Nepotriviri între tragedia din 1989 şi revoluţia politică, aşa cum a fost descrisă în sociologie până acum

January 16, 20240 comentarii

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei 

 


Această secţiune are legătură cu precedenta


3.2. Tragedia din 1989 nu a fost revoluţie politică


În secţiunea anterioară am arătat că tragedia din decembrie 1989 nu poate fi o lovitură de palat/ lovitură de stat, pentru că nu au exista un grup de pucişti care să se fi constituit într-o mişcare conspirativă împotriva dictatorului Ceauşescu. Acelaşi lucru o să-l arăt şi în acest grup de secţiuni care devin un mini-capitol. Principala problemă a acestei teme este aceea că ideea de revoluţie politică nu are unanimitate între teoreticieni şi nu avem o noţiune clară despre ce este un astfel de eveniment. Nici în cazul loviturii de palat/ loviturii de stat nu există unanimitate, însă nu în privinţa definirii acestor noţiuni ci în privinţa integrării lor într-o diviziune. Însă în cazul noţiunii de „revoluţie politică” lucrurile sînt mult mai complexe. De aceea voi deschide un mini-capitol în care voi clarifica mai multe aspecte atât în ceea ce priveşte nepotrivirea realităţii tragedia din 1989 cu această noţiune dar şi cu o mai bună definire a ei faţă de modul în care a fost făcută de sociologie până astăzi.

3.2.1. Nepotriviri între tragedia din 1989 şi revoluţia politică, aşa cum a fost descrisă în sociologie până acum


Există o mulţime de definiţii oarecum asemănătoare a revoluţiei politice, dar nu identice. Nu o să le aduc pe toate în discuţie aici pentru că asta ar însemna o analiză specializată pentru o temă pe care eu o vreau şi la acest nivel una de popularizare şi explicitare a ce s-a întâmplat în 1989. Poate că o să fac un studiu pe viitor asupra acestor definiţii. Deocamdată mă limitez în a arăta că impunerea de către departamentul de dezinformare al CIA al unui sens al termenului „revoluţie”, care se identifică cu revolta socială este nespecific majorităţii acestor definiţii. Cei cu oarecare înclinaţie spre istorie îşi aduc aminte de multele răscoale ţărăneşti care nu au adus nici un fel de revoluţie precum cea de la 1907, cea de la Bobâlna sau cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan.

Nu există unanimitate între sociologi şi istorici privind definirea revoluţiei politice dar majoritatea acestor viziuni nu o echivalează cu revolta socială, deşi o acceptă ca element important. De exemplu, la pagina 4 din cartea ei „States and Social Revolutions; A Comparative Analysis of France, Russia, And China”editată de Cambridge University Press în 1979, Theda Skocpol a propus o distincție între revoluțiile sociale, revoluțiile politice și rebeliunile. Revoluțiile sociale ar fi „transformări rapide, fundamentale, ale statului și structurilor de clasă ale unei societăți; acestea sînt însoțite și parțial susţinute de revolte ale claselor de jos.” Revoluțiile politice, prin contrast, implică transformarea structurilor de stat fără nicio transformare corespunzătoare a structurilor de clasă sau sociale. Rebeliunile apar atunci când clasele sociale subordonate se revoltă, dar nu are loc nicio schimbare structurală fundamentală în societate sau politică.

Apoi, în 1989 nu a existat o revoltă populară specifică revoluţiilor din istorie. Manifestaţiile masive în decembrie 1989 s-au datorat fie alinierii muncitorilor din platformele industriale pe 20 decembrie 1989, fie minciunii lansată radio Europa Liberă despre „sutele de mii de victime” şi „genocid” produse de regimul Ceauşescu , şi apoi transmise de posturile de radio şi TV în toată ţara. Populaţia a ieşit la Bucureşti masiv în 22 şi 23 revoltată artificial din cauza acestei minciuni. Dacă ar fi ştiut că cei mai mulţi dintre cei ucişi la Timişoara au fost vânaţi de lunetişti în zone fără legătură cu cele în care erau proteste de stradă , sau că morţii zişi din 21 decembrie din Piaţa Libertăţii de la Cluj au fost parte dintr-o piesă de teatru , atunci populaţia n-ar mai fi n-ar mai fi ieşit în număr atât de mare, sau cel puţin nu împotriva lui Ceauşescu.

Dar cea mai importantă deosebire între tragedia din decembrie 1989 şi revoluţiile din istorie este perioada foarte scurtă în care se pretinde a se fi întâmplat aşa-zisa revoluţie din 1989, respectiv 15-17 decembrie 1989 la Timişoara şi 21-25 decembrie la Bucureşti. Aceasta este nespecifică niciuneia dintre revoluţiile consacrate din istorie, recunoscute ca atare. În Revoluţia Franceză protestele de stradă s-au intensificat încă din 1789, însă regele Ludovic al XVI-lea a fost decapitat abia în 1973. Revoluţia Bolşevică a erupt în martie 1917 însă ţarul Nicolae al II a fost executat abia pe 17 iulie 1918. Revoluţia Engleză a început cu un război civil între trupele regale şi cele parlamentare în 1642 (alţii spun că originea ar fi 1639 odată cu Războaiele Episcopilor), care a dus la decapitarea regelui Charles I abia peste 7 ani mai târziu. Până şi Saddam Hussein a fost spânzurat abia la 3 ani după invazia armatei SUA în Irak, în 2003.



Iată că noi ne putem lăuda cu revoluţia de 3 zile. Şi, dacă stalinismul capitalist în vigoare astăzi va continua, atunci ne vom lăuda şi cu viaţa scurtată în general, datorit bolilor terminale pe care le-a adus masiv. Nu e de mirare că cei mai mulţi români consideră că tragedia din 1989 a fost lovitură de stat, pentru că atât ţine în general un astfel de eveniment. O armată întreagă de dezinformatori CIA au ţinut poporul român departe de majoritatea definiţiilor revoluţiei, după cum s-a întâmplat şi cu noţiunile de lovitură de palat/ lovitură de stat. Atunci când Liviu Dragnea lansa acuzaţia că protestatarii de la 10 august ar fi dorit să dea o lovitură de stat nici un post TV sau vreun canal de mare audienţă nu a venit să-i dea replica despre folosirea total greşită a acelei sintagme, aşa că am făcut eu acel vlog linkat în secţiunea anterioară.

Fără să ne dăm seama, Liviu Dragnea impunea o falsă definiţie a loviturii de stat, după cum departamentul de dezinformare a CIA a impus o falsă definiţie a revoluţiei politice încă de atunci din 1989. Numai faptul că armata de dezinformatori CIA au numit revoluţie acea tragedie încă din acele zile ale lui decembrie 1989, fără să definească mai întâi termenul acest alambicat, atestă gradul uriaş de manipulare care s-a folosit. De atunci, dezbaterile publice din aceste decade privind tragedia din 1989 au avut marele dezavantaj că nu s-au concentrat pe definirea termenilor, ci pe descrierea unor fapte şi nişte paralele nesemnificative între tragedia din 1989 şi revoluţiile consacrate din istorie precum cea Engleză, cea Franceză, sau cea Bolşevică, în special pe tema duratei.

Armata de dezinformatori care au scris tonele de maculatură despre tragedia din decembrie 1989 a evitat cu obstinaţie să facă paralele cu revoluţiile recunoscute ca atare, pentru că la o analiză comparativă ea se arată esenţialmente diferită de acestea. Departamentul de dezinformare al CIA însă a încercat să tragă de păr realitatea socială românească spre a se potrivi cât de cât cu durata revoluţiilor adevărate ale istoriei. Ne aducem aminte cum revoluţia a fost forţată artificial să ţină până în 1993, prin încadrarea în rândul victimelor şi pe actorul Nemeş, sinucis de scârbă . În aceea secţiune am amintit despre cum agentul sub acoperire, ofiţerul cosmetizat în istoric civil Alex Mihai Stoenescu a tras sfârşitul „revoluţiei” până în 20 mai 1990, când au fost alegeri, în partea a doua a volumului 4 din cartea sa „Istoria loviturilor de stat in România” (pagina 425). În acelaşi fel el a tras şi de glisorul începutul până în 14 decembrie, când enoriaşii s-au strâns în faţa casei pastorului Tokes. Însă aceştia nu aveau revendicări politice revoluţionare; acestea au apărut odată cu agenţii infiltraţi şi câţiva dizidenţi între enoriaşii revoltaţi de planul de relocare al pastorului. În acelaşi fel, după 22 decembrie nu a mai existat obiect al revoluţiei, deoarece toate instituţiile represive au pactizat cu ceea ce credeau ele că este poporul revoltat. Fără o luptă chiar şi neviolentă între două forţe, nu poate exista revoluţie. Vânarea apoliticilor de către lunetişti şi dezinformările între anumite unităţi militare cauzatoare de foc fratricid nu înseamnă forţe care se luptă, ci un rezultat al unei campanii uriaşe de manipulare la nivel înalt orchestrată de CIA.

Dar români cred în cvasi-totalitate că revoluţia ar fi început odată cu primele scandări antiprezidenţiale la Timişoara (16 decembrie) şi s-a terminat în 25, când Ceauşescu a fost executat. Am văzut la ora 01:46 din documentarul meu cum reporteriţa face o netă distincţie între revoluţia din 1989 şi conflictul interetnic de la Târgu-Mureş din martie 1990. Dar chiar şi dacă evenimentele ar fi avut loc între 14 decembrie 1989 şi 20 mai 1990, aşa cum zice Stoenescu, totuşi timpul de 6 luni între cele două dăţi este mult prea scurt pentru a se încadra într-o revoluţie violentă, cu uciderea şefului statului. Dar, de fapt, Stoenescu comite un act mult mai complex de dezinformare cu această lăbărţare a datelor, în detrimentul viziunii opiniei publice, asemănător cu cel comis de Liviu Dragnea cu acuzaţia de lovitură de stat. După cum Dragnea deforma noţiunea de „lovitură de stat”, în acelaşi fel Stoenescu deformează noţiunea de „revoluţie”, care oricum vine peste o deformare dezinformaţională şi mai severă, care a produs această percepţie eronată de către popor pentru tragedia din 1989. „Prosteşte-te rămâne!” a devenit stindardul genocidului naţional neviolent care s-a pus în practică din 1989 până astăzi.

Fără să ne dăm seama, Liviu Dragnea impunea o falsă definiţie a loviturii de stat, după cum departamentul de dezinformare a CIA a impus o falsă definiţie a revoluţiei politice încă de atunci din 1989. Numai faptul că armata de dezinformatori CIA au numit revoluţie acea tragedie încă din acele zile ale lui decembrie 1989, fără să definească mai întâi termenul acest alambicat, atestă gradul uriaş de manipulare care s-a folosit. De atunci, dezbaterile publice din aceste decade privind tragedia din 1989 au avut marele dezavantaj că nu s-au concentrat pe definirea termenilor, ci pe descrierea unor fapte şi nişte paralele nesemnificative între tragedia din 1989 şi revoluţiile consacrate din istorie precum cea Engleză, cea Franceză, sau cea Bolşevică, în special pe tema duratei.

Refuzul unei educaţii coerente ale tocilarilor de lux din instituţiile de învăţământ superior privind teoriile elementare despre revoluţie, refuzul de publicare şi a variantelor opuse naraţiunii revoluţiei, în special cartea „The Illusion of the End” a lui Jean Baudrillard, editată de Cambridge, Polity Press în 1994, în care există expresia „Sindromul Timişoara”, este parte din noul tip de cenzură practicat de dictatura capitalistă, prin camuflarea adevăratei idei opuse cu falsă opoziţie, de genul conflictului ideologic între Stoenescu şi Marius Mioc. Însă, chiar şi aceste teorii ale sociologilor consacraţi despre „revoluţie” au neajunsuri în reflectarea fidelă a acelor evenimente, fapt ce duce şi unanimitate dar şi la schimonosirea noţiunii de „revoluţie” în a cuprinde şi invazia CIA din 1989. O să încerc să corectez aceste neajunsuri ale sociologiei generale în cele ce urmează.

Definirea conceptului de „revoluţie”

Termenul „revoluţie” vine din latinescul „revolutio” care înseamnă, rotaţie sau întoarcere. Mişcarea de revoluţie a pământului în jurul soarelui se face în 365 de zile şi un pic, spre deosebire de mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe care durează puţin peste 24 de ore. Din acest punct de vedere termenul „revoluţie” a putut fi aplicat la orice domeniu în care un om sau o comunitate a căutat soluţii de îmbunătăţire a unei situaţii şi, în loc să dea înainte, până la urmă da dat înapoi şi astfel s-a rezolvat miraculos problema. Ne imaginăm în această situaţie un grup de oameni încercând să treacă nişte mulţi înalţi, evitând drumul mai lung de ocolire a lor. Odată cu vremea rea sau cu dificultăţile de urcare, revoluţia poate însemna întoarcerea pe drumul mai lung dar mai uşor. Există o rasă de gâşte sălbatice ce zboară peste munţii Himalaya, care se întorc atunci când simt că vremea rea se apropie, altfel riscă să-şi piardă viaţa.

Fiind aplicat la mai multe domenii, o astfel de soluţie contrară celei curente a primit numele de „revoluţie”. În Dexonline el are o mulţime de sensuri , în acord cu însele viziunile exprimate de sociologi despre acest eveniment istoric, precum:
„1. Schimbare fundamentală a valorilor, a instituţiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor şi ideologiilor unei societăţi.

Schimbare radicală şi de obicei bruscă, paşnică sau violentă, în raporturile economice, sociale şi politice ale unei societăţi, şi care constă în sfărâmarea vechilor relaţii de producţie şi instaurarea unor relaţii de producţie noi, corespunzătoare nivelului de dezvoltare a forţelor de producţie, precum şi în trecerea puterii de stat din mâinile vechii clase dominante, exploatatoare şi decadente, în mâinile unei noi clase progresiste.
1.1. Revoluţie burgheză = revoluţie care luptă pentru desfiinţarea relaţiilor feudale, fără depăşirea cadrului orânduirii capitaliste.
1.2. Revoluţie proletară (sau socialistă) = revoluţie în care proletariatul, sub conducerea partidului său marxist şi în alianţă cu elementele semiproletare de la oraşe şi sate, zdrobeşte burghezia, instaurând dictatura proletară.
1.3. Revoluţie socială = acţiune socială de transformare radicală calitativă a societăţii, prin care se realizează trecerea de la o formaţiune inferioară la alta superioară.
2. popular Revoltă, răscoală.
3. figurat Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu.
3.1. Revoluţie industrială = procesul înlocuirii radicale a producţiei manufacturiere (manuale) cu producţia bazată pe maşini.
3.2. Revoluţie culturală = acţiune întreprinsă şi înfăptuită de clasa muncitoare, în condiţiile create de instaurarea dictaturii proletariatului şi ridicării nivelului de trai al maselor, având drept scop crearea unei culturi corespunzătoare relaţiilor socialiste de producţie şi răspândirea ei în mase cât mai largi.
3.3. Revoluţie tehnico-ştiinţifică = proces contemporan care determină schimbări radicale în domeniul forţelor de producţie, prin dezvoltarea accelerată a ştiinţei şi tehnicii, prin perfecţionarea proceselor tehnologice.”


Remarcăm în aceste sensuri o transformare a termenului „revoluţie” dinspre transformare mecanică, sterilă, repetitivă, înspre una organică, metamorfotică. Sensurile 1.3. şi mai ales 3.1. arată o trecere al unui sistem dinspre starea A în starea B, asemenea transformării viermelui în cocon şi apoi în fluture. Şi în lumea anorganică se poate vedea aşa ceva în cazul transformării apei din stare lichidă, în cea solidă (gheaţa) şi apoi în cea gazoasă (aburi). Sensul iniţial al termenului „revoluţie” din latină mai curând la aceste transformări se referă. Ele se pot repeta la infinit fără ca sistemul să se schimbe fundamental.

Dar pentru acest gen de schimbări limbile moderne folosesc termenul de „repetiţie” sau „ciclu”. Între timp, termenul „revoluţie” a primit un alt înţeles. El se referă la o schimbare atât de fundamentală încât sistemul nu se mai întoarce la nivelul de unde a plecat. Revoluţia ştiinţifică este epicentrul conceptului de „revoluţie”. Cea mai celebră revoluţie din istoria ştiinţei este teoria heliocentrică propusă de Nicolaus Copernic, prin care a rezolvat nişte probleme legate de predictibilitatea unor corpuri cereşti prin teoria geocentrică, general acceptată până atunci. Iniţial ea a fost primită cu reticenţă de majoritatea savanţilor, subordonaţi Bisericii Catolice. Însă ea s-a impus în timp şi a cuprins întreaga comunitatea ştiinţifică. Mai există câţiva oameni care cred că soarele s-ar mişca în jurul pământului. Însă cei mai mulţi şi mai valoroşi oameni de ştiinţă au acceptat soluţia lui Copernic de „întoarcere” a problemei dinspre „soarele se roteşte în jurul pământului” spre „pământul se roteşte în jurul soarelui”, şi astfel vechile probleme ale predictibilităţii unor corpuri cereşti s-au rezolvat în totalitate. Însă această teorie a putut apoi anticipa cu exactitate uriaşă mişcările corpurilor cereşti, aşa că s-a impus în istoria ştiinţei tocmai datorită echilibrului adus. O cometă sau o eclipsă a ajuns să fie estimată de astrofizicieni cu o precizie de secundă cu zeci de ani înainte să se producă.

De la revoluţia ştiinţifică, termenul a trecut la revoluţia industrială sau cea tehnologică. Trecerea de la tracţiunea animală la cea mecanică a venit pentru că prima avea câteva neajunsuri. Viteza de deplasare era mică, ceea ce aducea disconfort pentru călători. Problemele de sănătate pentru animale dubla acest disconfort. Apariţia motorului a rezolvat problema vitezei însă a dus şi probleme inexistente anterior, precum accidentele de circulaţie şi nevoia de stabilire a unor reguli de folosire a drumului de către participanţii la trafic. Zgomotul şi poluarea motoarelor automobilelor a făcut pentru mulţi orăşeni viaţa urbană un iad. Dar majoritatea au renunţat la tracţiunea animală în favoarea celei a motoarelor. O sută de ani mai târziu linia tehnologică robotizată a înlocuit munca umană repetitivă, lăsând omul civilizat să facă activităţi mai creative. În felul acesta societatea a evoluat, schimbându-se în profunzime. Ca şi în cazul teoriei heliocentrice şi în acest caz există apoi unii nostalgici care deplâng degradarea societăţii prezente. Dar majoritatea nu se mai pot întoarce în trecut sau nu pot sta în el prea mult. Cei din trecut au făcut ei înşişi rabatul la formele moderne conform unei hotărâri personale liber consimţite.

Aşadar revoluţia se referă la o schimbare radicală a unui sistem. Revoluţia industrială a însemnat o schimbare radicală a societăţii, transformând lucrătorul agricol în muncitor în fabrică. În acelaşi fel revoluţia digitală a transformat muncitorul din fabrică în IT-ist care programează roboţii ce fac munca muncitorului. În ceea ce priveşte politica, revoluţiile politice au produs trecerea de la monarhii la democraţii, sau la sisteme ce se străduiesc să păstreze aparenţele de democraţii.

În aceste câteva propoziţii observăm 3 etape ale revoluţiei în general:

1. Criza formelor anterioare;
2. Şocul soluţiei în rezolvarea crizei;
3. Echilibrul noilor forme.

În cazul revoluţiei copernicane prima etapă corespunde problemelor teoretice ale teoriei geocentrice, observate în imposibilitatea de predictibilitate exactă a mişcării planetelor. Teoria geocentrică a tot fost cârpită cu noi precizări prin care se explicau parţial aceste deviaţii ciudate. Dar în câteva sute de ani nici măcar acestea nu mai erau suficiente, fiind nevoie de alte ajustări. Acestea sînt semnele crizei formelor vechi. Şocul soluţiei a fost ideea mobilităţii Pământului, care gravitează în jurul soarelui. Desigur, această teorie a şocat nu doar ştiinţa ci însăşi religia, deoarece Pământul se dovedea a fi doar una dintre planete, nu centrul Universului. Această idee implica şi faptul că omul s-ar putea să nu fie cea mai evoluată fiinţă din Univers, încă nedemonstrată, dar nu imposibilă. Ei bine, acest grad de nesiguranţă contribuia la clătinarea teoriei creştine a creaţionismului, de aceea Biserica a fost cel mai aprig adversar al teoriei heliocentrice.

Revoluţia în artă se întâmplă exact după acelaşi tipar: există mai întâi o mişcare apatică, manieristă ocupă spaţiul artistic timp de câteva decenii; apoi apare un artist care inovează domeniul său şi produce controverse cu fani şi contestatari. În cele din urmă majoritatea artiştilor acceptă formele propuse, încorporându-le în producţia lor.

Dar există revoluţii artistice, ştiinţifice şi tehnologice care nu vin în urma crizei. Apariţia cubismului în 1905-1906 a venit după un sfert de secol foarte prolific în care arta s-a reinventat. Până prin anii 1970 au apărut o mulţime de curente revoluţionare în artă care nu s-au raportat la un curent anterior în mod reacţional. Aşadar ele nu au provenit din criza anterioară ci din însăşi talentul artiştilor de a crea forme artistice noi. Tehnologia digitală nu a apărut pentru că cea mecanică ar fi fost în criză. Dacă nu apărea computerul lumea putea funcţiona foarte bine la fel ca înainte. Acelaşi lucru se poate spune şi despre teoria relativităţii lansată de Einstein în astrofizică. Faptul că razele luminoase şi spaţiul se curbează în apropierea unor centre gravitaţionale puternice din Univers (ce creează corpurile cosmice cu gravitaţie) nu afectează cu nimic legile mecanice ale lui Newton de pe Pământ, care rămân la locul lor. Prin urmare, savanţii care au susţinut şi încă susţin mecanica lui Newton nu au simţit, nu simt şi nu vor simţi vreo problemă în teoriile acestuia, spre deosebire de astrofizicienii de dinaintea lui Copernic care nu puteau explica anumite evoluţii a unor corpuri cosmice prin teoria geocentrică. Cu toate astea absolut toţi fizicienii şi astro-fizicienii au acceptat teoria relativităţii lui Einstein pe baza unor deducţii logice coerente. Aşadar etapele revoluţiei ştiinţifice propuse de Einstein sînt doar două, respectiv şocul unei noi paradigme ştiinţifice şi acceptarea sa în comunitatea ştiinţifică. Vom vedea că în acelaşi fel există şi revoluţii politice care nu vin în urma unei crize politice în societate. Echivalenţa între revoluţie şi violenţă repetată într-o mulţime de interviuri de pilonul ideologic al invaziei CIA din 1989, Gelu Voican Voiculescu, este cel puţin o eroare, după cum voi arăta în detaliu în următoarea secţiune .



Share this article :

RSS-Entries and Comments

 

Copyright © 2014. baldovin opinius - All Rights Reserved