Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
3. Capitolul 3. NOMINALIZAREA SOCIOLOGICO-ISTORICĂ A TRAGEDIEI DIN DECEMBRIE 1989
Cea mai mare minciună pe care istoria oficială a consemnat-o până acum faţă de tragedia din decembrie 1989, are aspect de dezinformare. Ea se referă la faptul că regimul Ceauşescu ar fi picat la presiunea populară. Cei care aflaseră de minciunile despre miile şi chiar „sutele de mii de victime" date de radio Europa Liberă nu erau dispuşi să protesteze deoarece era speriaţi de posibilitatea ca aceste zvonuri să fie reale. Dar cei mai mulţi români nu ascultau radio Europa Liberă, aşa cum dictatura capitalistă a minţit în tone de maculatură în aceşti 35 de ani de îndobitocire naţională. Însă o minoritate de dizidenţi anticomunişti au lansat în cele 5 zile numeroase zvonuri auzite la acel infam post de radio şi au atras atenţia majorităţii. Rezultatul este că, deşi oameni creduli erau oripilaţi de aceste informaţii, totuşi doar idealiştii erau dispuşi să iasă în stradă şi să protesteze. Lunetiştii CIA au trecut apoi la vânarea lor în case, după modelul Constantin Ciobanu de la Timişoara, despre care am relatat la ora 02.52 în propriul meu documentar şi pe care l-am detaliat cu mai multe exemple din Sibiu şi Bucureşti . Aceste practici au avut rolul „mânării turmei” afară din case în stradă, să protesteze împotriva regimului, căruia i s-a făcut imagine de responsabil pentru acele crime.
Deşi istoria de până acum a consemnat că regimul Ceauşescu ar fi picat la presiunea populară, de fapt poporul însuşi a fost presat să iasă şi să protesteze împotriva sa. Şi la Timişoara, dar mai ales la Bucureşti, oamenii au fost vânaţi în propriile locuinţe de lunetişti, agenţi locali recrutaţi anterior de CIA. Populaţia a crezut în masă că aceste comportamente se datorează regimului care „cu ultimele zvâcniri” ar fi încercat să împrăştie demonstranţii … afară din propriile case. Am arătat într-o secţiune anterioară faptul că sunt foarte multe dubii că cei 39 de morţi daţi în 21 decembrie la Bucureşti în zona Intercontinental ar fi fost împuşcaţi atunci şi acolo . E foarte probabil ca ei să fi fost ucişi ulterior şi apoi mutaţi „din pix” pe 21. Am arătat că aşa ceva este foarte probabil să se fi întâmplat şi la Cluj . Regăsim în aceste acte de dezinformare publică modelul rocadei diagnosticului secundar COVID-19 în cel primar cu boli terminale, aşa cum s-a văzut în zilele noastre pentru a supradimensiona panica faţă de periculozitatea virusului SARS-COV-2.
Consultarea ordonanţei de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014 , care reia datele din dosarul nr. 97/P/1990, arată că represiunea asupra manifestanţilor a avut loc exact după 22 decembrie, după ce Ceauşescu fusese înlăturat. Până atunci spionajul civil a adus fete arătoase spre a pune flori militarilor în arme spre a-i îmbuna să nu folosească arma împotriva demonstranţilor, în majoritate agenţi CIA infiltraţi. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, atunci locul s-ar fi eliberat de manifestanţi iar mistificarea revoltei populare şi a revoluţiei ar fi fost imposibil de manufacturat . După 22 în mulţi a încolţit ideea demagogismului şi au vrut să se afirme în faţa poporului cu planuri de instituţii şi partide. Ei au fost într-adevăr reprimaţi de lunetişti la fostul sediu al Comitetului Central sau la Televiziune. Pentru aceste crime s-a dat apoi vina pe regimul Ceauşescu.
Ceauşescu a fost abandonat de apropiaţi prin ameninţarea cu împuşcarea, după exemplul generalului Milea . Liniile telefonice i-au fost tăiate şi cineva l-a convins să meargă la un alt centru de comandă. Oficial s-a spune că acel cineva ar fi fost Generalul Stănculescu. Nu contează atât de mult cine a făcut-o. Cert este că Nicolae Ceauşescu a fost manipulat spre a pleca din sediul CC spre a putea controla mai eficient evenimentele care aveau loc. Mărturiile despre aventurile sale în jurul oraşului Târgovişte au venit în majoritate de la agenţi CIA deghizaţi în civili , care s-a întâmplat să treacă pe acolo. Majoritatea acelor dialoguri redate în mai multe cărţi sînt ficţiuni dezinformaţionale. Însă există unul care e foarte probabil real şi este relatat de doctorul Nicolae Decă, după cum citim la pagina 27 din volumul „Mistificare, limbaj de lemn şi ucigaşi” coordonat de Gino Rado:
„Ceauşescu mi-a spus: A fost lovitură de stat! Pauză între noi... la un moment dat, după ce am mers aşa, să zic vreo 100 de metri, el se întoarce către mine şi îmi spune: Mergem să organizăm rezistenţa. Io am tăcut, el a tăcut, el se uită la mine insistent şi mă întreabă: Vii cu noi?”
Însă CIA i-a manufacturat lui Ceauşescu imaginea de fugar de furia mulţimii . Înlăturarea sa este un subiect de polemică în opinia publică; cei mai mulţi cred că el a fost înlăturat printr-o lovitură de stat, urmaţi de cei care cred că picarea lui s-ar fi datorat unei revolte populare şi/sau revoluţii. De fapt nu a fost niciuna nici alta, ci un război civil instigat, cu scop de extindere a spaţiului capitalist, după cum am argumentat în documentar şi voi detalia mai târziu în această carte. În următoarele secţiuni voi analiza fiecare dintre aceste două variante.
3.1. Tragedia din decembrie 1989 nu a fost o lovitură de palat/ lovitură de stat
Lovitură de palat/ lovitură de stat, revoluţie
Înlocuirea legală unui lider politic se face fie datorită unor prevederi legislative (precum mandatul de 4 ani şi limitarea numărului de mandate a preşedintelui în SUA) sau urmare a decesului său natural. Numirea unui nou lider se face fie prin vot, fie prin tragere la sorţi, fie prin moştenire. Tentativa de destituire ilegală a şefului de stat/monarhului de către popor se cheamă revoltă populară sau răscoală. Dacă în urma evenimentelor se schimbă sistemul social, fiind înlocuit cu unul mult mai evoluat, atunci asta se cheamă revoluţie, un lucru mai rar în istorie. Dacă destituirea şefului de stat/monarhului este ilegală şi se face de către un membru sau un grup de membrii al/ ai guvernului sau parlamentului, atunci evenimentul este numit de către unii „lovitură de palat”. Atunci când acesta este înlocuit de către un grup care nu face parte din guvern sau parlament, asta înseamnă lovitură de stat. Lovitura de stat este dată de armată, o parte din ea sau facţiuni paramilitare diverse, care preiau puterea prin forţă.
Există unele viziuni care extind noţiunea de lovitură de stat şi spre cea a loviturii de palat, printre care şi eu. Dar nu e cazul acum spre a intra în dezbateri complexe şi argumentări lungi. Cititorul îşi poate face o idee despre diferenţa şi asemănarea dintre cele două noţiuni prin câteva exemple. Cel mai apropiat exemplu de noi, atât temporal cât şi spaţial, este lovitura de palat din 15 noiembrie 1989 asupra preşedintelui comunist bulgar Todor Jivkov, condusă de către ministrul său de externe de aproape 40 de ani, Petăr Mladenov. Avem şi noi în România o celebră lovitură de palat (şi ea apreciată de mulţi ca fiind una de stat) respectiv arestarea mareşalului Ion Antonescu de către regele Mihai la 23 august 1944, odată cu interesul întregii naţiuni de abandonare a alianţei cu Germania nazistă*. În contrapondere, presupusa lovitură de stat dată de generalul Stănculescu sau de Iliescu lui Ceauşescu s-ar justifica astfel pentru că niciunul dintre cei doi nu făceau parte nici din Guvern nici din Parlament (numit pe atunci „Marea Adunare Naţională”).
Sînt destui teoreticieni, la care ader şi eu, care nu acceptă existenţa separată a unei lovituri de palat, şi o includ în noţiunea mai largă a loviturii de stat. Lovitura de stat militară ar fi cealaltă diviziune a loviturii de stat, ca lovitură de stat externă, spre deosebire de lovitura de palat care e una internă, venită din rândurile eşalonului 2 de Putere. Lovitura de palat/de stat, dar şi revoluţia, se întâmplă atunci când politicile liderului politic nu mai sînt acceptate de majoritatea politicienilor de rangul 2 din eşalonul Puterii dar şi de majoritatea cetăţenilor fără funcţii administrative în stat, adică ceea ce se cheamă „popor”. Există lovituri de stat sau de palat date însă şi în defavoarea sprijinului majorităţii populaţiei, în special în ţările lumii a treia. În ţările civilizate tentativa de a nesocoti voinţa populară poate duce la eşecul loviturii de stat/palat pe termen lung. Este ceea ce s-a întâmplat cu lovitura de stat iniţial reuşită împotriva preşedintelui francez Charles de Gaulle în 1961. Populaţia s-a revoltat pe străzi pentru că participase înainte la un referendum în care votase invers intenţiilor puciştilor. Deşi lovitura de stat iniţial a reuşit, poporul a invalidat-o în câteva zile.
Dacă cetăţenii fără funcţii administrative sau militare au rolul cel mai important în înlăturarea şefului statului, şi propun un sistem politico-administrativ mai evoluat, atunci evenimentul politic se cheamă „revoluţie”. Putem încă de pe acum întrevedea deznodământul următoarei secţiuni, care va analiza diferenţa dintre revoluţie şi tragedia din 1989, în lumina spusă deja până acum; poporul a avut rol minor, decorativ, în întreaga mascaradă. Dimpotrivă, acuzaţia de intenţie de a produce o lovitură de stat adusă de către vechiul lider PSD pentru protestatarii de la 10 august 2018 a fost o dezinformare, aşa cum am argumentat la acea vreme în acest vlogul meu „Lovitura de stat, Lovitura de palat, Rascoala si Revolutie” . Deşi protestul de la 10 august a fost stimulat, totuşi nicio instituţie precum Armata, Parlamentul sau Guvernul nu a făcut nimic pentru înlăturarea lui Liviu Dragnea, care oricum nu era preşedinte al României (şef de stat), iar ultimele două instituţii erau controlate de PSD, al cărui preşedinte era. Ceva de genul acesta s-a întâmplat şi cu ideea de lovitură de palat/de stat în decembrie 1989, şi voi reveni mai jos la ea cu detalii.
Lovitura de palat/de stat se face fără concursul poporului, care asistă pasiv la evenimente, sau se implică în ele într-o măsură redusă. Poporul însuşi şi-a retras sprijinul pentru Antonescu, odată ce războiul luase o cotitură majoră, şi URSS trecuse la contraofensivă. De aceea mulţi văd evenimentul de la 23 august 1944 ca pe o lovitură de stat şi nu ca pe una de palat (pentru cazul în care acceptă diviziunea de care vorbeam mai sus). Acest fapt este în drept adevărat deoarece regele Mihai nu era tocmai rege atunci în documente; Carol al 2-lea renunţase la putere în favoarea mareşalului Antonescu, astfel România devenind un fel de dictatură militară dintr-una regală. Totuşi există argumente şi pentru ideea contrară; în fapt, renunţarea la tron de către Carol al 2-lea nu însemna automat şi sfârşitul monarhiei; deci, pe de altă parte, cumva regele Mihai era moştenitorul de fapt şi de drept al tronului.
Ne putem imagina că, fiind şi foarte tânăr, Regele Mihai nu ar fi putut să dea această lovitură de palat de unul singur, fără sprijinul capilor partidelor politice de atunci. Ordinul de arestare pe care el l-a dat putea fi şi revocat dar putea fi şi încălcat dacă acestea s-ar fi opus. Antonescu putea fi înlăturat în mod legal după acelaşi model al reintrării în vigoare a Parlamentului (numit atunci „Reprezentanţa Naţională”) odată cu renunţarea la tron a lui Carol al 2-lea. Partidele politice puteau decide direct şi legal destituirea mareşalului Antonescu. Însă încrederea populaţiei în ele era foarte mică iar regele a fost folosit pentru a îndeplini această formalitate într-un mod cât mai credibil pentru opinia publică.
O altă instituţie care l-a susţinut pe regele Mihai să dea o lovitură de stat (de palat) împotriva lui Antonescu a fost însăşi Armata, deşi dictatorul venea chiar din rândurile ei. Dar măsurile luate de el se dovediseră până la urmă a fi împotriva propriei sale bresle. Armata risca o înfrângere ruşinoasă alături de Germania. Probabil că ea ar fi dat singură o lovitură de stat dacă la guvernare s-ar fi aflat Carol al 2-lea. Dimpotrivă, o lovitură de stat dată unui mareşal ar fi putut fi interpretată ca nesupunere în faţa ordinelor. Aşa că până la urmă lovitura de stat a fost dată de regele Mihai, sub tutela liderilor partidelor politice. Dar acesta a avut o funcţie decorativă, precum însăşi monarhia în statul de drept, şi chiar şi instituţiile mai progresiste precum preşedinţia; dacă există un fond legislativ care reglementează raporturile dintre instituţii, atunci nu mai e nevoie de un lider politic care să ia decizii deoarece acestea există în potenţial în aceste prevederi legale.
Lovitura de stat/palat dată împotriva lui Antonescu a fost susţinută de eşalonul 2 de putere şi acceptată de popor. Dar acesta nu a organizat vreo manifestaţie în favoarea sau împotriva sa. Poporul a fost pasiv în acele evenimente. Ea s-a datorat exclusiv schimbărilor radicale ale datelor de pe front care au dus la schimbări radicale în opţiunile politice ale politicienilor şi poporului însuşi. În 1989 aşa ceva nu a existat pentru a duce la o astfel de schimbare în atitudinea poporului sau chiar a instituţiilor represive. La congresul al XIII-lea al PCR ce se desfăşurase cu o lună în urmă nu a existat nici cel mai mic semn de rebeliune împotriva lui Ceauşescu. A existat doar campania scutului anti-rachetă lansată de preşedintele Reagan în 1983, despre care am relatat la minutul 45 din documentar. Însă această campanie nu era destinată omului simplu, ci politicienilor de rang înalt şi acelor spioni din KGB care se pricepeau cu adevărat la spionaj. Pentru sovieticul simplu, anunţul lui Reagan nu însemna nimic: el ştia că URSS nu va iniţia un război împotriva SUA, aşa că acest proiect îi lăsa rece. Pezentat ca o armă defensivă, scutul anti-rachetă nu producea disconfort omului simplu, care nu înţelegea că un astfel de proiect putea fi convertit într-o armă ofensivă. Foarte puţini dintre politicienii români au înţeles dimensiunea acestei ameninţări lansată de CIA prin Reagan în formă defensivă, şi cu atât mai puţin omul simplu. Tema scutului anti-rachetă nu a adus nicio schimbare în instituţiile represive din România. România a susţinut politica de dezarmare internaţională în acelaşi fel precum încă de pe tipul crizei rachetelor din Cuba.
Nimeni din eşalonul 2 de putere nu a iniţiat o lovitură de palat în decembrie 1989
Dar cei mai importanţi piloni din Securitate erau deja agenţi dubli sau tripli CIA/KGB şi au reacţionat tacit la această schimbare prin ordine din afară. Ei au început să saboteze regimul din interior, culminând cu haosul din 1989. Principala lor instigare împotriva regimului până atunci a fost reducerea nejustificată a salariilor la unii muncitori de la fabrica „Steagul Roşu” din Braşov. Această manevră a fost urmată de greva acestora dar nu a dus la rupturi în eşalonul doi de putere sau în instituţiile represive. Acelaşi rezultat s-a avut şi în cazul opririi totale a căldurii şi apei calde la căminele studenţeşti de la Iaşi în plină iarnă. Această măsură a dus de asemenea la o revoltă a acestora, dar rămasă la nivel de revendicări. Iată că înainte de 1989 nu existau premisele nici ale unei lovituri de stat şi nici a unei revolte populare. De aceea CIA a trecut la un alt nivel de instigare în decembrie 1989, aşa cum l-am descris în detaliu în capitolul precedent.
Dacă acţiunea ilegală de demitere a şefului de stat conduce la uciderea sa, atunci ea devine atentat/asasinat politic. În mod normal, lovitura de palat/de stat nu mai necesită şi uciderea şefului statului; acesta este destituit pur şi simplu printr-un act formal şi nimeni nu are vreo obiecţie la acţiunea de înlăturare. El pierde de fapt şi de drept Puterea. Se poate agita, poate chema în ajutor pe susţinători, însă aceştia renunţă rând pe rând atunci când văd că sînt în minoritate. Uciderea sau tentativa de ucidere a şefului statului atestă faptul că acesta mai are un sprijin mai mare sau mai mic între membrii guvernului sau parlamentului şi că puciul poate eşua. Eliminarea sa fizică este un proces de ameninţare a celorlalţi să accepte schimbările politice, astfel vor avea soarta lui.
Este exact ce s-a întâmplat cu Ceauşescu, dat jos de o minoritate infimă de agenţi CIA racolaţi, în special din Securitate şi Armată. Uciderea generalului Milea şi eventualele ameninţări că vor avea aceeaşi soartă pentru ceilalţi apropiaţi ai lui Ceauşescu i-a făcut pe cei mai mulţi să creadă că tragedia din 1989 ar fi fost o lovitură de stat, după cum a crezut şi Ceauşescu însuşi. Dar, după cum am spus mai sus, în decembrie 1989 în România nu a avut loc o lovitură de palat deoarece nimeni din eşalonul 2 de putere nu a uneltit împotriva sa şi nu i-a luat efectiv locul. Constantin Dăscălescu a fost cooptat la Timişoara de către manifestanţi într-un guvern fantomatic stabilit ad-hoc pe 20 decembrie. Însă acest guvern nu a avut nicio funcţie, nu a dat comunicate şi ordine cu efecte concrete pentru instituţiile subordonate. Dacă a acceptat să devină liderul guvernului conceput la Timişoara, cu siguranţă că ar fi vrut să facă parte dintr-o lovitură de palat care să-l înlăture pe Ceauşescu. Însă de la Timişoara până la Bucureşti era o cale lungă. Lovitura de palat nu se dă de la sute de kilometri depărtare ci chiar în sediul de unde se emit ordine şi decrete. Doar dacă Dăscălescu sau orice alt membru al guvernului, ar fi venit la sediul CC împreună cu un grup de revoluţionari de la Timişoara şi l-ar fi arestat sau pur şi simplu dat afară pe Ceauşescu, atunci evenimentele din decembrie 1989 ar fi putut fi o lovitură de palat.
După cum se ştie din înregistrarea procesului de la Târgovişte, primul care a susţinut varianta „loviturii de stat” a fost însuşi Ceauşescu. După cum am arătat în secţiunea despre manufacturarea audio a înregistrării teleconferinţei mutată în 17 decembrie , el a susţinut prima dată această idee în dimineaţa zilei de 22 decembrie, când a aflat despre mitingul de la Timişoara cu muncitorii încolonaţi de pe platformele industriale, care a avut loc cu 2 zile înainte. Repetarea propoziţiei „Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale” exclude posibilitatea ca să fi avut în vedere o lovitură de palat de tip parlamentarist. În MAN avea încredere şi ştia că acolo erau oameni selectaţi pe post de aplaudaci.
Prima bănuială a lui Ceauşescu de înfăptuirea unei lovituri de stat era tocmai Securitatea, pentru că avusese cazul Pacepa, Haiducu şi alte câteva cazuri identice. Ce-a de-a doua bănuială era însăşi Armata, deoarece ştia de cazul agentului GRU Nicolae Militaru, împreună cu o mulţime de alţi agenţi trecuţi anterior în rezervă tocmai datorită legăturilor lor dubioase cu ambele instituţii de spionaj sovietice. Nu în ultimul rând, ingineria de ucidere a lui Milea îi dădea de bănuit că în spatele haosului creat se aflau membri ai guvernului. Totuşi, conform argumentării din paragraful anterior, această variantă trebuie exclusă; Milea nu s-a sinucis ci a fost asasinat. Ceauşescu a fost manipulat foarte uşor în această poveste.
Cel mai aproape scenariu a fost cel cu Securitatea, dar nu toţi securiştii erau agenţi CIA, ci o minoritate, la fel cum erau şi în Armată, presă şi alte instituţii. Cea mai mare parte a Securităţii îi era totuşi fidelă, însă la fel de laşă precum Armata în a se lupta cu o forţă mai puternică decât ea. Am arătat în celălalt capitol cum propoziţia imperativă „Opriţi măcelul!” rostită de generalul Militaru împreună cu cererea de ajutor sovietic i-a transformat pe defilatorii înrăiţi în mieluşei. În acelaşi fel, când au văzut amploarea ingineriei sociale a vuietului transmis de staţia de amplificare de pe Calea Victoriei de la mitingul din 21 decembrie sau spargerea profesionistă a vitrinelor la Timişoara, securiştii fideli au făcut şi ei pe ei de frica unei confruntări cu o forţă mult mai mare. De aceea în video-ul „24 decembrie 1989: Securiştii scandează jos terorismul!” , majoritatea securiştilor scandează „Sîntem cu poporul!”, într-un miting privat pentru a-şi arăta loialitatea faţă de noua stăpânire. Culmea imbecilităţii!
Teoria lui Stoenescu despre lovitură de stat militară dată de Stănculescu
Începând de la pagina 380 a părţii a doua din volumul 4 din cartea „Istoria loviturilor de stat in România”, Alex Mihai Stoenescu susţine că generalul Victor Atanasie Stănculescu ar fi dat o lovitură de stat militară. El a lansat această idee iniţial la nişte posturi TV cu audienţă redusă, şi apoi reluată de fiecare dată când a avut ocazia în diverse talk-show-uri şi interviuri. Stoenescu afirmă că Stănculescu ar fi dat o lovitură de stat militară pentru că ar fi folosit căile de comunicaţie ale lui Milea. Nu pot să cred că a putut să susţină aşa ceva pentru atât de mult timp fără să primească o replică dinspre filosofi, sociologi sau politologi. După cu am menţionat mai sus, Stoenescu a făcut aici exact acelaşi tip de manipulare pe care o făcea şi Liviu Dragnea cu acuzaţia de lovitură de stat adusă protestatarilor din stradă. Repet că protestatarii de la 10 august erau cetăţeni simpli şi nu instituţie precum cele 3 care pot da o lovitură de stat. Infiltraţii DGIPI între ei erau puţini şi aveau rol de denigrare a protestului nu de inflamare a lui. În acelaşi fel lovitura de stat nu se dă de ministrul apărării, aşa cum devenise Stănculescu automat după moartea lui Milea, ci de însăşi Armata sau vreo organizaţie paramilitară. Este o deducţie de bază pe care Stoenescu o ignoră într-un spoi de alba-neagra ideologică. Armata nu era dispusă să dea o lovitură de stat şi nici vreo organizaţie paramilitară nu exista, alta decât CIA, care orchestra evenimentele din umbră. După cum voi arăta la finalul acestui capitol , aşa ceva se cheamă invazie străină cu scop neocolonialist, nu lovitură de stat.
Doar pentru că Stănculescu l-ar fi convins pe Ceauşescu să părăsească sediul CC (deşi, ca fapt divers, eu nu cred această poveste) asta nu înseamnă lovitură de stat/palat. Am mai spus anterior că Ceauşescu însuşi avea în minte acest plan pentru a avea acces la un nou punct de comandă, în condiţiile în care liniile telefonice îi fuseseră tăiate. Lovitura de stat/palat înseamnă substituirea efectivă în locul celui mai puternic om în stat, adică preluarea Puterii. Aşa de bine a preluat Stănculescu puterea în 22 că nici n-a făcut parte din guvernul provizoriu al FSN, unde ministru al apărării a fost numit Nicolae Militaru. A ajuns ministru al apărării doar pentru că ofiţerii CADA au protestat faţă de Militaru.
Mai citim la pagina 486 că Stănculescu dăduse ordin ca începând de la ora 13.00 „toată lumea să se retragă în cazarmă”. La atât s-ar reduce „Puterea” preluată de la Ceauşescu, cu care s-ar fi dat ordine contrare celor pretins date de dictator. Dar, am arătat în secţiunea despre manufacturarea înregistrării audio a teleconferinţei lui Ceauşescu menţionată mai sus că acest ordin fusese deja dat de Guşă pe 20 decembrie la Timişoara. E puţin probabil ca să nu-l fi şi repetat şi pentru Bucureşti, mai ales că însuşi Ceauşescu a fost de acord cu el, după cum spune la proces. Am demonstrat în acea secţiune că el nu dăduse ordin de ieşire a Armatei pe străzi împotriva manifestanţilor, ci în întâmpinarea armatelor invadatoare mistificate prin alarma „Radu cel Frumos”. Apoi, aşa de bine a dat Stănculescu acest ordin de retragere a Armatei în cazarmă, că la Sibiu unei Unităţi Militare i-a scăpat nişte proiectile trase dintr-un tanc în clădirea Miliţiei… Probabil că şi tancul era în călduri şi scăpase din cazarmă după ce cineva uitase poarta deschisă.... Ziua următoare se întâmpla marele masacru de la Otopeni, cu astfel de Unităţi cărora li se ordonase să se întoarcă în cazarmă (sic!). Probabil că se rătăciseră şi în loc sa ajungă în cazarmă au ajuns la aeroport. Peste două zile se întâmpla şi ingineria dezinformatoare care a dus la măcelărirea USLA-şilor la MApN. Pot să ghicesc că şi lor li se ordonase să se întoarcă în cazarmă pentru că MApN era atacat de terorişti. Cam vreo 50 de astfel de Unităţi Militare retrase în cazărmi la „ordinul” lui Stănculescu au tras foc fratricid sau împotriva civililor în zilele de după. Vă daţi seama cum ne-a orbit acest foarte probabil agent CIA deghizat în istoric cu această mistificare! O să revin cu dezinformările practicate de Stoenescu într-o secţiune specială dedicată lui din capitolul următor .
Dacă ne uităm în istoria loviturilor de stat militare, practicate frecvent în Amerca Latină sau în Africa, observăm că ele sînt date ori de un grup de ofiţeri de rang înalt din Armată ori de facţiuni conduse de câte un ofiţer mai rebel, de obicei general, susţinut de întreg personalul militar sau doar o parte din acesta. Uneori civilii cu experienţă militară pot crea astfel de unităţii paramilitare, cu care să dea o lovitură de stat şi prin care să pretindă puterea. Acest grup de pucişti trebuie să fie suficient de numeros şi de determinat încât să poată rezista în cazul în care Armata sau partea ei fidelă şefului statului decide să lupte pentru apărarea sa. Nu dă nimeni o lovitură de stat militară de unul singur. Primul lucru pe care puciştii îl fac după preluarea Puterii este să iasă pe posturile TV sau radio şi să anunţe acest lucru împreună unele măsuri administrative şi schimbarea totală sau parţială a Constituţiei sau a unor legi. Conform portavocii CIA Alex Mihai Stoenescu, generalul Victor Atanasie Stănculescu ar fi făcut-o în joacă, aşa ca să vadă şi el cum e. Nu a anunţat preluarea Puterii şi nu şi-a asigurat o unitate de susţinere. Însă şi-a luat doar riscurile uriaşe de a-şi periclita viitorul şi siguranţa familiei, fără un minim de măsuri de protecţie şi fără a gusta din beneficiile Puterii. Apoi, asemenea unui copil prins că a intrat în maşina familiei şi a băgat cheia în contact, s-a retras cu coada între picioare, zicând că a vrut doar să se joace. Asta este una dintre cele mai mari minciuni ale tragediei din decembrie 1989. Mulţi naivi în ţara asta, unii dintre ei totuşi oameni inteligenţi, au crezut povestea asta de adormit copiii!
Marius Mioc, liderul dezinformărilor din mediul online privind tragedia din 1989, se dă unul dintre cei mai virulenţi critici ai lui Stoenescu, dar nu spune nimic în cărţile lui despre absurditatea acestui argument. Şi lui i-am dedicat o secţiune în capitolul 4 . El se limitează în a sublinia contrargumentul pe deplin valid că Stănculescu nu şi-a revendicat după 1989 titlul de pucist, după cum citim la pagina 38 din cartea sa „Istoricii și revoluția din 1989: Minciuni, falsificări, Manipulări”, Editura Partoș 2019. Dacă ar fi admis asta, atunci Stănculescu ar fi fost perceput ca un fel de Laszlo Tokes al Armatei. Dar nu a făcut-o nici atunci când a fost cercetat penal. Mioc se arată informat despre principalele concepte ale sociologiei generale şi istoriei. Însă el nu face nici cea mai elementară analiză cu privire la discrepanţa dintre noţiunea de „lovitură de stat militară” şi acţiunea lui Stănculescu din 22 decembrie, cea mai slabă parte a teoriei lui Stoenescu. Aşa ceva este un important indiciu asupra lipsei sale de onestitate teoretică, pe care am să-l dezvolt în următorul capitol.
Din păcate, pentru a fi convins să joace acest rol de pucist şi a obtura perspectiva implicării unor forţe străine în tragedia din decembrie 1989, în condiţiile în care din ce în ce mai mulţi români nu mai credeau că atunci ar fi fost o revoluţie, Stănculescu a fost trimis preventiv la închisoare. El, unii ofiţeri de rang înalt din Armată sau membrii CPEx, au fost condamnaţi prin procese stalinist-capitaliste, cu probe contrafăcute , de genul celor care l-au condamnat recent pe Gheorghe Dincă în cazul Caracal. Astfel, Stănculescu a fost presat să joace un fantomatic rol de pucist, de unul singur, împotriva realităţii acestui gen de acţiune politică. Tragic e faptul că soţia sa s-a sinucis în urma acestor manevre exercitate de CIA asupra lui, după cum vom vedea în capitolul 4.
Teoria lui Ion Cristoiu despre lovitură de stat militară dată de Iulian Vlad
O teorie un pic mai realistă decât cea susţinută de Stoenescu este cea a lui Ion Cristoiu. Principala diferenţă dinte cele două idei este aceea că în loc de Stănculescu, Cristoiu îl dă ca autor al presupusei lovituri de stat militare pe comandantul DSS, generalul Iulian Vlad. O astfel de idee e susţinută de răspândirea în opinia publică a informaţiei cum că Vlad i-ar fi propus generalului Corneliu Pârcălăbescu (comandantul Gărzilor Patriotice”) arestarea lui Ceauşescu. Şi această idee cred că este o „za dezinformaţională” lansată tot de CIA pentru a susţine această alternativă la ideea lui Stoenescu, în speranţa că ar agăţa alţi naivi. Pentru că Pârcălăbescu ar fi refuzat acest plan, generalul Vlad ar fi trecut la crearea de haos, aşa cum îl ştim, fapt ce a dus până la urmă la picarea lui Ceauşescu. Dar, continuă Cristoiu, un „dobitoc” care nu s-a trezit la timp (sic!) ar fi pierdut din vedere Televiziunea, şi atunci civilii au ocupat-o şi aşa s-a întâmplat „revoluţia”.
Teoria haosului realizat de spionajul civil şi militar în decembrie 1989 este cea mai realistă parte a variantei lui Cristoiu. Ea se suprapune peste exact ce s-a întâmplat, exceptând pilonul său central, generalul Vlad. De fapt haosul a fost creat de câţiva agenţi dubli şi tripli CIA/KGB/GRU din instituţia pe care o conducea. Toţi au fost coordonaţi de CIA, de care eu tind să cred că Vlad nu ştia. Sînt câteva documente care îl incriminează şi altele care îl disculpă în acest sens. Fiind agent de Securitate, ne putem imagina că acestea ar fi putut fi contrafăcute şi le putem ignora. Pentru a-i înţelegem rolul trebuie să ne punem în postura CIA. Cea mai mare instituţie de spionaj civil din lume nu avea nevoie de un hârţogar de birou precum Vlad, ci de lunetişti care să instige la foc fratricid şi să creeze victime apolitice, cu care să se cârpească minciuna despre zecile şi apoi „sutele de mii de victime” de la radio Europa Liberă. De aceea cred că Vlad nu a avut niciun rol în tragedia din decembrie 1989, deşi şi el a fost trimis preventiv câţiva ani la răcoare, şi această condamnare s-a făcut printr-un proces stalinist. Un om ca el ştia să ascundă probele, aşa că nu trebuie să mai menţionăm că n-au existat probe nici împotriva lui. Condamnarea sa a fost făcută la fel ca şi în cazul Stănculescu, pentru a fi convins să-şi joace rolul pentru cei ce erau dispuşi să creadă varianta lui Cristoiu.
Dar teoria lui Cristoiu are o parte mult mai slabă decât cea a lui Stoenescu. Dacă teoria loviturii de stat dată pe furiş de Stănculescu ne provoacă zâmbete, cea despre cum a pierdut Securitatea din vedere Televiziunea ne face să izbucnim în râs. Cristoiu susţine că Securitatea a pierdut Puterea pentru că la TVR ori n-a avut curaj să se ducă, ori ar fi uitat că există, şi astfel acolo au ajuns alde Iliescu şi Dinescu, care au zis vrute şi nevrute despre ea. Ruşinată (sic!), ea s-a retras în cazărmi auzind pe alte canale de comunicare prin sincronicitate astrală de ordinul fantomatic al lui Stănculescu. Nea, Cristoaie şi Stoenesce, ia mai gândiţi-vă un pic! Nu cumva Stănculescu a greşit numărul şi a sunat la Securitate când a dat ordinul de retragere a Armatei în cazărmi? Am auzit asta în bancul cu englezul care a greşit numărul de la propria casă şi i-a dat ordin valetului să împuşte soţia altuia, crezând că ar fi fost a sa şi că îl înşeală.
O astfel de „scăpare” din partea lui Cristoiu este inconsistenţă psihologică, fapt ce pune mari semne de întrebare şi despre el, la fel ca în cazul Stoenescu, Mioc şi mulţi alţi „istorici”. Dacă ştii de dezinformările cauzatoare de foc fratricid de la Otopeni, Sibiu, MApN şi Televiziune, nu ai cum să crezi că această instituţie ar fi fost lăsată de capul ei. Toată mascarada din 1989 a fost făcută pentru a crea iluzia publică despre o revoltă populară majoră împotriva regimului Ceauşescu. Televiziunea nu doar că n-a fost uitată, dar ea a fost principalul instrument de manipulare publică în acea perioadă, exact când începuse să se numească „liberă”. Degeaba s-a spus la radio „Europa Liberă” minciuna cu „sutele de mii de victime" https://baldovin.blogspot.com/2023/10/251-dezinformarile-alarmiste-lansate-de.html . Până când radiul şi televiziunea publică nu le-a transmis populaţia nu a ieşit masiv în stradă. Manifestaţiile masive din stradă au fost cel mai important factor al acestei minciuni istorice create de CIA în România. La TVR s-au transmis cele mai mari dezinformări ale întregii mascarade, precum celebra propoziţie imperativă „Opriţi măcelul!” . A pretinde că Securitatea tutelată de CIA ar fi pierdut din vedere televiziunea este lipsit de sens. Îl şi văd pe generalul Vlad care tună şi fulgeră pe subordonaţi, ceva de genul: „Care-i mă răcanu’ care a uitat Televiziunea, taman când să dăm şi noi o lovitură de stat să ne pricopsim?!”
La fel ca şi în cazul teoriei Stănculescu, dacă Vlad ar fi vrut arestarea lui Ceauşescu de la sine putere, putea trimite pe absolut oricine din subordinea sa să o facă, fără să mai fie nevoie să-l convingă pe Pârcălăbescu. Securitatea era instituţia cea mai apropiată de Ceauşescu şi putea închide ochii la un astfel de plan înfăptuit de absolut oricine. Şi, asemenea cazului Stănculescu, nici Vlad nu şi-a revendicat rolul de pucist după 1989, atunci când condiţiile erau favorabile. Desigur, cea mai slabă parte a teoriei loviturii de stat militară susţinute de generalul Vlad şi Securitate, ca întreg, este faptul că, deşi a condus la înlăturarea lui Ceauşescu, totuşi securiştii nu au preluat Puterea în genul literal al loviturii de stat militare descrise mai sus. Securitatea a fost desfiinţată imediat după aceea. Acel video cu angajaţii săi strigând „Sîntem cu poporul!”, „Vom lupta pentru popor!” şi „Jos terorismul!” arată că per total, ca instituţie ea a pierdut.
Acelaşi argument se poate aplica şi în cazul teoriei ce insistă pe KGB şi nu pe CIA în generarea tragediei din 1989: peste 2 ani dispărea şi KGB. Securiştii şi KGB-iştii care au colaborat evenimentele din decembrie 1989 au fost agenţi dubli CIA şi avut rol de auto-sabotaj. La fel s-a întâmplat cu agenţii FBI care au generat explozia navei USS Arizona în 7 decembrie 1941 , în urma căreia au murit în jur de 1000 de puşcaşi marini americani, după cum am arătat în detaliu în „cartea mea Manifestul societăţii automatiste”. Acel eveniment a dublat numărul de victime al atacului de la Pearl Harbor, şi a dus la inflamarea Celui De-al Doilea Război Mondial înspre a deveni cea mai mare crimă din istorie, aşa cum am arătat în documentarul cu acelaşi nume .
Majoritatea celor care nu cred în varianta revoluţiei, care sînt deja majoritari în România (deşi încă o numesc ca atare, ca urmare a intensului proces de dezinformare), acuză Securitatea de haosul din 1989. Cei mai mulţi dintre angajaţii săi ori au devenit antreprenori (vezi cazul Cataramă) ori au fost angajaţi în alte instituţii asemănătoare precum DGIPI şi Jandarmeria. Însă fiecare a trebuit să accepte ruşinea de a fi fost securist înainte de 1989, deşi în presă au fost publicate mult mai frecvent cazurile de colaboratori ai Securităţii decât de foşti ofiţeri. Dimpotrivă, agenţi de rang înalt precum Filip Teodorescu a fost prezentat în mai multe materiale media ca un patriot, luptător onest pentru România.
Un alt agent sub acoperire de istoric, Marius Oprea, a încercat în cărţile sale varianta recunoaşterii meritelor unei părţi a Securităţii în înlăturarea lui Ceauşescu, însă fără prea mare succes la public. Stoenescu merge şi mai departe şi îi atribuie întregii acestei instituţii meritul de a fi întors armele şi a fi dus la căderea regimului. Desigur, această viziune se contrazice cu varianta agenţilor sovietici cu care l-a sedus pe Cartianu şi l-a deturnat în a nu vedea CIA în spatele mascaradei. Dar nu e singura contradicţia majoră din maculatura lui Stoenescu, după cum vom vedea în capitolul 4. Dimpotrivă, Marius Oprea spune cel mai mult adevărul dintre toţi istoricii care au scris despre tragedia din 1989. Varianta lui dă aspect mai realist teoriei lui Cristoiu faţă de cea a lui Stoenescu. Securitatea a făcut acel haos, chiar dacă nu ca întreg, ci doar o parte infimă din ea. Acest rol a fost atât de infim încât este justificată şi părerea opusă cum că Securitatea nu a avut nici un rol în tragedie. Pare un pic absurd ce spun, însă acesta este rolul spionajului civil de a crea haos în jurul unor evenimente şi persoane. De fapt ce trăim astăzi, şi ceea ce există în majoritatea ţărilor occidentale, este o dictatură militară a spionajului civil.
Am spus asta în ultimele 30 de minute din documentar şi voi reveni în capitolul următor cu şi mai multe detalii edificatoare. Dictatura militară a spionajului civil jonglează cu principiile statului de drept şi ale democraţiei, oferă anumite libertăţi cetăţeanului, în aşa fel încât majoritatea să fie mulţumită de sistem şi să nu pună întrebări sensibile. Din acest punct de vedere Cristoiu are dreptate, a fost o lovitură de stat, dar nu realizată de Securitate ca întreg, ci de spionajul civil ca întreg. Tragedia din 1989 a fost făcută de agenţi dubli (tripli) CIA din Securitate (lunetiştii), Armată (alţi lunetişti, generalul Militaru, căpitanul Lupoi) mediul universitar (Gelu Voican Voiculescu) sau vechii activişti PCR (Silviu Brucan). Desigur, aşa ceva nu este o lovitură de stat tradiţională, specifică ţărilor din lumea a 3-a, ci o invazie CIA în scopul extinderii spaţiului capitalist şi alimentarea cu resurse naturale şi umane a economiei Occidentale, în special celei Europene. România nu a fost singură în acest proiect iniţiat de CIA prin scutul antirachetă servit de portavocea sa de la Casa Albă, preşedintele Roland Reagan în 1983. Tot spaţiul est-european a trecut prin aceeaşi dramă. În Iugoslavia tragedia a fost mult mai mare.
Teoria CIA despre lovitură de stat dată de Ion Iliescu, rămasă în percepţia publică
Prima instituţie care a susţinut că în 1989 ar fi avut loc o lovitură de stat a fost însăşi CIA. Pe 07-iunie-1990, la câteva zile până la represiunea protestatarilor din Piaţa Universităţii, CIA a elaborat un document general privind activitatea politică din întreaga lume, inclusiv cea din România intitulat „NATIONAL INTELLIGENCE DAILY”. Documentul are 28 de pagini şi face parte dintr-un raport mult mai vast de peste 500 de pagini după cum vedem din numerotarea lor, rămas încă secret. Exceptând câteva paragrafe, vedem că marea majoritate a paginilor şi din această variantă restrânsă au rămas încă ascunse publicului. Dar la pagina 17 din acest document, care corespunde cu pagina 509 din documentul general, putem vedea 2 paragrafe care vizează lupta politică internă din România, şi care vizează pe cei doi piloni majori ai realizării tragediei din decembrie 1989, respectiv Silviu Brucan şi Nicolae Militaru. Aceştia ar fi răspândit o acuzaţie cum că în 1989 ar fi avut loc o lovitură de stat orchestrată de FSN, implicit de Ion Iliescu. Literal, documentul CIA spune la finalul primului paragraf:
„Proeminentul consilier al FSN, Silviu Brucan, a devenit mai critic la adresa preşedintelui Iliescu şi, alături de fostul ministru al Apărării Militaru, continuă să răspândească acuzaţia că revoluţia a fost o lovitură de stat organizată de FSN.”
Această idee s-a impus în mintea majorităţii contestatarilor ideii de revoluţie, deşi ea este cea mai absurdă dintre toate. Însă în 1989 Ion Iliescu nu avea nici un rol de conducere nici în guvern şi nici în PCR şi nici în Armată, ci era un banal şef de editură. Prin urmare nu putea conduce o lovitură de stat/ lovitură de palat pentru că nu avea funcţie într-o instituţie ce putea face acest lucru. Apoi, el a devenit persoană importantă şi activă în haosul din 1989 abia după ce Ceauşescu plecase din sediul CC şi ajunsese virtual arestat. Fără funcţie de comandă şi fără mijloace de comunicare, Ceauşescu era înlăturat de fapt, chiar dacă în drept el încă avea funcţie de preşedinte. Dar Iliescu a ajuns după înlăturarea lui Ceauşescu, aşa că nu putea da o lovitură de stat/ lovitură de palat. El a fost doar una dintre figurile pe care CIA le-a testat prin expunere publică la TVR în acele zile pentru a oferi opiniei publice siguranţa stabilităţii ţării prin alegerea unui nou lider. S-a întâmplat că el a avut cea mai mare priză la public datorită exprimării sale coerente şi articulate. Fiind controlat din umbră de manipulatori precum Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu şi alţii, Iliescu a fost ulterior investit ca preşedinte FSN şi apoi CFSN şi apoi CPUN până când alegerile din mai 1990 l-au propulsat ca preşedinte de drept al României. Oricine cu aceleaşi abilităţi putea fi în postura lui, fără rol în ce se întâmplase până atunci.
Dar iată că printr-un amplu proces de dezinformare, CIA a reuşit să imprime în opinia publică ideea că Ion Iliescu ar fi comis această lovitură de palat. Surprinzătoare în acest document CIA este minciuna cu rol de dezinformare cu bătaie lungă despre ideea de lovitură de stat lansată de Brucan şi Militaru. Rareori se regăsesc în documentele CIA minciuni banale precum acestea. Silviu Brucan a vorbit ani de zile la rândul despre revoluţie în interviul săptămânal de la ProTV, dar niciodată de vreo lovitură de stat. El nu avea nici un motiv să susţină varianta Iliescu şi FSN pentru că fusese la TVR cu mult înainte de apariţia lui Ion Iliescu. Mai mult decât atât, el fusese originea dezinformărilor lansate de la etajul 11 prin acele bilete pe care le citea Brateş. A susţine ideea de lovitură de stat însemna să-şi taie singur creanga de sub picioare, deoarece ar fi trimis atenţia opiniei publice către marile inginerii de dezinformare din acele zile care au dus la foc fratricid şi ucideri de militari şi civili apolitici. Aşa ceva s-a dorit ascuns prin tot acest proces de dezinformare din istoria naţională. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Militaru; „Opriţi Măcelul!” era o propoziţie imperativă cu funcţie dezinformaţională complexă ce susţinea ideea de revoltă populară masivă, nu de lovitură de stat înfăptuită de una din cele 3 instituţii menţionate mai sus .
Fiind desecretizat în 2019, acest document CIA doreşte pe de o parte dezinformarea prin tehnica de externalizare a propriului său rol jucat în tragedia din decembrie 1989. Apoi această instituţie şi-a dorit prin această minciună spălarea imaginii principalilor săi piloni ai tragediei din 1989, în special a lui Brucan. După ce adevărul despre Otopeni, Sibiu şi grupul Trosca a ieşit la iveală, opinia publică şi-a îndreptat furia către aşanumiţii revoluţionari, pe care situaţia din acele zile îi portretiza ca eroi. Era clar încă de pe atunci că o astfel de idee nu se va impune pe termen lung în opinia publică din România. Alţii au folosit calamburul eufemistic „loviluţie” pentru descrierea acelor evenimente. Astfel că, prin acest document, CIA şi-a pregătit astfel terenul pentru o nouă poziţie politică autohtonă în raport cu însăşi părerea opiniei publice, care evoluase spre ideea loviturii de stat, un al doilea zid dezinformaţional faţă de adevărul instigării de război civil.
În următorul subcapitol voi analiza cealaltă dezinformare despre tragedia din decembrie 1989, respectiv cum că ar fi fost o revoluţie .
* Lovitura de stat de la 23 august 1944, urmată de alianţa cu vechiul inamic împotriva vechiului aliat este a doua mare ruşine naţională din secolul al 20-lea, după represiunea răscoalei de la 1907. Alianţa cu Germania a fost o prima greşeală, cea cu URSS a fost a doua, de două ori mai mare. Argumentul salvării vieţilor militarilor este contrazis de numărul uriaş de morţi în războiul din afara graniţelor, alături de armata URSS. El ar fi rămas în picioare dacă armata capitula şi România ar fi rămas neutră, chiar şi atunci, pe final.
