Stabilirea gradului corect de represiune al armatei în Timişoara până în 22 decembrie 1989

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

2.1.2. Stabilirea gradului corect de represiune al armatei în Timişoara până în 22 decembrie 1989

După cum am menţionat deja în secţiunea anterioară, uriaşa majoritate a victimelor războiului civil până în 22 decembrie 1989, când soţii Ceauşescu au părăsit sediul CC al PCR şi au pierdut Puterea (nu c-ar fi avut-o de facto în zilele de până atunci), au autori necunoscuţi. La Timişoara, conform website-ul „portalulrevolutiei” , numărul celor ucişi cu autori cunoscuţi este de 6. . Maxim 7 (ca să mai aducem un pic de umor în acest context negru * ) . Aceştia sînt:

- Ianos Paris, ucis prin împuşcare de maiorul de miliţie Veverca Iosif;
- Leia Sorinel Daniel, ucis prin împuşcare de maiorul de miliţie Sucală Ion;
- Barbat Lepa, ucisă prin împuşcare de căpitanul de contrainformaţii Joiţoiu Vasile ;
- Belici Radian, ucis prin împuşcare de plutonierul major Buşilă Grigore;
- Nemţoc Vasile Marius, ucis prin împuşcare plutonierul major de miliţie Constantin Ţeghiu;
- Măriuţac Ioan. ucis prin împuşcare de plutonierul major miliţie Constantin Teghiu şi plutonierul de miliţie Dumitru Asaftei .

Al 7-lea ar putea fi Blîndu Mircea. El a fost împuşcat în zona Gara de Est de miliţianul Atomii Radu în timp ce l-ar fi prins la furat dintr-un magazin. Ce-i drept, nu se regăseşte în tabelul nominal cu eroii-martiri propuşi de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 pentru decretul prezidenţial nr. 1.379 din 12 decembrie 2006 , însă website-ul „portalulrevolutiei” îl dă ca găsit ulterior în groapa comuna din Cimitirul Săracilor. Familia a contestat acuzaţia de furt. Să zicem că probabilitatea e de 50/50 % , aşa că o să-l includ şi pe el în grupul celor ucişi cu autori identificaţi!

Pe lângă aceştia 6/7, website-ul „portalulrevolutiei” mai include alţi 12 daţi în mod înşelător ucişi sistematic de unităţi militare, după cum urmează în ordinea descrescătoare de la numărul de victime pe care le-ar fi produs:

UM 01024, Comandamentul Diviziei 18 Mecanizat

- Ferkel Şuteu Ştefan Alexandru
- Radu Constantin
- Aparaschivei Valentin
- Jugănaru Dumitru
- Apro Mihai
- Luca Rodica
- Lungu Cristina, faţă de care mi-am exprimat încă din documentar dubiul că ar fi existat, şi pe care încă nu mi l-am schimbat.

UM 01942 Divizia 34 Apărare Antiaeriană a Teritoriului

- Boţoc Luminiţa Florina
- Oteliţă Aurel
- Simicin Nicolae
- Pinzsoffer Georgeta

UM 01140 Regimentul Mecanizat Lugoj

- Motohon Silviu

Website-ul „portalulrevolutiei” dă doar 3, însă cercetare-memorialulrevolutiei1989 oferă nu mai puţin de 25 de unităţi militare care ar fi participat la represiune , fără însă a indica concret în ce anume a constat represiunea şi care sînt victimele pe care le-ar fi produs. Fiecare completează la nivel imaginar acest spaţiu gol în funcţie eficienţa pe care dezinformările oficiale o au asupra minţii sale. Eu, care am o viziune extrem de chestionabilă faţă datele autorităţilor, cred că niciuna din aceste unităţi militare n-a făcut-o sistematic. Dacă ar fi făcut-o, atunci s-ar fi terminat instantaneu cu revolta socială şi toţi manifestanţii ar fi fugit care încotro. După cum am argumentat în secţiunea anterioară, eventualii morţi împuşcaţi de militari s-au datorat unor accidente, nu unei represiuni sistematice.

Spre deosebire de cazul cu miliţienii identificaţi, website-ul „portalulrevolutiei” nu oferă vreun nume de militar care ar fi tras şi ucis protestatari, conform unor cercetări ulterioare specifice asupra gloanţelor. Expertiza balistică poate stabili din ce armă a fost tras un anumit glonţ, aşa că, dacă militarii ar fi făcut asta în mod sistematic, nu doar în Timişoara ci şi în restul localităţilor unde oamenii au murit împuşcaţi, s-ar fi putut afla autorii. Cei drept, pentru cei incineraţi la Bucureşti, dacă aşa ceva chiar a existat, acest lucru nu se mai putea face deoarece nu mai existau cadavrele. Dar nu toţi morţii de la Timişoara au fost incineraţi. Aceste ucideri au fost făcute de agenţi ai CIA, trăgători de elită care au avut arme cu lunetă inaccesibile publicului şi vom vedea într-o secţiune dedicată Sibiului că unul dintre ei chiar a fost împuşcat de un locotenent . Am căutat după numele acestor militari în web şi n-am găsit mare lucru în 3 zile. Această secretomanie privind o situaţie atât de gravă trebuie să ne crească gradul de alertă privind onestitatea autorităţilor în a spune adevărul faţă de importanta temă a războiului civil din decembrie 1989.

Singura referinţă pe care am găsit-o în acele 3 zile de căutări a fost nota 6 de subsol de la pagina 8 din cartea „Victimele revoluţiei : Timişoara – 1989” editată de Editura Memorialul Revoluţiei 1989, Timişoara 2011, autor Romeo Bălan. Aflăm aici despre „Martorii lt.col. Zeca Constantin şi col. Rotariu Constantin audiaţi în Dosarul 24/1991 al C.S.J.- Secţia militară la termenul din 01.08.1991”. Aceştia au fost comandanţii celor două Unităţi Militare presupuse că ar fi tras în manifestanţi şi ucis pe cei 7, respectiv 4 protestatari până în 22 decembrie în Timişoara, aşa cum i-am exemplificat mai sus. Aşadar, Bălan se referă ei nu ca inculpaţi, ci ca audiaţi ca martori. O astfel de situaţie lasă să se întrevadă lipsa elementară de probe împotriva lor.

După ce am publicat această secţiune, Marius Mioc mi-a transmis un mesaj cu un prim link cu un articol scris de el în 2013 despre un prim dosar, 243/1994 întocmit de Tribunalul Militar Teritorial, care a cercetat tema uciderilor celor de mai sus din zona Calea Lipovei. Acel mesaj conţinea şi un al doilea link către un al doilea dosar, 108/1996, cu acelaşi proces trimis spre rejudecare la Curtea Supremă de Justiţie, secţia militară, reluat 2 ani mai târziu, cu exact aceeaşi pricină şi acelaşi rezultat. Rejudecarea cauzei atestă gradul de disoluţie şi de dezinformare la care ju$tiţia se afla în acei ani în România, din care nu am ieşit nici la 30 de ani de atunci. Aceste dosare vizează 3 ofiţeri de rang înalt de la UM 01024 care au fost cercetaţi şi apoi achitaţi pentru omor deosebit de grav în urma acelor morţi şi răniri prin împuşcare. Aceşti ofiţeri sînt comandantul Rotariu Constantin, Lt. colonel Păun Ioan şi Lt. major Gheorghe. Cele două articole trimise de Marius Mioc conţin fotocopiile celor două şedinţe de achitare, respectiv sentinţa nr. 147 din 19.10.1994 al Tribunalului Militar Teritorial şi sentinţa nr. 200 din 16-11-1998 a Curţii Supreme de Justiţie. Dar niciunul dintre aceste documente nu oferă o referire la vreo probă balistică ce demonstrează că un anume glonţ a ucis o anume persoană, conform cu posibilităţile de cercetare ale expertizei balistice.

Sentinţa nr. 147 afirmă că militarii au tras şi ucis. La pagina 8 se spune că ar exista 5 volume cu material probator ce conţin interviuri, planşe, fotografii, etc. Mi-a sărit în ochi faptul că în loc de „expertiza balistică” ni se oferă formula „rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică”. Poate că aşa se numea pe atunci, însă din această expresie eu nu înţeleg clar că s-au extras gloanţele din corpul victimelor şi s-au stabilit din ce arme au fost trase. Prin urmare, din acest material nu reiese în mod cert că un anume militar a ucis un anume manifestant, aşa cum am văzut că există în cazul miliţienilor amintiţi la începutul acestei secţiuni.

Dar sentinţa nr. 200 din 16-11-1998 a dosarului 108/1996 spune că nu există probe pentru a dovedii că militarii de la UM 01024 ar fi tras. La pagina 4 din putem citi fără echivoc:

„b. Fapta nu este dovedită. Din întreg probatoriul existent la dosar nu reiese că cei răniţi sau decedaţi au fost împuşcaţi de către cadre militare, sau că s-ar fi tras măcar de către aceştia din interiorul unităţii.”

Dar, pe prima filă vedem scris de mână mai întâi faptul că s-ar fi făcut un apel, şi el respins, după care ar fi existat un recurs, care ar fi fost admis şi cei 3 au fost condamnaţi. Apoi ei au fost graţiaţi de Ion Iliescu prin decretul nr. 727 din 31 iulie 2002 publicat în Monitorul Oficial nr. 589 din 8 august 2002 . Nu există pe nicăieri hotărârea de admisibilitate a acelui recurs, ceea ce creează o importantă suspiciune că acest recurs ar fi putut fi fictiv, precum cele 12 persoane din grupul celor 42 (sau 40, 41, 43, sau 60, depinde de sursă) de incineraţi de la Cimitirul „Cenuşa” din Bucureşti, dacă nu operaţiunea „Trandafirul” chiar a existat.

Mi se pare foarte ciudat că, în loc să avem această hotărâre, pe copertă este scris cu pixul, de mână, faptul că se admite recursul pe o cu totul altă hotărâre. Nu aşa se face de către practica judiciară. Adăugirile ulterioare scrise cu pixul se fac atunci când menţionează lucruri ce ţin exclusiv de hotărâre nu de cauza judecată ce continuată ulterior prin alte căi de atac. Aşadar e nefiresc o astfel de precizare pe hotărârea de faţă, ceea ce mă duce cu gândul că această precizare ar putea fi o plantare de probe , prin care să forţeze dezinformarea publică cum că ar exista una sau mai multe probe balistice care să demonstreze că cei 3 ofiţeri ar fi tras şi ucis acele persoane.

Aşa ceva se mai întâmplă în judecarea unor cauze, atunci când apar probe noi. În cazul acesta nu poate fi vorba de aşa ceva pentru că expertiza balistică nu lasă loc de interpretare. Nu se poate ca nişte specialişti să fi demonstrat că gloanţele celor 3 au ucis oameni, iar apoi judecătorii să fi contrazis acel raport balistic, aşa cum se vede în aceste 2 hotărâri. Singura explicaţie pentru acel „recurs” ar putea fi faptul că, prin absurd la aproape 10 ani de la consumarea evenimentelor, ar fi apărut altă expertiză. Numai că ea se face în perioada imediat următoare consumării evenimentelor. În 10 ani nu se mai poate demonstra că gloanţele găsite în cadavre chiar ar fi ucis acele persoane, datorită putrezirii cadavrelor. Dar chiar şi dacă acest lucru s-ar întâmpla, prin absurd, atunci procesul s-ar relua conform cu noile probe, nu s-ar ataca hotărârile anterioare. Aşadar aceste adăugiri de mână e foarte probabil să fie plantare de probe. Ştiindu-se nevinovaţi, cei 3 puteau acţiona la CEDO statul român, şi acolo e un pic mai greu de manufacturat astfel de documente. Prin urmare, Iliescu i-a graţiat după cum am văzut mai sus, întreţinând astfel iluzia falsă că în acest probatoriu ar exista o expertiză balistică ce ar demonstra indubitabil că cei 3 ofiţeri ar fi ucis manifestanţi.

În acel prim articol trimis de Marius Mioc nu există vreo cale digitală de acces la aceste 5 volume cu material probator menţionat în sentinţa nr. 147 din 19.10.1994 a Tribunalului Militar Teritorial. Aproape inutil de precizat că Tribunalului Militar Teritorial nu mi-ar mie da accesul la aceste volume cu probatoriul, nefiind parte în aceste dosare. Din acest motiv îmi păstrez circumspecţia faţă de cele afirmate în această sentinţă, pe baza lipsei de dovezi palpabile venite din partea autorităţilor unui stat mafiot precum cel din România.

După zeci de ani de „Memorialul Durerii”, cu detalii foarte amănunţite despre crimele comunismului, unele chiar stringent falsificate, după cum am arătat în cazul grevei muncitorilor de la uzina „Steagul Roşu” din Braşov, , cum de nu s-a putut face acelaşi lucru şi cu aceşti oameni despre care s-a făcut acel rechizitoriu? De ce nu s-a făcut o serie de documentare detaliate cu mărturii ale lor, în contextul foamei de informaţie pe această temă care a ţinut foarte mult timp?

Există două răspunsuri la această întrebare: fie întreaga tragedie din Calea Lipovei a fost instigată de astfel de infiltraţi, iar acest lucru se vede direct din probatoriu, fie întreg probatoriul este plantare de probe. În primul caz s-a obturat accesul opiniei publice la probatoriu, pentru că dovezile convergeau direct către instigare la război civil, şi atunci întreaga operaţiune ar fi fost compromisă. În cel de-al doilea caz, probatoriul este fictiv, iar jurnaliştii ar fi putut găsi lipsă de concordanţă între nume şi persoane reale, ca şi mine, după cum voi detalia în secţiunea următoare. În ambele cazuri s-a făcut un rezumat credibil, dar care pe mine nu mă convinge.

Apoi, la pagina 10 vedem o ciudată acuzaţie de genocid pentru cei trei ofiţeri. E lesne de întrevăzut că această acuzaţie de fapt o continuă pe cea adusă şi lui Ceauşescu la procesul contrafăcut de la Târgovişte despre care am descris în secţiunea anterioară. Aşa ceva este absurd faţă de amploarea redusă a tragediei din decembrie 1989. Această acuzaţie a fost aplicarea în plan faptic a minciunilor lansate de radio Europa Liberă privind „sutele de mii de victime” ale regimului. Am arătat în secţiunea anterioară faptul că genocidul înseamnă „distrugerea sistematică a unui „grup naţional, rasial, etnic sau politic.” conform dexonline . Aşadar vedem semnele unei evidente plantare de probe.

Total nefiresc în această sentinţă este absenţa punctului de vedere al părţii acuzate, justificarea cumva a acţiunilor deosebit de grave de care cei 3 erau învinuiţi. La pagina 9 se spune doar că apărarea acceptă învinuirile. Ce-i drept, la 4 ani de la măsluirea acelui infam proces se poate constata o evoluţie notabilă a modului în care se făcea ju$tiţie în România; avocaţii nu-şi mai acuzau în plus clienţii, ci doar acceptau fără răspuns acuzaţiile…

Însă chiar şi această sentinţă nr. 147 se termină cu achitarea inculpaţilor, ceea ce o arată inconsistentă cu cele sugerate. Am bănuiala că acel potop de acuzaţii a fost o manufacturare în acte pentru a întreţine iluzia servită opiniei publice că armata ar fi reprimat revoluţionarii, după modelul clasic, care până la urmă ar fi învins. Ar fi fost pentru prima dată când aşa ceva s-ar fi întâmplat în istorie. N-am găsit până acum vreun militar din aceste unităţi condamnat, şi mă îndoiesc că ar exista în urma unor probe acceptabile în sistemul judiciar. Militarii nu aveau nici un motiv să tragă în manifestanţii anti-regim pentru că în primul rând o astfel de operaţiune nu era de competenţa lor, iar apoi pentru că nu doreau să-şi asume riscurile unor condamnări ulterioare, în cazul picării regimului.

Aici ştiu replica adepţilor ideilor oficiale cum că „gaşca lui Iliescu” ar fi venit şi a sustras din probe, ar fi împiedicat recoltarea gloanţelor din cadavre, ar fi schimbat procurorii şi alte astfel de bazaconii. Acestea sînt „teorii ale conspiraţiei” dezinformaţionale menite să le camufleze pe cele adevărate privind marile inginerii sociale ale spionajului civil occidental, respectiv atacul de la Pearl Harbor şi cel asupra turnurilor de la World Trade Center din 2001 . Din păcate, inclusiv unul dintre eroii aflării adevărului faţă de evenimentele din decembrie 1989, Grigore Cartianu, respinge argumentele coerente cu privire la autosabotaj în aceste cazuri. Dar, în mod asimetric, el acceptă acele elucubraţii fanteziste despre cum ar fi ordonat Iliescu muşamalizarea cercetărilor pentru identificarea autorilor crimelor nu doar de la Timişoara, ci din toată ţara, idei care seamănă uluitor cu cele ale justificării pământului plat.

Astfel de metode există, într-adevăr, însă nu le pot face demagogii , ci sînt practici ale spionajului civil, după cum am arătat în detaliu într-un sub-subcapitol din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” pe care o public pe platforma Concept . Toate aceste manevre se fac fie cu oameni manipulaţi, care nu înţeleg amploarea faptelor lor, fie cu ofiţeri de informaţii care sînt obligaţi de însuşi statutul profesiei spre a păstra secretul misiunii. De aceea spionajul civil se cheamă eufemistic „Servicii secrete”. Demagogii mai fac şi ei unele găinării ce seamănă a produs de spionaj civil în scop de manipulare a opiniei publice, dar nu de asemenea amploare precum alterarea probelor ce indică autorii crimelor din decembrie 1989 .

Nu am nici un dubiu că spionajul civil a dorit să înfiereze armata împotriva populaţiei. De fapt indicativul „Radu cel Frumos” a avut exact acest rol de creare artificială a unei stări de panică între militari, care să ducă la uciderea manifestanţilor. După cum am arătat în secţiunea precedentă, această alarmă a paralizat activitatea scutierilor, special antrenaţi pentru dispersarea cu pagube minime a protestelor de stradă. Perspectiva unui război de gherilă cu trupe deghizate în civil i-au anihilat pe scutieri. În acest context Armata trebuia să iasă, dar care nu avea antrenament şi instrumente de luptă împotriva protestatarilor neînarmaţi, ci asupra unei forţe similare. Minciunile de la radio Europa Liberă despre miile de morţi, sau chiar zvonurile răspândite în anturajul unora, au creat în rândurile naivilor instigaţi o stare de furie la adresa armatei. Aflăm de la pagina 22 din sentinţa nr. 147 din 19.10.1994 a Tribunalului Militar Teritorial, că un grup de protestatari ar fi plecat dinspre Piaţa Operei spre Calea Lipovei până când au ajuns în faţa UM 01024 unde unii au început acţiuni instigatoare la adresa militarilor.

La pagina 4 a şedinţei din 17-10-1994 din dosarul nr. 243/1994 existent în primul articol al lui Marius Mioc se spune că unii ofiţeri ar fi fost atacaţi de manifestanţi şi că ar fi existat o „tentativă de penetrare a UM 01024”. Acest lucru se regăseşte ceva mai detaliat şi cu trimiteri către 5 volume de probatoriu la pagina 25. Se spune aici că unii manifestanţi au vrut să pătrundă în interiorul unităţii şi au aruncat cu obiecte contondente în militari.

Ce-i drept, o astfel de situaţie pare plauzibilă în contextul instigării generale a revoltei şi represiunii: agenţii CIA infiltraţi puteau să provoace militarii şi apoi să se retragă, lăsându-i pe protestatarii autentici pradă împuşcăturilor. Apoi agenţii CIA s-au infiltrat între militarii înşişi şi au tras în numele lor, după cum auzim din declaraţiile de la minutul 02:57 din documentarul meu. Aşa ceva s-a întâmplat la un nivel mai moderat cu infiltraţii în protestele post-decembriste, după cum am arătat în detaliu în documentarul meu „Diversioniştii”  . Dar, la fel ca şi în cazul obiectivului iniţial de instigare a unui război între România şi Ungaria sau România şi Iugoslavia, nici acesta nu a putut fi atins. El a reuşit abia câţiva ani mai târziu prin instigarea etnicilor iugoslavi unii împotriva altora şi generarea cumplitelor războaie iugoslave.

Era mult mai simplu pentru spionajul civil să creeze el însuşi uciderile şi să le pună ulterior în cârca armatei, după cum s-a şi întâmplat, decât să şteargă apoi urmele prin alterare şi plantare de probe. Ca plan general, spionajul civil a intenţionat o instigare a unui război civil mult mai amplu între armată şi populaţia civilă, aşa cum s-a întâmplat în instigarea războiului civil sirian început în 2011, a genocidului din Ruanda sau a războaielor iugoslave din anii 1992-1999. Dar, ghinionul a fost şi acela că armata n-a vrut să tragă în manifestanţi, după cum nici aceştia nu au devenit agresivi faţă de armată, în ciuda minciunilor transmise de radio Europa Liberă despre victimele pe care le-ar fi produs. Am arătat în secţiunea precedentă că în 21 decembrie numărul lor era mincinos dat ca 4000. Putem intui, în acord cu minciuna în crescendo dinspre 4000 la genocid spusă chiar în acea emisiune, că în 16-17 decembrie radio Europa Liberă dădea un număr de undeva în jur de 1000. Acest număr este confirmat de un ascultător de Europa Liberă care s-a confesat lui Marius Mioc în data de 21 decembrie, după cum putem citi la pagina 60 din cartea sa „Revoluţia romană explicată pentru toţi”. Aşa se explică huiduielile manifestanţilor faţă parada militară de atunci. Însă aceste minciuni despre victime n-au fost suficiente pentru a provoca o revoltă în masă aşa cum spionajul civil a sperat. Şi atunci agenţii săi au trebuit să coboare în stradă să facă munca de jos şi să lărgească numărul manifestanţilor.

După cum tot arătat pe parcursul documentarului meu „Eroii au murit.1899. CIA”, între manifestanţi erau infiltraţi o mulţime de agenţi ai spionajului civil care îi instigau pe dizidenţii autentici să devină cât mai radicali. În acel moment interesul spionajului civil nu mai dorea ca armata să tragă, pentru că astfel şi-ar fi ucis indirect proprii oameni. La minutul 19.45 din acest video putem vedea cum un ofiţer declară că în data de 17 decembrie armata a fost trimisă cu muniţie de manevră la Timişoara , fără ca vreun coleg de-al lui să-l contrazică. Într-o altă secţiune a acestei cărţi am oferit exemplul cu tinerele care introduceau flori în ţevile armelor soldaţilor, special pentru a-i bine dispune şi a-i manipula să nu tragă. Dincolo de asta, spionajul civil nu dorea ca armata să tragă pentru că ar fi speriat protestatarii şi atunci s-ar fi terminat cu însăşi ideea de „revoluţie”, care se manufactura în acele zile. Uciderile trebuiau făcute nu în spiritul reprimării eficiente, ci în sensul selectării fie a neutrilor politici, fie ghinioniştilor care treceau prin zonă, fie a fidelilor regimului, şi apoi date ca exemple de victime ale falsului stalinism a dictaturii lui Ceauşescu.

Acuzaţia de represiune armată fără date concrete fie exclusiv la adresa armatei, eventual şi a miliţiei, pentru ce s-a întâmplat la Timişoara este un mod primitiv de a face justiţie. Am mai spus despre cum eu însumi am acuzat armata pentru crimele din 1989**, fără să ştiu însă de amploarea spionajului civil. Majoritatea dintre noi am făcut-o, aşa cum a fost planul spionajului civil însuşi, care se înscrie în tehnica de dezinformare de tipul externalizării, pe care am descris-o în „Manifestul societăţii automatiste” . Dar, odată ce aflăm că există o a treia instituţie represivă, pe lângă armată şi poliţie/miliţie, mult mai letală decât acestea, respectiv spionajul civil, e natural să deducem că şi ea a fost activă în tragedia din decembrie 1989. De fapt ea a fost cea mai activă, uneltind totul din culise. Pe lângă cazurile dovedite de implicare a celor două instituţii represive, restul de crime le-au făcut agenţii dubli sau tripli CIA-KGB sau CIA-GRU. Declaraţia infiltrării acestor agenţi în unităţile militare, aşa cum o auzim de la ofiţerul deja citat mai sus la minutul 23.55 şi apoi exprimată detaliat la 25.34, pe care am inserat-o şi eu la minutul 02:57 din documentarul meu, împreună cu altele similare, atestă în ce mod această inginerie socială scabroasă a fost planificată şi realizată . Acest ofiţer făcea parte dintr-un grup mai mare de ofiţeri ai armatei ce au protestat faţă de numirea a generalului în rezervă Nicolae Militaru în funcţia de Ministru al Apărării. Toţi ofiţerii de rang înalt ştiau că el fusese trecut pe linie moartă după ce fusese dovedit agent GRU.

Acuzaţia implicită a lui Militaru, ascunsă subtil în forma celebrului mesaj imperativ „Opriţi măcelul!”, este una falsă, cu conotaţii mult mai complexe decât pot conţine cele două cuvinte luate separat . El s-a prezentat ca un oficial al armatei ce părea că acuză aproape toată armata română din interior, în deplinătate cunoştinţă de cauză. Enumerarea principalilor comandanţi de armate zonale din ţară înainte de acel mesaj imperativ „Opriţi măcelul!”, pe baza unor simple bănuieli, este un produs complex de manipulare în masă, fără valoare juridică. În realitate, după cum vedem, nici un ucis înainte de 22 decembrie n-a putut fi justificat ca fiind un act de represiune sistematică şi asumată de armată la Timişoara. Nu exclud uciderile produse de gloanţe trase din armele militarilor la întâmplare. Dar asta nu este o măsură sistematică de represiune, aşa cum o spune subliminal mesajul imperativ „Opriţi măcelul!” al lui Militaru, şi în niciun caz la dimensiunea datelor mincinoase oferite de radio Europa Liberă descrise detaliat în secţiunea anterioară.

În acest context, oricât de mult aş detesta armata, trebuie să admit că dacă a fost atacată atunci reacţia militarilor de răspuns cu gloanţe nu poate fi incriminată. Ar putea fi acuzată de răspuns disproporţionat, dar şi acesta justificabil în contextul alarmei „Radu cel Frumos”, care avertiza mincinos despre invadarea României de armata unei ţări vecine. Dacă te duci să ataci leul sau un mafiot notoriu, te poţi aştepta la răspunsuri disproporţionate. Armata este represivă prin însuşi statutul ei, dar în decembrie 1989 în Timişoara, şi în Calea Lipovei în particular, ea nu a fost mai represivă decât e în general. Dar e falsă ideea cum că ea ar fi încercat să înece în sânge o revoltă populară, deşi aşa armatele au tot făcut în istorie. Cea din 1989 era mai evoluată faţă de acest model clasic, în acord cu forma industrialistă a armatei române de atunci, conform cu însuşi nivelul social al societăţii româneşti din acea perioadă.

Şi chiar dacă expertiza balistică ar demonstra fără tăgadă că cei 7 morţi ar fi fost cauzaţi de cei trei ofiţeri, totuşi ei nu ar fi reprezentativi pentru modul în care a acţionat armata în acele zile. Un astfel de episod ar fi un simplu accident în noianul de neutralitate pe care armata l-a arătat faţă de manifestanţi înainte de debarcarea lui Ceauşescu din 22 decembrie. După aceea, armata a primit liber la vânătoare de oameni, pentru a îngroşa cât mai mult numărul victimelor dar şi pentru a fi folosită pentru tampon în ascunderea crimelor făcute de spionajul civil coordonat de CIA. Din păcate, destui sadici din armată au ucis după 22 decembrie, după cum vedem în cazul Marian Pârvu, împuşcat de plăcere de astfel de militari, aşa cum l-am inserat şi eu la ora 02:49 în documentarul meu. O să descriu într-o secţiune ulterioară şi cazul Cluj, o altă făcătură.

În următoarea secţiune voi descrie câteva nume care foarte probabil sînt fictive pentru a îngroşa numărul victimelor de dinainte de 22 decembrie de la Timişoara, şi a da un aspect mai realist minciunilor de la acest infam post de radio .

* Pentru cei ce nu ştiu gluma involuntară de situaţie, merită repostarea celebrului dialog

** În mod normal aş sacrifica arta de dragul adevărului şi mi-aş renega proiectul „Armata e gunoi”. Chiar dacă nu mai acuz armata aşa cum am făcut-o în prima decadă a secolului 21, totuşi spionajul civil este o formă avansată (în sens negativ) al armatei (clasice). Acesta utilizează armele armatei şi are grade precum armata. În această secţiune am arătat că spionajul civil îşi are originea în cel militar , aşadar spionajul este o formă de armată, mult mai oribilă decât aceasta, în aşa fel încât, în comparaţie cu el, după cum vedem, armata clasică pare chiar inocentă. „Armata e gunoi” cuprinde şi spionajul civil, de fapt se referă în special la acesta, insinuând exact acest aspect al uneltirii din culise al crimelor. Armata clasică nu a atins acest nivel de degradare, însă l-a avut în potenţialitate. De aceea n-am să retractez vechiul meu proiect artistic nici sub aspectul ştiinţific, deşi scuz armata de crimele din 1989.

Gabriel Baldovin