Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei
Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
3.2. Tragedia din 1989 nu a fost revoluţie politică
În secţiunea anterioară am arătat că tragedia din decembrie 1989 nu poate fi o lovitură de palat/ lovitură de stat, pentru că nu a existat un grup de pucişti care să se fi constituit într-o mişcare conspirativă împotriva dictatorului Ceauşescu. Instituţiile represive au fost manipulate să îl abandoneze pe dictator şi să încalce astfel legislaţia în vigoare printr-o complexă campanie de manipulare, la care a fost supusă în masă întreaga opinie publică. Principala problemă a acestei teme este aceea că noţiunea de revoluţie politică nu are unanimitate între teoreticieni şi nu avem o concepţie clară despre ce este un astfel de eveniment. Nici în cazul loviturii de palat/ loviturii de stat nu există unanimitate, dar există în privinţa definirii acestor noţiuni. Lipsa de unanimitate se referă la integrarea lor într-o diviziune. Însă în cazul noţiunii de „revoluţie politică” lucrurile sînt mult mai complexe. De aceea voi deschide acest sub-capitol în care voi clarifica mai multe aspecte atât în ceea ce priveşte nepotrivirea realităţii tragediei din 1989 cu această noţiune dar şi cu o mai bună definire a ei faţă de modul în care a fost făcută de sociologie până astăzi.
Există o mulţime de definiţii oarecum asemănătoare a revoluţiei politice, dar nu identice. Nu o să le aduc pe toate în discuţie aici pentru că asta ar însemna o analiză specializată pentru o temă pe care eu o vreau de popularizare şi explicitare a ce s-a întâmplat în 1989, nu de dezbateri sociologice. Cu siguranţă o să fac un studiu pe viitor asupra acestor definiţii. Dar deocamdată mă limitez în a arăta că impunerea de către departamentul de dezinformare al CIA al unui sens al termenului „revoluţie”, care se identifică cu revolta socială, este nespecific majorităţii acestor definiţii. Cei cu oarecare înclinaţie spre istorie îşi aduc aminte de multele răscoale ţărăneşti care nu au adus nici un fel de revoluţie precum cea de la 1907, cea de la Bobâlna sau cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan. Iată că nu orice revoltă populară e şi revoluţie, deşi majoritatea revoluţiilor se manifestă şi ca revoltă populară iar asta e recunoscut de majoritatea teoreticienilor.
Nu există unanimitate între sociologi şi istorici privind definirea revoluţiei politice dar majoritatea acestor viziuni nu o echivalează cu revolta socială, deşi o acceptă ca element important. De exemplu, la pagina 4 din cartea ei „States and Social Revolutions; A Comparative Analysis of France, Russia, And China”editată de Cambridge University Press în 1979, Theda Skocpol a propus o distincţie între revoluţiile sociale, revoluţiile politice şi rebeliuni. Revoluţiile sociale ar fi „transformări rapide, fundamentale, ale statului şi structurilor de clasă ale unei societăţi; acestea sînt însoţite şi parţial susţinute de revolte ale claselor de jos”. Revoluţiile politice, prin contrast, implică transformarea structurilor de stat fără nicio transformare corespunzătoare a structurilor de clasă sau sociale. Rebeliunile apar atunci când clasele sociale subordonate se revoltă, dar nu are loc nicio schimbare structurală fundamentală în societate sau politică.
Apoi, în 1989 nu a existat o revoltă populară specifică revoluţiilor din istorie. Manifestaţiile masive în decembrie 1989 s-au datorat fie alinierii muncitorilor din platformele industriale pe 20 decembrie 1989, fie minciunii lansate de radio Europa Liberă despre „sutele de mii de victime” şi „genocid” produse de regimul Ceauşescu , şi apoi transmise de posturile de radio şi TV în toată ţara. Populaţia a ieşit la Bucureşti masiv în 22 şi 23 revoltată artificial din cauza acestei minciuni. Dacă ar fi ştiut că cei mai mulţi dintre cei ucişi la Timişoara au fost vânaţi de lunetişti în zone fără legătură cu cele în care erau proteste de stradă , sau că morţii zişi din 21 decembrie din Piaţa Libertăţii de la Cluj au fost parte dintr-o piesă de teatru , atunci populaţia n-ar mai fi n-ar mai fi ieşit în număr atât de mare, sau cel puţin nu împotriva lui Ceauşescu.
Dar cea mai importantă deosebire între tragedia din decembrie 1989 şi revoluţiile din istorie este perioada foarte scurtă în care se pretinde a se fi întâmplat aşa-zisa revoluţie din 1989, respectiv 15-17 decembrie 1989 la Timişoara şi 21-25 decembrie la Bucureşti. Aceasta este nespecifică niciuneia dintre revoluţiile consacrate din istorie, recunoscute ca atare. În Revoluţia Franceză protestele de stradă s-au intensificat încă din 1789, însă regele Ludovic al XVI-lea a fost decapitat abia în 1793. Revoluţia Bolşevică a erupt în martie 1917 însă ţarul Nicolae al II a fost executat abia pe 17 iulie 1918. Revoluţia Engleză a început cu un război civil între trupele regale şi cele parlamentare în 1642 (alţii spun că originea ar fi 1639 odată cu Războaiele Episcopilor), care a dus la decapitarea regelui Charles I abia peste 7 ani mai târziu. Până şi Saddam Hussein a fost spânzurat abia la 3 ani după invazia armatei SUA în Irak, în 2003.
Iată că noi ne putem lăuda cu revoluţia de 3 zile. Şi, dacă stalinismul capitalist în vigoare astăzi va continua, atunci ne vom lăuda şi cu viaţa scurtată în general, datorit bolilor terminale pe care le-a adus masiv. Nu e de mirare că cei mai mulţi români consideră că tragedia din 1989 a fost lovitură de stat, pentru că atât ţine în general un astfel de eveniment. Am spus mai sus că nu există unanimitate între teoreticieni privind revoluţia politică, însă această imprecizie e dublată de o uriaşă campanie de dezinformare. O armată întreagă de dezinformatori CIA au ţinut poporul român departe de majoritatea definiţiilor revoluţiei, după cum s-a întâmplat şi cu noţiunile de lovitură de palat/ lovitură de stat. Atunci când Liviu Dragnea lansa acuzaţia că protestatarii de la 10 august ar fi dorit să dea o lovitură de stat nici un post TV sau vreun canal de mare audienţă nu a venit să-i dea replica despre folosirea total greşită a acelei sintagme, aşa că am făcut eu acel vlog menţionat în secţiunea anterioară. Google l-a boicotat de asemenea; nici măcar un sfert dintre subscriberii canalului meu nu l-au vizionat.
Fără să ne dăm seama, Liviu Dragnea impunea o falsă definiţie a loviturii de stat, după cum departamentul de dezinformare a CIA a impus o falsă definiţie a revoluţiei politice încă de atunci din 1989. Am văzut în secţiunea anterioară un document în care CIA pune în gura lui Silviu Brucan şi Nicolae Militaru falsa idee de „lovitură de stat” dată de Ion Iliescu. Dar acesta este un caz rar, deoarece majoritatea documentelor emise de această infamă instituţie se referă totuşi la tragedia din decembrie 1989 ca revoluţie. Numai faptul că armata de dezinformatori CIA au numit revoluţie acea tragedie, fără să definească mai întâi acest termen alambicat, atestă gradul uriaş de manipulare care s-a folosit. De atunci, dezbaterile publice din aceste decade despre tragedia din 1989 au avut marele dezavantaj că nu s-au concentrat pe definirea termenilor, ci pe descrierea unor fapte şi nişte paralele nesemnificative între tragedia din 1989 şi revoluţiile consacrate din istorie precum cea Engleză, cea Franceză, sau cea Bolşevică, în special pe tema duratei evenimentelor.
Armata de dezinformatori care au scris tonele de maculatură despre tragedia din decembrie 1989 a evitat cu obstinaţie să facă paralele cu revoluţiile recunoscute ca atare, pentru că la o analiză comparativă ea se arată esenţialmente diferită de acestea. Departamentul de dezinformare al CIA însă a încercat să tragă de păr realitatea socială românească spre a se potrivi cât de cât cu durata revoluţiilor adevărate ale istoriei. Ne aducem aminte cum revoluţia a fost forţată artificial să ţină până în 1993, prin încadrarea în rândul victimelor şi pe actorul Nemeş, sinucis de scârbă . În aceea secţiune am amintit despre cum agentul sub acoperire, ofiţerul cosmetizat în istoric civil Alex Mihai Stoenescu, a tras sfârşitul „revoluţiei” până în 20 mai 1990, când au fost alegeri, în partea a doua a volumului 4 din cartea sa „Istoria loviturilor de stat in România” (pagina 425). În acelaşi fel el a tras şi de glisorul începutului ei până în 14 decembrie, când nişte ieşeni dizidenţi au împărţit manifeste ce anunţau un miting de protest împotriva regimului, care a eşuat din lipsă de aderenţi. Această situaţie a fost tipică pentru întreaga Românie şi de aceea protestele de stradă, pe lângă faptul că aveau puţini manifestanţi, au fost stimulate prin inginerii de instigare precum tăierea absurdă a salariilor muncitorilor sau relocarea pastorului Laszlo Tokes. Aceste manevre au fost coordonate de agenţi dubli din Securitate, care aveau misiunea de a provoca o revoltă, în sens invers stingerii ei în spaţiul capitalist. La Iaşi planul a picat lamentabil. La Timişoara a fost dublat de închiderea talciocului şi spargerea profesionistă de vitrine.
Însă revoltaţii faţă de relocarea pastorului Laszlo Tokes nu aveau revendicări politice revoluţionare; acestea au apărut odată cu agenţii infiltraţi şi câţiva dizidenţi între enoriaşi. În acelaşi fel, după 22 decembrie nu a mai existat obiect al revoluţiei, deoarece toate instituţiile represive au pactizat cu ceea ce credeau ele că este poporul revoltat. Fără o luptă chiar şi neviolentă între două forţe antagonice, nu poate exista revoluţie politică într-o societate. Vânarea apoliticilor de către lunetişti şi dezinformările între anumite unităţi militare cauzatoare de foc fratricid nu înseamnă forţe care se luptă, ci un rezultat al unei campanii uriaşe de manipulare la nivel înalt orchestrată de CIA. Dar planul de invazie reuşeşte foarte bine dacă ţările invadate cred că invazia ar fi fost o revoluţie. Secretul „serviciului” operat de spionajul civil s-a păstrat, şi astfel însăşi denumirea eufemistică de serviciu secret pare justificată.
Pe lângă dezinformarea marca Stoenescu, spionajul civil a sădit sau a comandat două viziuni aproape absurde despre durata aşanumitei revoluţii din decembrie 1989. Prima dintre ele îşi are originea în însăşi minciuna comuniştilor despre „revoluţia continuă” şi se regăseşte ad litteram în cartea „Revoluţia neterminată”, apărută la editura Fundaţiei Culturale Romane în 1999, scrisă de agenta CIA, Anneli Ute Gabanyi, jurnalistă de la infamul post de radio Europa Liberă de dinainte de 1989 . O doză de coerenţă în această atitudine există. Dacă adevăratele revoluţii durează cam 2 ani, desigur că în această perioadă ele sînt neterminate. Cei 10 ani scurşi din 1989 până la data de 1999 când a apărut cartea e o perioadă cam lungă pentru durata adevăratelor revoluţii din istorie. Nu o urmăresc în reţelele de socializare sau în presa clasică, însă mă îndoiesc că şi-ar fi schimbat părerea între timp deoarece nimic notabil din punct de vedere politic nu a avut loc între timp. Deci, e foarte probabil ca şi astăzi să creadă la fel, anume că „revoluţia” a rămas neterminată.
Cealaltă viziune nu se deosebeşte cu mult de prima şi se regăseşte în cartea „Revoluţia ca eşec” a lui Stelian Tănase, apărută iniţial la editura Polirom în 1996. În această carte el republică o serie de articole scrise în publicaţia „Sfera politicii” printre care şi cel din anul III, nr. 18, iunie-iulie 1994, în care afirmă categoric că „Revoluţia nu s-a terminat”. Eu am citit reeditarea acestei cărţi în 2006 de către editura Humanitas iar această afirmaţie poate fi văzută la pagina 86, şi deduc de aici că nu se terminase nici atunci. Nici pe Tănase nu-l urmăresc, dar probabil că nici el nu crede că „revoluţia” s-ar fi terminat până astăzi.
Dacă această carte s-ar numi „Eşecul revoluţiei din decembrie 1989”, şi această idee s-ar găsi dezvoltată pe parcursul ei, aşa cum o dezvolt eu în secţiunile următoare, atunci nu aş avea nimic de obiectat asupra ei. O minoritate de dizidenţi au ieşit în stradă pentru a instaura o societate democrat-liberală, mult idealizată de propaganda capitalistă, manipulaţi de agenţi ai spionajului civil occidental, şi au eşuat în a pune în practică aşa ceva. După cum au spus mulţi şi voi arăta şi eu la finalul acestui capitol, interesul agenţiilor occidentale a fost acela de a-şi deschide piaţa către est spre a extrage de aici resursele naturale şi umane. Este exact ce s-a întâmplat în decembrie 1989. De aceea eu însumi voi folosi pe mai departe în această carte expresia „revoluţie eşuată” pentru mai multe evenimente recunoscute în general ca revoluţii autentice.
Însă titlul cărţii denotă o oarecare viziune de tip Gustave Le Bon, asupra revoluţiilor ca evenimente negative în societate. Faptul că nu precizează în titlu că se referă la tragedia din decembrie 1989 este un cârlig de marketing prin care atrage majoritatea românilor, care constă în dezamăgiţi de actualul regim sau nostalgici faţă de cel de dinainte. Deşi pe parcursul acestei cărţi Tănase susţine că societatea ar fi eşuat în a se ridica la nivelul revoluţiei, nu invers, totuşi acest titlu are menirea dezinformaţională de a arunca vina pentru stalinismul capitalist de după 1989 tocmai pe revoluţionari, conform viziunii lui Le Bon; conform acestei viziuni „revoluţia” în general este un eşec, iar revoluţionarii au fost cuprinşi de frenezia distrugerii ordinii statale iar după aceea au suportat consecinţele. Însă afirmaţia sa că „revoluţia nu s-a terminat” este una din multele promisiuni mincinoase specifice şi comunismului dar mai ales capitalismului despre cum „totul va fi bine”. Aici, Tănase adoptă viziunea „revoluţiei continue” susţinută de comunişti şi reluată de Gabanyi în 1999. Însă ipocrizia atât a comuniştilor cât şi a celor care consideră „revoluţia neterminată” este aceea că toţi se referă la cele două evenimente, respectiv 23 august 1944 şi decembrie 1989, ca fiind începuturi de revoluţii, ci însăşi revoluţiile. Şi comuniştii şi restul au folosit expresia „după revoluţie”, încastrată dezinformaţional în mintea colectivă şi folosită constant de majoritate.
În ciuda acestor scremete teoretice jalnice de a ajusta durata revoluţiei la una comparabilă cu cele ale adevăratelor revoluţii, românii cred în cvasi-totalitate că „revoluţia” ar fi început odată cu primele scandări antiprezidenţiale la Timişoara (16 decembrie) şi s-a terminat în 25, când Ceauşescu a fost executat. Am văzut la ora 01:46 din documentarul meu cum reporteriţa face o netă distincţie între revoluţia din 1989 şi conflictul interetnic de la Târgu-Mureş din martie 1990. Dar chiar şi dacă evenimentele ar fi avut loc între 14 decembrie 1989 şi 20 mai 1990, aşa cum zice Stoenescu, totuşi timpul de 6 luni este mult prea scurt pentru a se încadra într-o revoluţie violentă, cu uciderea şefului statului. Dar, de fapt, Stoenescu comite un act mult mai complex de dezinformare cu această lăbărţare a datelor, în detrimentul viziunii opiniei publice, asemănător cu cel comis de Liviu Dragnea cu acuzaţia de lovitură de stat. După cum Dragnea deforma noţiunea de „lovitură de stat”, în acelaşi fel Stoenescu deformează noţiunea de „revoluţie”, care oricum vine peste o deformare dezinformaţională şi mai severă, care a produs această percepţie eronată de către popor pentru tragedia din 1989. „Prosteşte-te rămâne!” a devenit stindardul genocidului naţional neviolent care s-a pus în practică din 1989 până astăzi. În următorul capitol voi descrie în detaliu misiune de dezinformare pe care o operează Stoenescu cu maculatura sa.
Refuzul unei educaţii coerente ale tocilarilor de lux din instituţiile de învăţământ superior privind teoriile elementare despre revoluţie, refuzul de publicare şi a variantelor opuse naraţiunii revoluţiei, în special cartea „The Illusion of the End” a lui Jean Baudrillard, editată de Cambridge, Polity Press în 1994, în care există expresia „Sindromul Timişoara”, este parte din noul tip de cenzură practicat de dictatura capitalistă. Camuflarea adevăratei idei opuse se face prin falsă opoziţie, de genul conflictului ideologic între Stoenescu şi Marius Mioc, amândoi dezinformatori. Însă, chiar şi aceste teorii ale sociologilor consacraţi despre „revoluţie” au neajunsuri în reflectarea fidelă a acelor evenimente. Acest fapt permite schimonosirea noţiunii de „revoluţie” în a cuprinde în ea şi fenomenul de invazie CIA din 1989. O să încerc să corectez aceste neajunsuri ale sociologiei generale în cele ce urmează.
Definirea conceptului de „revoluţie”
Termenul „revoluţie” vine din latinescul „revolutio” care înseamnă, rotaţie sau întoarcere. Mişcarea de revoluţie a pământului în jurul soarelui se face în 365 de zile şi un pic, spre deosebire de mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe care durează puţin peste 24 de ore. Din acest punct de vedere termenul „revoluţie” a putut fi aplicat la orice domeniu în care un om sau o comunitate a căutat soluţii de îmbunătăţire a unei situaţii sau domeniu, şi, în loc să dea înainte, până la urmă da dat înapoi şi astfel s-a rezolvat miraculos problema. Ne imaginăm în această situaţie un grup de oameni încercând să treacă nişte munţi înalţi, evitând drumul mai lung de ocolire a lor. Odată cu vremea rea sau cu dificultăţile de urcare, revoluţia poate însemna întoarcerea pe drumul mai lung dar mai uşor. Există o rasă de gâşte sălbatice ce zboară peste munţii Himalaya, care se întorc atunci când simt că vremea rea se apropie, altfel riscă să-şi piardă viaţa. Iată cum revoluţia se asociază cu ciclicitatea.
Fiind aplicată la mai multe domenii, o astfel de soluţie contrară celei curente a primit numele de „revoluţie”. În Dexonline cuvântul „revoluţie” are o mulţime de sensuri , în acord cu însele viziunile multiple exprimate de sociologi despre acest eveniment istoric, precum:
Remarcăm în aceste sensuri o transformare a termenului „revoluţie” dinspre transformare mecanică, sterilă, repetitivă, înspre una organică, metamorfotică. Sensurile 1.3. şi mai ales 3.1. arată o trecere al unui sistem dinspre starea A în starea B, asemenea transformării viermelui în cocon şi apoi în fluture. Şi în lumea anorganică se poate vedea aşa ceva în cazul transformării apei din stare lichidă, în cea solidă (gheaţa) şi apoi în cea gazoasă (aburi). Sensul iniţial al termenului „revoluţie” din latină se referă mai curând la aceste transformări. Ele se pot repeta la infinit fără ca sistemul să se schimbe fundamental.
Dar, pentru acest gen de schimbări limbile moderne folosesc termenul de „repetiţie” sau „ciclu”. Între timp, termenul „revoluţie” a primit un alt înţeles. El se referă la o schimbare atât de fundamentală încât sistemul nu se mai întoarce la nivelul de unde a plecat. Revoluţia ştiinţifică este epicentrul conceptului de „revoluţie”. Cea mai celebră revoluţie din istoria ştiinţei este teoria heliocentrică propusă de Nicolaus Copernic, prin care a rezolvat nişte probleme insurmontabile legate de predictibilitatea unor corpuri cereşti prin teoria geocentrică, general acceptată până atunci. Iniţial ea a fost primită cu reticenţă de majoritatea savanţilor, subordonaţi Bisericii Catolice. Însă ea s-a impus în timp şi a cuprins întreaga comunitate ştiinţifică. Mai există câţiva oameni care cred că soarele s-ar mişca în jurul pământului. Însă cei mai mulţi şi mai valoroşi oameni de ştiinţă au acceptat soluţia lui Copernic de „întoarcere” a problemei dinspre „soarele se roteşte în jurul pământului” spre „pământul se roteşte în jurul soarelui”, şi astfel vechile probleme ale predictibilităţii unor corpuri cereşti s-au rezolvat în totalitate. Teoria lui Copernic a putut apoi anticipa cu exactitate uriaşă mişcările corpurilor cereşti, aşa că s-a impus în istoria ştiinţei tocmai datorită echilibrului adus. O cometă sau o eclipsă a ajuns să fie estimată de astrofizicieni cu o precizie de secundă cu zeci de ani înainte să se producă.
De la revoluţia ştiinţifică, termenul a trecut la revoluţia industrială sau cea tehnologică. Trecerea de la tracţiunea animală la cea mecanică a venit pentru că prima avea câteva neajunsuri. Viteza de deplasare era mică, ceea ce aducea disconfort pentru călători. Problemele de sănătate pentru animale dubla acest disconfort. Apariţia motorului a rezolvat problema vitezei însă a dus şi probleme inexistente anterior, precum accidentele de circulaţie şi nevoia de stabilire a unor reguli de folosire a drumului de către participanţii la trafic. Zgomotul şi poluarea motoarelor automobilelor a făcut pentru mulţi orăşeni viaţa urbană un iad. Dar majoritatea au renunţat la tracţiunea animală în favoarea celei a motoarelor. O sută de ani mai târziu linia tehnologică robotizată a înlocuit munca umană repetitivă, lăsând omul civilizat să facă activităţi mai creative. În felul acesta societatea a evoluat, schimbându-se în profunzime. Ca şi în cazul teoriei heliocentrice, şi în acest caz există apoi unii nostalgici care deplâng degradarea societăţii prezente. Dar majoritatea nu se mai pot întoarce în trecut, sau nu pot sta în el prea mult. Cei din trecut au făcut ei înşişi rabatul la formele moderne conform unei hotărâri personale liber consimţite.
Aşadar, revoluţia se referă la o schimbare radicală a unui sistem. Revoluţia industrială a însemnat o schimbare radicală a societăţii, transformând lucrătorul agricol în muncitor în fabrică. În acelaşi fel revoluţia digitală a transformat muncitorul din fabrică în IT-ist care programează roboţii ce fac munca muncitorului. În ceea ce priveşte politica, revoluţiile politice au produs trecerea de la monarhii la democraţii, sau la sisteme ce se străduiesc să păstreze aparenţele de democraţii aşa cum sunt dictaturile comunistă şi capitalistă.
În aceste câteva propoziţii observăm 3 etape ale revoluţiei în general:
1. Criza formelor anterioare;
2. Şocul soluţiei în rezolvarea crizei;
3. Echilibrul noilor forme.
În cazul revoluţiei copernicane prima etapă corespunde problemelor teoretice ale teoriei geocentrice, observate în imposibilitatea de predictibilitate exactă a mişcării planetelor. Teoria geocentrică a tot fost cârpită cu noi precizări prin care se explicau parţial aceste deviaţii ciudate. Dar în câteva sute de ani nici măcar acestea nu mai erau suficiente, fiind nevoie de alte ajustări. Acestea sînt semnele crizei formelor vechi. Şocul soluţiei a fost ideea mobilităţii Pământului, care gravitează în jurul soarelui. Desigur, această teorie a şocat nu doar ştiinţa ci însăşi religia, deoarece Pământul se dovedea a fi doar una dintre planete, nu centrul Universului. Această idee implica şi faptul că omul s-ar putea să nu fie cea mai evoluată fiinţă din Univers, încă nedemonstrată, dar nu imposibilă. Ei bine, acest grad de nesiguranţă contribuia la clătinarea teoriei creştine a creaţionismului, de aceea Biserica a fost cel mai aprig adversar al teoriei heliocentrice.
Revoluţia în artă se întâmplă exact după acelaşi tipar: există mai întâi o mişcare apatică, manieristă, care ocupă spaţiul artistic timp de câteva decenii; apoi apare un artist care inovează domeniul său şi produce controverse cu fani şi contestatari. În cele din urmă majoritatea artiştilor acceptă formele propuse, încorporându-le în producţia lor. De aceea Kant spunea că geniul în artă este acela care reuşeşte să traseze noi legi artei.
Dar există revoluţii artistice, ştiinţifice şi tehnologice care nu vin în urma crizei. Apariţia cubismului în 1905-1906 a venit după un sfert de secol foarte prolific în care arta s-a reinventat. Până prin anii 1970 au apărut o mulţime de curente revoluţionare în artă care nu s-au raportat la un curent anterior în mod reacţional. Aşadar ele nu au provenit din criza anterioară ci din însăşi talentul artiştilor de a crea forme artistice noi. Tehnologia digitală nu a apărut pentru că cea mecanică ar fi fost în criză. Dacă nu apărea computerul totuşi lumea putea funcţiona foarte bine la fel ca înainte. Acelaşi lucru se poate spune şi despre teoria relativităţii lansată de Einstein în astrofizică. Faptul că razele luminoase şi spaţiul se curbează în apropierea unor centre gravitaţionale puternice din Univers (ce creează corpurile cosmice cu gravitaţie) nu afectează cu nimic legile mecanice ale lui Newton de pe Pământ, care rămân la locul lor. Prin urmare, savanţii care au susţinut şi încă susţin mecanica lui Newton nu au simţit, nu simt şi nu vor simţi vreo problemă în teoriile acestuia. Dimpotrivă, astrofizicienii de dinaintea lui Copernic nu puteau explica anumite evoluţii a unor corpuri cosmice prin teoria geocentrică. Cu toate astea, absolut toţi fizicienii şi astro-fizicienii au acceptat teoria relativităţii lui Einstein pe baza unor deducţii logice coerente. Aşadar etapele revoluţiei ştiinţifice propuse de Einstein sînt doar două, respectiv şocul unei noi paradigme ştiinţifice şi acceptarea sa în comunitatea ştiinţifică. Vom vedea că în acelaşi fel există şi revoluţii politice care nu vin în urma unei crize politice în societate. Echivalenţa între revoluţie şi violenţă repetată într-o mulţime de interviuri de pilonul ideologic al invaziei CIA din 1989, Gelu Voican Voiculescu, este cel puţin o eroare, după cum voi arăta în detaliu în următoarea secţiune .
3.2.1. Nepotriviri între tragedia din 1989 şi revoluţia politică, aşa cum a fost descrisă în sociologie până acum
Există o mulţime de definiţii oarecum asemănătoare a revoluţiei politice, dar nu identice. Nu o să le aduc pe toate în discuţie aici pentru că asta ar însemna o analiză specializată pentru o temă pe care eu o vreau de popularizare şi explicitare a ce s-a întâmplat în 1989, nu de dezbateri sociologice. Cu siguranţă o să fac un studiu pe viitor asupra acestor definiţii. Dar deocamdată mă limitez în a arăta că impunerea de către departamentul de dezinformare al CIA al unui sens al termenului „revoluţie”, care se identifică cu revolta socială, este nespecific majorităţii acestor definiţii. Cei cu oarecare înclinaţie spre istorie îşi aduc aminte de multele răscoale ţărăneşti care nu au adus nici un fel de revoluţie precum cea de la 1907, cea de la Bobâlna sau cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan. Iată că nu orice revoltă populară e şi revoluţie, deşi majoritatea revoluţiilor se manifestă şi ca revoltă populară iar asta e recunoscut de majoritatea teoreticienilor.
Nu există unanimitate între sociologi şi istorici privind definirea revoluţiei politice dar majoritatea acestor viziuni nu o echivalează cu revolta socială, deşi o acceptă ca element important. De exemplu, la pagina 4 din cartea ei „States and Social Revolutions; A Comparative Analysis of France, Russia, And China”editată de Cambridge University Press în 1979, Theda Skocpol a propus o distincţie între revoluţiile sociale, revoluţiile politice şi rebeliuni. Revoluţiile sociale ar fi „transformări rapide, fundamentale, ale statului şi structurilor de clasă ale unei societăţi; acestea sînt însoţite şi parţial susţinute de revolte ale claselor de jos”. Revoluţiile politice, prin contrast, implică transformarea structurilor de stat fără nicio transformare corespunzătoare a structurilor de clasă sau sociale. Rebeliunile apar atunci când clasele sociale subordonate se revoltă, dar nu are loc nicio schimbare structurală fundamentală în societate sau politică.
Apoi, în 1989 nu a existat o revoltă populară specifică revoluţiilor din istorie. Manifestaţiile masive în decembrie 1989 s-au datorat fie alinierii muncitorilor din platformele industriale pe 20 decembrie 1989, fie minciunii lansate de radio Europa Liberă despre „sutele de mii de victime” şi „genocid” produse de regimul Ceauşescu , şi apoi transmise de posturile de radio şi TV în toată ţara. Populaţia a ieşit la Bucureşti masiv în 22 şi 23 revoltată artificial din cauza acestei minciuni. Dacă ar fi ştiut că cei mai mulţi dintre cei ucişi la Timişoara au fost vânaţi de lunetişti în zone fără legătură cu cele în care erau proteste de stradă , sau că morţii zişi din 21 decembrie din Piaţa Libertăţii de la Cluj au fost parte dintr-o piesă de teatru , atunci populaţia n-ar mai fi n-ar mai fi ieşit în număr atât de mare, sau cel puţin nu împotriva lui Ceauşescu.
Dar cea mai importantă deosebire între tragedia din decembrie 1989 şi revoluţiile din istorie este perioada foarte scurtă în care se pretinde a se fi întâmplat aşa-zisa revoluţie din 1989, respectiv 15-17 decembrie 1989 la Timişoara şi 21-25 decembrie la Bucureşti. Aceasta este nespecifică niciuneia dintre revoluţiile consacrate din istorie, recunoscute ca atare. În Revoluţia Franceză protestele de stradă s-au intensificat încă din 1789, însă regele Ludovic al XVI-lea a fost decapitat abia în 1793. Revoluţia Bolşevică a erupt în martie 1917 însă ţarul Nicolae al II a fost executat abia pe 17 iulie 1918. Revoluţia Engleză a început cu un război civil între trupele regale şi cele parlamentare în 1642 (alţii spun că originea ar fi 1639 odată cu Războaiele Episcopilor), care a dus la decapitarea regelui Charles I abia peste 7 ani mai târziu. Până şi Saddam Hussein a fost spânzurat abia la 3 ani după invazia armatei SUA în Irak, în 2003.
Iată că noi ne putem lăuda cu revoluţia de 3 zile. Şi, dacă stalinismul capitalist în vigoare astăzi va continua, atunci ne vom lăuda şi cu viaţa scurtată în general, datorit bolilor terminale pe care le-a adus masiv. Nu e de mirare că cei mai mulţi români consideră că tragedia din 1989 a fost lovitură de stat, pentru că atât ţine în general un astfel de eveniment. Am spus mai sus că nu există unanimitate între teoreticieni privind revoluţia politică, însă această imprecizie e dublată de o uriaşă campanie de dezinformare. O armată întreagă de dezinformatori CIA au ţinut poporul român departe de majoritatea definiţiilor revoluţiei, după cum s-a întâmplat şi cu noţiunile de lovitură de palat/ lovitură de stat. Atunci când Liviu Dragnea lansa acuzaţia că protestatarii de la 10 august ar fi dorit să dea o lovitură de stat nici un post TV sau vreun canal de mare audienţă nu a venit să-i dea replica despre folosirea total greşită a acelei sintagme, aşa că am făcut eu acel vlog menţionat în secţiunea anterioară. Google l-a boicotat de asemenea; nici măcar un sfert dintre subscriberii canalului meu nu l-au vizionat.
Fără să ne dăm seama, Liviu Dragnea impunea o falsă definiţie a loviturii de stat, după cum departamentul de dezinformare a CIA a impus o falsă definiţie a revoluţiei politice încă de atunci din 1989. Am văzut în secţiunea anterioară un document în care CIA pune în gura lui Silviu Brucan şi Nicolae Militaru falsa idee de „lovitură de stat” dată de Ion Iliescu. Dar acesta este un caz rar, deoarece majoritatea documentelor emise de această infamă instituţie se referă totuşi la tragedia din decembrie 1989 ca revoluţie. Numai faptul că armata de dezinformatori CIA au numit revoluţie acea tragedie, fără să definească mai întâi acest termen alambicat, atestă gradul uriaş de manipulare care s-a folosit. De atunci, dezbaterile publice din aceste decade despre tragedia din 1989 au avut marele dezavantaj că nu s-au concentrat pe definirea termenilor, ci pe descrierea unor fapte şi nişte paralele nesemnificative între tragedia din 1989 şi revoluţiile consacrate din istorie precum cea Engleză, cea Franceză, sau cea Bolşevică, în special pe tema duratei evenimentelor.
Armata de dezinformatori care au scris tonele de maculatură despre tragedia din decembrie 1989 a evitat cu obstinaţie să facă paralele cu revoluţiile recunoscute ca atare, pentru că la o analiză comparativă ea se arată esenţialmente diferită de acestea. Departamentul de dezinformare al CIA însă a încercat să tragă de păr realitatea socială românească spre a se potrivi cât de cât cu durata revoluţiilor adevărate ale istoriei. Ne aducem aminte cum revoluţia a fost forţată artificial să ţină până în 1993, prin încadrarea în rândul victimelor şi pe actorul Nemeş, sinucis de scârbă . În aceea secţiune am amintit despre cum agentul sub acoperire, ofiţerul cosmetizat în istoric civil Alex Mihai Stoenescu, a tras sfârşitul „revoluţiei” până în 20 mai 1990, când au fost alegeri, în partea a doua a volumului 4 din cartea sa „Istoria loviturilor de stat in România” (pagina 425). În acelaşi fel el a tras şi de glisorul începutului ei până în 14 decembrie, când nişte ieşeni dizidenţi au împărţit manifeste ce anunţau un miting de protest împotriva regimului, care a eşuat din lipsă de aderenţi. Această situaţie a fost tipică pentru întreaga Românie şi de aceea protestele de stradă, pe lângă faptul că aveau puţini manifestanţi, au fost stimulate prin inginerii de instigare precum tăierea absurdă a salariilor muncitorilor sau relocarea pastorului Laszlo Tokes. Aceste manevre au fost coordonate de agenţi dubli din Securitate, care aveau misiunea de a provoca o revoltă, în sens invers stingerii ei în spaţiul capitalist. La Iaşi planul a picat lamentabil. La Timişoara a fost dublat de închiderea talciocului şi spargerea profesionistă de vitrine.
Însă revoltaţii faţă de relocarea pastorului Laszlo Tokes nu aveau revendicări politice revoluţionare; acestea au apărut odată cu agenţii infiltraţi şi câţiva dizidenţi între enoriaşi. În acelaşi fel, după 22 decembrie nu a mai existat obiect al revoluţiei, deoarece toate instituţiile represive au pactizat cu ceea ce credeau ele că este poporul revoltat. Fără o luptă chiar şi neviolentă între două forţe antagonice, nu poate exista revoluţie politică într-o societate. Vânarea apoliticilor de către lunetişti şi dezinformările între anumite unităţi militare cauzatoare de foc fratricid nu înseamnă forţe care se luptă, ci un rezultat al unei campanii uriaşe de manipulare la nivel înalt orchestrată de CIA. Dar planul de invazie reuşeşte foarte bine dacă ţările invadate cred că invazia ar fi fost o revoluţie. Secretul „serviciului” operat de spionajul civil s-a păstrat, şi astfel însăşi denumirea eufemistică de serviciu secret pare justificată.
Pe lângă dezinformarea marca Stoenescu, spionajul civil a sădit sau a comandat două viziuni aproape absurde despre durata aşanumitei revoluţii din decembrie 1989. Prima dintre ele îşi are originea în însăşi minciuna comuniştilor despre „revoluţia continuă” şi se regăseşte ad litteram în cartea „Revoluţia neterminată”, apărută la editura Fundaţiei Culturale Romane în 1999, scrisă de agenta CIA, Anneli Ute Gabanyi, jurnalistă de la infamul post de radio Europa Liberă de dinainte de 1989 . O doză de coerenţă în această atitudine există. Dacă adevăratele revoluţii durează cam 2 ani, desigur că în această perioadă ele sînt neterminate. Cei 10 ani scurşi din 1989 până la data de 1999 când a apărut cartea e o perioadă cam lungă pentru durata adevăratelor revoluţii din istorie. Nu o urmăresc în reţelele de socializare sau în presa clasică, însă mă îndoiesc că şi-ar fi schimbat părerea între timp deoarece nimic notabil din punct de vedere politic nu a avut loc între timp. Deci, e foarte probabil ca şi astăzi să creadă la fel, anume că „revoluţia” a rămas neterminată.
Cealaltă viziune nu se deosebeşte cu mult de prima şi se regăseşte în cartea „Revoluţia ca eşec” a lui Stelian Tănase, apărută iniţial la editura Polirom în 1996. În această carte el republică o serie de articole scrise în publicaţia „Sfera politicii” printre care şi cel din anul III, nr. 18, iunie-iulie 1994, în care afirmă categoric că „Revoluţia nu s-a terminat”. Eu am citit reeditarea acestei cărţi în 2006 de către editura Humanitas iar această afirmaţie poate fi văzută la pagina 86, şi deduc de aici că nu se terminase nici atunci. Nici pe Tănase nu-l urmăresc, dar probabil că nici el nu crede că „revoluţia” s-ar fi terminat până astăzi.
Dacă această carte s-ar numi „Eşecul revoluţiei din decembrie 1989”, şi această idee s-ar găsi dezvoltată pe parcursul ei, aşa cum o dezvolt eu în secţiunile următoare, atunci nu aş avea nimic de obiectat asupra ei. O minoritate de dizidenţi au ieşit în stradă pentru a instaura o societate democrat-liberală, mult idealizată de propaganda capitalistă, manipulaţi de agenţi ai spionajului civil occidental, şi au eşuat în a pune în practică aşa ceva. După cum au spus mulţi şi voi arăta şi eu la finalul acestui capitol, interesul agenţiilor occidentale a fost acela de a-şi deschide piaţa către est spre a extrage de aici resursele naturale şi umane. Este exact ce s-a întâmplat în decembrie 1989. De aceea eu însumi voi folosi pe mai departe în această carte expresia „revoluţie eşuată” pentru mai multe evenimente recunoscute în general ca revoluţii autentice.
Însă titlul cărţii denotă o oarecare viziune de tip Gustave Le Bon, asupra revoluţiilor ca evenimente negative în societate. Faptul că nu precizează în titlu că se referă la tragedia din decembrie 1989 este un cârlig de marketing prin care atrage majoritatea românilor, care constă în dezamăgiţi de actualul regim sau nostalgici faţă de cel de dinainte. Deşi pe parcursul acestei cărţi Tănase susţine că societatea ar fi eşuat în a se ridica la nivelul revoluţiei, nu invers, totuşi acest titlu are menirea dezinformaţională de a arunca vina pentru stalinismul capitalist de după 1989 tocmai pe revoluţionari, conform viziunii lui Le Bon; conform acestei viziuni „revoluţia” în general este un eşec, iar revoluţionarii au fost cuprinşi de frenezia distrugerii ordinii statale iar după aceea au suportat consecinţele. Însă afirmaţia sa că „revoluţia nu s-a terminat” este una din multele promisiuni mincinoase specifice şi comunismului dar mai ales capitalismului despre cum „totul va fi bine”. Aici, Tănase adoptă viziunea „revoluţiei continue” susţinută de comunişti şi reluată de Gabanyi în 1999. Însă ipocrizia atât a comuniştilor cât şi a celor care consideră „revoluţia neterminată” este aceea că toţi se referă la cele două evenimente, respectiv 23 august 1944 şi decembrie 1989, ca fiind începuturi de revoluţii, ci însăşi revoluţiile. Şi comuniştii şi restul au folosit expresia „după revoluţie”, încastrată dezinformaţional în mintea colectivă şi folosită constant de majoritate.
În ciuda acestor scremete teoretice jalnice de a ajusta durata revoluţiei la una comparabilă cu cele ale adevăratelor revoluţii, românii cred în cvasi-totalitate că „revoluţia” ar fi început odată cu primele scandări antiprezidenţiale la Timişoara (16 decembrie) şi s-a terminat în 25, când Ceauşescu a fost executat. Am văzut la ora 01:46 din documentarul meu cum reporteriţa face o netă distincţie între revoluţia din 1989 şi conflictul interetnic de la Târgu-Mureş din martie 1990. Dar chiar şi dacă evenimentele ar fi avut loc între 14 decembrie 1989 şi 20 mai 1990, aşa cum zice Stoenescu, totuşi timpul de 6 luni este mult prea scurt pentru a se încadra într-o revoluţie violentă, cu uciderea şefului statului. Dar, de fapt, Stoenescu comite un act mult mai complex de dezinformare cu această lăbărţare a datelor, în detrimentul viziunii opiniei publice, asemănător cu cel comis de Liviu Dragnea cu acuzaţia de lovitură de stat. După cum Dragnea deforma noţiunea de „lovitură de stat”, în acelaşi fel Stoenescu deformează noţiunea de „revoluţie”, care oricum vine peste o deformare dezinformaţională şi mai severă, care a produs această percepţie eronată de către popor pentru tragedia din 1989. „Prosteşte-te rămâne!” a devenit stindardul genocidului naţional neviolent care s-a pus în practică din 1989 până astăzi. În următorul capitol voi descrie în detaliu misiune de dezinformare pe care o operează Stoenescu cu maculatura sa.
Refuzul unei educaţii coerente ale tocilarilor de lux din instituţiile de învăţământ superior privind teoriile elementare despre revoluţie, refuzul de publicare şi a variantelor opuse naraţiunii revoluţiei, în special cartea „The Illusion of the End” a lui Jean Baudrillard, editată de Cambridge, Polity Press în 1994, în care există expresia „Sindromul Timişoara”, este parte din noul tip de cenzură practicat de dictatura capitalistă. Camuflarea adevăratei idei opuse se face prin falsă opoziţie, de genul conflictului ideologic între Stoenescu şi Marius Mioc, amândoi dezinformatori. Însă, chiar şi aceste teorii ale sociologilor consacraţi despre „revoluţie” au neajunsuri în reflectarea fidelă a acelor evenimente. Acest fapt permite schimonosirea noţiunii de „revoluţie” în a cuprinde în ea şi fenomenul de invazie CIA din 1989. O să încerc să corectez aceste neajunsuri ale sociologiei generale în cele ce urmează.
Definirea conceptului de „revoluţie”
Termenul „revoluţie” vine din latinescul „revolutio” care înseamnă, rotaţie sau întoarcere. Mişcarea de revoluţie a pământului în jurul soarelui se face în 365 de zile şi un pic, spre deosebire de mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe care durează puţin peste 24 de ore. Din acest punct de vedere termenul „revoluţie” a putut fi aplicat la orice domeniu în care un om sau o comunitate a căutat soluţii de îmbunătăţire a unei situaţii sau domeniu, şi, în loc să dea înainte, până la urmă da dat înapoi şi astfel s-a rezolvat miraculos problema. Ne imaginăm în această situaţie un grup de oameni încercând să treacă nişte munţi înalţi, evitând drumul mai lung de ocolire a lor. Odată cu vremea rea sau cu dificultăţile de urcare, revoluţia poate însemna întoarcerea pe drumul mai lung dar mai uşor. Există o rasă de gâşte sălbatice ce zboară peste munţii Himalaya, care se întorc atunci când simt că vremea rea se apropie, altfel riscă să-şi piardă viaţa. Iată cum revoluţia se asociază cu ciclicitatea.
Fiind aplicată la mai multe domenii, o astfel de soluţie contrară celei curente a primit numele de „revoluţie”. În Dexonline cuvântul „revoluţie” are o mulţime de sensuri , în acord cu însele viziunile multiple exprimate de sociologi despre acest eveniment istoric, precum:
„1. Schimbare fundamentală a valorilor, a instituţiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor şi ideologiilor unei societăţi.
Schimbare radicală şi de obicei bruscă, paşnică sau violentă, în raporturile economice, sociale şi politice ale unei societăţi, şi care constă în sfărâmarea vechilor relaţii de producţie şi instaurarea unor relaţii de producţie noi, corespunzătoare nivelului de dezvoltare a forţelor de producţie, precum şi în trecerea puterii de stat din mâinile vechii clase dominante, exploatatoare şi decadente, în mâinile unei noi clase progresiste.
1.1. Revoluţie burgheză = revoluţie care luptă pentru desfiinţarea relaţiilor feudale, fără depăşirea cadrului orânduirii capitaliste.
1.2. Revoluţie proletară (sau socialistă) = revoluţie în care proletariatul, sub conducerea partidului său marxist şi în alianţă cu elementele semiproletare de la oraşe şi sate, zdrobeşte burghezia, instaurând dictatura proletară.
1.3. Revoluţie socială = acţiune socială de transformare radicală calitativă a societăţii, prin care se realizează trecerea de la o formaţiune inferioară la alta superioară.
2. popular Revoltă, răscoală.
3. figurat Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu.
3.1. Revoluţie industrială = procesul înlocuirii radicale a producţiei manufacturiere (manuale) cu producţia bazată pe maşini.
3.2. Revoluţie culturală = acţiune întreprinsă şi înfăptuită de clasa muncitoare, în condiţiile create de instaurarea dictaturii proletariatului şi ridicării nivelului de trai al maselor, având drept scop crearea unei culturi corespunzătoare relaţiilor socialiste de producţie şi răspândirea ei în mase cât mai largi.
3.3. Revoluţie tehnico-ştiinţifică = proces contemporan care determină schimbări radicale în domeniul forţelor de producţie, prin dezvoltarea accelerată a ştiinţei şi tehnicii, prin perfecţionarea proceselor tehnologice.”
Remarcăm în aceste sensuri o transformare a termenului „revoluţie” dinspre transformare mecanică, sterilă, repetitivă, înspre una organică, metamorfotică. Sensurile 1.3. şi mai ales 3.1. arată o trecere al unui sistem dinspre starea A în starea B, asemenea transformării viermelui în cocon şi apoi în fluture. Şi în lumea anorganică se poate vedea aşa ceva în cazul transformării apei din stare lichidă, în cea solidă (gheaţa) şi apoi în cea gazoasă (aburi). Sensul iniţial al termenului „revoluţie” din latină se referă mai curând la aceste transformări. Ele se pot repeta la infinit fără ca sistemul să se schimbe fundamental.
Dar, pentru acest gen de schimbări limbile moderne folosesc termenul de „repetiţie” sau „ciclu”. Între timp, termenul „revoluţie” a primit un alt înţeles. El se referă la o schimbare atât de fundamentală încât sistemul nu se mai întoarce la nivelul de unde a plecat. Revoluţia ştiinţifică este epicentrul conceptului de „revoluţie”. Cea mai celebră revoluţie din istoria ştiinţei este teoria heliocentrică propusă de Nicolaus Copernic, prin care a rezolvat nişte probleme insurmontabile legate de predictibilitatea unor corpuri cereşti prin teoria geocentrică, general acceptată până atunci. Iniţial ea a fost primită cu reticenţă de majoritatea savanţilor, subordonaţi Bisericii Catolice. Însă ea s-a impus în timp şi a cuprins întreaga comunitate ştiinţifică. Mai există câţiva oameni care cred că soarele s-ar mişca în jurul pământului. Însă cei mai mulţi şi mai valoroşi oameni de ştiinţă au acceptat soluţia lui Copernic de „întoarcere” a problemei dinspre „soarele se roteşte în jurul pământului” spre „pământul se roteşte în jurul soarelui”, şi astfel vechile probleme ale predictibilităţii unor corpuri cereşti s-au rezolvat în totalitate. Teoria lui Copernic a putut apoi anticipa cu exactitate uriaşă mişcările corpurilor cereşti, aşa că s-a impus în istoria ştiinţei tocmai datorită echilibrului adus. O cometă sau o eclipsă a ajuns să fie estimată de astrofizicieni cu o precizie de secundă cu zeci de ani înainte să se producă.
De la revoluţia ştiinţifică, termenul a trecut la revoluţia industrială sau cea tehnologică. Trecerea de la tracţiunea animală la cea mecanică a venit pentru că prima avea câteva neajunsuri. Viteza de deplasare era mică, ceea ce aducea disconfort pentru călători. Problemele de sănătate pentru animale dubla acest disconfort. Apariţia motorului a rezolvat problema vitezei însă a dus şi probleme inexistente anterior, precum accidentele de circulaţie şi nevoia de stabilire a unor reguli de folosire a drumului de către participanţii la trafic. Zgomotul şi poluarea motoarelor automobilelor a făcut pentru mulţi orăşeni viaţa urbană un iad. Dar majoritatea au renunţat la tracţiunea animală în favoarea celei a motoarelor. O sută de ani mai târziu linia tehnologică robotizată a înlocuit munca umană repetitivă, lăsând omul civilizat să facă activităţi mai creative. În felul acesta societatea a evoluat, schimbându-se în profunzime. Ca şi în cazul teoriei heliocentrice, şi în acest caz există apoi unii nostalgici care deplâng degradarea societăţii prezente. Dar majoritatea nu se mai pot întoarce în trecut, sau nu pot sta în el prea mult. Cei din trecut au făcut ei înşişi rabatul la formele moderne conform unei hotărâri personale liber consimţite.
Aşadar, revoluţia se referă la o schimbare radicală a unui sistem. Revoluţia industrială a însemnat o schimbare radicală a societăţii, transformând lucrătorul agricol în muncitor în fabrică. În acelaşi fel revoluţia digitală a transformat muncitorul din fabrică în IT-ist care programează roboţii ce fac munca muncitorului. În ceea ce priveşte politica, revoluţiile politice au produs trecerea de la monarhii la democraţii, sau la sisteme ce se străduiesc să păstreze aparenţele de democraţii aşa cum sunt dictaturile comunistă şi capitalistă.
În aceste câteva propoziţii observăm 3 etape ale revoluţiei în general:
1. Criza formelor anterioare;
2. Şocul soluţiei în rezolvarea crizei;
3. Echilibrul noilor forme.
În cazul revoluţiei copernicane prima etapă corespunde problemelor teoretice ale teoriei geocentrice, observate în imposibilitatea de predictibilitate exactă a mişcării planetelor. Teoria geocentrică a tot fost cârpită cu noi precizări prin care se explicau parţial aceste deviaţii ciudate. Dar în câteva sute de ani nici măcar acestea nu mai erau suficiente, fiind nevoie de alte ajustări. Acestea sînt semnele crizei formelor vechi. Şocul soluţiei a fost ideea mobilităţii Pământului, care gravitează în jurul soarelui. Desigur, această teorie a şocat nu doar ştiinţa ci însăşi religia, deoarece Pământul se dovedea a fi doar una dintre planete, nu centrul Universului. Această idee implica şi faptul că omul s-ar putea să nu fie cea mai evoluată fiinţă din Univers, încă nedemonstrată, dar nu imposibilă. Ei bine, acest grad de nesiguranţă contribuia la clătinarea teoriei creştine a creaţionismului, de aceea Biserica a fost cel mai aprig adversar al teoriei heliocentrice.
Revoluţia în artă se întâmplă exact după acelaşi tipar: există mai întâi o mişcare apatică, manieristă, care ocupă spaţiul artistic timp de câteva decenii; apoi apare un artist care inovează domeniul său şi produce controverse cu fani şi contestatari. În cele din urmă majoritatea artiştilor acceptă formele propuse, încorporându-le în producţia lor. De aceea Kant spunea că geniul în artă este acela care reuşeşte să traseze noi legi artei.
Dar există revoluţii artistice, ştiinţifice şi tehnologice care nu vin în urma crizei. Apariţia cubismului în 1905-1906 a venit după un sfert de secol foarte prolific în care arta s-a reinventat. Până prin anii 1970 au apărut o mulţime de curente revoluţionare în artă care nu s-au raportat la un curent anterior în mod reacţional. Aşadar ele nu au provenit din criza anterioară ci din însăşi talentul artiştilor de a crea forme artistice noi. Tehnologia digitală nu a apărut pentru că cea mecanică ar fi fost în criză. Dacă nu apărea computerul totuşi lumea putea funcţiona foarte bine la fel ca înainte. Acelaşi lucru se poate spune şi despre teoria relativităţii lansată de Einstein în astrofizică. Faptul că razele luminoase şi spaţiul se curbează în apropierea unor centre gravitaţionale puternice din Univers (ce creează corpurile cosmice cu gravitaţie) nu afectează cu nimic legile mecanice ale lui Newton de pe Pământ, care rămân la locul lor. Prin urmare, savanţii care au susţinut şi încă susţin mecanica lui Newton nu au simţit, nu simt şi nu vor simţi vreo problemă în teoriile acestuia. Dimpotrivă, astrofizicienii de dinaintea lui Copernic nu puteau explica anumite evoluţii a unor corpuri cosmice prin teoria geocentrică. Cu toate astea, absolut toţi fizicienii şi astro-fizicienii au acceptat teoria relativităţii lui Einstein pe baza unor deducţii logice coerente. Aşadar etapele revoluţiei ştiinţifice propuse de Einstein sînt doar două, respectiv şocul unei noi paradigme ştiinţifice şi acceptarea sa în comunitatea ştiinţifică. Vom vedea că în acelaşi fel există şi revoluţii politice care nu vin în urma unei crize politice în societate. Echivalenţa între revoluţie şi violenţă repetată într-o mulţime de interviuri de pilonul ideologic al invaziei CIA din 1989, Gelu Voican Voiculescu, este cel puţin o eroare, după cum voi arăta în detaliu în următoarea secţiune .
