Manipularea opiniei publice în manufacturarea imaginii diabolice lui Ceauşescu

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

2.2.2. Manipularea opiniei publice în manufacturarea imaginii diabolice lui Ceauşescu

Timp de doi ani de la eşecul revoltei de la Braşov spionajul civil coordonat de CIA a căutat soluţii pentru plămădirea unui plan prin care instituţiile represive, în special partea de agenţi dubli CIA din Securitate, să nu intervină în stoparea revoltei. Rezultatul a fost o capodoperă a manipulării, un moment de triumf al răului într-una dintre cele mai luciferice străluciri ale sale. Soluţia a constat în trei inginerii sociale făcute chiar prin intermediul Securităţii, care s-a anihilat pe ea însăşi asemenea transfigurării unei fiinţe specifică filmelor horror, devenind din rău în mai rău. Prima a fost dezinformarea publică în scopul manufacturării de imagine stalinistă lui Ceauşescu, aşa cum am arătat în secţiunea precedentă, şi forţarea dezicerii instituţiilor represive de acesta. Cea de-a doua a fost acuzarea în bloc a armatei de participare la genocid pentru a scoate de la ea o reacţie opusă, de negare a acuzaţiilor. Acest fapt a condus la a treia etapă, adică însuşi obiectivul final al acestei inginerii sociale, respectiv anihilarea Securităţii în a pedepsi pe capii revoltei. Asta a fost diferenţa decisivă faţă de Braşov 1987. La acesta s-a adăugat şi cucerirea mass-media, care apoi trimitea informaţii înşelătoare despre ce se întâmpla cu adevărat, sub marea înşelare a adăugării cuvântului „Liber/Liberă” la sigla iniţială. Seduşi de perspectiva unei renaşteri personale, spiritele rebele s-au bulucit apoi în a lua un petic din istoria care părea că se scrie atunci asemenea unei petreceri de anul nou, care marchează trecerea într-o nouă eră.

Ceauşescu putea fi simplu ucis foarte uşor prin numeroşii agenţi dublii care mişunau pe lângă el în ultimii ani ai preşedinţiei sale. Desigur, o astfel de crimă ar fi ridicat multe semne de întrebare asupra regimului ce se va dori instaurat după aceea, deşi pe termen lung mascarada procesului de la Târgovişte a fost percepută cam la fel de către popor. Totuşi, luat sub strictul aspect formal, condamnarea la moarte a dictatorului încă pare o răzbunare a unor dizidenţi politici prin forţarea maximă a spiritului legilor şi a interpretării realităţii sociale de atunci, şi nu produsul unui proces de colonizare capitalistă. Din păcate, preţul unei astfel de spoieli imagistice a costat România peste 1000 de oameni morţi în decembrie 1989. Dar şi aceştia par un sacrificiu minor în comparaţie cu 140 000 de victime ale războaielor iugoslave din 1991 până în 1999, încununarea planului CIA de a distruge ţările est-europene. Toate acestea au fost făcute pentru îndeplinirea planului diabolic al CIA de a instaura capitalismul sălbatic în Europa de Est şi a produce deportări economice ale populaţiei active, cu scop de acoperire deficitului demografic occidental, o anomalie a sistemelor capitaliste.

Majoritatea românilor cred varianta Gorbaciov-KGB-URSS în generarea acelor groaznice evenimente atât din România anului 1989 cât şi, mai ales, din spaţiul iugoslav doi ani mai târziu. Am combătut în documentar constant această idee şi am descris pe parcursul acestei cărţi în detaliu planul CIA şi a întregului spionaj civil occidental de disoluţie a ţărilor est-europene prin misiuni înfăptuite cu spioni locali precum Pacepa sau Haiducu sau Ilich Ramirez Sánchez (alias Carlos Şacalul) . Voi mai aduce şi alte argumente şi de acum încolo în sprijinul acestei idei. Unul dintre ele este însuşi aspectul demagogist-electoralist (supranumit „democratic” în limbajul oficial) al acelor inginerii sociale. Ele au fost făcute pentru a convinge majoritatea opiniei publice despre un scenariu foarte fantezist, ceea ce atestă implicarea CIA cu tradiţia demagogist-electoralistă americană.

KGB nu avea nevoie să convingă opinia publică, fiind o instituţie de forţă care îşi impunea proiectele politice în stat fără să consulte populaţia. Uneori, din dorinţa de a fi populari, liderii sovietici mai făceau câte un gest de apropiere faţă de popor, îmbrăţişând şi pozându-se alături de câte un copil, sau făcând gesturi de PR rudimentar. De neuitat a fost maimuţăreala lui Stalin, pentru a contracara frica pe care oamenii simpli începuseră să o resimtă în prezenţa lui. Dar în SUA şi Occident în general populaţia are acces la arme. Fără o puternică dezinformare publică, politicile nepopulare pot avea grave consecinţe în plan social prin răscularea populaţiei împotriva autorităţilor. Dezinformarea publică este menită să dea un aspect mai acceptabil acestor măsuri; manufacturarea atacului de la Pearl Harbor aşa cum l-am descris în detaliu în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” a fost o astfel de strategie dezinformaţională complexă prin care populaţia americană a acceptat intrarea în război sub falsa ameninţare a unei invazii din partea Japoniei sau Germaniei. Această experienţă occidentală seculară se regăseşte exact în ingineria socială din 1989 din România, dar şi în majoritatea crizelor umanitare ale secolului al 20-lea.

În 2007 am făcut o acţiune artistică cu temă socială (Armata e gunoi) , ce avea la bază ideea formată de mass-media oficială, cum că armata era cea mai vinovată de haosul din 1989. Nu m-am înşelat foarte tare atunci, însă între timp mi-am dat seama că spionajul civil e o instituţie mult mai diabolică, ce sugrumă însăşi armata, având infiltraţi inclusiv în cadrul ei. Militarii armatei clasice au sadismul lor social tipic însă acesta rareori atinge forma ucigaşă. Aceasta este specific spionajul civil. Doar cu armata şi miliţia aşa cum le ştim nu se putea întâmpla tragedia din decembrie 1989 şi dezastrul social către care România a ajuns între timp. Câţiva sadici ucigaşi din armată, precum cei ce l-au împuşcat pe copilul Marian Pârvu, despre care am vorbit la minutul 02.48 din documentar, nu erau de ajuns pentru acea dramă. Haosul din decembrie 1989 a fost creat de sadici mult mai cruzi decât aceştia, organizat de CIA şi pus în practică de colaboratorii lor locali de aici.

După eşecul revoltei de la Braşov din 1987, spionajul civil coordonat de CIA a căutat să provoace o revoltă socială şi mai mare. Dacă în instigarea grevei de la fabrica „Steagu Roşu” din Braşov s-au tăiat în mod absurd salariile muncitorilor, în 1989 s-au manufacturat decese în numele unui inexistent sistem social stalinist la acea dată, în afară însăşi propria alură a capitalismului sălbatic. Următoarea etapă a fost acoperirea acestor crime, adică punerea lor în cârca lui Ceauşescu, după cum am văzut în detaliu în secţiunea anterioară. Iată doi iepuri împuşcaţi dintr-o singură lovitură, respectiv panicarea populaţiei faţă de o posibilă pierdere a minţilor a dictatorului şi o manufacturare a unor false dovezi cum că el ar fi recurs la această măsură datorită unui fals protest masiv împotriva sa. Pentru manufacturarea acestei false probe Ceauşescu a fost minţit de oamenii de încredere, care bătuseră palma cu CIA, că armatele Ungariei şi ale Iugoslaviei au invadat România. Haideţi să revenim la citatul dintr-o teleconferinţă a lui, folosit şi în secţiunea anterioară!:

„…oricine atacă un ofiţer, un soldat, trebuie să primească riposta. Oricine intră într-un consiliu popular, într-un sediu de partid sau sparge un geam la un magazin trebuie să primească riposta imediat”

Am dedus din el faptul că Ceauşescu fusese dezinformat că militarii armatelor străine ar fi fost îmbrăcaţi în civil şi ar fi atacat împreună cu trădători români obiective militare şi civile în Timişoara. Am arătat în secţiunea anterioară cum alarma mincinoasă „Radu cel Frumos” a avut un prim rol de a-i forţa lui Ceauşescu ordinul de pregătire a armatei de război, în sensul manufacturării unui fals ordin de tragere în protestatari. Am arătat în documentar începând de la ora 01.43 cum însăşi armata a fost manipulată să tragă iniţial în ei prin această minciună grotescă a acestei false alarme.

Foarte probabil că inclusiv militarii au fost minţiţi să creadă la fel că există militari străini în civil care au intrat în ţară şi pe care nu-i pot deosebi de protestatarii români împotriva regimului. Astfel se explică stresul acelui ofiţer pe care l-am inserat la ora 01:56 care spunea că cu fiecare vitrină care pica în centrul Timişoarei, pica şi o părticică din ei. Ofiţerii scoşi în acele zile în stradă erau puşi în situaţia de a trage în civili pentru a-i elimina pe presupuşii invadatori străini infiltraţi între ei şi de a se salva. La fel se explică şi plânsetele în grup ale soldaţilor în termen scoşi în stradă, confirmate de o mulţime de mărturii; practic ei se vedeau puşi în faţa unui inamic invizibil ce putea să îi ucidă fără ca ei să se poată apăra.

Armata a fost scoasă pe străzi prin două minciuni prost sudate pe care ofiţerii de rang mediu le-au înghiţit fără să-şi folosească mintea. Prima a fost indicativul „Radu cel Frumos”. Un om cu o minimă judecată şi-ar fi pus simplu întrebarea cum de nu se spune nimic la TV sau altfel către restul cetăţenilor despre faptul că România ar fi fost invadată de armate străine? Pentru ce ar fi folosit acest secret, care oricum ar fi ajuns în grosul societăţii prin intermediul soţiilor ofiţerilor? O a doua minciună a fost aceea a deghizării armatelor străine în civili români. Ce mare obiectiv al statului român ar fi existat în Timişoara care să fie luat cu asalt de militari străini deghizaţi în civil? Faptul că nu şi-au pus aceste întrebări minime a dus la scoaterea armatelor pe străzi la Timişoara pentru a acoperi vânarea civililor apolitici de către lunetişti, aşa cum am arătat la începutul acestui capitol Această manevră de manipulare a permis funcţionarea maximă a ingineriei sociale ample de acuzare în bloc a armatei de genocid.

Alarma „Radu cel Frumos” nu putea fi dată fără ştirea fie a generalului Dumitru Roşu, comandantul Armatei a III-a, fie a generalului Ioan Topliceanu, comandantului Armatei a IV-a de la Cluj, care coordona toate unităţile militare din Transilvania. Deocamdată nu am putut afla sigur dacă Timişoara era sub incidenţa Armatei a III-a sau a IV-a. Dar cert este că şeful Statului Major, generalul Guşă, al doilea om în ierarhia militară după ministrul apărării habar nu avea de acest ordin, altfel l-ar fi comentat cu Vasile Milea, care astfel i l-ar fi spus şi lui Ceauşescu. Dacă dictatorul ar fi ştiut de el, atunci altul ar fi fost discursul său în discursul televizat din 20 decembrie, după cum am arătat în secţiunea anterioară . Reacţia de surprindere a lui Guşă când a aflat că anumite ţinte date ca inamice s-au ridicat de pe teritoriul României, după ce fusese într-un târziu şi el şi Ceauşescu informat de alarma „Radu cel Frumos, arată pe deplin faptul că aceasta a fost necunoscută la Bucureşti în momentul în care era activă în nord-vestul ţării, în special la Timişoara.

Pentru ca această dezinformare să funcţioneze era nevoie de racolarea unuia dintre cei doi generali, Roşu sau Topliceanu. E posibil să fi fost racolaţi amândoi, pentru aţine sub tăcere falsa alarmă locală şi să nu ajungă la urechile capilor de la Bucureşti. Unul dintre cei doi generali a fost al treilea pilon al instaurării mascaradei în România, după Brucan şi Militaru. El avea rolul de a-i convinge pe ofiţerii Armatei a III-a sau a IV-a aflaţi în subordinea sa de veridicitatea acestei alarme absurde. Dacă el nu ar fi fost racolat, această inginerie socială şi-ar fi pierdut sensul. Subordonaţii săi în ierarhia militară l-ar fi întrebat despre autenticitatea acestei alarme şi el ar fi comunicat ori cu Guşă, ori cu ministrul apărării Vasile Milea, care nu ar fi confirmat-o şi atunci pica toată ingineria. Armata nu ar fi putut fi scoasă pe străzi iar vânarea civililor nu ar mai fi avut sens, deoarece nu ar fi fost pusă pe seama represiunii la ordinele lui Ceauşescu. Dimpotrivă, ca spion CIA, Roşu/Topliceanu a încropit o minciună despre secretul alarmei pentru ofiţerii care au pus mai multe întrebări, manipulându-i cu minciuna că superiorii săi ierarhici şi comandantul suprem ar şti de existenţa ei. Putem specula că CEDO i-a dat şi lui despăgubiri în cele din urmă, nu doar lui Cocan Ioan Laurenţiu, după ce iniţial fusese acuzat de represiune armată la Cluj, ca un bonus pentru faptul că şi-a jucat impecabil rolul . Dacă teatrul în stradă cu rănirea actorului Călin Nemeş de către căpitanul Carp Dando  chiar s-a întâmplat pe 21, atunci Topliceanu l-a supervizat din culise. Dar ceva destul de asemănător s-a întâmplat şi la Craiova, acolo unde îşi avea sediul Armata a III-a.

Aflaţi în stradă în faţa unui inamic imposibil de detectat, unii militari nu au făcut faţă presiunii şi au tras la întâmplare, din nevoia naturală de a-şi salva pielea. Gloanţele lor au ucis sau rănit la întâmplare oameni. Dar cei mai mulţi totuşi nu au tras, păstrându-şi sângele rece. Atunci unii agenţi ai Securităţii au început vânarea celor ce asistau de la balcoane aşa cum a fost cazul cu Constantin Ciobanu despre care am relatat la ora 02.52 în documentar. Scopul acestei manevre a fost iniţial acela de a acuza armata că a tras în manifestanţi, cu interesul de a obţine exact o reacţie de infirmare din partea ei, adică de a face front comun cu dizidenţii şi infiltraţii CIA care operau diverse misiuni. Există aici o formă de manipulare în masă specifică PR-ului occidental nemaivăzută în istoria României şi a ţărilor din Europa de Est în general. În ziua de 22 decembrie la TV Sergiu Nicolaescu a fost primul care a acuzat implicit armata si securitatea de represiune, deşi aşa ceva era uşor de dedus de omul simplu din simpla prezenţă a armatei pe străzi. La această minciună a contribuit minciunile adiacente de la Radio Europa Liberă (portavocea CIA în spaţiul est-european) mai întâi despre 4500 de morţi în 16 şi 17 decembrie, apoi 60 000 în 21 decembrie, apoi „sute de mii” şi implicit genocid în zilele de după 22 decembrie.

Această minciună nu contează prin ea însăşi, ci prin întregul şir de minciuni pe care îl aduce după ea, respectiv cum că la Timişoara şi în întreaga ţară ar fi avut loc proteste de mare amploare. Dar această informaţie servită subtil opiniei publice a fost o minciună în proporţie de 95%. Numărul de protestatari de la Timişoara din data de 17 decembrie a fost undeva în jur de 2000. Ingineriile sociale cu închiderea talciocului şi cu instigarea protestelor din faţa casei lui Tokes, şi poate chiar altele pe care încă nu le-am descoperit, au dus la o inflamare de 4 ori a protestelor anti-Ceauşescu decât se reuşise cu 2 ani înainte la greva de la fabrica „Steagu Roşu” din Braşov. Dar era încă insuficient pentru a convinge instituţiile represive să îl abandoneze pe dictator. Acest număr de oameni la un protest înseamnă foarte puţin. Eu am fost la proteste începând din 2012 şi ştiu exact sentimentul de apatie când protestezi alături de doar 2000 de oameni. E ca şi cum nu ai exista. Nu mai vii data viitoare. Este exact ce s-ar fi întâmplat şi cu aceştia.

Dar atunci când auzi de 60 000 de morţi, apoi „sute de mii” şi chiar genocid, dimensiunea protestului pare de câteva milioane de manifestanţi. Tot ce mai trebuia făcut pentru susţinerea manufacturării acestei minciuni a fost cea a creării iluziei numărului de morţi în rândul opiniei publice (fenomen confundat grosolan cu psihoza, care este cu totul altceva) în aşa fel încât minciunile de la Radio Europa Liberă să pară cât de cât credibile. Am arătat în documentar la ora 02.45 cum au fost aduşi în zonă morţi dezgropaţi din cimitire sau luaţi de la morgă după ce muriseră cu mult timp înainte de începerea mascaradei. Alţii au fost aduşi din străinătate. Ei au fost puşi acolo pentru a creşte cât mai mult numărul morţilor şi a cârpi această minciună iniţială. În total autorităţile spun că 42 de cadavre (după alte surse ar fi fost doar 40) au fost incinerate la crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti. Dar am argumentat în primul subcapitol că această poveste e posibil să fie una dintre multele minciuni ale acelei perioade . 12 dintre ei nu au lăsat semne notabile în spaţiul public. Alţii au fost pur şi simplu inventaţi. Un astfel de caz cred că este Cristina Lungu despre care am relatat în documentar la ora 02.47, despre care nici acum nu ştiu sigur dacă a existat sau nu.

Dacă povestea cu incinerarea a fost reală, atunci alegerea celor 42 de cadavre a fost menită să contribuie şi mai mult la acoperirea acestei minciuni a numărului de morţi lansată prin Radio Europa Liberă. S-a creat astfel o iluzie în masă în opinia publică despre faptul că numărul de morţi ar fi fost mult mai mare, dar că aceştia ar fi fost incineraţi încât nu se mai văd urmele lor. Apoi, această iluzie s-a manufacturat prin arestările absurde. După cum am spus şi în documentar, puţini dintre protestatari au fost arestaţi. Unul dintre ei este Marius Mioc, arestat pe 16 decembrie, care a descris în detaliu ce i s-a întâmplat în interviuri şi propriile cărţi, dacă n-o minţi şi el. Dar majoritatea protestatarilor au fost intenţionat lăsaţi în pace spre a povesti anturajului despre revoltă şi a contribui cu poveştile lor individuale în mod involuntar la realismul minciunii manufacturate de CIA.

Pe lângă ei, au fost arestaţi foarte mulţi neutri curioşi. Numărul arestaţilor variază de la 810 până la 978 în funcţie de surse . În articolul „In memoriam. 17 Decembrie 1989, ziua cu sute de arestaţi, răniţi şi morţi” publicat la 14 decembrie 2020 de către „Timpolis” numărul lor este de 810. Marius Mioc oferă un număr de 978 de arestaţi însă citează el însuşi în acest articol un alt document oficial în care se dau 845 de arestaţi. Am dat şi de un număr de 1500 într-un anumit material în care probabil că erau contabilizaţi şi cei din alte localităţi.

În contextul zvonurilor cu morţii şi apoi cu povestea arderii celor 42 (sau 40, 41, 43, sau 60, depinde de sursă) de cadavre la crematoriul”Cenuşa” din Bucureşti, dispariţia acestor oameni a creat iluzia populară cum că şi ei ar fi putut avea aceeaşi soartă. Cei mai mulţi dintre aceşti oameni arestaţi au fost eliberaţi abia în ianuarie. Sub raportul strict politic acest lucru este absurd; pe 22 Ceauşescu a (fost) picat împreună cu conducerea statului, aşa că nu exista nici un motiv ca ei să fie în continuare pedepsiţi. Dimpotrivă, ei ar fi trebuit imediat eliberaţi şi decoraţi, dacă nu cumva chiar cooptaţi în noul guvern sau sistem administrativ central, conform cu regulile schimbării Puterii.

Explicaţia pentru aşa ceva este aceea a interesului de a le tempera acestora revolta, dar şi de a menţine această stare paranoidă cultivată în opinia publică cum că ei ar fi fost ucişi. Minciuna cu cei 4500 de morţi susţinută de Radio Europa Liberă nu mai părea atât de gogonată în contextul în care lipseau aproape 1000 de oameni, când se anunţase în mass-media că fuseseră arse cadavre la Bucureşti. Iată cum intenţia fidelilor regimului de a ascunde urmele unui masacru prin arderea cadavrelor a fost folosită în sensul opus acesteia, respectiv pentru cârpirea unei minciuni contrafăcută prin exagerarea de peste 20 de ori a numărului morţilor! Acesta este şi motivul pentru care s-a putut contraface marele protest din 20 decembrie de la Timişoara. El a fost creat în cea mai mare parte cu muncitori de la platformele industriale timişorene, la fel ca şi cel din 21 de la Bucureşti, după cum am arătat la ora 02.12 din documentar. Mulţi dintre ei credeau între 17 şi 20 că acei arestaţi, care aveau statut de dispăruţi în acel moment, chiar avuseseră soarta crematoriului. Una este să lipsească 40 de oameni din comunitate şi alta să lipsească 1000. Mulţi probabil că erau rude cu cei arestaţi care cereau explicaţii autorităţilor. Ei au fost primii dispuşi să protesteze public şi astfel s-a răspândit prin viu grai zvonul zecilor de mii de morţi. Între timp Radio Europa Liberă crescut numărul de morţi de la 4500 la 60 000, perfect pentru a manufactura această minciună.

Dar, la fel ca şi muncitorii trimişi de la Craiova cu trenurile, şi cei locali au început să vadă că ceva e cusut cu aţă albă la acel eveniment, unde n-a mai fost nimeni reprimat, deşi Ceauşescu încă nu fusese debarcat şi era la conducerea statului. Pentru a acoperi această minciună dictatura capitalistă a creat mitul oraşului Timişoara ca primul oraş liber, de parcă acolo s-ar fi creat o enclavă sau o autonomie teritorială. Cert este că fără „sprijinul” ordinelor şefilor din fabrici, muncitorii n-au mai ieşit la Timişoara spre a porni de acolo o revoltă generalizată, după cum spunea scandarea „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”. Aşa că unii dintre infiltraţii din acest protest şi din cele ale zilelor anterioare, printre care şi spărgătorii profesionişti de vitrine pe care i-am descris la ora 01.50 din documentar, au plecat spre Bucureşti pentru a organiza acolo alte inginerii sociale, odată cu mitingul din 21 decembrie. Dar şi acesta a eşuat şi el după cum am văzut din introducere, la fel ca şi altele după el. Însă el a lăsat urme vizibile totuşi în dezinformarea care a sugrumat mass-media până acum faţă de acele evenimente.

Sentimentul cultivat în opinia publică prin această dezinformare a fost acela că clanul Ceauşescu fură banii poporului şi face diferite lucruri cu ei în locaţii exotice, adică exact ce urma să se întâmple cu şirul de demagogi ce au fost înscăunaţi de CIA prin argaţii lor din SRI, STS şi restul de agenţii naţionale de spionaj . Poporul a crezut în acel moment această minciună învelită în ambalajul unei false bunăstări. S-a trezit din ea abia odată cu ameninţarea exterminării naţionale. Fiind o dictatură, atunci opinia publică nu conta atât de mult încât să se schimbe Puterea, însă a contat în manipularea celor meniţi să o apere. Se făcuse astfel un important pas pentru starea de haos ce avea să fie instituită în urma acelor dezinformări. Pentru ca ingineria socială să se întâmple în fapt era nevoie ca însele instituţiile represive să fie manipulate în masă şi să îl abandoneze pe Ceauşescu, încălcându-şi astfel jurământul şi legile ţării. În următoarea secţiune voi descrie cum s-a întâmplat acest lucru şi cum a contat manipularea opiniei publice în generarea manipulării instituţiilor represive în a-l abandona pe Ceauşescu.

Gabriel Baldovin