Safi s-a născut în data de 15-02-2007 şi a murit astăzi 16-03-2025, de bătrâneţe. Mai putea trăi câţiva ani dacă nu ar fi trecut prin nişte şocuri prin care am trecut şi eu. Greu de exprimat prin cuvinte durerea pierderii acestui animal. Aproape un păcat orice tentativă. Mi-au murit bunicii, mi-a murit acum câteva luni un unchi, mi-au murit recent vecini de care eram ataşat, mi-au miau… şi mie mi s-a năzărit să jelesc o pisică… Un afront la adresa imperativului categoric şi a umanităţii. Da, dar Safi nu a fost o simplă pisică. Ea a fost viaţa mea la propriu. Safi a fost oglinda vieţii mele, la fel ca şi papagalul Chiri, celălalt semn al acestor ani de capitalism de coşmar pe care l-am trăit. Eu am fost centrul vieţii ei şi am murit şi eu odată cu ea din moment ce nu mai sînt centrul cuiva. Sînt o cantitate neglijabilă undeva într-o infinitate de cantităţi neglijabile într-o periferie a universului. Parcă dragostea mea faţă de aceste fiinţe insignifiante a fost transfigurarea hidoşeniei cu care am fost inundat în aceste 2 decade.
În noiembrie 2018 Chiri murea tot de bătrâneţe, şi i-am dedicat un articol funerar , un prohod cântat mie însumi. Pentru Safi am pregătit ceva similar încă de acum un an, parcă o premoniţie mortiferă asupra iminentului ei sfârşit, reflectând asupra vieţii mele. Acum că mi-am pus în gând comunicarea în masă a adevărurilor despre decembrie 1989, am văzut că moartea îmi cam face cu ochiul . Iată că doliul meu e dublu, identificându-mă meta-simbolic cu fiinţa trecută dincolo. Jelind-o pe ea, mă jelesc şi pe mine, răpit poate sau ucis de urmaşii invadatorilor din decembrie 1989, care vor să perpetueze pe mai departe minciuna.
Safi a suferit pe pielea ei consecinţele evenimentelor din decembrie 1989. Viaţa a fost bună pentru ea până în 2014, când sistemul escrococratic mi-a distrus dreptul fundamental la locuinţă şi mi-a furat apartamentul. Însă obrăznicăciunea a trăit 7 ani la maxim. A ştiut să se insinueze mai insistent în viaţa mea decât Chiri. În fiecare seară venea la mine în pătură după câteva momente de tandreţe în care torcea prelung pe post de „noapte bună!”. Ştia când am de lucru şi nu insista inutil. Exploda de entuziasm când mă ridicam de la birou să iau o pauză. „Hai să ne jucăm, posacule!” Aveam împreună un pact de joc sălbatic în care eu mă înarmam cu o mănuşă de muncitor, pe care o folosisem la renovarea apartamentului şi pe care o păstrasem după aceea, special pentru a mă proteja de zgârieturile şi muşcăturile ei ludico-ucigaşe. Pactul dintre noi era acela ca ea să stea cuminte când o transport în voiaje sau la veterinar, iar eu să suport frenezia jocului ei sălbatic. Găsisem o perfectă cale mijlocie. Muşca din mânuşa groasă de piele cu o lăcomie aproape sadică. Apoi adormea la mine în pătură.
Safi a avut tupeu de mică. I-am dat numele după o femelă leopard care deborda în tupeu într-un documentar dintr-unul din posturile mele preferate cu animale. Dar, după o perioadă i-am dat o poreclă mai aproape de firea ei, „obrăznicăciunea felinozaură”.
Poziţia ei cea mai preferată era una de flegmatism total, de sfidare a toate şi tot, cu picioarele crăcănate precum un golan arogant.
Dar ştia de glumă. Eu o foloseam pe post de puşcă, o băgam în plasă să o vând la piaţă
Îi ceream sfaturile cu privire la unele melodii
Sau o foloseam pe post de negociator cu copiii.
Însă în 2014 a avut un prim şoc. Teritoriul ei a fost luat de invadatori. N-am mai fost angajat nicăieri şi nu mi-am putut permite o chirie în care să se accepte şi animale de companie. A trebuit să o aduc pentru un an şi jumătate la părinţi la ţară, şi s-o abandonez ca pe un rebut. S-a terminat cu aristocraţia unui stil de viaţă urban. S-a terminat cu tandreţea de seară de sub pătură, de dinainte de somn. Nimeni n-a ştiut s-o drăgălească aşa cum am făcut eu. Şi ea şi-a împietrit obiceiul de a veni la mângâiat înainte de culcare. Până la urmă am găsit după un an şi jumătate un loc unde aveam voie cu ea şi m-am grăbit să o recuperez de la ţară. Atunci şi-a arătat pentru prima dată sufletul de om abandonat. Om, nu animal. Pur şi simplu m-a evitat asemenea unei persoane odată iubite şi apoi părăsite, dar care şi-a refăcut între timp viaţa. Am încercat să vorbesc cu ea şi a fugit de mine. Am insistat şi m-a pufăit. Cred c-a spus ceva de genul: „să te ia dracu’ cu capitalismul tău şi cu comodităţile lui! M-ai abandonat, nenorocitule!”. Câţi copii trec prin aşa ceva după deportările economice ale părinţilor! N-am să-i uit niciodată furia ei de atunci. Am ingerat în mine această furie şi o revărs şi eu împotriva capitalismului, sau oricărei forme de dictatură.
Mi-a fost frică atunci că mă şi muşcă şi am lăsat-o în pace ca pe o femeie furioasă. Dar până la urmă a venit singură. Însă niciodată n-a mai venit sub pătură. Aşa ceva nu putea uita. De atunci am luat-o înapoi la Bucureşti, dar doar iarna. S-a obişnuit cu grădina largă de la ţară şi nu mai voia în apartament. Miorlăia deseori să-i dau drumul să iasă şi îi deschideam geamul să se convingă de faptul că e frig şi e mai bine înăuntru. O păcăleam astfel iarna, dar când venea primăvara trebuia s-o duc înapoi la ţară. Nu mai voia în spaţiul mic al unui apartament. Dar nu mă uita când eram separaţi. Când vorbeam cu ai mei la telefon venea şi ea să asculte. Durerea îmbătrânirii a început de prin 2020 când şi-a pierdut interesul pentru jocul cu mănuşa. În 2022 i-a căzut un prim canin din mandibulă. A fost un prim avertisment. M-a rupt. În 2023 i-a căzut şi cel de-al doilea canin. M-a distrus. În 2024 şi-a pierdut subit vederea. A murit pe jumătate, şi eu cu ea. A trebuit s-o las în harta ei mentală, fără s-o mai zăpăcesc cu schimbatul locaţiei. Alaltăieri n-a mai vrut să mănânce. Ieri mergea împleticit. Începând de noaptea trecută nu s-a mai putut ridica de jos. Astăzi la ora 4 a încetat să mai respire. S-a terminat o viaţă neglijabilă undeva într-o infinitate de vieţi neglijabile.
