2.2.1. Manufacturarea înregistrării audio a teleconferinţei lui Ceauşescu zisă din 17 decembrie şi manipularea sa spre a ordona foc la Timişoara

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

2.2. Inginerii sociale şi tehnici de dezinformare pentru a-l indica pe Ceauşescu vinovat de crimele din 1989

Am văzut începând de la ora 01.38 în recentul meu documentar „Eroii au murit.1989. CIA” cum o serie de 6-7 inginerii sociale au tot eşuat între 15 şi 22 decembrie, fiind reluate cu instrumente mai performante asemenea unei negocieri care plusează până la atingerea acordului. Diferenţa dintre Braşov 1987 şi decembrie 1989 constă într-o mai activă forţă dezinformaţională, pe care încă o vedem activă şi astăzi. Pentru instigarea populaţiei active politic să iasă în stradă în decembrie 1989 s-au folosit două inginerii sociale bazate pe minciuni colosale. Prima a fost uciderea de civili ce a dus la sperierea populaţiei. Cealaltă a fost manufacturarea dovezii cum că aceşti morţi s-ar fi datorat ordinului lui Ceauşescu de împuşcare a revoltaţilor.

În subcapitolul anterior am descris modul de manipulare a opiniei publice spre a o scoate din case la un protest împotriva regimului, prin vânarea neutrilor politici de către lunetişti CIA în propriile locuinţe sau pe străzi lăturalnice, dar şi prin minciuni precum existenţa a „sute de mii de victime”. În acest subcapitol voi arăta cum aceste crime au fost puse în cârca lui Ceauşescu prin tehnici complexe de dezinformare, dar şi cum conducerea statului a fost constrânsă în mod stalinist să susţină invazia.

2.2.1. Manufacturarea audio a înregistrării teleconferinţei lui Ceauşescu zisă din 17 decembrie şi manipularea sa spre a ordona foc la Timişoara

Voi arăta în această secţiune cu un nivel mai mare de detaliu ceea ce am afirmat în propriul meu documentar la ora 02.24, când am analizat teleconferinţa lui Ceauşescu, datată în 17 decembrie dar pe care eu o cred manufacturată cu altele, ţinute fie în 20 şi 21, fie ambele în 21, după cum voi arăta mai jos. Arătam acolo la un nivel mediu de detaliu că Ceauşescu nu a dat literal ordin de foc în demonstranţi, ci că mai mult noi am fost manipulaţi să credem asta prin manufacturarea tehnică a fişierului audio menit să ne convingă în masă ca popor de acest ordin. Doi autori dintre cei care au scris despre decembrie 1989 nu au fost păcăliţi de această minciună, respectiv Emil Bărbulescu şi Călin Cernăianu. Primul nepot de mamă al lui Nicolae Ceauşescu şi, pe deasupra, securist înainte de 1989, deci cu date la prima mână despre invazia din 1989. Celălalt, un om cu judecata limpede, care pune logica înaintea dezinformărilor emoţionale. Primul o spune cu majuscule la pagina 33 din cartea „Noi cei care am trădat” Editura Hoffman. 2011. Celălalt o spune la pagina 8 (şi reluată ulterior) din cartea „Diplomaţia lupilor. Erată la literatura aplicaţiei tactice din decembrie 1989”, publicată în 1997 la editura Nemira, pe care o voi analiza în detaliu în capitolul 3. Aşa ceva este foarte clar din simpla ascultare a acelei teleconferinţe sau citirea atentă a stenogramelor cu şedinţele lui Ceauşescu oficial datate în 20 şi 21 decembrie. Dar puterea de dezinformare a CIA a fost atât de eficientă încât inclusiv eu, care mă consider un om cu judecată critică, am fost păcălit până acum câţiva ani de conţinutul acestor probe. Dar mă bucur că am găsit un om, care a înţeles asta încă din anii de după consumarea tragediei, când efectele dezinformării erau mult mai profunde. Asta înseamnă că nu sîntem chiar atât de uşor de păcălit ca naţiune, aşa cum au crezut invadatorii neocolonialişti.

Bărbulescu e mai focusat pe fapte decât pe logică; el remarcă faptul că nu există un ordin scris emis unităţilor militare în decembrie 1989 de a trage în manifestanţi, emis de comandantul suprem. Pentru cei care nu cunosc modul în care funcţionează armata, am să precizez că la nivelul acesta ordinul nu se face verbal precum între caporal şi soldat, ci scris. Nicio unitate militară nu a primit aşa ceva. Dar noi ştim că Ceauşescu a dat într-adevăr ordin de foc, doar că nu ştim sigur că a fost dat împotriva manifestanţilor anti-regim, dar suntem manipulaţi să credem asta, după cum am descris în documentar. În mod bizar acest ordin a fost sugrumat de la comunicare şi n-a fost trimis unităţilor militare din teritoriu. Având în vedere apetitul invadatorilor din decembrie 1989 de denigrare a lui Ceauşescu, netrimiterea ordinului pare mai curând o subminare a planurilor mascaradei. Dacă acest ordin ar fi ajuns la unităţile militare nici această secţiune şi nici argumentarea mea din documentar nu îşi mai aveau rostul. Însă vom vedea mai jos că contramandarea lui a venit din nivelul imediat următor de putere, şi a avut un sens foarte abil în construcţia dezinformării privind rolul dictatorului în uciderea prin împuşcare a unor oameni în decembrie 1989.

În această secţiune voi aduce dovezi şi mai clare faţă de ce spuneam în documentar. Am experienţă în lucrul cu fişiere audio; compun muzică şi remixez muzica altora. Pe lângă asta am ceva experienţă în editarea audio-video în alte genuri de proiecte decât acestea. În 2009 am început lucrul la un proiect video care se numeşte „Poveste de corupţie” , cu un prim episod lansat în 2012 şi altul în 2013 . Am demarat acest proiect pentru a denunţa modul în care starurile de la Hollywood se milogeau de neutrii apolitici cinefili, cu precădere adolescenţi fără experienţă politică, să iasă la vot şi să voteze orice, nu conta, dar astfel să se cârpească ideea de democraţie ca putere a majorităţii. În acest proiect am făcut astfel un colaj de secvenţe luate din filmele acestor staruri pentru a crea o „poveste de corupţie” prin care politicienii comandau o campanie de manipulare a acelor staruri pe sute de milioane de dolari în episodul 1, care invariabil ducea la instigarea unor războaie în episodul 2. După această experienţă pot spune că am învăţat să citesc colajul media, adică falsa continuitate a unui discurs fals, cârpit din elemente luate din contexte diferite. Am aplicat această metodă dându-i onest informaţia privitorului că filmul este o ficţiune , dar care totuşi reflectă o situaţie reală, respectiv PR-ul şi publicitatea politice.

La acel moment nu m-am gândit că această experienţă îmi va folosi pentru a descoperi mai târziu dezinformarea operată de spionajul civil în privinţa unor subiecte sensibile. Am regăsit-o în alterarea dialogului 112 dintre Alexandra Măceşanu şi operatoarea telefonică, după cum am arătat în articolul meu „Noi dubii fata de varianta oficiala dupa publicarea inregistrarilor dintre Alexandra si operatorii 112” . Semnele unei astfel de editări există şi în teleconferinţa lui Ceauşescu, zisă din 17 decembrie 1989, cu oficialii de la Timişoara. Până în 2020, cât timp am lucrat eu la forma generală a documentarului meu „Sadismul în politica internaţională”  , din care face parte şi recentul „Eroii au murit.1989. CIA”, am avut la dispoziţie o variantă de aproape 7 minute publicată în 2009, care se găseşte şi acum în contul de Youtube al lui Marius Mioc, sub titlul „Ceauşescu - Teleconferinţă 17 dec 89 despre Timişoara” . În 2022, a apărut o variantă nouă, în două exemplare aproape identice ale acestei teleconferinţe cu o lungime de 21 minute, în 2 conturi diferite de Youtube, respectiv TELECONFERINTA N. Ceausescu 17.12.1989 - SUNET HD + Stenograma şi şi altul intitulat „NICOLAE CEAUSESCU ORDONA FOC LA TIMIȘOARA. TELECONFERINȚA 17 decembrie 1989, REVOLUȚIA ROMANA” .

Am descoperit întâmplător această nouă variantă în timp ce mă documentam pentru recentul documentar. Din această variantă au dispărut nişte elemente auditive parazite existente în prima variantă pe care o ştiam de prin 2016. Acele sunete au avut rol de a ne convinge de veridicitatea presupusului ordin al lui Ceauşescu de a trage în demonstranţi. La minutul 2.21 (2.17) din varianta de 7 minute auzim o voce feminină scurtă de radio sau TV pe fundal, care se opreşte imediat, de parcă cineva l-ar fi pornit şi oprit după o secundă, sau de parcă cineva ar fi căutat posturile în mod mecanic prin rotirea unei rotiţe şi ar fi trecut mai departe la alt post, aşa cum se făcea atunci. Asta înseamnă că acea secvenţă e luată dintr-o altă discuţie, unde pe fundal era deschis un aparat de radio sau TV. Apoi, când s-a inserat în caseta finală, acel sunet se aude ca un parazit, ca o voce ce pronunţă un singur cuvânt şi apoi dispare subit. Acelaşi lucru se repetă mult mai clar la minutul 02.41, când foarte scurt pe fundal se aude un cuvânt pronunţat de o voce masculină .

Toate acestea au dispărut în noile variante, semn că de data asta s-au manufacturat digital în aşa fel încât sudarea să nu mai pară atât de grosolană. Vocea feminină intempestivă de la minutul 2.17 din varianta de 7 minute nu se mai regăseşte la minutul 06.07 (corespondent cu cel din varianta iniţială) din varianta de 21 de minute . Dar a rămas parazitul de voce masculină care se regăseşte la minutul 06.02, semn că nici generaţia actuală de dezinformatori nu sînt cu mult mai breji decât cei de acum 10-15 ani.

Apoi, la minutul 03.33 se poate vedea o diferenţă de his la o analiză a graficii sunetului. His-ul este acel sunet neutru şi constant de fundal care seamănă cu cel al unui fier încins ce intră în apă, sau cu cel scos de vechile televizoare când nu au semnal (purici). El se aude bine pe plăcile vechi de vinyl. Inclusiv înregistrările digitale de astăzi nu au putut scăpa de el. El se auzea foarte bine la convorbirile telefonice din acea dată, dar există şi la cele digitale de astăzi, dar într-un procent mai mic. Pe baza dispariţiei sale subite dintr-o scurtă secvenţă a convorbirii Alexandrei cu operatoarea 112, am ajuns atunci la concluzia că această discuţie a fost alterată şi manufacturată de STS. Acelaşi lucru îl putem vedea şi la această discuţie între Ceauşescu şi Coman cu diferenţa că de data asta nu există un spaţiu gol, tipic editării digitale, ci o diferenţă subtilă de volum al sunetului, care se traduce grafic prin grosimea variaţiei his-ului, aşa cum se vede în imaginea de mai jos. Am scalat secvenţa pentru a se vedea subtila diferenţă de volum între cele două his-uri, deşi ele par identice. Această diferenţă de volum nu ar trebui să existe dacă ar face parte din aceeaşi convorbire telefonică, deoarece his-ul este constant în orice înregistrare şi telefonare. Asta înseamnă că a existat o altă convorbire telefonică, dintr-o altă legătură telefonică cu un alt his. Diferenţa aceasta de his se regăseşte în ambele variante.

La minutul 01.15 şi apoi 03.48 din varianta scurtă auzim inserate sunete specifice scenelor tensionate din filmele de suspans. În primul caz acest sunet apare exact după ce Ceauşescu spune „unităţile de grăniceri vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe” . Această secvenţă a fost plantată aici special pentru a forţa emoţia publică în a crede minciuna că Ceauşescu ar fi dat ordin să se împuşte demonstranţii. O să revin un pic mai jos la acest moment, pentru că el ne va mai dezvălui şi alte secrete. În cel de-al doilea caz sunetul apare după ce Ion Coman declară „a început sa se tragă deja”. În cele două variante din 2022 aceste sunete de asemenea nu mai apar (la minutele 4.26 şi 8.14). Probabil că noii dezinformatori şi-au dat seama că aşa ceva e un indiciu că întreaga mascaradă din 1989 e un film prost cu final tragic în realitate.

Există şi un al treilea parazit sonor în varianta scurtă, mult mai uşor de auzit, la minutul 05.45. Acesta ar fi putut fi o eroare, o greşeală inerentă, eventual preluată din sunetul filmului de suspans de unde s-au extras şi celelalte. Am păţit-o şi eu la editarea celor 2 episoade din „Poveste de corupţie”. În acest caz se aude o melodie veselă, nu pare să fi fost pusă intenţionat acolo deoarece vocea lui Ceauşescu se putea lipi de secvenţa anterioară mult mai credibil decât cu acest sunet.

Cei care au manufacturat în 1989 această discuţie din varianta scurtă nu s-au gândit că în timp vor apărea instrumente de analiză a sunetului, şi că astfel minciuna le va fi deconspirată. Ei au avut sarcina să facă cum necum şi să-l facă pe Ceauşescu să pară cum că ar fi dat ordin să se tragă împotriva manifestanţilor. Pentru întocmirea acestui fals ei au trişat pe moment prin plantarea acestor sunete din filmele de groază. Însă pe termen lung aşa ceva i-au dat mai mult de gol că această teleconferinţă e mânărită. Dar, pe moment, într-adevăr efectul a fost acela că Ceauşescu a părut a fi un vampir însetat de sânge.

Un alt indiciu al manufacturării acestei discuţii constă în trecerea mult prea bruscă de la o atitudine furioasă a lui Ceauşescu, specifică finalurilor sale de discurs, cu una calmă, specifică începuturilor. Aşa ceva se poate auzi clar la minutul 05.55, când se trece dintr-o dată de la un timbru vocal rapid, ridicat şi acuzator către unul lent, jos şi neutru. E nevoie de ore întregi pentru a ieşi din starea de irascibilitate pe care el a arătat-o în secvenţa anterioară, fapt ce e un alt indiciu că această teleconferinţă e făcută de fapt din cel puţin 2 alte teleconferinţe.

Întâmplarea a făcut ca în timpul în care lucram pentru acest documentar să lucrez şi la tehnicile de dezinformare din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” pe care o public în platforma Baldovin Concept, în special la cea a manufacturării. Am văzut imediat semnele unei manufacturări de probe în ceea ce se numeşte teleconferinţa din 17 decembrie 1989. La minutul 17:40 din varianta lungă Nicolae Ceauşescu face următoarea afirmaţie:

„…acum situaţia este şi mai gravă şi trebuie să spunem clar întregului popor, întregului partid şi să luăm toate măsurile pentru a putea să respingem orice încercări de amestec în România…”

Cum se face că, deşi a precizat că trebuie comunicat cu poporul, totuşi abia în 20 decembrie a ţinut un discurs la TV despre situaţia de la Timişoara? Cum se face că a plecat în vizită în Iran deşi situaţia era recunoscută de el însuşi atât de gravă? Observând aceste plantări de probe în sunetul original mi-a străfulgerat în minte ipoteza că această presupusă teleconferinţă din 17 decembrie 1989 a fost în mare parte constituită din alta, sau alte două, care a/au avut loc în 20-21 decembrie, adică atunci când a şi ieşit cu acel discurs televizat. Asta înseamnă că abia atunci i s-a spus lui Ceauşescu despre amploarea evenimentelor de la Timişoara, după modelul în care Securitatea planta marfă înainte de vizitele sale de lucru în magazine, şi o retrăgea după plecarea sa. Dacă a existat într-adevăr o teleconferinţă şi în 17 decembrie, subiectul revoltei anti-regim nu i-a fost cunoscut lui Ceauşescu, altfel n-ar fi făcut el asemenea greşeală încât să plece în Iran. Dimpotrivă, tocmai instigarea revoltei în 16 şi 17 s-a datorat faptului că el urma să plece în Iran, de unde să piardă din atenţie despre ce se întâmpla la Timişoara. Conform acestei ipoteze, răspunsul la întrebarea de mai sus constă în faptul că lui nu i s-a spus despre spargerile de vitrine de la Timişoara decât atunci în 20 decembrie, undeva la prânz, în timpul sau după marele miting de la format cu muncitorii încolonaţi. Probabil că până atunci el a ştiut doar despre protestul minor al enoriaşilor împotriva relocării lui Tokes.

Nu exclud posibilitatea existenţei unei teleconferinţe de către Ceauşescu pe 17 decembrie, dar ea probabil a avut alte teme, iar subiectul Timişoara ar fi trebuit să fie unul tangenţial, fără legătură cu protestele violente de stradă, manufacturate de agenţi diversionişti. Dacă a existat într-adevăr, poate că în ea s-a vorbit fără mare lamentare despre protestele paşnice ale enoriaşilor din parohia Tokes, chiar dacă între ei erau infiltraţi diversionişti. În sprijinul acestei ipoteze stă o discuţie pe care şeful DSS, Iulian Vlad ar fi avut-o cu Ceauşescu în seara zilei de 17, pe care el o evocă la pagina 3825 din volumul 6 din cartea „Procesul de la Timişoara”, editura Mirton, redactată de Miodarag Milin şi Gino Rado:

„La cea de la ora 22:00, m-a întrebat: «Ce e la Timişoara, Vlad, şi de ce nu m-ai informat astăzi, când ai fost la mine?» Textual, i-am raportat că: «Nu ştiu ce este şi nu puteam să vă informez, pentru că nu ştiu. Ca să văd care este situaţia acolo, am trimis un grup ofiţeri, în frunte cu un general. Mâine, după ce ofiţerii vor ajunge acolo, voi putea să fiu în măsură să vă raportez.» Mi-a trântit telefonul şi am terminat.”

Am tot ezitat să folosesc declaraţii ale securiştilor şi în documentar şi în această carte, deoarece ei e posibil să fie agenţi ale departamentului de dezinformare. Îmi menţin această reţinere şi faţă de Iulian Vlad, deşi el era mai mult un politruc mai curând decât un ofiţer de spionaj. Însă trebuie să avem în vedere că e posibil ca această discuţie să fi avut totuşi loc. Ceauşescu bănuieşte că ceva ciudat s-ar fi întâmplat, însă nu spargeri de vitrine şi atacarea unităţilor militare, aşa cum a aflat abia în 20, când a făcut acea intervenţie televizată. Observăm că Vlad nu-şi aminteşte ca dictatorul să-i fi dat panicat ordine de contracarare a evenimentelor prin scutieri, care erau în subordinea lui directă, sau alte acţiuni. Deci, din această atitudine, deducem că el aflase doar că sunt nemulţumiri între enoriaşi, dar nu proteste, altfel i-ar fi ordonat direct să folosească scutierii. Faptul că el a plecat în vizita din Iran demonstrează că nu ştia absolut nimic despre ce se întâmplase pe 17, altfel ar fi rămas să coordoneze acţiunile.

Organizarea unei teleconferinţe de către Ceauşescu pe 17 decembrie, când la Timişoara protestele politice erau mai mult spargeri de vitrine, dar nu şi pe 20, când s-a întâmplat marele miting, mi se pare lipsit de sens în condiţiile precauţiei sale relativ la situaţia din întregul spaţiu est-european. Căzuse zidul Berlinului, căzuse Todor Jivkov în Bulgaria şi situaţia socialismului în Cehoslovacia şi Polonia nu era deloc roză. Putem specula faptul că Ceauşescu era în alertă la orice semn de dezordine socială. E absurd ca el să nu vorbească şi de marele miting din 20 decembrie, ci doar despre distrugerile de magazine din 16 ca şi cum s-ar fi întâmplat atunci. Nu există nicio referinţă la el în discursul său de la postul TV din seara zile de 20 decembrie, când a vorbit doar de protestul enoriaşilor lui Tokeş şi de distrugerile de magazine din 16-17 decembrie, realizate de spărgători profesionişti de vitrine pe care i-am descris la ora 01.50 din documentar.

Faptul că ar fi ignorat protestul din 20 decembrie de la Timişoara în contextul stării sale de alertă are sens doar în foarte probabila posibilitate de a nu i se fi spus despre aşa ceva, ci doar despre distrugerile de magazine din 17. În acea perioadă e probabil că i s-a spus doar despre protestul minor al enoriaşilor lui Tokes, pe care Securitatea îl putea rezolva uşor, în virtutea experienţei cu protestele din 1987 de la Braşov şi cele din 1977 de la Lupeni. Dar nu exclud posibilitatea ca în 16-17 decembrie de fapt să nu i se fi spus nimic despre ce se întâmplă la Timişoara.

Tocmai această lipsă de reacţie din apariţia sa televizată mă duce cu gândul la faptul că el nu a ştiut de acest miting de pe 20. Această omisiune l-a făcut să pară un fel de găină mexicană în faţa majorităţii timişorenilor. Unii văzuseră mitingul din acea zi, alţii aflaseră de el de la cunoscuţi. La mitingul din 20 nu se întâmplase nimic din cele întâmplate pe 16-17, iar Ceauşescu părea un mincinos notoriu pentru populaţia locală dar şi pentru cunoscuţii lor din alte zone ale ţării. Prin urmare, conform zicalei româneşti „Cine minte şi fură”, el părea şi hoţ şi criminal în acelaşi timp, care minte cu o naturaleţe nonşalanţă, exact cum fac capitaliştii astăzi. Două zile mai târziu întreaga opinie publică românească va fi total convinsă că el ar fi minţit cu neruşinare despre distrugerile de magazine şi ideea protestatarilor huligani, când popularul actor şi regizor Sergiu Nicolaescu îi va da replica în lipsă la singurul post de televiziune cu acoperire naţională de atunci: „Nu sîntem nişte huligani! Sîntem români patrioţi...”. Cei mai mulţi erau într-adevăr români patrioţi, doar că foarte manipulaţi. Însă Ceauşescu nu se referea de fapt la ei atunci când îi apela ca huligani, ci la acei spărgători profesionişti de vitrine, care numai români patrioţi nu erau...

De aici putem deduce că au existat cel puţin 2 teleconferinţe, în cazul în care a existat şi una în 17 decembrie. Din acestea s-a manufacturat cele menţionate mai sus în două variante, care pretind că ar fi din 17 decembrie. Cine are răbdare să caute şi să le asculte îşi dă imediat seama că în acest caz ceva e putred, deoarece ele nu sînt identice, deci una trebuie să fie falsificată prin tehnici de editare audio. E firesc că Ceauşescu să fi făcut o altă teleconferinţă imediat ce a aflat noi date, şi mai alarmante, despre situaţia de la Timişoara. Ulterior acestei deducţii logice, am găsit şi confirmarea faptică a ei în timp ce mă documentam pentru propriul documentar. Mai multe surse, printre care şi cartea lui Grigore Cartianu „Sfârşitul Ceauşeştilor. Să mori împuşcat ca un animal sălbatic”, editată de Adevărul Holding în 2010, atestă că a existat o a doua teleconferinţă susţinută de Ceauşescu cu capii partidului şi instituţiilor represive din diferite centre urbane din ţară, oficial datată în 20 decembrie. În cartea lui Cartianu găsim şi o a treia teleconferinţă, oficial datată în 21 decembrie, nu doar cea presupusă ca datând în 17 decembrie. Stenograma celei din 20 decembrie 1989 se găseşte la pagina 448 din această carte, iar cea a celei din 21 decembrie este la pagina 464. În ambele se precizează faptul că e vorba despre teleconferinţă şi nu de vreo şedinţă tipică, faţă în faţă, sau vreo discuţie privată. Cele mai multe din dialogurile existente în acele înregistrări editate sînt luate din acestea 2. Deşi cartea acesta s-a vândut în multe zeci de mii exemplare, totuşi teleconferinţa zisă din 17 decembrie dată ca singura variantă audio în mediul online. Din păcate, nimeni dintre cititori nu le-a confruntat pe cele două variante spre a arăta că undeva, una dintre cele două surse este mincinoasă. E posibil ca nici cele publicate de Cartianu să nu aibă 100% acurateţe, însă conform deducţiei cu apariţia televizată din 20 decembrie, cele variante înregistrate din mediul online au mai multe minciuni.

Aşadar, este foarte probabil că şi Ceauşescu a fost dezinformat că România ar fi fost atacată de Ungaria, la fel cum au fost dezinformaţi şi militarii despre care am detaliat la ora 01.43 din documentar. La minutul 19.49 din înregistrarea mascaradei de proces din 25 decembrie 1989 de la Târgovişte din varianta intitulată „Ceaușescu - Procesul și Execuția (integral, necenzurat) • 25.12.1989” (sau la minutul 9.34 dintr-o variantă mai scurtă), Nicolae Ceauşescu vorbeşte despre armatele străine intrate în ţară. Când am re-ascultat acest pasaj m-am gândit la cum au fost minţiţi militarii cu alarma „Radu cel Frumos” în acea perioadă; această alarmă consta în minciuna cum că armate străine ar fi invadat România, şi ţara ar fi fost în stare de război. Ceauşescu însuşi ar fi putut fi minţit să creadă asta după cum au fost minţiţi şi acei militari. În acest context ordinul lui Ceauşescu ca armata să iasă cu muniţie de luptă e foarte probabil să fi fost dat pentru apărarea faţă de acele fictive armate invadatoare. Acum putem intui de ce ordinul de a se executa foc „asupra manifestanţilor” nu a mai ajuns niciodată în forma tipică, scrisă la vreo unitate militară; el viza nu manifestanţii ci armatele invadatoare. Dacă acest ordin ar fi ajuns în acea formă atunci mulţi s-ar fi trezit din mistificarea dezinformaţională la care am fost supuşi prin aceste înregistrări măsluite. În acest caz acuzaţia de genocid adusă lui Ceauşescu, care oricum şi-a pierdut din consistenţă în săptămânile următoare mascarade, ar fi ajuns total lipsită de temei. În locul acestui ordin, agenţii CIA locali au manufacturat aceste înregistrări spre a părea că dictatorul a dat ordin ca manifestanţii anti-regim să fie reprimaţi cu gloanţe. În acelaşi fel a fost manufacturată fictiva declaraţie de război a lui Hitler împotriva SUA, prin pactul tripartit semnat cu Japonia, pe care am descris-o în detaliu în secţiunea „Cele mai mari exemple de manipulare ale ultimelor 100 de ani” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.

Dacă suntem atenţi exact la cuvintele lui Ceauşescu spuse la minutul 01.15 din varianta scurtă a presupusei teleconferinţe din 17 decembrie observăm faptul că acest armament era destinat pentru unităţile de grăniceri, adică pentru cei ce păzesc graniţa nu pentru militarii din oraş. După cum am menţionat mai sus, el spune literal: „unităţile de grăniceri vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe”. Acest ordin a venit în urma faptului că el fusese în prealabil dezinformat că Ungaria atacase România şi era pe cale să treacă la o invazie; prin urmare el a făcut ce face orice comandant de armată, respectiv pregăteşte apărarea.

Observăm că apoi tema discursului lui Ceauşescu se mută subit dinspre unităţile de grăniceri de dinainte de sunetul parazitar de film la alte unităţi militare şi obiective din teritoriu atacate. Iată ce spune el la minutul 01.26:

„…oricine atacă un ofiţer, un soldat, trebuie să primească riposta. Oricine intră într-un consiliu popular, într-un sediu de partid sau sparge un geam la un magazin trebuie să primească riposta imediat”

Deducem de aici că i se spusese că şi restul de unităţi militare fuseseră atacate de militari, eventual îmbrăcaţi în civil. Apoi spionajul civil a manufacturat aceste cuvinte pentru a da falsa impresie că el ar fi cerut împuşcarea demonstranţilor politici, despre care de fapt nu a fost informat că există. O dovadă faptică în sprijinul acestei idei se poate intui la pagina 466, unde putem citi următoarea afirmaţie a lui Ceauşescu din teleconferinţa din 21 decembrie:

„Cine îndrăzneşte să lovească, trebuie să fie lovit şi trântit la pământ, inclusiv în întreprinderi trebuie să se facă acest lucru. Nu trebuie să se ajungă la folosirea armelor, dar trebuie folosite toate mijloacele.”

O astfel de afirmaţie confirmă ceva mai clar ceea ce am spus la ora 02.24 din documentarul meu; observăm în ea că Ceauşescu cere literal să nu se tragă în manifestanţii anti-comunişti, deşi aceştia trebuiau opriţi prin „toate mijloacele”. Există clar aici o oarecare ambivalenţă în exprimare şi chiar în gândire, deoarece în noţiunea „toate mijloacele” include şi cea a represiunii cu gloanţe. Exprimarea lui atestă puterea incredibilă de manipulare pe care o are spionajul civil, nu doar asupra lui cât şi asupra noi toţi. În urma lui, unii dintre supravieţuitorii atacului de la Pearl Harbor au ajuns să creadă că sînt realmente nebuni gândindu-se la evenimentele pe care le-au observat cu ochii lor, precum interceptarea avioanelor cu 50 minute înainte de atac, şi lipsa de alertare a bazei, sau auto-sabotajul asupra navei USS Arizona, despre care am detaliat în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Aşa ceva este un nivel extrem de manipulare prin psihiatria politică (gaslighting) despre care voi detalia atât în capitolul 4 al acestei cărţi dar şi în cea tocmai menţionată.

În acelaşi fel, la minutul 14 din înregistrarea acestui simulacru de proces de la Târgovişte, Ceauşescu spune în mod expres că nu a dat ordin să se tragă în demonstranţi şi că există dovada în teleconferinţă. Acest ordin nu există spus în mod expres nici în teleconferinţa lui Ceauşescu zisă din 17 decembrie şi cu atât mai puţin în vreuna dintre cele două stenograme deja menţionate. Însă putem deduce că prin colajul unor elemente luate din cele două teleconferinţe s-a realizat cea datată din 17 decembrie, ce a fost anterior publicată. Ulterior, la pagina 471 din cartea mai sus menţionată, Grigore Cartianu prezintă o altă stenogramă , cea a şedinţei CPEx, dată la 22 decembrie 1989, care are un pasaj şi mai clar în această privinţă. Ceauşescu zice acolo (pagina 474):

„Sigur că nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi lichele.”

Însă pe 22 dictatorul nu a mai avut instrumente de comunicare la îndemână, din moment ce a ieşit cu o portavoce să le vorbească manifestanţilor. Nu doar microfoanele din CC fuseseră dezasamblate, ci şi telefoanele. Prin urmare şi dispozitivele necesare pentru teleconferinţă e foarte probabil că erau în aceeaşi situaţie. Deci nu putea ţine o altă teleconferinţă pe 22. Conform acestor argumente, mă îndoiesc că acea şedinţă CPEx ar fi avut loc în 22 decembrie. Dar asta nu înseamnă că ea nu ar fi existat. E foarte probabil ca ea să fi avut loc cu o zi mai devreme. Putem deduce că aceste 2 teleconferinţe din 20 şi 21 decembrie nu au fost publicate în variantă audio pentru că niciuna nu susţine mistificarea generală ce ni s-a servit timp de 36 de ani cum că Ceauşescu ar fi dat ordin să se tragă în demonstranţii politici. Nu există în mediul online înregistrările acestor teleconferinţe, tocmai pentru că, analizate atent, în special în special cea zisă din 21 decembrie, se va fi observat că de fapt Ceauşescu nu a dat ordin să se tragă în manifestanţii politici, fie ei şi de opoziţie. Publicarea lor ar fi însemnat subminarea propriului demers dezinformaţional. Însă există încă în mediul online intervenţia şefului Marelui Stat Major, Ştefan Guşe, din data de 22 decembrie de la TVR, intitulată „Guşă: Poziţia mea nu se judecă acuma. TVR 22 decembrie 1989” :

„Chiar acum mă întorc de la Timişoara. Vreau să vă spun că s-a făcut o crimă cu generalul Milea, pe care-l cunosc de când eram copil. Acolo toate lucrurile s-au liniştit. Toate unităţile sînt în cazărmi. Deja de două zile am dat ordin să se intre în cazărmi (…). În toate unităţile din Banat oamenii au înţeles de două zile şi-au intrat în cazărmi (…) Toţi militarii mă cunosc. Poziţia mea nu se judecă acum, o s-o vedeţi la Timişoara cum a fost. Am reuşit să împiedicăm un măcel în masă (…)”.

Cum a ajuns la Timişoara, Guşă a fost şocat de alarma „Radu cel Frumos” despre care nu ştia nimic, după cum la fel au rămas şi ofiţerii locali pe care fie Dumitru Roşu, comandantul Armatei a III-a, fie Iulian Topliceanu, comandantul Armatei a IV-a, îi minţise direct sau indirect că ordinul ar fi fost dat de ministrul Milea prin însuşi şeful Marelui Stat Major. Timişoara era sub incidenţa uneia dintre aceste armate, cel mai probabil, a III-a, însă eu nu am găsit documente oficiale care să ateste acest lucru. Cum a ajuns în zonă, Guşă a contramandat alarma şi le-a cerut tuturor militarilor retragerea în cazărmi. Observaţi atent propoziţia „de două zile am dat ordin să se intre în cazărmi”! Asta înseamnă că el şi cu restul de ofiţeri trimişi la Timişoara, menţionaţi de Ceauşescu în acea teleconferinţă, au fost nu pe 17 aşa cum minte acea înregistrare, ci cu două zile în urmă faţă de data curentă, 22, adică pe 20, conform cu deducţia din discursul lui de la TVR.

Însă data de 20 este o aproximare a acţiunilor sale de împiedicare a unui măcel. La pagina 4280 din volumul 7 din cartea „Procesul de la Timişoara”, Guşe a declarat că a ajuns la Timişoara după ora 17, fără să ni se spună şi data. Aşa ceva este nespecific pentru rigoarea militară. Poate că a spus şi data atunci însă diversioniştii au manufacturat banda/textul, după modelul înregistrării audio a teleconferinţei lui Ceauşescu. Oricum, vedem o primă tentativă de ciupire a adevărului din partea preşedintelui completului de judecată, care trage tacticos o oră din declaraţia lui Guşe; el declară la pagina 4279 că ar fi ajuns la Timişoara între orele 17-17.40 iar acest judecător consemnează la pagina 4280 că ar fi ajuns la ora 16. O să revin la această situaţie şi la altele de acest fel în secţiunea „Inginerii sociale practicate la nivel individual pentru a manipula oameni cu funcţie de conducere…” din capitolul 4. Cenzură de text se vede şi în această declaraţie, după cum vedem la pagina 4303, când s-a stricat subit banda tocmai când să aflăm amănunte importante… Aşa ceva s-a tot întâmplat în pe parcursul celor 8 volume, ca în finalul serialelor de telenovele. A naibii coincidenţă cu scoaterea accidentală din priză a aparatului de filmat tocmai în timpul execuţiei lui Ceauşescu (Sic!)!

E posibil ca banda să fi fost manufacturată şi aici la fel ca în cazul teleconferinţelor lui Ceauşescu. Plantarea zilei de 17 decembrie ca dată pentru ajungerea la Timişoara a unor ofiţeri şi figuri înalte ale PCR, fără ca să se regăsească în declaraţia martorilor se repetă şi în volumul 2, la audierea lui Ion Deheleanu. La pagina 486 în locul unei declaraţii clare despre ziua în care l-a întâmpinat pe generalul Nuţă la aeroport vedem un dialog lipsit de sens. După care, o pagină mai târziu, preşedintele completului dictează consultantului că Nuţă ar fi ajuns pe 17 decembrie, fără ca Deheleanu să fi afirmat asta înainte. Exact acelaşi lucru îl vedem repetat la pagina 489, cu privire la ajungerea la Timişoara a generalului Macri şi alţii. Acelaşi lucru poate fi citit şi la pagina 2084 din volumul 4, când martorului Serău Axente i se impune printr-o întrebare capcană că Ion Coman ar fi ajuns în data de 17 la Timişoara.

Însă la pagina 953 din volumul 3 miliţianul Bolosin Traian confirmă că Nuţă si Mihalea au venit la Timişoara după data de 18 decembrie. Cumva, procurorii au modificat data înspre 17 din declaraţia sa, dar el rămâne pe poziţii şi precizează clar că e vorba de 18, nu de 17. În următoarele 2 pagini preşedintele completului a trecut la presiuni şi ameninţări asupra acestui miliţian pentru a da înapoi data de 18 cu cea de 17, dar el nu îşi modifică declaraţia. O să vedem că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu la pagina 1200 cu profesorul Traian Crişan, doar că acolo acel procuror deghizat în judecător nu îşi permite să îl ameninţe precum pe acest miliţian. Desigur, ne putem imagina că astfel de practici staliniste de ameninţare cu închisoarea a martorilor au dus la deformarea declaraţiilor lor, după cum vom vedea în detaliu la secţiunea din capitolul 4, sus menţionată.

După pagina 2070 din volumul 4 Radu Bălan spune că nu ar fi fost vreo teleconferinţă pe 20, ci doar ieşirea la TVR. El spune că ea s-ar fi realizat pe 21 decembrie, fără să mai precizeze şi o alta. Ca şi în cazul de mai sus, acel judecător ignoră ce a spus Bălan, dictează 20 decembrie, şi trece imediat la ameninţări, cerându-i să nu se transforme în anchetator „având în vedere situaţia dv.!”. Nu e pentru prima dată când acel judecător ignora cu tupeu stalinist prevederile confruntării din Codul de Procedură Penală, (Legea nr. 29 din 12 noiembrie 1968), după cum am văzut în cazul Ianoş Paris. Nici Radu Bălan nu-i foarte credibil. Însă remarcăm că data acestor teleconferinţe e vizibil un subiect sensibil pentru acest procuror stalinist deghizat în judecător capitalist. Aşa că trebuie să luăm în calcul că s-ar putea să spună adevărul, şi în realitate să fi fost doar 2 teleconferinţe, una în 17 şi alta pe 21. Poate au fost două pe 21, una imediat după miting şi alta mai pe seară, de care Bălan nu şi-a mai adus aminte. Însă e mai puţin probabil să fi fost una şi pe 22, atunci când soţii Ceauşescu fuseseră izolaţi în CC. Oricum, dacă Bălan a spus adevărul, asta nu schimbă prea mult argumentul de bază, respectiv că Ceauşescu nu a cerut împuşcarea manifestanţilor anti-regim, ci invadatorii clasici despre care a fost dezinformat prin falsa alarmă „Radu cel Frumos”.

Guşe face diverse referiri la evenimentele din 17 decembrie, după cum vedem la pagina 4295 din volumul 7, când afirmă că a dat ordin să nu se folosească armele. Însă aşa ceva se putea face şi telefonic de la Bucureşti. Există o referire la prezenţa sa în Timişoara la pagina 4301 în data de 19 decembrie dimineaţa, când a fost la fabrica ELBA şi a discutat cu muncitorii supăraţi pe situaţia creată cu 2 zile înainte. Deducem de aici că, dacă această informaţie e corectă, el ar fi ajuns la Timişoara cel târziu pe 18, orele 17. Rămâne pe mai departe să vedem dacă martorii oculari confirmă că acest episod s-a întâmplat într-adevăr pe 19, sau a fost chiar pe 20, în timpul vizitei sale şi la alte fabrici. Oricum, dacă el ar fi ajuns pe 17 la Timişoara, atunci ar fi trebuit să vorbească cu muncitorii chiar ziua următoare, pe 18, nu pe 19. Situaţia era extrem de gravă pentru ca această încercare de dialog să fie amânată.

În paginile 4280- 4288 el spune că imediat ce a coborât din avion a fost confruntat cu cele întâmplate, în special cu folosirea armelor. S-a întâlnit în acea seară cu diferiţi oficiali din oraş şi cu ofiţeri subordonaţi. În dimineaţa zilei de 20 decembrie el a fost şi la alte fabrici pe platformele industriale şi a ţinut un discurs în faţa muncitorilor, supăraţi pe armată. Am inserat la ora 02:13 din documentar mărturia unui ofiţer superior de armată ce confirmă faptul că Guşe a mers la fabrici în 20. Însă ziua de luni 18 decembrie a fost lăsată liberă de diversionişti, pentru a vedea care e pulsul natural al opiniei publice. Cum nu s-a întâmplat nimic semnificativ, abia în 19 s-au reluat diversiunile prin greva de la ELBA, urmată apoi de greva generală din 20. La pagina 4282 citim următoarea frază:

„În oraş reţin că era, informat că sînt … încă se mai spărgeau magazine, se dădea foc, erau acte de vandalism. Asta am fost informat în momentul când am ajuns la divizie.”

Dacă el ar fi ajuns pe 17, nu trebuia să formuleze că „încă se mai spărgeau magazine” deoarece la ora 17 în acea zi Timişoara era în apogeul distrugerilor. Exprimarea sa trebuia să fie aceea că în oraş spărgeau intens magazine de la prânz, nu „încă”. „Încă” se referă la o perioadă mai lungă, în raport cu ceea ce ar fi fost normal, în raport cu ceea e era de aşteptat. Poate că au mai fost şi în 20 acte de vandalism, însă ele nu au fost consemnate. E foarte probabil ca informaţia primită de el să fi fost o dezinformare pentru ca subordonaţii sabotori să se scuze pentru folosirea armamentului în oraş începând din noaptea de 16-17 decembrie, şi mai ales pentru planul de masacru pe care el zice că a reuşit să-l oprească. Acest masacru ar fi putut fi posibila explozie a unor tancuri încărcate, despre care el spune la pagina 4293 din acelaşi volum 7 că a ordonat să fie scoase din Calea Girocului, sau să nu intre în oraş.

Acum înţelegem de ce Guşe a fost destituit şi marginalizat de agenţii CIA care au preluat puterea; el era dovada vie că Ceauşescu nu era vinovat de împuşcaţii de pe data de 16 şi 17 decembrie de la Timişoara, deoarece nu a ştiut nici de proteste anti-regim şi nici de alarma „Radu cel Frumos”. Lăsarea lui în funcţie de conducere şi în spaţiul public ar fi compromis manufacturarea dovezii că Ceauşescu ar fi dat ordin să se tragă în manifestanţi. Acum înţelegem şi denigrarea lui Guşe în diferite cărţi pentru că ar fi ordonat represiunea, aşa cum citim, de exemplu pe tot parcursul cărţii „Neliniştea Generalilor” scrisă de Nicolae Durac, editura Timişoara, 1991. Pe de altă parte, e uşor de înţeles că CIA avea în plan să provoace acel potenţial masacru despre care el vorbea la TVR, fie cu tancurile încărcate introduse în oraş, fie cu altceva. Acel masacru putea fi făcut inclusiv asupra participanţilor, unii aduşi cu autobuzele din fabricile timişorene, alţii ademeniţi cu pâine gratis aruncată din maşina de pâine.

Acest plan s-a pus în practică pe 28 august 1994 în Piaţa Markale din Saraievo, după ce cu o zi înainte a fost anunţată la radio-ul local oferirea de pâine şi alimente gratis nevoiaşilor în acel loc. Cititorii care îmi ştiu activitatea artistică ştiu că nu am o părere bună despre militari, dar pentru activitatea lui de atunci care a dus la salvarea a câtorva mii de vieţi la Timişoara, Guşe este un erou. Şi, pe lângă el au fost şi alţii care au oprit instigarea unui masacru în toată ţara, în aşa fel încât minciunile de la radio „Europa Liberă” să nu mai pară minciuni astăzi. Dar, din păcate pentru iugoslavi, instigatorii au învăţat din aceste eşecuri şi au reuşit să le pună în practică mult mai eficient la sud de Dunăre, în următoarea decadă. Condamnarea la închisoare atât a lui cât şi a restului de ofiţeri a avut rol de intimidare stalinistă pentru a-i face să-şi ţină gura, după cum voi arăta în capitolul 4 .

Dar chiar şi dacă Guşe ar fi fost trimis la Timişoara pe 17, asta tot nu schimbă cu mult esenţa argumentului meu. La pagina 4280 din volumul 7 el îşi aduce aminte că i s-a spus despre distrugerile ce avuseseră loc în oraş tocmai când a coborât din avion. Nu se spusese nimic conducerii de la Bucureşti pentru că planul diversioniştilor era acela de a instiga un cât mai mare protest anti-regim înainte ca să se ia măsuri de domolire a sa de către conducerea centrală. Ceauşescu nu a ştiut de fictiva alarmă de intrare a unor trupe străine pe teritoriul României nici pe 17, şi nici pe 20 decembrie, atunci când a avut acea intervenţie la TVR. Pentru asta au fost racolaţi agenţi din interiorul Unităţii Speciale „R” (de Telecomunicaţii – actualul STS) din cadrul DSS, care au întrerupt comunicarea cu Bucureştiul. Faptul că Ceauşescu a ieşit cu o portavoce să le vorbească manifestanţilor în dimineaţa zilei de 22 decembrie, atestă modul în care aceşti sabotori i-au oprit sistemul de telecomunicaţii. Într-o secţiune viitoare voi arăta că tocmai picarea telefoanelor l-a făcut pe dictator să plece din CC cu acest elicopter, manipulat de ideea de a găsi un alt punct de comandă.

Generalii Nuţă şi Mihalea au trebuit să meargă 40 km de la Timişoara pana la Stamora Moraviţa pentru a telefona la Bucureşti, eveniment care i-a adus însoţitorului lor (Bucur) acuzaţia de ascundere a „infractorilor” şi închis 2 ani cu „lotul Timişoara”, deşi cei 2 nu erau căutaţi. Generalul Guşe a păţit ceva asemănător în ceea ce priveşte informarea la Bucureşti. La pagina 4298 citim că el a încercat să ia legătura cu ministrul Milea pentru a-i comunica situaţia, dar că acesta în mod inexplicabil nu era la minister. Ne putem imagina că la capătul celălalt al firului erau dezinformatori care au blocat comunicarea. Poate că semnalul însuşi nici măcar nu ajungea la minister. Interesul sabotorilor era acela de a da timp diversioniştilor să provoace o avalanşă socială la Timişoara înainte ca vârful piramidei puterii de la Bucureşti să o stopeze prin măsurile paşnice existente la îndemână. Mai mult decât atât, Ceauşescu, şi întreaga opinie publică, nu trebuia să afle atunci de alarma „Radu cel Frumos”, tocmai pentru a i se fi manufacturat ulterior falsul ordin de a cere reprimarea cu arme a demonstranţilor. De aceea el nu vorbeşte la intervenţia TVR din seara de 20 decembrie despre de trupe străine pe teritoriul României.

Ideea cum că ar fi existat doar o singură teleconferinţă, respectiv cea zisă din 17 decembrie, aşa cum o vedem în cele două variante de mai sus, este o altă minciună gogonată, similară cu multele minciuni care ni s-au vârât pe gât în aceşti 36 de ani de către dictatura capitalistă, specialistă în manufacturarea de false probe. Dacă vor decide să ne respecte ca naţiune, CIA va da publicităţii în viitor şi această înregistrare, poate şi altele, ţinute ascunse până astăzi. Dar mă îndoiesc că CIA ar respecta vreun popor, inclusiv propriul popor, cel american, aşa că sînt sceptic în privinţa asta.

Pe tot parcursul acelei stenograme a şedinţei CPEx dată oficial în 22 decembrie 1989 se vorbeşte despre reţeta cu muncitori încolonaţi folosită la Timişoara pentru formarea mitingului din 20 decembrie, pe care l-am descris la ora 02.12. Am argumentat mai sus că ea e foarte probabil să fi avut loc după mitingul din 21 decembrie de la Bucureşti. Dacă e adevărat ce se spune în ea, atunci putem crede că abia atunci în 21 după amiaza sau seara Ceauşescu a aflat de marele miting din 20 de la Timişoara. E foarte probabil ca acelaşi lucru să se fi întâmplat şi în 21 decembrie la Bucureşti, şi muncitorilor din marile complexe industriale să le fi fost dat liber în schimbul susţinerii lui Ceauşescu la acel nou miting. Deocamdată nu am găsit mărturii în acest sens dar există filmări cu muncitorii îndreptându-se de voie spre casele lor după terminarea lui, nefiind reîmbarcaţi în autobuze şi trimişi în fabrici. E foarte probabil ca acelaşi lucru să se fi întâmplat şi pe 22, oamenii mergând în piaţă de curiozitate. Am demonstrat în documentar la ora 02.59 faptul că mitingul din 21 a fost creat tocmai pentru a manufactura „întoarcerea armelor” împotriva lui Ceauşescu într-un fel de 23 august reloaded, ca o a doua capcană în care se va prins poporului român. Aşa că e foarte probabil ca muncitorii să fi primit liber într-adevăr în data de 22 decembrie. Aşa că acei curioşi neutri, pe care eu i-am prezentat la ora 03:02:44 din documentar, erau unii dintre ei care s-au gândit să mai rămână în zonă o perioadă, să vadă ce se mai întâmplă.

Prin urmare, majoritatea afirmaţilor din teleconferinţa datată oficial pe 17 decembrie foarte probabil au avut de fapt loc pe 20 sau 21 decembrie, iar cele datate în 20 au avut ambele loc în 21. Apoi, în 22, după ce spionajul civil a văzut că populaţia nu iese masiv în stradă, i s-au tăiat lui Ceauşescu total căile de comunicaţie şi au trecut la alt nivel, după cum deja am arătat ce efect de manipulare în masă au avut minciunile emise de radio „Europa Liberă” despre cele 60 000 de morţi şi apoi genocid. Voi arăta în secţiunile următoare alte tehnici de manipulare în masă folosite pentru a stimula un protest masiv împotriva regimului. Am arătat că în 22 decembrie Ceauşescu n-a mai putut comunica prin aceste instrumente avansate, fapt confirmat de ieşirea lui scurtă la balcon cu portavocea. Nereuşind să comunice cu protestatarii care au aruncat obiecte spre el, Ceauşescu a fost manipulat să meargă la un alt centru de comandă, iar subordonaţii şi opinia publică a fost manipulată să creadă că ar fi fugit. Acest fapt este contrazis de el însuşi literal în simulacrul de proces de la Târgovişte dar şi din acţiunile sale în general. Voi reveni la această temă în secţiunile ulterioare.

Al doilea argument în sprijinul ideii de manufacturare a ordinului de tragere constă în faptul că stenogramele însele au fost modificate prin alterare sau chiar plantare de probe. Un caz de plantare de probe spre manufacturare a stengoramelor este discrepanţa dintre ce spune fişierul audio al teleconferinţei şi ce spune stenograma publicată în articolul „STENOGRAMA TELECONFERINTEI din 17 decembrie 1989” din web-siteul „amintiridincomunism”. În stenogramă se spune:

„Şi nu trebuie să admitem, şi oricine, şi străinii, dar şi din ţară, care sînt prinşi că desfăşoară activitate antisocialistă trebuie loviţi fără cruţare, fără nici un fel de justificare. „

În fişierul audio auzim:

„care sînt prinşi că …, trebuie loviţi fără cruţare”

După „că” urmează o milisecundă de editare audio, în care nu intră în nici un caz grupul de cuvinte „desfăşoară activitate antisocialistă” . Acestea sînt cârpite ulterior în stenogramă cu scop dezinformaţional. Putem intui că acelaşi lucru s-a făcut cu însuşi fişierul audio, doar că atunci treaba a fost făcută mai grosier.

Există şi unele erori de convertire audio în text, care pe vremea aceea se făcea desigur cu creionul în mână şi cu căştile. De exemplu, în stenograma preluată de Grigore Cartianu în cartea sus menţionată la pagina 442, s-a transcris greşit „inadmisibile” în loc de „interminabile”. De asemenea, există câteva inexactităţi în transcriere; la aceeaşi pagină 442, regăsim „a fost pregătit din timp de agenţii din străinătate”, şi în înregistrarea audio există „a fost pregătit din timp de agenţiile străine din străinătate”.

Alteori discrepanţa dintre înregistrare şi stenograma din cartea lui Cartianu este mult prea mare, aşa cum se aude la minutul 09:14 din varianta lungă :

„Vă raportez că acuma am vorbit cu ei pentru a merge la divizie să vedem cele trei coloane. După aceea am chemat aici pe şeful securităţii, pe şeful miliţiei, care sînt lângă mine! Şi organizăm aşa cum aţi ordonat!”

În stenograma din carte acest pasaj se reduce la:

„Acum am mers cu ei şi merg să vadă cele trei coloane.”

La minutul 3.10 din varianta scurtă lipseşte propoziţia „Aceasta este prima problemă.” La minutul 3.55 lipseşte fragmentul:

„Coman vă raportează. 07:13 Nicolae Ceauşescu: Să fie-n sală, de ce n-au venit în sală? Vă rog transmiteţi-le ordinul meu! Acţionează în calitate de situaţie de luptă! Activitatea fiecăruia o judecăm ca atare.”

La minutul 5.00 lipseşte propoziţia „Generalii care au mers cu tine unde sînt?” La minutul 5.51 lipseşte propoziţia „Dacă asupra acestor probleme e vreo neclaritate? Nu?”

La pagina 170 din cartea „Decembrie 89. Lovitura de stat a confiscat Revoluţia Română”, autor Şerban Săndulescu, editată de Omega Press Investment în 1996, colonelul Stanciu afirmă că o anumită stenogramă a fost reconstituită din memorie, conform cu cele arătate mai sus. Ne putem imagina că şi anumite date puteau fi adăugate „la presiune”.

Aşadar inclusiv aceste stenograme e foarte probabil să fi fost modificate, aşa că trebuie cântărit cu mare atenţie ce este adevărat şi ce nu, la fel cum psihanalistul trebuie să facă cu pacientul care poate fabula la un moment dat. Iată cum în cele din urmă ingineria socială din 1989 a reuşit prin aceste manufacturări de text de stenograme şi de fişier audio. Spionajul civil a venit cu acest „mic ghiont” decisiv, pentru a face ca noul Braşov 1987 să reuşească, respectiv printr-o uriaşă campanie de dezinformare care, vedem, are efect până astăzi, la 33 de ani de la acele evenimente. Ştiind de existenţa trupelor de scutieri din cadrul Ministerului de Interne, Ceauşescu nu avea niciun interes să folosească gloanţele armatei în împrăştierea manifestanţilor. Aceste trupe o puteau face cu uşurinţă, pentru că în aşa ceva erau specializate. Însă, în loc să împrăştie manifestanţii, conform rolului lor, în 21 decembrie se vede că ele blocau ieşirea lor din centru, după cum se vede din filmările din sediul CC şi din hotelul Intercontinental. Curioşii care veniseră să vadă cu ochii lor ce se întâmplă, nu mai puteau părăsi zona.

La Timişoara alarma „Radu cel Frumos” a ţinut scutierii departe de manifestanţi, de teama luptei cu posibilii soldaţii străini, sau soldaţi străini deghizaţi în civili. Pe lângă această dezinformare faţă de scutierii din DSS, între miliţieni a pătruns şi cea că armata ar fi împuşcat nişte miliţieni, fapt care se va întâmpla peste câteva zile, după cum am văzut în secţiunea „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu”. La pagina 542 din volumul 2 din cartea „Procesul de la Timişoara”, sus amintită, Corpodeanu Ion descrie un dialog avut cu colonelul Deheleanu:

„Ce facem cu agenţii de ordine, intră în posturi, sau nu? Dânsul mi-a spus, nu e prea academic, dar vă redau: «Ce, eşti nebun, vrei să îi împuşte armata şi pe ăştia?»”

Dar trimiterea miliţienilor în stradă pentru a controla mulţimea a fost atunci o soluţie de compromis găsită de autorităţile fidele regimului, odată ce scutierii DSS vor fi fost blocaţi în cazărmi. În declaraţia lui Matei Ilie de la pagina 55 din volumul 1 acesta spune că a ordonat folosirea bastoanelor împotriva demonstranţilor, pe 16 decembrie. Acest lucru este confirmat şi de declaraţia lui Popescu Ion de la pagina 132. La pagina 154 din acelaşi volum Atudoroaie Gheorghe confirmă că bastoanele au fost şi folosite, şi că pe moment „lumea era deja împrăştiată”, afirmaţie reluată şi paginile 164 şi 170, într-o altă declaraţie.

Însă şi această operaţiune a fost blocată ulterior de sabotorii din interior prin ordine contradictorii, sau care au dus la ineficienţa măsurilor de control al micului protest făcut de enoriaşi în faţa casei parohiale unde locuia Tokes. Apoi unele plutoane de miliţieni au fost trimişi în stradă total fără bastoane, aşa cum citim în declaraţia lui Laza Traian de la pagina 1250 din volumul 3. Alele au avut parţial bastoane, dar nu toţi, aşa cum citim la pagina 474 din volumul 2 în declaraţia lui Deheleanu Ioan. Iar cei care au avut bastoane, în cele din urmă au primit ordine specifice să nu le folosească, aşa cum citim la pagina 1750 din volumul 4 în declaraţia lui Dorneanu Cornel. Inculpatul Ciucă spune şi el la pagina 679 din volumul 2 că inventarul grenadelor lacrimogene atestă că acestea nu s-au folosit atunci, şi nici bastoanele, datorită bateriilor proaste. România nu construia cele mai bune baterii înainte de 1989, însă nu putea fi chiar atât de proaste încât să nu funcţioneze deloc la nişte bastoane. Dacă nu ar fi funcţionat deloc, atunci nu s-ar mai fi construit nici un fel de baterie. Ne putem închipui că acestea fie au fost cumva înlocuite cu unele uzate dacă erau noi, sau nu au fost alimentate cu altele noi de vreun sabotor din interior al regimului.

Astfel de ordine absurde au avut rolul dea paraliza controlul paşnic al manifestanţilor; ele pe de o parte i-au protejat pe agenţii infiltraţi (deşi erau majoritari) între protestatarii antiregim, iar pe de altă parte i-a încurajat pe alţi potenţialii dizidenţi să se alăture protestelor, pentru că nimic nu li se va întâmpla. Abia atunci când se vor fi strâns o masă considerabilă de instigaţi, lunetiştii au vânat şi protestatari antiregim, după ce instigatorii se vor fi retras discret. Dar, chiar şi aşa majoritatea celor ucişi, a fost constituită din apolitici. Aceste inginerii sociale nu puteau fi făcute de nimeni din instituţiile represive care erau trimise în stradă. Nimeni dintre cei ce lucrau în spionajul militar (DIA) sau civil (DSS) nu putea întrevedea reverberaţiile dezinformaţionale internaţionale complexe ale acestor acţiuni. Aşa ceva a fost gândit în laboratoarele spionajului civil şi militar timp de ani de zile. Aceste ordine contradictorii au fost comandate agenţilor racolaţi din interior, cu scopul efectiv de a crea victime şi de a arăta falsa imagine că România ar fi fost un stat medieval în acel moment, care nu ar fi cunoscut măsuri moderne de control al protestelor de stradă. Unul dintre aceşti sabotori e foarte probabil să fi fost tocmai Radu Bălan, care am văzut că spunea că nu a fost nicio teleconferinţă pe 20 dececembrie. El afirmă la pagina 1490 din volumul 3 că nu a dat ordin de folosire a bastoanelor, sau a oricărui tip de control al protestelor, deşi în mod normal trebuia să o facă. Poate că el a minţit, dorind să se apere în faţa acuzaţiilor noului regim. Însă, dacă chiar a făcut-o, acest fapt îl face foarte susceptibil de a fi fost sabotor al vechiului regim; am văzut la teleconferinţă că Ceauşescu avea încredere deplină în el.

La Bucureşti s-a întâmplat ceva similar cu ce s-a întâmplat la Timişoara: pe 21 vedem scutieri şi în faţă la CC şi pe bulevardul Magheru, filmaţi din hotelul Intercontinental de ziariştii occidentali, veniţi să relateze despre congresul PCR din noiembrie. Ei primiseră sarcină să rămână încă o lună, cam la fel cum primiseră şi cei care îşi puseseră aparatele pe hotelul central din Târgu Mureş, înainte de începerea conflictului din martie 1990, sau cei din piaţa Piaţa Markale din Saraievo, în 28 august 1994. Apoi ordinele date scutierilor au fost pe de-a’ndoaselea: pe 22 decembrie ei nu s-au mai întors deloc, şi sediul CC a rămas neapărat şi cu uşile deschise, invitând astfel manifestanţii să intre şi să-l ucidă pe dictator. Clădirea trebuia apărată de cineva, şi atunci Ceauşescu a cerut trupe de la MApN, convins fiind că Securitatea şi MI în general trădează. Şi iată cum s-a manufacturat un fals ordin al său de reprimare cu gloanţe a manifestanţilor. În următoarea secţiune voi descrie într-un mai mare grad de detaliu decât în documentar cum a fost manipulată opinia publică să se revolte, prin cultivarea imaginii diabolice a lui Ceauşescu .

Gabriel Baldovin