aceeaşi pagină, l-a avut pe asistent pe însuşi Virgil Măgureanu, alias Imre Asztalos, unul dintre prezenţii de marcă la procesul stalinist din 25 decembrie 1989, în urma căruia Ceauşescu a fost executat, ulterior şi el uns director al Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.). Văzând asemenea biografii strălucitoare, rămânem cu impresia că unii sunt făcuţi pentru succes… Vladimir Tismăneanu a ajuns ulterior profesor de ştiinţe politice la University of Maryland, College Park, SUA, cu articole scrise în ziare internaţionale de mare audienţă.
La pagina 24 din cartea „Stalinism pentru eternitate…” aflăm de la el însuşi că în 1982 făcuse o călătorie tocmai la „New York”. Se ştie cum se primeau paşapoartele înainte de 1989, şi că de atunci încoace e nevoie de viză de intrare în SUA. Acest detaliu ne aminteşte la personajul Gheorghe Ursu, care era răsplătit cu excursii pe la Paris pentru activitatea sa de dizident anticomunist, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „5 ipoteze pentru moartea lui Gheorghe Ursu” . Mai jos, la aceeaşi pagină 24 citim că Tismăneanu s-a întâlnit în acei ani
„cu foşti militanţi ai P.C.R., care imigraseră în Statele Unite, Franţa, Canada, Republica Federală Germană, Israel si în alte locuri.”
Intuim ce roluri au jucat aceşti „foşti militanţi ai P.C.R ” atât în timpul activismului lor comunist, dar mai ales după ce l-au încheiat. Mai jos tot la pagina 24 citim că în 1985 Tismăneanu a publicat „o lungă analiză dedicată socialismului lui Ceauşescu” în lucrarea „Problems of Communism”, iar
„după anul 1986 am putut să-mi extind cercetările datorită cîtorva călătorii la Miinchen, unde am beneficiat de extraordinarele arhive ale departamentului de Cercetare al postului de radio Europa Liberă”
Radio „Europa Liberă” a fost oficiosul CIA pe unde radio pentru Europa de Est. Chit că am plictisit cititorul cu desele trimiteri la secţiunea intitulată „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă...” , dar o s-o mai fac odată pentru a întrevedea racolarea operată în timp de către CIA ai acestor piloni ai comunismului românesc. Cu astfel de minciuni, preluate apoi dinspre „Europa Liberă” şi de posturile naţionale de radio şi TV, s-a stimulat artificial o revoltă populară de masă împotriva regimului în 22 şi 23 decembrie 1989 în România. Vedeţi care este reţeta succesului şi cum se fac „revoluţiile”? Cu totul altfel trebuie să înţelegem şi circul făcut de CV Tudor în 2006 la prezentarea în Parlament a „Raportului Tismăneanu”, care a camuflat aceste informaţii dinspre cei care le ştiau …
Un caz mai puţin vizibil, aproape uitat astăzi, este Dumitru Mazilu, pe care l-am descris deja succint în secţiunea intitulată „Câteva exemple de spioni sabotori din ambele sisteme politice în ultima sută de ani”. Şi Mazilu a fost profesor universitar precum clanul Tismăneanu iar în perioada 1965-1966 a fost chiar director al Şcolii de ofiţeri de Securitate de la Băneasa. În decembrie 1989 a devenit subit disident anti-comunist, cu false persecuţii politice de câteva zile şi altele. Acest fapt l-a propulsat ca pe unul dintre „emanaţii” din decembrie 1989 în echipa FSN, manipulată din umbră de Brucan şi Măgureanu. La fel ca şi Brucan, el a fost primul care treptat a început să joace şi un foarte credibil rol de fals dizident anti-FSN, prin care a luat faţa mediatic adevăraţilor dizidenţi din stradă. A ieşit total din prim-planul vieţii politice după ce s-a aflat despre trecutul lui.
După cum am arătat în primul capitol, acest minigrup a fost decisiv pentru răsturnarea regimurilor socialiste din Europa. Deşi a fost cel mai mic dintre toate, el a avut cea mai mare putere dintre toate enumerate mai sus. Absurditatea sa constă în faptul că aceşti oameni au devenit lătrăii capitalismului, după ce părinţii lor au fost lătrăii comuniştilor, iar ei au crescut cu această retorică. Absurditatea sa atestă însăşi absurditatea formulei de „dizidenţă politică anticomunistă”, cu susţinerea capitalismului, deşi am văzut că acest sistem are metode de lucru mult mai odioase şi catastrofe umanitare mult mai ample. Mulţi astfel de dizidenţi anticomunişti s-au arătat ulterior nişte mieluşei obedienţi faţă de crimele capitalismului. Între ei, asemenea măgarului între oi, stă cel mai mare astfel de escroc ideologic, Silviu Brucan, licheaua absolută. Şi pe el l-am descris deja anterior, atât în propriile mele documentare cât şi în secţiunea în care l-am descris şi pe Dumitru Mazilu. S-a întâmplat ca Brucan să devină dizident tocmai când sistemele pe care s-a format fi el fie familia sa au clacat. Aşa s-a întâmplat cu familia sa de evrei burghezi, iar el s-a făcut comunist. Apoi, când apele s-au schimbat, omul şi-a adus aminte că fusese capitalist în tinereţe din tată în fiu, şi a schimbat iarăşi macazul. Acest gen de lichele au fost şi au rămas extrem de bine înfipţi în ambele sisteme, ceea ce le arată ambelor „autenticitatea” în luptă unul împotriva altuia. În aceeaşi secţiune i-am amintit şi pe Dinu Patriciu sau Dan Voiculescu, varanul, unii dintre cei mai proeminenţi oligarhi români, cu rădăcini puternice în fosta Securitate, care au dat formă captalismului postdecembrist românesc. Aşa că pentru cei care sînt nostalgici după dictatura comunistă, reafirm ce am spus în introducere, anume că aşa ceva nu ar face decât să o luăm de la capăt cu o altă mascaradă precum cea din 1989.
Ucigaşi şi manipulatori profesionişti, cauzatori de decese, transformate din pix în victime ale represiunii regimului
Deşi au fost minoritari, acest grup în general toxic pentru societate în toate sistemele politice a avut cel mai important rol în desfăşurarea evenimentelor tragice din 1989. Ei, împreună cu trădători din Securitate şi alte instituţii au comis crimele de atunci. Am găsit până acum 3 cazuri de situaţii accidentale, prin care cei mai puţini abili în a-şi ascunde astfel de acţiuni criminale au fost în cele din urmă prinşi. În secţiunea „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu” am relatat cazului lui Vinersar Florian (sau Cornel, sau Marius, după alte surse), care a fost prins trăgând dintr-un acoperiş, şi ucis cu un glonţ în cap de un ofiţer de Armată. De asemenea, ne aducem aminte şi de cazul Dominc Paraschiv de la Timişoara, şi el prins în timp ce ar fi tras nişte focuri de armă inexplicabile înspre oameni paşnici. Dar acestea au rămas cumva ascunse opiniei publice. Există alte trei cazuri la Braşov mult mai cunoscut decât acestea. Un prim caz este cel al poştaşului Tudor Molan din Braşov, surprins în timp ce ieşea din incinta Cimitirului Evanghelic din Braşov cu armă semiautomată cu lunetă. Povestea pe care a spus-o, relatată la pagina 221 din cartea „Teroriştii printre noi. Adevărul despre ucigaşii Revoluţiei”, publicată în de 2011 Adevărul Holding, autori Grigore Cartianu, Cristian Delcea, Mihai Voinea şi Andrei Crăciun, e una cam fantezistă, respectiv că:
„… în timp ce mergea la serviciu, a fost obligat de doi indivizi necunoscuţi să ia o armă cu lunetă şi că aceştia l-au condus în cimitir, de unde a tras şi el câteva focuri. După aceea, cei doi ar fi fugit, iar el a fost prins.”
Oficial ni se spune că el ar fi fost găsit mort în noaptea de 8 spre 9 ianuarie 1990 în arestul Miliţiei Braşov, dar nu putem fi siguri că aşa ceva n-ar fi fost o extracţie, dacă el a fost un astfel de agent lunetist cu rol de a produce artificial victime. Însă dacă chiar aşa s-a întâmplat, atunci e foarte probabil ca declaraţiile sale să fie totuşi adevărate, iar agenţii invadatorilor să fi manufacturat o falsă probă de terorist prins. Agenţii invadatorilor occidentali apoi l-au ucis pentru a nu se putea apăra şi a nu strica planul de manufacturare de probe în spiritul naraţiunii teroriştilor. Dar, dacă acest Molan chiar a fost un lunetist care vâna civili, la fel ca şi Vinersar la Sibiu, atunci cel mai probabil depistarea sa a fost tot un accident, iar moartea i-a fost înscenată pentru a fi sustras, salvat şi a primi o nouă identitate, aşa cum se face constant în spionaj. Apoi poveştii i s-a dat această nouă turnură în spiritul naraţiunii teroriştilor, aşa cum pare că s-a întâmplat cu Dominc Paraschiv.
Într-un articol din publicaţia „revista 22”, datat 13.12.2016, intitulat „Poştaşul trage întotdeauna de două ori (III) Un terorist cu dosar penal” , scris de Mădălin Hodor, unul din marii dezinformatori asupra evenimentelor, citim o poveste ameţitoare despre Frigator Alexandru Leonard. Acesta ar fi fost un fel de James Bond dâmboviţean, sau, mai bine zis, subtâmpan. Ar fi traversat ilegal frontiera în 1985 în Iugoslavia, dar returnat în 1986. După condamnare s-ar fi ocupat cu confecţionare artizanală de arme, gloanţe şi explozibili. A fost în cele din urmă cooptat în DSS şi în timpul liber (sic!) ar fi fost şi actor la Teatrul Dramatic din Braşov... În 22 decembrie ajunsese vice-preşedinte al comitetului provizoriu de conducere din în Consiliul Judeţean, de unde ar fi răspândit zvonuri panicardiste menite să creeze focuri fratricide. În cele din urmă a fot arestat şi împuşcat în timp ce ar fi încercat să evadeze. Sună foarte credibil şi palpitant, însă la câte minciuni Mădălin Hodor prin textele lui, prefer să citesc cu rezerve această poveste.
Dacă este adevărat ce s-a scris în presă despre el, atunci Tibescu Gheorghe este apogeul şi al prostiei dar şi al diversiunilor săvârşite de lunetişti în decembrie 1989. El nu a fost lunetist, însă ar fi avut acelaşi rol de a împuşca pe la spate aliaţi, după ce s-a infiltrat într-un grup de militari şi civili în zona Consiliului Judeţean. În timp ce alţii nu suspectau nimic, el trăgea asupra unor aliaţi. Astfel că el ar fi împuşcat mortal civilii Hristache Iancu şi Fontana Victor şi a rănit pe soldatul în termen Golumbeanu Cristian. Dându-şi seama că au o cârtiţă între ei, ceilalţi l-ar fi reţinut şi arestat. În detenţie ar fi încercat să evadeze şi a fost împuşcat mortal de cel care îl avea în pază, la fel ca şi în cazul Frigator.
Am auzit câteva versiuni despre cei doi în documentarele pe care le-am văzut, documentându-mă pentru propriile mele materiale. Sunt ferm convins că aşa au acţionat diversioniştii CIA în decembrie 1989. Însă am o oarecare reţinere că şi cei doi au acţionat aşa. Nu îmi vine să cred că agenţii diversionişti din 89 ar fi lăsat poveştile lor să ajungă astfel în presă. Nu exclud însă ca la Braşov recrutorii să nu fi fost atât de buni în selecţie sau să nu fi făcut o pregătire temeinică în prealabil recruţilor. Pe de altă parte, web-siteul „portalulrevolutiei” încearcă să-l ascundă pe Tibescu, declarându-l „civil bolnav de schizofrenie”. Observăm aici o încercare de a-i ascunde apartenenţa la un plan general de creare artificială de morţi, şi justificare a acţiunii lui ca boală neurologică severă, destul de asemănător cum a fost absolvit şi Dominc Paraschiv la Timişoara.
Dacă cei 5 au fost totuşi diversionişti, atunci ei au fost prinşi din lipsă de antrenament. Adevăraţii instigatori nu fac ei crimele, ci îi dezinformează în prealabil pe alţii să o facă. Cele mai evidente cazuri de dezinformare au fost cele încrucişate, când fiecăreia dintre două grupuri posesoare de arme de foc li se spunea că celălalt grup este constituit din „terorişti”. Cele două grupuri recurgeau la foc fratricid. Aşa au murit în jur de 300 de oameni din instituţiile represive. În „Cartea represiunii 1989” Ion Bucur citează la pagina 178 din surse oficiale un număr de 385 de morţi din rândul militarilor cu toţii (Ministerul Apărării Naţionale, ale Ministerului de Interne, Securitate, Pompieri). Dar instigatorii ce au dus la focuri fratricide au fost ascunşi atenţiei opiniei publice prin dezinformare, după cum vom vedea în capitolul 4. Însă există unele cazuri de decese în care se întrevăd acţiuni complexe de dezinformare şi manipulare, care le-au cauzat. La ora 02:48 din documentarul „Eroii au murit.1899. CIA” am inserat mărturia lui Marian Pârvu, un ciobănaş de 13 ani, care a fost schilodit pentru tot restul vieţii de nişte sadici care şi-au dezinformat inferiorii ierarhici cum că acest copil ar fi fost un terorist. Voi reveni la acest caz în capitolul 4 , pentru a arăta cum el a fost descurajat să-şi caute dreptatea şi să afle cine au fost dezinformatorii care au dat ordinul de împuşcare a sa. Anterior am descris cazul lui Victor Şoiman de la Brăila, care în seara zilei de 23 decembrie 1989 şi-a împuşcat accidental sora Angela Elisabeta, făcând o glumă cu un pistol lăsat pe o masă. Puneam acolo în paranteză posibilitatea ca acest pistol să fi fost intenţionat lăsat acolo pentru a se produce o nenorocire. Armele nu se lasă aşa de posesorii lor, şi cu atât mai puţin cele încărcate. Putem specula că un astfel de instigator-manipulator a făcut asemenea glumă pe însuşi Victor Şoiman, dar cu arma descărcată. Acesta la rândul lui a repetat gluma faţă de sora sa, dar între timp instigatorul-manipulator a încărcat arma şi astfel s-a produs nenorocirea. Se ştie că mulţi civili, majoritatea tineri naivi, au primit arme încărcate pe bază de buletin, pregătind astfel terenul pentru a crea iluzia „teroriştilor”. O astfel de măsură a fost instigatori-manipulatori special pentru a produce artificial victime. Foarte mulţi din astfel de naivi au fost apoi vânaţi de lunetişti, sau atraşi în focuri fratricide.
Manipularea membrilor unor grupuri sociale aflate în conflict să devină violenţi
În capitolul 4 voi detalia această temă cu exemple concrete, de dezinformări derivate în manipulări aplicate la nivel individual, în special pentru ascunderea adevărului. Deocamdată mă rezum la a arăta modul în care ultranaţionaliştii maghiari, alcoolicii şi unii infractori au fost ridicaţi la rang de „revoluţionari”, prin astfel de manipulări individuale. Pentru a înţelege mai bine tehnica vă invit să ne reamintim cum falsa alarmă a invadării teritoriului României de armate străine (indicativul „Radu cel Frumos”) a avut rolul de a manipula scutirii să rămână în cazărmi, iar în locul lor a ieşit armata. Pe de o parte s-a manufacturat astfel o falsă cauză pentru vânătoarea de apolitici în zone diferite de proteste, făcută de lunetişti, care aveau rol de sabotare a regimului. Aceşti apolitici au fost transformaţi astfel artificial în manifestanţi antiregim. Pe de altă parte, această falsă alarmă avea rolul de a-l manipula pe însuşi Ceauşescu să ceară înarmarea soldaţilor cu muniţie de război pentru apărarea împotriva invadatorilor. Aşa ceva a avut rol să manipuleze opinia publică să creadă că el ar fi cerut reprimarea manifestanţilor. Am arătat asta în detaliu în secţiunea „Manufacturarea înregistrării audio a teleconferinţei lui Ceauşescu …”. Cu astfel de tehnici sîntem manipulaţi în dictatura capitalistă să facem lucruri în favoarea unei minorităţi oligarhice, iar unii ultranaţionalişti maghiari, alcoolici şi infractori au căzut pradă aceluiaşi proces de dezinformare derivat în manipulare.
Un astfel de pion al planului de dezinformări încrucişate între diferite unităţi militare, cu scopul de a produce foc fratricid şi victime artificiale, este şi locţiitorul şefului Penitenciarului Bacău, Emil Tamaş. El a apărut pe 22 decembrie în manta de vânători de munte şi a început să agite spiritele în rândul manifestanţilor şi militarilor din zonă, dând astfel impresia că este ofiţer în armată. Din fericire, jocul lui prost de teatru a fost înţeles de cei care li se adresa. La pagina 192 din cartea „Teroriştii printre noi. (…)” amintită mai sus, citim o declaraţie a unui martor despre comportamentul acestui instigator:
„A început să arunce zvonuri. S-a jucat cu câteva creiere, îşi făcuse o celulă şi dădea ordine. Le zicea la militari «hai să ne mobilizăm, să facem, să dregem». Omul voia să facă vărsare de sânge cu orice mijloace. Venea cu zvonuri, că suntem atacaţi de securişti, că se îndreaptă tancuri spre Bacău, că vor să pună explozibil la combinatul chimic. Noroc că am fost vigilenţi şi am stat cu ochii pe el.”
Acesta a fost un caz fericit, unde ţinta dezinformării a înţeles corect mesajul. Însă mulţi nu au avut asemenea perspicacitate. Ostilitatea naturală a cetăţenilor pe miliţie/poliţie a fost şi ea speculată de aceşti manipulatori profesionişti. Ne aducem aminte cum la Sibiu manifestanţii au fost manipulaţi să linşeze miliţienii, sub falsa acuzaţie că ar fi arestat alţi manifestanţi. Ne aducem aminte de minciunile de la radio „Europa Liberă” , iniţial despre cele 60 de mii şi apoi sute de mii de victime, şi ulterior genocid, care ar fi fost produse de regimul Ceauşescu în rândul manifestanţilor. Cele două minciuni au avut exact acelaşi rol, dar unor grupuri de mărimi diferite de oameni. Mulţimea era atât de înfuriată încât era dispusă să facă dreptate pedepsind pe cineva, nu mai conta cine. De aceea, orice zvon era crezut imediat de majoritatea. Acel banner făcut dintr-un cearşaf, prin care Miliţia Sibiu îşi declara sprijinul pentru manifestanţi, a reuşit pentru o perioadă să îi domolească pe manifestanţi, şi să-i facă să plece din faţa sediului. Însă un al doilea mesaj dezinformaţional, cum că Miliţia ar fi fost responsabilă de moartea ministrului apărării, Vasile Milea, i-a convins în cele din urmă pe manifestanţi să se întoarcă şi să îi devasteze sediul şi să îi linşeze pe unii miliţieni.
Zvonul de la Sibiu că în arestul Miliţiei s-ar afla manifestanţi anticomunişti s-a repetat şi în alte localităţi. La pagina 143 din aceeaşi carte „Teroriştii printre noi. (…)”, citim că fostul miliţian Gheorghe Zotolea s-a trezit în 22 decembrie cu o mulţime venită la sediul Miliţiei Buzău să elibereze nişte studenţi anticomunişti arestaţi. Iată mărturia sa:
„Le-am deschis toate birourile, să vadă că nu avem pe nimeni în arest. Apoi s-au luat de faptul că de ce n-am făcut nimic în cazul uciderii buzoiencei Mihaela Runceanu, celebra cântăreaţă. Ea a fost omorâtă la Bucureşti în noiembrie 1989 şi ne certau pe noi, de la Buzău, că n-am făcut nimic. Erau beţi.”
O diversiune ca la Sibiu s-a întâmplat la Brăila, după cum citim la pagina 90 din aceeaşi carte. Nişte instigatori au lansat zvonul că în casa fostului şef al arestului Miliţiei Brăila, Dumitru Preoteasa, cineva ar fi depozitat muniţie. Aşa că pe 24 decembrie un grup de protestatari s-au deplasat la locul său de muncă şi l-au împuşcat. N-a murit din cauza rănii, ci din cauza bătăilor suferite ulterior din partea celor manipulaţi. Zvonurile despre terorişti lansate la TVR în zilele anterioare le-au creat manifestanţilor iluzia că acest miliţian ar fi fost unul dintre ei, şi că ar fi dorit să contra-atace în scopul apărării lui Ceauşescu.
Însă denigrările miliţienilor au avut şi efecte contrare, atunci când răzbunătorii nu au strâns suficienţi participanţi şi atunci au pierdut lupta cu ei. Un caz este cel al lui Gyorgy Laszlo, care a atacat un miliţian în localitatea Ciceu, judeţul Harghita, care a ripostat şi l-a ucis apoi în legitimă apărare cu foc de armă. Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu Luft Richard, zidar la Cisnădie, pentru care am găsit două variante în care a sfârşit. În ambele cazuri el s-a dus la sediul miliţiei să-i ia la rost pe miliţieni în 21 decembrie 1989, influenţat de cineva din anturaj, şi cu mai multe persoane. O primă variantă este relatată de Constantin Vasile la pagina 44 din cartea sa „Noi am fost teroriştii”, Editura Sibguard, 1995, în care susţine că ar fi fost înjunghiat de colegi de protest cu care s-ar fi luat la harţă, fiind şi sub influenţa alcoolului. Ultima parte e foarte probabilă, prima foarte improbabilă, deoarece toţi erau atunci instigaţi asupra miliţienilor, iar legăturile între ei s-au strâns, de fapt. Cea de-a doua variantă susţine că Luft ar fi devenit la un moment dat violent şi miliţienii l-au împuşcat mortal, tot în legitimă apărare, după cum vedem în web-siteul „portalulrevolutiei” . Ne dăm seama ce oameni erau atunci în faţa sediului Miliţiei, dacă nu au atras niciun reporter spre a le lua interviu şi să vorbească despre această scenă…
Tensiunile interetnice şi cele dintre infractori şi miliţieni au fost speculate concret în instigarea de revolte şi morţi în decembrie 1989. În propriul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA” am arătat cum tensiunile interetnice au fost speculate şi la Timişoara prin închiderea talciocului Mehala (ora 01:42), alături de însăşi ingineria socială a mutării pastorului Laszlo Tokes. Însă planul a eşuat total iar victimele au trebuit să fie făcute artificial prin vânarea apoliticilor în zone diferite decât ale protestelor de stradă. Peste 3 luni, în martie 1990, planul conflictului inter-etnic artificial s-a reluat cu instrumente şi mai puternice la Târgu-Mureş, însă şi acolo a eşuat, cu un număr de sub 10 morţi. Însă el a fost pus în practică cu instigări şi mai puternice în timpul războaielor iugoslave care aveau să înceapă în 1992. 140 000 de oameni şi-au pierdut viaţa în 7 ani de războaie instigate artificial.
Modelul de instigare inter-etnică de la Târgu-Mureş s-a repetat în mai multe localităţi din nord vestul ţării, acolo unde există etnici maghiari. În data de 22 decembrie 1989, anumiţi etnici maghiari, majoritari în comuna Dealu, judeţul Harghita, instigaţi iniţial cu mesaje ultra-naţionaliste şi anti-regim, unii sub influenţa băuturilor alcoolice, au intrat în sediul Militiei, au incendiat clădirea şi l-a omorât în bătaie pe plutonierul major Liviu Cheuchişan, şeful de post.
Tot pe 22 decembrie maiorul de Miliţie Aurel Agache a fost omorât în bătaie la Târgu Secuiesc de manifestanţii anti-regim unii de etnie maghiară, printre care se aflau şi foşti condamnaţi sau cercetaţi penal pentru deţinere de aur şi valută, fapt ilegal atunci. După ce l-au ucis, manifestanţii i-au profanat cadavrul în genul celor din grupul Trosca la MApN. Justiţia s-a mişcat greu în acest caz, ucigaşii lui Agache fiind condamnaţi tardiv, permiţându-li-se să fugă din ţară. Interpolul nu a acţionat în nici un fel. Putem întrevedea astfel intenţia invadatorilor de a ascunde faptul că aceşti oameni au fost instigaţi.
Acelaşi scenariu şi în aceeaşi zi s-a repetat la Odorheiu Secuiesc. Lcotenent-colonelul de Miliţie Dumitru şi fostul subofiţer Gavril Szekely, care se pensionase recent, au fost ucişi de unii manifestanţi de etnie maghiară, aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice, şi a instigărilor. Alt miliţian, Mihai Beiuşanu, şi un ofiţerul de Securitate, Mircea Buie, au fost de asemenea bătuţi, însă au scăpat cu viaţă.
În acest scenariu au fost atraşi şi infractorii. Unii dintre ei acceptau să colaboreze cu autorităţile pentru a-i presa pe alţi deţinuţi sau a scoate adevăruri de la ei. Fenomenul Piteşti nu este specific doar socialismului, ci mai curând spionajului civil capitalist, care infiltrează spioni şi diversionişti în orice grup social, după cum am arătat în documentar cu acelaşi nume. Fenomenul Piteşti a ajuns notoriu pentru că unii dintre astfel de colaboratori cu gardienii au avut momente de căinţă după eliberare. Dar alţii şi-au continuat activitatea în schimbul unor mici beneficii. Tehnica se practică şi astăzi. Astfel de deţinuţi colaboratori de încredere le-au cerut familiilor să iasă în stradă în decembrie 1989. Aceştia erau unii dintre copiii revoluţionari, despre care auzim din mărturia unui martor ocular de la ora 02:51 din documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA”. La pagina 248 din cartea „Teroriştii printre noi…” aflăm despre cum anumiţi manifestanţi s-au deplasat spre cele două aresturi ale Miliţiei (municipală şi judeţeană) din Ploieşti şi au pus în libertate 105 deţinuţi de drept comun. Unii şi-au ridicat permisele de conducere sau taloanele maşinilor, reţinute anterior de Miliţia Rutieră.
La pagina 31 din aceeaşi carte citim o declaraţie a şefului din 1989 al Miliţiei Constanţa, Ion Ciucur, despre o mulţime constituită din rude ale unor infractori de drept comun aflaţi în închisoare, care cereau eliberarea acestora. Ciucur spune că chiar a trebuit să elibereze pe câţiva pentru a mai potoli mulţimea. Efectul nu a fost cel scontat, deoarece infractorii eliberaţi s-au amestecat cu mulţimea şi i-au încurajat pe ceilalţi să treacă la vandalizarea sediului Miliţiei, de unde au mai sustras şi alte lucruri.
La pagina 115 din aceeaşi carte citim că după discursul televizat al lui Dumitru Mazilu din 22 decembrie, 200 de deţinuţi de drept comun de la Brăila ar fi început să strige: „Suntem deţinuţi politici! Libertate!”. Aceştia au rămas în arest însă alţii de teapa lor s-au aciuat printre cei care făcuseră filtre de control. Ştefan Nistor, fost şef al Miliţiei din Brăila declară:
„Au existat filtre formate din falşi revoluţionari sau din gipsyi (n.G.B.) care deposedau populaţia de bunuri. Îi opreau pe stradă la control şi luau ce aveau oamenii prin buzunare..."
Ionel Ştefan Alexandru scrie la pagina 177 din cartea „Revoluţia din decembrie 1989. Momentul Brăila”, editura Dunărea, 1998, că
„…şeful de post şi familia lui erau ameninţaţi cu moartea de indivizi certaţi cu legea şi care făcuseră puşcărie din diverse motive, iar acum voiau să se răzbune pe şeful de post care le făcuse dosare penale.”
Unii dintre astfel de infractori au fost însă eliberaţi provizoriu şi trimişi cu misiuni clare de instigare a manifestanţilor împotriva miliţienilor. Instigările lor s-au suprapus peste tensiunile interetnice locale, aşa cum am văzut cu cele din ţinutul secuiesc. În 21 decembrie 1989, la Cugir câteva mii de oameni au fost instigaţi de minciuna folosită şi la Sibiu şi la Buzău despre manifestanţi anti-regim arestaţi. La fel ca şi mai sus, şi aici şeful Miliţiei, Pop Valentin, a negat că ar avea astfel de manifestanţi în arest. Însă cei mai recalcitranţi dintre ei le-au dat foc maşinilor personale parcate în curtea sediului şi au început să arunce sticle incendiare în sediu, astfel că flăcările au cuprins în cele din urmă clădirea. Furtunurile maşinii de pompieri sosite între timp să stingă incendiul au fost tăiate, astfel că focul nu a putut fi stins. La ieşirea din flăcări şeful Miliţiei împreună cu un subaltern au fost linşaţi de un grup de 5 infractori, sau rude ale acestora, ale căror dosare fuseseră în trecut întocmite de aceştia. În acest caz cadavrele miliţienilor au fost şi profanate ca în cazul Trosca, dar şi incendiate. Între ucigaşi s-a aflat şi Popa Alexandru. El a fost atât de înfierat încât a trecut la acte de canibalism asupra cadavrului comandantului Pop Valentin. Toţi au primit pedepse între 10 şi 12 ani; oficial ni se spune că Popa Alexandru s-ar fi sinucis in 1993, la fel ca şi actorul Călin Nemeş de la Cluj. Aşadar, există o urmă de suspiciune că şi acest caz ar fi putut fi o extracţie, la fel ca în cazul Nemeş.
Alcoolicii au fost foarte abil instigaţi împotriva regimului şi transformaţi de facto în dizidenţi politici de către acelaşi gen de dezinformatori şi manipulatori locali precum cei descrişi mai sus. După cum am mai spus anterior, la pagina 90 din Rezoluţia din data 01-03-2010, dată în dosarul 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , există declaraţia unui martor în care este menţionată cel puţin o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice în timpul evenimentelor de la Sibiu. La pagina 99 din acest document vedem confirmarea acestei situaţii de către comandantul armatei din acest oraş, Aurel Dragomir. La minutul 27.14 din documentarul „REVOLUTIA DIN DECEMBRIE 1989 IN SIBIU -Vom muri și vom fi liberi!” auzim o declaraţie despre mirosul de băutură ce duhnea dinspre demonstranţi. Ion Țârlea spune la pagina 78 din cartea sa „Moartea pândeşte sub epoleţi. Sibiu 89”, editura Blassco, 1993, că numeroşi „beţivani cu sticle incendiare” în acele zile.
Dependenţa unora de alcool, şi stima de sine scăzută ce decurge natural din această situaţie, au fost speculate într-un mod foarte abil de nişte infiltraţi în mediul lor, cu câteva săptămâni sau luni înaintea începerii haosului. Ei le-au cumpărat alcool după modelul „agăţării” în cluburi sau baruri practicat de anumite persoane, în scopul iniţierii unei conversaţii şi apoi a unei relaţii amoroase. Cei care practică aşa ceva ştiu că la pahar se consolidează prieteniile. Astfel, aceşti infiltraţi au devenit în scurt timp nişte „şefi de haită” în cercul de alcoolici, care s-au grupat în jurul lor. Treptat, influenţa lor a devenit foarte mare în grup, tocmai prin aceste repetate episoade. Din discuţie în discuţie se ajungea inevitabil şi la politică. Aceşti infiltraţi i-au instigat pe aceşti ne-lucizi să iasă şi să strige împotriva instituţiilor represive, în special armatei şi miliţiei. În unii dintre ei s-a dezvoltat subit eroismul, ca o revigorare a stimei de sine scăzută, contracarată în luptă împotriva autorităţii, sau chiar răzbunare pe forţele de represiune pentru diferite experienţe neplăcute anterioare cu ele.
Aşa s-a întâmplat în cazul pătrunderii în incinta UM 01024 din Timişoara, a unor astfel de persoane aflate sub influenţa băuturilor alcoolice, fapt ce a atras riposta militarilor, speriaţi de alarma „Radu cel Frumos”, anunţată zilele anterioare. Ne aducem aminte de cazul comico-tragic al lui Gândilă Dan de la Sibiu, care este consemnat că şi-ar fi dat pantalonii jos şi le-a arătat dosul gol miliţienilor ce se aflau într-un schimb de focuri cu Unitatea Militară vecină. După cum am spus, am o suspiciune că acest caz este unul fictiv. Însă, dacă a fost unul real, acest Gândilă era afectat de lipsa de judecată limpede, cel mai probabil din cauza excesului de alcool. Cazurile Luft Richard şi Gyorgy Laszlo descrise mai sus în această secţiune pot fi explcate în acelaşi fel. Ne aducem aminte de Rusu Ioan de la Cluj, împuşcat în cap de militarul în termen Bolboş Marian Augustin, deoarece a refuzat să se oprească la somaţie. Şi Rusu s-a spus că ar fi fost beat.
Însă alcoolicii au fost folosiţi şi pentru a reprima pe manifestanţi, nu doar pentru a se răzbuna pe angajaţii instituţiilor represive. Cel mai concludent exemplu este Ion Zîmbrea de la Giurgiu, şofer al unei cisterne de lapte. Acesta a fost mai întâi îmbătat şi apoi instigat/îndreptat deliberat cu cisterna în grupul de demonstranţi, în data de 23 decembrie 1989, ora 19.00. Au murit 6 oameni în urma impactului şi alţi 15 au fost răniţi. La pagina 264 din cartea „Teroriştii printre noi…”, citim o parte din povestea lui, însă nu cea mai importantă. Mai întâi un cumnat l-ar fi ademenit la Bucureşti, de unde ar fi cumpărat o maşină de spălat nouă. Cumnatul i-a făcut „cinste” cu un prim rând de băutură. Apoi Zîmbrea a mai băut şi la locuinţa unui coleg de serviciu. Şi, nu în ultimul rând, naşul său i-ar fi dat un bidon de vin, din care a continuat să bea. El a declarat ulterior că nu-şi mai aduce aminte nimic din acel eveniment.
Materialele oficiale sau chiar cei trei autori lasă să se înţeleagă că evenimentul ar fi fost un simplu accident. Însă totuşi dau dovadă de obiectivitate atunci când menţionează că în Giurgiu tema aceasta a fost dezbătută timp de ani de zile. La început, unii credeau că Zîmbrea ar fi fost „terorist”. Apoi, cei mai mulţi au acceptat că el fusese „drogat” de terorişti. Ulterior evenimentul le-a părut multora o diversiune, iar unii au afirmat că în cabina cisternei, alături de Zîmbrea ar mai fi fost cel puţin o persoană. Aici putem să ne imaginăm două scenarii: fie el a fost instigat împotriva manifestanţilor, fie cel/cei cu care era în maşină l-au manipulat să treacă pe lângă ei, şi apoi i-au tras de volan, provocând deliberat „accidentul”. Scopul era desigur intenţia CIA de a produce victime care să acopere cât de cât minciunile de la postul de radio „Europa Liberă”. Faptul că acest eveniment ar fi fost un accident este cel mai puţin probabil. Ne aducem aminte că cu o zi înainte, în data de 21 decembrie, un pic mai devreme, un camion al armatei făcea primele victime în Bucureşti, în zona Inter, după exact acelaşi tipar. Spre deosebire de alcool, acel „accident” ar fi fost datorat unei pietre aruncate în capul şoferului, care ar fi apăsat astfel de acceleraţie şi astfel a demarat astfel în manifestanţi, ucigând 8 oameni. „Coincidenţa” s-a repetat şi cu camionul de la Târgu Mureș din timpul conflictului inter-etnic din martie 1990 după cum vedem la minutul 07.56 din documentarul „Martie negru: Tîrgu Mureș 1990 (@TVR1)”. Din fericire viteza lui a fost mai mică şi oameni s-au ferit la timp, înainte iar camionul s-a izbit de scările unei clădiri fără a lovi pe nimeni.
Manipularea maselor în crearea iluziei de revoltă populară
În acest capitol am arătat în detaliu cum cea de-a doua categorie a fost o masă de manevră, asemenea unei turme imense, manevrate de ciobani. Cele două mitinguri din 20 decembrie (Timişoara) şi 21 decembrie (Bucureşti) au fost făcute cu muncitori care erau constant aduşi cu autobuzele la mitinguri în favoarea regimului timp de decade. Ei erau mulţumiţi că ziua de lucru era mai scurtă şi înlocuită cu aplauze şi scandări timp de o oră sau mai multe. După 1989 modelul s-a repetat de către PSD, care strângea asistaţii sociali din zone defavorizate, îi băga în autobuze şi făceau cu ei mitinguri pentru proiecte politice pe care nu le înţelegeau. După aceea ei au primit şi bani sau celebrele pungi de făină zahăr sau sticle de ulei, care în general erau puse în plase roşii cu însemnele PSD. Aceste pungi erau atârnate în porţile localnicilor, în preajma alegerilor. Mitingul din 20 decembrie de la Timişoara a avut toate aceste ingredientele. Scena cu maşina de pâine din care se aruncă pâini către manifestanţi este semnificativă.
Acest miting a fost în aşa fel organizat încât pe de o parte să stârnească furia muncitorilor pentru numerele de morţi şi arestaţi din urmă cu 3 zile, exagerate de peste 1000 de ori la radio Europa Liberă. Apoi, muncitorilor li s-au dat asigurări că „revoluţia a învins”, că Timişoara nu se mai află sub jurisdicţia Bucureştiului, şi că nu vor fi reprimări ale manifestanţilor. Cu toate acestea, majoritatea a participat tăcută la acest miting de contestare a regimului. Doar în faţă erau undeva la 1500 de oameni agitaţi care strigau lozinci anti-regim. Unii autori susţin că ei s-au deplasat în noaptea următoare la Bucureşti. Ei ar fi fost cei care au început să se îmbrâncească după ce a început sunetul de mulţime înfuriată, emis din staţia de amplificare ascunsă într-o dubă a armatei în zona Hotel Athenee Pallace. Nu am găsit indicii pentru aşa ceva, însă acest scenariu este foarte plauzibil. La Timişoara cei mai mulţi muncitori au fost apolitici tăcuţi, nehotărâţi parcă în a protesta faţă de Ceauşescu şi de a-l aplauda, aşa cum făcuseră timp de decenii. Însă la Bucureşti muncitorii au rămas în continuare aplaudaci, iar ingineria sunetului doar i-a speriat pentru 5 minute. După ce au fost asiguraţi că nu li se va întâmpla nimic de dictatorul însuşi, ei şi-au continuat lozincile pro-regim, iar ingineria deturnării mitingului va fi eşuat. La Timişoara aşa ceva s-a făcut printr-un amplu proiect de dezinformare care a ţinut mai bine de 3 zile. Cu aceşti oameni s-a făcut circul politic şi înainte de 1989, dar mai ales după. Forte puţini dintre cei 70 000 – 80 000 de muncitori de la mitingul din 21 decembrie au înţeles că acel zgomot venit dinspre Calea Victoriei este parte a unei inginerii sociale. Iar cei care au înţeles ce s-a întâmplat n-au avut curaj, audienţă sau coerenţă pentru a ne comunica şi nouă, grosului societăţii ce a fost atunci. Aşa se face că eu am aflat de acea dubă abia prin 2018, la aproape 30 de ani de la producerea evenimentelor. La fel s-a întâmplat şi cu mulţimile pseudo-dizidente, instigate de minciunile de sute de mii de morţi şi apoi genocid produse de aparatul represiv, spuse întâi de radio Europa Liberă şi apoi preluate de posturile cu acoperire naţională radio România Actualităţi şi Televiziunea Română. TVR se numea în acele zile TVRL, adică Televiziunea Română Liberă. Această farsă atestă pe deplin dimensiunea falsei libertăţi aduse de noul regim după 1989.
Manipularea întregii naţiuni şi falsificarea istoriei
Prin ingineria socială din 1989 CIA a avut ambiţia de a reface ruşinea de la 23 august 1944, când România a întors armele împotriva aliatului de până atunci. E vina comunismului că a prezentat acest gest de laşitate colectivă drept unul de eroism. Însă am avut o scuză ca naţiune în însăşi dezinformarea internaţională ce a instigat Cel De-al Doilea Război Mondial, orchestrată de dinastiile Rockefeller şi Morgan, cu dedicaţie pentru gaşca Rothschild, după cum am arătat în detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Mulţi au căzut în acea capcană atunci, nu doar noi românii. Dar e vina capitalismului de a ne repune în aceeaşi situaţie istorică în 1989, practic reîntorcându-ne în 1944, bătându-şi joc de noi ca naţiune şi noi râzând de propria noastră neghiobie. Distraşi de amuzamentul general, nu am văzut că dintre noi încep să dispară oameni, vânaţi de sadicii ucigaşi capitalişti, precum s-a întâmplat cu Alexandra Măceşanu în 2019 . Nu am văzut cum totul se năruia în jurul nostru.
Şi iată cum inginerii dezinformării au reuşit să ne prostească ca pe ultimii prostovani, inclusiv pe mine! În primii ani de după 1990 în cercurile intelighenţiei independente internaţionale s-a vorbit de sindromul Timişoara. La pagina 61 din cartea sa „The Illusion of the End” Cambridge, Polity Press, 1994, Jean Baudrillard îl defineşte ca fiind:
„Este pur şi simplu adevărul (imoral) al ştirilor, al cărui scop [destinaţie] secret este să ne înşele despre real, dar şi să ne ilumineze ulterior despre ce este real.” *
În acei ani în care vestitul teoretician scria aceste cuvinte eu eram mult mai interesat de Baudrillard mai interesat de Baudrillard din perspectiva teoreticianului postmodernismului, nu atât a sociologiei şi politologiei, deşi aceste domenii nu sînt total separate. Deşi în mai vechea mea carte „Dinamica psihologiei abisale” am atins în treacăt rolul sistemelor sociale represive în geneza tulburărilor psihice, totuşi în acei ani nu aveam experienţa de viaţă în a înţelege această realitate socială concretă, în special pe cea a propriei ţări. Faptul că un teoretician de aiurea ar fi ştiut adevărul mai bine decât noi despre o realitate pe care am trăit-o pe viu, părea chiar fantezist. Dar de fapt ce trăiam noi fusese o iluzie, atent construită timp de aproape un deceniu de o armată de dezinformatori internaţionali. Am avut nevoie de o astfel de experienţă traumatică personală după cum am descris-o în articolul „Papagalul Chiri si relatia mea cu capitalismul” , pentru a mă trezi din acea iluzie despre capitalism, la fel cum Hume l-a trezit din somnul dogmatic pe Kant.
Perspectiva demagogistă şi chiar politologică n-a fost un ţel teoretic de urmărit pentru mine în acei ani. Dar am avut în această ţară oameni care erau specializaţi în aşa ceva, academicieni lingăi şi savanţi de carton aciuaţi după burse şi privilegii guvernamentale care umblau cu Baudrillard, Chomsky sau Foucault sub haină şi îi citau formal. Niciunul nu ne-a spus despre acest citat. Nimeni nu l-a tradus în româneşte şi nu l-a comentat. Nimeni din intelighenţia autohtonă nu i-a descris amploarea internaţională. Totul s-a făcut cu un control de tip cenzură clasică, prin persecutarea celor ce au văzut cu ochii lor adevărul la faţa locului, şi controlul prin pedepse şi recompense a intelectualilor, ce jucau rol de elite culturale. Articolul “Coroner: Romanian Massacre Never Happened” (tradus din engleză „Masacrul din România nu s-a întâmplat”) semnat de Joseph A. Reaves apărut în ziarul „Chicago Tribune” din data de în din data de 13 martie 1990, încă nu e accesibil românilor, după consacrata formulă „nu e valabil în locaţia dvs.”. De aceea românii n-au ştiut atunci despre această minciună, iar cei mai mulţi dintre ei încă nu ştiu că marea majoritate a morţilor din 1989 nu au fost protestatari anti-regim, ci morţi creaţi artificial pentru a da credibilitate hidoasei regii care avea loc atunci.
Nu-i de mirare că un ziar precum „Washington Post” făcea mişto în numărul din 14 ianuarie 1990 de credulitatea noastră naţională, exact după modelul descris de Baudrillard. Însă în acel moment România era cuprinsă de o campanie uriaşă dedezinformare pe care o voi descrie în capitolul 4 al acestei cărţi. Într-adevăr nu aveam atunci experienţă cu demagogii, şi îi credeam măcar bine intenţionaţi, precum fuseseră comuniştii. Dar orice popor are credulii ei, care sînt majoritari. Diferenţa o fac elitele, iar noi nu am avut nişte elite puternice, ci nişte mojici. Voci palide au protestat împotriva dictaturii capitaliste , şi am văzut ce jocuri au făcut de-alde Gheorghe Ursu şi Doina Cornea . În dictatura capitalistă absolut nici un teoretician de marcă nu a luat poziţie faţă de minciunile şi tragediile cu care capitalismul s-a instalat în România.
Am fost cu toţii orbiţi de ura faţă de comunism şi iată cum capitalismul a ajuns de 10 ori mai rău decât a fost comunismul! Iată cât de importantă este păstrarea judecăţii limpede faţă de persoane şi evenimente politice! Abia recent am putut vedea acest lucru, care din start s-a prezentat atât de clar, şi totuşi perceput deformat de ochelarii manipulării şi dezinformării spionajului civil. Psihanalişti şi jurişti, filosofi şi detectivi, profesionişti specializaţi în atenţia la detalii şi la interpretarea gândurilor umane, au fost făcuţi pe degete de această armată de escroci profesionişti ai informaţiei. Ce-i drept, era greu de acceptat ideea opusă celei oficiale, care într-un fel restaurează dictatura comunistă, după cum am arătat aici . Este imposibil de acceptat aşa ceva, deşi, sub aspect strict juridic, restauraţia ei urmează în mod natural principiul reparării prejudiciului, prin aducerea la starea iniţială înfăptuirii sale.
Ce-i drept, e mai uşor de făcut distincţia între fabulaţie şi realitate în cabinetul de psihanaliză, la spusele unui pacient nevrotic sau chiar din fotoliu, din cele scrise despre, făcute şi declarate de un pictor cu „creier de păsărică” . Când ai în faţă dezinformatori profesionişti e de două ori mai greu de aflat adevărul, pentru că ei te şi pun pe piste false, realist construite. Psihanaliza ca ştiinţă deschisă are doar 140 de ani. Dezinformarea se practică sistematic de 200 de ani şi cu resurse mult mai ample. Psihanaliza a fost făcută de banii unor clienţi ce fac parte din clasa mijlocie. Dezinformarea este unul dintre instrumentele tipice ale marilor dinastii care au construit capitalismul, alimentat cu bugete nelimitate.
Dintre toate aceste inginerii sociale din decembrie 1989 cea mai stringentă este cea a tentativei eşuate de a deturna mitingul lui Ceauşescu din 21 împotriva sa. Acest miting este mai mult decât o lupă asupra capitalismului. El este un eveniment vizibil cu ochiul liber asupra fraudei sociale a dictaturii capitaliste ascunse sub ambalajul fals al democraţiei. Spionajul civil apasă pe butoanele procentelor părţilor unei dezbateri publice prin inginerii sociale, dezinformare şi manipulare publică, în aşa fel încât ideile politice majoritare să pară minoritare şi invers, după acelaşi model despotic care s-a practicat şi în secolele şi mileniile trecute. Ideea de „democraţie”, total opusă dictaturii, aşa cu ne-o servesc apologeţii revoluţiei, este o mare farsă la fel ca însăşi ideea de revoluţie întâmplată în timpul războiului civil instigat în decembrie 1989. Despre toate acestea voi detalia în următorul capitol .
* original „'Timişoara syndrome'. It is simply the (immoral) truth of news, the secret purpose [destination] of which is to deceive us about the real, but also to undeceive us about the real.”
