Pages

January 30, 2024

3.2.6. Neocolonialism realizat prin spionajul civil şi cosmetizat ca revoluţie politică

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta


3.2.6. Neocolonialism realizat prin spionajul civil şi cosmetizat ca revoluţie politică



De-a lungul acestui subcapitol am văzut câteva caracteristici importante ale revoluţiei politice violente, care nu se potrivesc cu tragedia din 1898 din România. În această primă secţiune a sa am putut vedea lipsa unei perioade ceva mai lungi de timp, de la câteva luni până la cel puţin un an, de criză violentă încorporată în revoluţie. În secţiunea anterioară am readus în discuţie lipsa unor crize violente precedente separate, singura grevă autentică majoră fiind cea din Valea Jiului din 1977, celelalte fiind contrafăcute de facţiunea recrutată de CIA din Securitate, direct sau prin intermediul KGB. De asemenea, am demonstrat că violenţa nu este o caracteristică esenţială a revoluţiei politice , marea majoritate a victimelor tragediei din 1989 fiind ucise fără legătură cu ce se manufactura atunci.

Am demonstrat în această secţiune faptul că războiul de independenţă se suprapune în cea mai mare parte peste revoluţia politică. Cele două se deosebesc pentru că primul vizează eliberarea unei naţiuni de sub dominaţia alteia, în timp ce revoluţia politică vizează eliberarea uneia sau mai multor clase sociale de sub dominaţia alteia, în interiorul aceleiaşi naţiuni. În acelaşi fel viceversa e valabilă: nu există revoluţie politică în cazul colonizării unor populaţii dominate de popoare invadatoare, adică al unui eveniment invers faţă de războiul de independenţă.

Deducem de aici o altă caracteristică importantă a revoluţiei politice: schimbările instituţiilor sociale ajung în porii cei mai ascunşi ai societăţii, nu doar la o minoritate. Creşterea nivelului de trai ce urmează invariabil revoluţiei vizează întregul popor, nu doar o minoritate privilegiată. Atunci când, în urma unui astfel de eveniment, cea mai mare parte a poporului rămâne pentru mai multe decade la acelaşi nivel de trai sau chiar dă înapoi, atunci acesta nu se cheamă revoluţie, ci conversie aristoteliciană dinspre democraţie sau tiranie către oligarhie. Dacă nivelul de trai al majorităţii scade, atunci evenimentul poate fi şi o conversie nereuşită dar şi o revoluţie nereuşită, precum criza violentă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea din Franţa. Pentru aşa ceva termenul mai potrivit este cel de involuţie socială, nu de revoluţie politică.

S-a vorbit de revoluţie politică odată cu sfârşitul epocii clasice şi începerea celei industriale. Sub raportul strict tehnic al termenului, revoluţie politică a fost şi în cazul trecerii de la organizarea tribală, primitivă la cea monarhică, clasică. Armatele monarhului au venit în spaţiul primitiv, au cucerit prin război sau acceptare paşnică de către nativi a condiţiilor de colonizare, şi au luat ulterior impozit/tribut de la aceştia. Impozitul consta în general în bunuri agricole, deoarece agricultura este principala activitate a societăţii primitive. Impozitul putea consta şi în resurse umane, respectiv copii cooptaţi în armatele imperiului/regatului invadator şi chiar femei răpite din sânul familiei pentru a ajunge cadâne sau prostituate în imperiu. Turcii luau copii şi femei ca tribut din ţările române, de aceea aceştia erau ascunşi în păduri sau peşteri în timpul invaziilor.

În cazuri rare se produce o conversie a populaţiilor primitive dinspre agricultori înspre muncitori, odată cu descoperirea unor resurse naturale precum cărbune, petrol, aur, pământuri rare, etc. Dar au fost destule situaţii în istorie în care invadatorii clasici au vrut pur şi simplu să extermine populaţiile native pentru a-şi extinde acolo teritoriul Acesta este cazul invadării Americilor de către europeni. Deşi aveau o organizare primitivă, tribală, principala activitate a nativilor americani nu era agricultura, ci vânătoarea. Europenii au avut intenţia de a-i extermina şi înlocui cu propria semiţie. Cea mai importantă dovadă acestei acţiuni genocidale este exterminarea prăzii lor, bivolul/bizonul american. Capul de bizon era cumpărat de autorităţi exact pentru acest scop macabru cu acţiune pe termen lung. Fotografiile cu şirurile de sute de metri până chiar şi un kilometru lungime, unele ajungând şi la 8 metri înălţime, cu cranii de bivol american, arată dimensiunea genocidului asupra populaţiilor locale comise de europeni începând din secolul al 17-lea în această parte a lumii.



Neavând ce mai vâna, populaţia nativă fie a murit de foame fie a trecut la acte de tâlhărie asupra invadatorilor. Până recent în istorie, mai exact până la filmul „Dansând cu lupii”, cultura de masă a promovat ideea dezinformaţională a caracterului diabolic al nativilor americani (indienilor), cu scopul de a justifica acest genocid ca pe un act de reparaţie justiţiară. Inclusiv jocurile copiilor vizau lupta dintre cowboy-ul bun şi indianul rău.

Iată că revoluţia politică trebuie deosebită de genocid, şi cam asta se întâmplă la noi în ţară în special în ultimii 15 ani. Pentru invadatori este foarte favorabilă vopsirea politicilor genocidale în culori revoluţionare. Sosirea europenilor în Americi a dus la explozia numărului de oameni într-un mod accelerat. Astfel că, privit de la distanţă, acest eveniment pare să fi fost o binecuvântare, o revoluţie mai rapidă decât orice revoluţie politică experimentată în Europa. Pentru invadatori, genocidul este într-adevăr o revoluţie, deoarece au transformat o populaţie înapoiată politic şi tehnologic într-una modernă. Numai că, dacă facem abstracţie de textele propagandistice şi citim studiile celor direct implicaţi în acest proces, populaţia nativă iniţială a fost redusă la un procent de o singură cifră, iar în cazul celei nativ-americane ele este de sub 1%. Profesorul de antropologie la Universitatea California din Los Angeles, Russell Thornton, a estimat că numărul total de decese indigene în emisfera vestică a fost de aproximativ 175 milioane. Ppopulaţia indigenă din cele două Americi este estimată între 8 milioane -100 milioane în secolul al 17-lea. În rezervaţiile pentru nativii americani din SUA trăiesc astăzi cam 1 milion de oameni. E foarte greu de contabilizat numărul celor absorbiţi în stilul de viaţă industrial de-a lungul acestor secole. Însă ştim că în general în aceste situaţii procentul supravieţuitorilor este de sub 10%. Cam acesta este procentul caselor noi sau celor renovate la standardele moderne în satele depărtate de oraşe din România.

Iată că, dacă aşanumita revoluţie duce la scăderea drastică a populaţiei, atunci denumirea ei corectă este cea de genocid neviolent. El trebuie diferenţiat de genocidul violent prin faptul că nu se realizează într-o perioadă scurtă de luni sau ani, ci pe una medie sau lungă, de zeci şi sute de ani. Scăderea drastică a populaţiei native se datorează obturării accesului la resurse, după cum a fost cazul cu exterminarea populaţiei de bivoli americani de care populaţia nativă era dependentă pentru supravieţuire. Remarcăm similaritatea acestei practici cu distrugerea treptată şi sistematică a industriei naţionale în România.

În această secţiune am arătat schimonosirea dezinformaţională a termenului „revoluţie” sub presiunea marketingului comercial şi demagogist. Din păcate, colonialismul capitalist a folosit şi el deformarea acestui termen pentru a-şi ascunde crimele eugenic-postnatale sub imprecizia lui. Eugenia postnatală constă în fabricarea unor catastrofe umanitare în care sunt ucişi cu preponderenţă bărbaţii de condiţie socială joasă. Dorind să lase un urmaşi, femeile care ar fi avut soţ de condiţie modestă, preferă să devină amante temporare pentru un bărbat care fie a avut norocul să scape viu din catastrofă, fie se află într-o clasă privilegiată şi are deja familie. Eugenia se realizează astfel prenatal pe linie descendentă.

Eugenia este o strategie de inginerie socială prin care sînt promovate spre înmulţire exemplarele cele mai reuşite ale unei specii. Agricultorii au practicat-o pe animale şi plante timp de sute de mii de ani. De câteva sute de ani ea a început să fie aplicată şi pe oameni. Proiectul lui Hitler de purificare a rasei ariene, prin încurajarea femeilor blonde şi cu ochii albaştri spre a avea cât mai mulţi copii, se înscrie în eugenia clasică, prenatală. „Societatea Eugenică Americană” a existat în inima a ceea ce se auto-estimează a fi ce mai curată democraţie. Dar inclusiv însămânţarea în vitro astăzi are mai multe şanse să reuşească dacă donatorul de spermă nu este un cunoscut de-al femeii ce vrea să aducă pe lume un copil, ci cineva venit dintr-o clasă ceva mai ariană … Există o eugenie prenatală de formă dezinformaţională practicatăastăzi de dictatura capitalistă, prin care se promovează familia şi fericirea exclusiv în perimetrul luxului şi bogăţiei. Femeile îşi planifică în aşa fel naşterile încât, dacă nu ajung la acest statut social, renunţă să mai devină mame. Un număr uriaş de tinere în spaţiul capitalist nu au în plan să devină mame între 20 şi 30 de ani. De aici şi prăbuşire natalităţii în ţara noastră, dar şi în majoritatea ţărilor capitaliste.



În documentarului meu „Sadismul în politica internaţională” am arătat cum mai multe clase sociale supra-privilegiate profită de pe urma instigării unor crize umanitare majore de către CIA. Pe de o parte profită industria militară americană care vinde armament în zonă. Pe de altă parte profită marii industriaşi şi bancheri, din frica indusă angajaţilor de iminenţa unui război, ce duce la productivitate mai mare, după cum am arătat într-o secţiune din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Nu în ultimul rând, de aceste catastrofe profită sadicii ucigaşi care îşi pot ascunde astfel crimele în contextul general al războiului, fără a lăsa astfel urme şi a fi descoperiţi. Acestor crize umanitare instigate li se spune revoluţii politice de către agenţi locali ideologici ai CIA. Ei denaturează astfel atât noţiunea de „revoluţie” cât şi cea de „lovitură de stat”, după cum am tot văzut pe parcursul acestui capitol. Omul simplu, nefamiliarizat cu aceste noţiuni, primeşte e o falsă promisiune când o astfel de catastrofă umanitară se întâmplă în ţara sa. El asociază invariabil catastrofa umanitară prezentată cosmetizat ca revoluţie cu Revoluţia Franceză, Revoluţia Engleză şi parţial cu falsa revoluţie americană. Ideea de revoluţie îi creează iluzia că criza umanitară ar fi provizorie, inevitabilă, şi că acesteia i-ar urma o perioadă de prosperitate precum în ţările de mai sus. În realitate ţara sa este invadată colonialist şi destabilizată, pentru a se extrage de acolo resursele naturale şi umane. Este exact ce s-a întâmplat în România în aceşti 35 de ani negri.

Terminam secţiunea aceasta cu dilema implicării spionajului civil occidental a fost în posibila Revoluţia Iraniană, urmată de lovitura de stat din 1921 dată de către Reza Shah Pahlavi împotriva monarhului Ahmad Shah Qajar. Faptul că în 1953 CIA a coordonat o lovitură de stat împotriva primului ministru Mohammad Mosaddegh, recunoscută public sub numele de operaţiunea Ajax, lasă loc de interpretare că şi în 1921 s-ar fi putut întâmpla ceva similar. Aşa ceva nu a fost o revoluţie în sensul ridicării maselor împotriva puterii autocratului ce înfrânează evoluţia naturală a societăţii. Lovitura de stat orchestrată de CIA în 1953 a produs o înlocuire a primului ministru, ce voia să naţionalizeze resursele de petrol ale Iranului. Acest eveniment a dus la o puternică destabilizare a societăţii iraniene. Putem întrevedea faptul că CIA a dorit destabilizarea Iranului pentru a facilita cumpărarea petrolului la preţuri foarte mici. Scopul unei asemenea intervenţii nu este acela de restructurare politică a statului, ci de înfrânare sau chiar involuţie a sa.

Spionajul civil occidental, american în special, a tras iţele pentru diferite evenimente în urma cărora economia occidentală a profitat. Un eveniment similar cu cel din Iran este instigarea unei mişcări separatiste a provinciei Panama din Columbia, din interesul SUA de a construi celebrul canal între cele două oceane. Interesul SUA era ca acea fâşie să fie efectiv ruptă din Columbia şi literal vândută la un preţ bun, pentru ca traficul maritim pe respectivul canal să fie controlat de ele. Prin promisiunea unor fotolii călduţe şi a avantajelor inerente din instituţiile demagogice, separatiştii panamezi au acceptat cedarea controlul acelei făşii de pământ către SUA. Astfel că după un scurt război de separare asistat de Marina SUA de pe mare, în 1903 Panama şi-a declarat independenţa de Columbia.

O situaţie la fel de interesantă, dar în oglindă cu cea a statului Panama, s-a consemnat în Nicaragua, o ţară tot din America centrală, ceva mai nordică decât Panama. Aici nişte localnici au dorit construcţia unui al doilea canal, care avea şanse să absoarbă fluxul maritim, deoarece ar fi fost mai aproape de SUA şi probabil că şi taxa de trecere ar fi fost mai mică. Sumele obţinute din traversarea canalului Panama s-ar fi redus considerabil. CIA a organizat numeroase acţiuni de destabilizare în Nicaragua exact cu scopul pulverizării proiectului acestui cel de-al doilea canal. Scopul principal al acestor operaţiuni era menţinerea monopolului pe traversarea continentală între cele două oceane a celor care au investit în mişcarea separatistă panameză, cât şi în menţinerea controlului acelei fâşii de pământ transformată în canal. Nici până astăzi poporul nicaraguaian nu a putut construi acel canal.

O situaţie cu totul specială a fost intervenţia CIA în Chile în 1973 pentru răsturnarea de la putere a preşedintelui ales democratic Salvador Allende, printr-o lovitură de stat militară dată de generalul Augusto Pinochet. Nu există astăzi vreun document oficial prin care CIA să admită acest lucru, însă majoritatea analiştilor au întrevăzut sprijinul CIA în această operaţiune.

Există numeroase fotografii în mediul online în care îl vedem pe Pinochet alături de agentul de contra-spionaj militar, devenit apoi agent NSA detaşat la Casa Albă, notoriul Henry Kissinger.



Iată-l aici alături de Jimmy Carter!



Iată-l aici alături de George HW Bush!



Aceste fotografii au fost menite să-i convingă pe chilieni că are „spate” puternic şi că nu poate fi răsturnat de la Putere.

Deşi CIA nu a desecretizat vreun document în care să-şi recunoască implicarea în înscăunarea lui Pinochet, într-un alt document editat de Consiliului Naţional de Securitate al SUA, datat în 9 noiembrie 1970 citim:

„Statele Unite ale Americii vor căuta să maximizeze presiunile asupra guvernului Allende pentru a preveni consolidarea acestuia şi pentru a-şi limita capacitatea de a implementa politici contrare intereselor S.U.A. şi emisferei.”




Eu personal mă îndoiesc că influenţa URSS în statele est-europene ar fi fost atât de mare precum a SUA asupra ţărilor vecine în 1970. În 1968 URSS au pătruns cu tancurile în Cehoslovacia, însă au eşuat în intenţia lor de a opri reformele pe termen mediu şi lung. Iată că SUA a reuşit în Chile, cu un instrument mult mai performant decât tancurile: spionajul civil. Salvador Allende avea vederi de stânga însă nu era un comunist asemenea lui Fidel Castro. El credea în valorile democratice, fusese ales democratic şi nu a instaurat o dictatură socialistă timp de 3 ani cât a fost preşedinte. Dar vedem cum acel citat de mai sus tratează Chile ca şi cum ar fi parte din SUA, în spiritul ce poate fi interpretat din faptul că această ţară nu are un nume propriu . Dar dacă Chile ar fi fost tratată precum un stat al SUA, cu libertăţile individuale şi nivelul de trai ale cetăţenilor americani, asta ar fi fost foarte bine. Din păcate interesul marilor industriaşi şi bancheri ai SUA a fost ca ţări precum Chile şi alte ţări central şi sud-americane, ţările est-europene şi de oriunde în spaţiul lumii a doua să fie reduse la spaţiu din lume a 3-a şi chiar exterminate, precum s-a întâmplat cu nativii americani.

Cea mai recentă campanie de destabilizare a fost foarte asemănătoare cu cea din 1953 din Iran, şi s-a întâmplat odată cu al doilea război din Irak, asumat de administraţia Bush, fiul. Şi în acest caz interesul principal a fost accesul la preţuri mici ale petrolului irakian, stabilite de marionetele instalate de armata SUA la conducerea ţării. Acuzaţia de deţinere a armelor chimice de către Irak a fost o tentativă ridicolă de deformare a invaziei într-un act de justiţie şi protecţie a unor ţări vecine sau a unor minorităţi etnice. Spionajul civil american a manufacturat una dintre cele mai mari inginerii sociale din istorie, la construirea acestei campanii internaţionale de dezinformare, respectiv atacul de la 11 septembrie 2001, încă activ în memoria publică. La peste 20 de ani de atunci au apărut informaţii cenzurate de media oficială, precum cele din cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin sau documentarul făcut după ea . Acestea confirmă că, asemenea celui de la Pearl Harbor, şi cel de la World Trade Center din New York a fost orchestrat de interesele dinastiei Rockefeller, Rothschild şi Morgan de a produce războaie profitabile pentru întreaga clică a marilor industriaşi şi bancheri.

Războiul din Irak a destabilizat întreaga zonă a Orientului Mijlociu, care oricum stătea pe un echilibru fragil. În 2011 izbucnea războiul civil din Siria, cea mai mare catastrofă umanitară instigată prin foc fratricid ascuns orchestrat de CIA, după cum am spus în capitolul precedent. Ingineria socială de la Sibiu din decembrie 1989 este modelul care fost pus în practică instigarea atât a acestui război cât şi a celor iugoslave. Conform unor date oficiale forţele militare pro-guvernamentale au avut în 12 ani de conflict mai mult de dublul numărul de victime civile cu care teoretic s-ar fi aflat în conflict. Aceste victime au fost ucise de agenţi CIA din propriile unităţi militare şi poliţie, precum am văzut la Sibiu.

Printr-un proces de manipulare în masă nemaivăzut în istorie, drama popoarelor est-europene deportate pe criterii economice în Occident este vopsită în culori de revoluţie socială şi politică. Atragerea poporului în această mistificare avea şi rol de mascare a operaţiunii secrete CIA de a crea o criză umanitară în spaţiul socialist dar şi de a produce o denigrare naţională, specifică noului sclavagism, cu scopul exploatării maxime a muncii emigranţilor români şi est-europeni în general în economia occidentală. Iniţial CIA a momit poporul cu imaginea unui eroism naţional nemaivăzut în istorie, care reuşeşte să răstoarne un regim dictatorial cu mâinile goale, şi chiar perspectiva unui loc călduţ în forurile de conducere ale următoarelor organisme politice. După aceea a urmat denigrarea naţională, prin uciderea lui Ceauşescu şi ingineria de instigare a unui război la Târgu Mureş în martie 1990 între etnicii români şi cei maghiari. În felul acesta ni s-a manufacturat imagine de barbari în ochii occidentalilor. Dar sârbii au păţit-o şi mai rău…

Numai faptul că în România s-ar fi putut face o revoluţie, în sens de trecere de la feudalism la industrialism a fost o diversiune ideologică. Prin considerarea războiului civil din 1989 ca revoluţie, poporul a fost dezinformat sub nasul său şi îmbătat cu minciuna cum că până în 1989 România ar fi fost o ţară feudală, după care ar fi trecut brusc la o formă superioară de organizare socială. E drept că multe din mentalităţi au fost şi încă au rămas feudale în România. Dar asta se regăseşte şi în alte ţările cele mai evoluate. Însă, în ciuda acestei propagande denigratoare la adresa naţiunii române, care pur şi simplu ne-a alterat memoria, România a fost totuşi o ţară industrială. Cea mai mare parte din producţia agricolă era mecanizată. Dimpotrivă, se poate spune că România s-a întors la o ţară feudală după 1989, după ce industria a fost pusă realmente la pământ şi vândută la fier vechi, la fel cum şi cetăţenii ei au fost vânduţi ca sclavi pentru muncile nedorite de nativii occidentali. Aşa ceva nu este o revoluţie, ci o involuţie socială orchestrată de un nou tip de colonialism, care nu mai foloseşte primordial forţa armelor pentru subjugarea popoarelor, ci seducţia comercială a produselor cu performanţă şi eficienţă superioară. În următoarea secţiune voi arăta cum acest nou tip de neosclavagism ne-a adus denigrare naţională care ne-a afectat în sens negativ stima de sine şi ne-a făcut carne de tun în malaxorul dezumanizării contemporane.

January 26, 2024

Nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi „democraţie”

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta


3.2.5. Nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi „democraţie”



Revoluţia politică de descentralizare a autocraţiei prin parlamentarism nu garantează persistenţa echilibrului politic. Am văzut în secţiunea anterioară cazurile Spaniei şi Portugaliei care nu s-au putut stabiliza prin oligarhie electoralistă ("democraţie liberală”), deşi condiţiile existenţei ei existau cu mult înainte de secolul al XX-lea. Crizele violente ce au urmat destructurării autocratice în aceste ţări nu au permis reuşita unei revoluţii, în ciuda faptului că formele au fost implementate coerent de revoluţionari. Aşa ceva s-a întâmplat şi în cazul Franţei şi Angliei, care au trecut prin numeroase crize violente până la stabilizare. Dar în celălalt caz stabilizarea s-a putut face doar prin dictatură, care a fost un pas mai aproape de autocraţie decât de parlamentarism. Am argumentat în secţiunea anterioară că acest pas înapoi este factorul esenţial pentru a considera că în Spania şi Portugalia nu au fost revoluţii, spre deosebire de China care a evoluat spre dictatură în crescendo, dinspre autocraţie, via război civil.

Dictatura e un punct mijlociu între autocraţie şi parlamentarism, care poate fi mai aproape de unul dintre cele două capete, în funcţie de ţara în care se aplică. Doar trecerea bruscă între cele două forme poate fi numită revoluţie. Trecerea de la autocraţie la dictatură, sau de la dictatură la parlamentarism, este un pas prea lent în cazul celor două pentru a fi numit revoluţie. Ea se încadrează în evoluţia politică naturală, nu în revoluţie, care este o schimbare profundă şi rapidă a instituţiilor, în special cele politice. Nici trecerea de la capitalism la socialism nu se poate face o revoluţie, după cum credea Marx. Propaganda socialistă a susţinut apoi o falsă „revoluţie comunistă” după cel de-al doilea război mondial, în oglindă ce cea susţinută de capitalism dinspre comunism. Singurele revoluţii politice aduse de comunism au fost cea din Rusia, şi apoi duplicată în cea din China (făcută cu ajutorul Rusiei). În Rusia ea a dus la înlocuirea monarhiilor absolutiste cu o formă fie ea şi rudimentară de parlamentarism, cunoscută sub numele de Revoluţia Bolşevică din 1917. În China ea a înlocuit războiul civil prelungit dintre comunişti şi naţionalişti.

Revoluţia politică nu înseamnă nici trecerea de la dictatură la democraţie, aşa cum am fost noi ameţiţi în aceşti 35 de ani negri. Dictatura chineză din 1949 e mai aproape de parlamentarism deoarece vine şi cu industrializare şi pe un fond de crize evolutive violente întinse pe mai multe decade. De aceea am inclus-o în categoria revoluţiei şi nu a evoluţiei naturale a societăţii. Însă în ţările cu crize violente diferenţa dintre dictatură şi parlamentarism este tot timpul suficient de mică încât între ele este imposibilă o revoluţie. Am demonstrat în secţiunea anterioară că în ţările fără trecut imperialist nu poate exista revoluţie violentă, dar nici paşnică. Nu există acolo un autocrat care să concentreze puterea, ci un simplu vasal colonial al imperiului care domină respectiva ţară. Liderul politic din acea ţară este o instanţă a autocratului imperiului; adevărata luptă de deposedare a autocratului de puteri este un război de independenţă şi se dă împotriva conducătorul imperiului, nu a vasalului lui local. Asupra acestuia din urmă pot exista răscoale, lovituri de stat sau asasinate, dar niciodată revoluţii, aşa cum sînt considerate revoltele de la 1921 sau 1948 de la noi sau alte ţări vasale de genul nostru. Dar, conform argumentării de mai sus, chiar şi dacă România ar fi fost imperiu, totuşi nici trecerea de la dictatura lui Antonescu la cea socialistă, şi nici trecerea de la aceasta la cea capitalistă după 1990 nu ar fi putut fi o revoluţii politice.

Iată că, şi din acest punct de vedere, trecerea de la dictatura socialistă la cea capitalistă odată cu tragedia din decembrie 1989 nu avea cum să fi fost revoluţie, chiar dacă evenimentele s-ar fi realizat exclusiv cu forţe interne şi nu cu agenţi CIA, KGB, GRU şi alte agenţii externe de spionaj. Acuzaţiile pe care dictatura capitalistă le-a adus regimului Ceauşescu au fost în mare parte exagerate, dar paradoxal ele se potrivesc mai bine dictaturii capitaliste însăşi, care a stat în spatele tragediei. Cu toată denigrarea adusă între timp lui Ceauşescu pe toate canalele media, cu toate minciunile despre „sutele de mii de victime” lansate de radio „Europa Liberă” şi rămase necorectate în percepţia publică, totuşi, după experienţa poporului cu capitalismul, Ceauşescu a ajuns la propriu un erou pentru majoritatea cetăţenilor români. Dar tragedia din decembrie 1989 nu avea cum să fi fost revoluţie, chiar dacă am trăi astăzi într-o democraţie liberală autentică (chit că aşa ceva este o utopie), ceva mai bine cosmetizată decât o dictatură clasică. Din păcate, ce trăim de 35 de ani în România este o dictatură mai represivă decât cea socialistă la nivel de întreg popor, în ciuda faptului că există câţiva privilegiaţi şi lătrăi ai noii demagogii capitaliste care au primit libertăţi mai mari. Tragedia din decembrie 1989 este o simplă conversiune aristoteliciană între tiranie şi oligarhie.

Aşa cum am mai spus mai sus, democraţiile liberale sînt o combinaţie de tiranie şi oligarhie în cea mai mare parte a timpului, devenind democraţie autentică doar în campania electorală. După ce se termină campania electorală sistemul politic devine o dictatură în toată regula iar demagogul nu mai poate fi oprit în planurile sale nepopulare nici prin proteste publice. Între anii 2007 şi 2010 preşedintele SUA George Bush junior ajunsese la un minim istoric de încredere de undeva la 10%, din cauza nepopularităţii războiului din Irak. Sistemul este orientat spre a păcăli cetăţeanul să meargă la vot, însă nu face nici cel mai mic efort să înlăture dictatorul demagog, odată ce acesta are sub 50% încredere populară, conform cu principiile democraţiei ca putere a majorităţii.

Democraţia liberală de astăzi nu este şi nu poate fi un sistem social unde majoritatea decide. Sistemul democraţiei reprezentative permite doar alegerea dictatorului, şi eventual limitarea numărului lui de mandate pentru a tempera din intenţia unora de a se revolta şi a le abate atenţia cu promisiunea noului demagog. După cum am amintit anterior, ce se numeşte astăzi democraţie nu este nici pe departe ce a fost democraţie în antichitate, în Atena sau Sparta. Ceea ce se cheamă astăzi „democraţie liberală” este co combinaţie absurdă de oligarhie 51-60%, tiranie 20-30 % şi democraţie antică 10-20 %, cu variaţii de la ţară la ţară. Când GW. Bush rămânea în funcţia de preşedinte al SUA între 2006 şi 2009 cu 10 % susţinere publică din cauza războiului din Irak, asta e dictatură vopsită în culori democratice. Aşa ceva este o simplă conversiune aristoteliciană controlată între tiranie, oligarhie şi democraţie, nu o adevărată schimbare în profunzime a sistemului politic. Sistemul vine cu zăhărelul democraţiei ambalat în imaginea unui nou demagog ce urmează să devină tiran şi care în campania electorală joacă rol de revoluţionar.



Nu idealizez nici democraţiile antice, în special pentru faptul că nu au rezistat în timp. În articolul meu „Politica de jucarie (demagogia) si riscul dictaturii” am detaliat aceste critici la adresa lor, în special demagogia. Vreau doar să subliniez că majoritatea oligarhiilor elecoraliste de astăzi sînt în mare parte dictaturi mascate, care s-au adaptat şi au oferit dizidenţilor nişte mici zăhăreluri pentru a le îndulci vocea şi a-i izola în turnuri idealiste de fildeş, în aşa fel încât să nu ia contact cu executanţii moderni de ordine. Cam aşa s-a întâmplat cu vechii dizidenţi cărora li s-au dat drepturi de „revoluţionari” şi astfel li s-au pus ochelari de cal pentru a nu vedea dezastrul prin care trece omul de rând, din popor. Da, libertăţile individuale s-au înmulţit faţă de cele din secolele trecute, în ciuda pierderii altora. Dar asta nu se datorează atât evoluţiei sistemului politic cât mai ales evoluţiei tehnologiei care a dus la o mai mare libertate de alegere.

Democraţiile antice din Sparta sau Atena au fost bazate pe sclavagismul clasic şi cu drept de vot acordat doar bărbaţilor. Într-un fel, exact acelaşi model există şi astăzi, sclavagismul având o formă evoluată, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „Redefinirea sclaviei conform modificarilor ei moderne” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste. Descentralizarea politică a celor două cetăţi antice s-a făcut cu preţul înrobirii clasei sclavilor. Tocmai de aceea Aristotel şi justifica existenţa sclaviei prin faptul că oferă libertăţi superioare stăpânilor. În acelaşi fel dictatura capitalistă instaurată după 1989 se poate rezuma la supra-avantajarea unor privilegiaţi sociali în detrimentul deportării majorităţii populaţiei în Occident pentru a face munci pe care nativii nu le doresc. La aceasta se adaugă şi contrabalansarea deficitului demografic pe care capitalismul îl aduce inerent. Salariile mari ale acestor privilegiaţi conţin în mod ascuns şi bonusul pentru vânzarea efectivă a populaţiei pentru aceste scopuri.

În oligarhia electoralistă politicienii, sau mai bine spus, demagogii , sînt aleşi de popor, sau o parte din acesta. Însă principala problemă al acestui sistem politic este faptul că majoritatea cetăţenilor ţărilor civilizate nu au cultură politică şi aleg în funcţie simpatii secundare şi sloganuri de publicitate politică înşelătoare  . O bună parte a populaţiei chemată la vot nu alege după principii politice pentru că nu înţelege pur şi simplu ce sînt acelea, ci în funcţie de simpatii tabloide care pot fi schimbate în funcţie de cum presa este plătită. Stalin i-a numit pe aceşti oameni „idioţi utili”, o exprimare prea dură (în acele vremuri idioţenia însemna autism) însă descriptivă faţă de modul în care funcţionează politica. Aceşti oameni sînt folosiţi de dictatura capitalistă la fel cum îi folosea cea stalinistă. În ţările dezvoltate procentul lor ajunge pe undeva în jurul de 30 %. În ţările din lumea a 3-a, cu populaţii needucate, procentul lor ajunge lejer la 80%. Astfel de oameni pot decide să refuze o anumită politică sau un nivel de abuz pentru ei înşişi, dar nu pot susţine şi crea politici sustenabile pentru întreaga comunitate. Cu o bună campanie de PR şi marketing politic populaţia poate fi manipulată în masă să decidă o anumită politică la vot. Voi descrie acest proces de manipulare cu exemple concrete inclusiv pe mine însumi, în capitolul 4. Iată o foarte mare asemănare între autocraţia clasică şi campaniile modern de manipulare în masă orchestrate de spionajul civil.

Cel mai stringent caz de manipulare în masă din istorie este atacul japonez asupra bazei americane de la Pearl Harbor din Hawaii, din data de 7 decembrie 1941. Am descris în detaliu în „Manifestul societăţii automatiste” faptul că sistemul de alertă al acestei bazei a fost deliberat paralizat pentru a permite acest atac. Mai mult decât atât, explozia magaziei de muniţie aflată la etajul al 4-lea în interiorul navei USS Arizona, nu putea fi făcută decât de 5 bombe specifice timpului care ar fi nimerit în acelaşi loc pentru a îngăuri cele 5 tavane ale acestei nave, şi a ajunge acolo şi provoca o mega-explozie. În acea perioadă nu existau bombe de tip „bunker buster”, pentru a penetra pereţii multiplii ai unei astfel de nave, fapt ce atestă că acolo a fost un sabotaj intern de către agenţi FBI ce lucrau sub acoperire ca militari, în urma căruia au murit aproximativ 1000 de oameni .

Această campanie a fost organizată de spionajul civil american în frunte cu FBI şi împreună cu cel japonez, pentru a produce un război cât mai devastator, în urma căruia întreaga economie globală a avut creşteri uluitoare, după cum am arătat la minutul 30 din documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” . Atacul de la Pearl Harbor a întors populaţia SUA dinspre o poziţie nefavorabilă războiului din Europa către una de susţinere. Iată că democraţia liberală nu e atât de diferită de dictatură! Cele două forme de guvernământ sunt mai mult asemănătoare decât se diferenţiază.

Doar dictaturile din ţările din lumea a 3-a ar putea sparge această regulă deoarece au aspect de monarhii absolutiste. O astfel de dictatură vine în general de la o lovitură de stat militară, iar dictatorul este comandantul armatei sau al legiunii. El guvernează autoritar, fără instituţii şi fără parlament, deşi ofiţerii lui de încredere pot lua parte la decizii. Dictatura din ţările evoluate are totuşi un parlament, chiar dacă funcţia lui este încă una decorativă. Într-adevăr, în dictaturile clasice parlamentarii nu sînt aleşi de popor, ci numiţi de forurile de conducere ale organizaţiei din care provine dictatorul. Dar diferenţa dintre acestea şi dictaturile capitaliste, numite pompos „democraţii liberale”, constă într-o simplă campanie electorală, care nu este altceva decât o campanie de dezinformare. Cam asta e în general diferenţa dintre dictatura clasică şi cea capitalistă.

Am arătat cum „democraţia” poate deveni cenzură clasică în cazul unor comentarii despre tragedia din decembrie 1989 în video-ul meu intitulat „Cenzură clasica in dictatura capitalistă a informațiilor despre evenimentele din decembrie 1989” , dar şi despre atacul de la Pearl Harbor în video-ul numit „Classical dictatorship censorship by Youtube about Pearl Harbor” . Presa ocoleşte cu obstinaţie adevărul în privinţa acestor evenimente istorice şi impune minciuna stabilită de spionajul civil încă de dinainte ca aceste evenimente să se întâmple. Dacă cetăţenii află de ele, atunci ei îşi pun serios întrebarea dacă nu cumva în spatele demagogilor există forţe mai puternice care îi păpuşează, şi astfel de-a lungul anilor ajung la aceleaşi concluzii la care am ajuns şi eu: trăim într-o dictatură militară a agenţiilor de informaţii şi inginerii sociale, cosmetizată în culorile optimiste ale democraţiei şi libertăţii.

Adevărul în general este ascuns prin mijloace avansate de dezinformare pe care le-am sistematizat şi descris de asemenea în cartea „Manifestul societăţii automatiste” . Aceste tehnici de dezinformare şi manipulare sînt apoi aplicate pe demagogii înşişi, investiţi în funcţii de conducere. Ei sînt prezentaţi de mass-media şi întreg aparatul dezinformaţional prezent în toţi porii societăţii ca lideri politici, cei mai puternici oameni în stat. Însă în realitate ei sînt vasalii spionajului civil, marionetele acestora, care îi păpuşează aşa cum acel „subordnat” îi ordonă lui Reagan să se grăbească, secvenţă inserată în propriul meu documentar la minutul 38. Am arătat în acest articol, citit de mulţi la vremea lui, în ce mod SRI a tras sforile electorale în România .

Atunci când unul dintre ei se încăpăţânează să nu urmeze aceste presiuni şi să urmeze principiile declarate (dar mincinoase) ale democraţiei, spionajul civil îl supune la denigrare publică, cu scopul de a-i submina încrederea populară. Ne aducem aminte cum Alexandru Cumpănaşu a fost supus la aşa ceva după ce a dorit accesul la o funcţie care să îi permită aflarea adevărului despre dispariţia nepoatei sale Alexandra Măceşanu . Dacă aceste tehnici eşuează, atunci spionajul civil poate recurge la atentate, aşa cum s-a întâmplat în cazul J.F. Kennedy.

Din cauza talk-show-urilor tabloide dintre demagogi dar şi a constantei înşelări a încrederii publice, politica a ajuns să fie privită ca o activitate degradantă, faţă de care cetăţenii oneşti şi capabili nu mai au atracţie. Din acest motiv demagogii sînt oameni neserioşi, corupţi şi viciaţi, detestaţi de majoritatea cetăţenilor. Schimbarea lor periodică nu se datorează atât fricii sistemului de a instaura dictatura, ci mai curând intenţiei de a vinde naivilor o nouă promisiune că noul demagog va fi altfel decât cel vechi. Dacă în dictatură majoritatea e exclusă de la deciziile politice, dimpotrivă oligarhia electoralistă se poate mândri cu faptul că reuşeşte să o scârbească în a se implica în politică. Absenteismul popular de la vot a ajuns notoriu. Voturile lipsă sînt apoi completate de spionajul civil, care astfel se dovedeşte a fi un neo-stalinism, deoarece „nu contează câţi şi ce votează, contează cât şi unde se completează voturile”. Am scris în detaliu despre cazul unui foarte probabil agent STS prins în timp ce umblase în cutia cu voturi, pe care apoi presa (la comanda SRI) l-a îndreptat spre primăriţa Clotilde Armand .

Apoi, sub raport politologic, succesiunea la putere a partidelor de dreapta sau de stânga copiază la scară ceva mai redusă însăşi politica sistemului socialist. Putem spune şi viceversa, care e oricum acelaşi lucru deoarece cele două sisteme sunt identice în cea mai mare parte: sistemul socialist copiază la scară ceva mai largă politica succesiunii la putere a partidelor de dreapta sau de stânga. Practica naţionalizării aplicată pe cei înstăriţi este exact politica de stânga din sistemele aşazis democratice, unde impozitele cresc şi îi afectează în special pe angajatori. Impozitele crescute reprezintă la nivel ceva mai redus ceea ce a fost naţionalizarea pentru socialism. Politica de dreapta duce la eficienţa produselor, dar şi la tensiuni sociale datorită stresului pus pe angajaţi pentru a le face mai eficiente. Politica de stânga duce la întărirea birocraţiei şi implicit la plictiseală generalizată. Dictatura capitalistă are meritul de a găsi mai bine balansul între cele două extreme prin alegeri periodice, spre deosebire de cea socialistă, clasică, ce oscilează între ele după intuiţie. Din această cauză progresul tehnologic e mai mare în cea capitalistă, dar şi revoltele sociale mai multe şi mai ample.

Sistemelepolitice parlamentariste consacrate din Occident s-au stabilizat printr-un amplu proces de infiltrare şi apoi sabotaj de către spionajul civil a oricăror grupări ce pot genera agitaţie populară precum în Spania şi Portugalia. Acelaşi proces s-a întâmplat şi în alte ţări după „democratizare”. Spionajul civil ţine sub control forţele gata să erupă în separatism în ţări precum Spania, Belgia, Franţa şi chiar Italia. La fel se întâmplă şi în cazul crizei conflictelor etnice din Marea Britanie, în urma cărora a început în 1640 marea criză premergătoare Revoluţiei Engleze. Iată deci că democraţiile liberale occidentale se află într-o ciudată dictatură militară controlată de spionajul civil, care periodic relaxează laţul dictatorial pentru a contracara dezinformaţional acuzaţia de dictatură, sau a întări iluzia democraţiei şi libertăţii.

Deşi libertatea de a protesta este garantată de constituţiile tuturor oligarhiilor electoraliste, totuşi în mod constant poliţia amendează şi bate manifestanţii atunci când acestea se întâmplă. Am descris în detaliu în documentarul meu „Diversioniştii” modul în care spionajul civil infiltrează agenţi perturbatori şi instigatori între protestatarii paşnici pentru a-i instiga la violenţă.

În ceea ce priveşte relaţia statului cu muncitorii, dictatura socialistă este net superioară umanitar celei capitaliste. Exemplul României este grăitor. Dictatura socialistă din România a avut o singură grevă naturală mare, cea de la Lupeni din 1977. Pe lângă aceasta au fost alte câteva de mai mică amploare şi cu cerinţe mai reduse, foarte aproape de conflict individual de muncă. O mulţime de minciuni dinspre armata de dezinformatori CIA s-a spus despre această grevă în documentare sau maculatură propagandistă, cum că minerii ar fi fost reprimaţi cu gloanţe, sau deportaţi/relocaţi. Ceauşescu însuşi a fost şi a negociat cu minerii, după cum se vede în imaginea de mai jos, şi le-a oferit ce ceruseră. Aceştia care l-au aplaudat în masă după aceea într-un miting uriaş la care au participat voluntar oameni şi din judeţele vecine, de curiozitate. Exceptând primarii localităţilor din Valea Jiului, întreaga conducere politică a fost destituită, de la şeful întreprinderii, primul-secretar al judeţului Hunedoara (Ilie Rădulescu) conducătorii de la sindicat şi chiar ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei, Bujor Almăşan.



Aşa ceva este un exemplu de dreptate socială care s-a întâlnit foarte rar în „democraţiile” liberale. Acordarea drepturilor cerute şi demiterea întregii ierarhii de comandă până la ministru, ca reacţie la greva minerilor, este cea mai democratică măsură posibilă în astfel de crize, deşi din punct de vedere politic ţara era o dictatură clasică. Aşa ceva nu se întâmplă decât foarte rar astăzi, în „democraţiile” liberale occidentale, care au preferat bastoanele poliţiei şi chiar gloanţele pentru domolirea protestelor şi grevelor. Capitaliştii au acel orgoliu de a manipula ceva şi oricând, de a „negocia” cel puţin la fel de bine precum taţii şi bunicii lor. Ei au ambiţia cu pretenţii profetice de a schimba ideile interlocutorului prin tehnici de manipulare şi dezinformare menţionate mai sus. Dictatura capitalistă numeşte acest ansamblu de metode de manipulare ca fiind un „exerciţiu de dialog social”. Însă ele sînt abuzuri ale consimţământului extins de la cel al relaţiilor intime, aşa cum l-a descris feminismul, la cel al schimbului de recompense contra muncă.

Dacă privim istoria SUA, observăm că aşa liberă şi democratică cum e această ţară federală, totuşi ea a împuşcat literalmente protestatarii până spre anii 1989, dar cu precădere înainte de 1940. Grevele de la Lupeni din 1929 sau de la atelierele Griviţa din 1933 din România au condus şi ele la reprimarea cu gloanţe. Aceste evenimente s-au dorit şterse din istoria naţională prin mascarada din 1989, menită să le proiecteze asupra regimului Ceauşescu. Din păcate năravul reprimării protestelor de stradă, dar permise în mod ipocrit de legislaţie, s-au repetat, iar evenimentul de la 10 august 2018 e încă activ în memoria colectivă. După 1989 au fost protestatari împuşcaţi în România „democrată” deşi istoria contemporană a ocolit tacticos acest subiect foarte sensibil. Represiunile noii dictaturi capitaliste, începând de la sacrificarea aliaţilor ideologici anti-comunişti în iunie 1990, trecând prin mineriade şi proteste de stradă, şi culminând cu marea represiune a protestului din 10 august 2018, arată adevărata faţă a capitalismului, un sistem social dependent de război, violenţă, represiune şi frică. Când le aduci pe tapet capitaliştilor aceste anomalii îţi râd în faţă şi te miştocăresc ca naiv pentru că le iei de bune*. Apoi tot ei au pretenţia că în 1989 ar fi fost o revoluţie.

Pe lângă greva de la Lupeni din 1977, în România au fost alte câteva greve provocate, precum cea a muncitorilor de la „Steagul Roşu Braşov din 1987, pe care am analizat-o detaliat în capitolul 1 sau cea a studenţilor de la Iaşi, şi ei provocaţi prin suspendarea căldurii şi apei calde în toiul iernii. Aceste greve au fost instigate de către partea defectoare la CIA din Securitate pentru a destabiliza ţara. Muncitorilor şi studenţilor li s-au luat nejustificabil nişte drepturi deja date, fapt ce conduce invariabil la revoltă socială. Sistemul dictatorial socialist a avut multe păcate, însă nu a făcut din retragerea drepturilor muncitoreşti o politică de stat. Dimpotrivă, capitalismul creează crize economice ciclice prin care bagă în faliment controlat anumite unităţi de producţie cu scopul de a destabiliza mişcarea sindicală şi a dispersa grevele încă de dinainte de a se produce. Papagalii teoreticieni CIA să lase gargara cu criza economică din spaţiul socialist! Aşa ceva nu a existat în spaţiul socialist în condiţii de monopol de stat. Economia socialistă avea singurul dezavantaj de a nu produce produse competitive calitativ. Însă preţul e mult mai bun. De aceea economia Chinei a avut creşterea uriaşă din ultimii 20 de ani. În condiţii de sărăcie a populaţiei, un produs mai slab calitativ dar ieftin e mai bun decât altul superior, dar pe care nu îl ai pentru că nu ai bani să-l cumperi. Aşa ceva nu este criză economică ci, eventual plictiseală şi plafonare. Crizele economice se întâmplă exact atunci când ai produse şi nu bani pentru ele. Din cauza supraproducţiei sau lipsei de cerere pentru ea, unităţile de producţie se închid. Asta este criza economică. Ea este specifică dictaturii capitaliste nu celei socialiste.

Prin controlul presei şi al justiţiei, prin articolele deja comandate şi sentinţele deja date, jurnaliştii şi magistraţii au devenit nişte simple portavoci ale mafiei de lux a spionilor civili autohtoni comandaţi de CIA. Ei au construit dictatura militară de spionaj civil care va guverna din spatele politicienilor întru interesele metaoligarhiei mondiale. Imersiunea spionilor civili în actele de justiţie a fost negată zeci de ani în România. Abia după numeroase mărturii faţă de aceste manevre dictatoriale, preşedintele SRI a desecretizat protocoalele de colaborare între această agenţie de spionaj şi absolut toate curţile de judecată din România. Însă nici prin acest lucru nu s-a recunoscut tutelarea justiţiei de către spioni, ci doar o presupusă colaborare. Dar numeroasele mărturii a celor implicaţi în decizii judecătoreşti aberante arată că judecătorii nici măcar nu citiseră dosarul căruia, chipurile, i-ar fi dat ei sentinţa. Am arătat în documentar la ora 03:44 cazul lui Constantin Reliu, care a pierdut procesul cu statul care îl declarase decedat. Personal am experimentat absurdităţile Ju$tiţiei, în special în cazul maşinii mele furate cu concursul curţilor autohtone şi a CEDO . Diferenţa între stalinismul propriuzis şi acest stalinism capitalist este aceea că falsificarea actului de justiţie nu a dus la execuţii ale celor afectaţi, însă vieţile lor au fost iremediabil distruse.

Din punct de vedere politic, diferenţa dintre socialism şi capitalism se regăseşte doar la nivel individual, dar nu şi general. Pe timpul dictaturii socialiste politica luată de o minoritate conducătoare era susţinută formal de „Marea adunare naţională”, formată din lătrăi aplaudaci care se sincronizau pe la congresele PCR cu sloganuri de tip „Ceauşescu şi poporul”. Naraţiunea „revoluţiei antifasciste şi antiimperialiste” pe care socialismul o repeta papagaliceşte de jumătate de secol nu mai atrăgea spectatori. Cumva dictatura capitalistă a înlocuit acea gargară troglodită cu o alta ceva mai atractivă, şi anume circul demagogist actual. Capitalismul a reuşit parţial să creeze un sistem de false şi inutile dezbateri despre politicile de stânga versus dreapta, conservatorism versus liberalism şi alte aplicaţii ale acestor aporii în domenii precum familia, sănătatea, drepturile femeilor şi minorităţilor, etc. Dar nici aceste false dezbateri nu atrag majoritatea cetăţenilor, ceea ce le arată ca un alt fel de propagandă şi atât.

Pe timpul dictaturii capitaliste aceeaşi politică se decide la nivel de minoritate în timp ce pătura de aplaudaci din capitalism s-a transformat în „formatori de opinie” care dezbat între ei teme neesenţiale şi creează talkshow-uri fără obiect. Pentru aceştia există o diferenţă notabilă între a exclama sisific acelaşi slogan şi a avea sentimentul că ai vreo putere în acest angrenaj general al Puterii. Din când în când metaoligarhia capitalistă le mai oferă politicienilor independenţi câte un oscior provizoriu pentru a le întreţine această iluzie de libertate şi putere. Acest tablou funcţionează cu masa amorfă politic de cetăţeni apolitici sau sugestionabili, care susţin una din 2 false variante oferite de capitalism, spre deosebire de una singură oferită de dictatura clasică. Regula susţinerii este aceeaşi a mercenariatului militarilor: îl servesc pe cel ce pare mai puternic, chiar dacă minte sau are tendinţe de distrugere a societăţii, şi nu-l susţin pe cel ce e criticat din toate părţile, chiar dacă spune adevărul. Politica din zilele noastre reia la nivel simbolic dilemele vechilor ţărani stăpâniţi când de o armată când de alta, în lupta lor pentru teritoriu. Şi în capitalism şi în socialism masa amorfă are rol de ţarc de animale. În socialism ieşirea din ţarcul opiniilor oficiale conducea la reprimare directă, în timp ce în capitalism reprimarea apare mai târziu, după un întreg şir de manipulări. Diferenţa între cele două sisteme constă în tehnologia propagandei, mai rudimentară în dictaturile clasice şi mai avansată în capitalism.

Am auzit de multe ori reacţii de deplângere a presupusei lipse de apreciere a „valorilor democraţiei” precum „libertatea de expresie”, „libertatea de călătorie” sau „libertatea de alegere” din partea unor dezinformatori CIA în timpul unor talk-show-uri pe platourile TV. Dar de fapt omul simplu le apreciază. Problema e că ele sînt doar vorbe în vânt, fără acoperire faptică pentru întregul popor, ci doar pentru o minoritate de privilegiaţi, care le aveau în mare parte şi în timpul dictaturii socialiste. Libertatea de expresie vine cu tehnici uriaşe de dezinformare, care efectivă o sugrumă. Libertatea de călătorie este un eufemism pentru deportare economică a populaţiei. Libertatea de alegere ascunde de fapt o camuflare cu variante multiple ale aceleiaşi mizerii pentru adevărata alternativă de alegere. Se poate aici contra-argumenta că chiar şi aceste mici firimituri de libertate tot sînt mai bune decât lipsa de libertate din dictatura clasică. Numai că dacă aceste firimituri de libertate aduc pierderea unor libertăţi şi avantaje mult mai mari, precum cea a locului de muncă rezultat în urma punerii pe butuci a industriei, atunci acestea sînt praf în ochi şi dacă ar fi autentice. Nu ai ce face cu libertatea de expresie, de călătorie sau de alegere atunci când nu ai cu ce trăi, nu poţi să-ţi plăteşti facturile şi eşti subnutrit. Nimeni nu ascultă ce ai de zis deoarece devii astfel un exemplu de evitat. Nu ai ce alege, pentru că nu ai bani să cumperi. Nu poţi să călătoreşti pentru că nu ai bani de transport şi cazare. Acele libertăţi sînt ca o maşină de lux teleportată înapoi în timp când nu se inventase combustibilul pentru ea.

Însă deplângerea pierderii încrederii populaţiei în „valorile democraţiei” de către dezinformatorii TV este o falsă problemă: nu în valorile democraţiei ne-am pierdut încrederea; acestea sînt în continuare dorite de majoritatea şi urmează să fie atinse în viitor de către alt sistem politic mai echitabil. Problema e că ceea ce se cheamă astăzi democraţie peste tot în lume, exceptând parţial ţările nordice, nu se deosebeşte fundamental de dictatură, ba chiar are părţi mult mai negative decât aceasta. Atunci când vezi că şi aceste „valori democratice” sînt nişte simple simulacre, nişte simulări prost făcute ale unei minciuni originare, invariabil te gândeşti la peste 1000 de morţi ucişi în decembrie 1989 şi la cei peste 2000 de morţi ucişi la Pearl Harbor pentru a crea false probe. Capitalismul este cel mai odios social din istorie, imaginea tipică a diavolului din religiile moderne.

O schimbare autentică s-a produs în interiorul instituţiilor represive. Acestea o duc net mai bine decât în timpul dictaturii. Ele sînt asigurate că un război se va purta pe umerii unor naivi ce s-au lăsat recrutaţi în armate. Dimpotrivă, invazia unei forţe străine în timpul dictaturii îi viza în mod predominant pe ofiţerii de larg înalt. Am tot fost întrebat de cunoscuţi cum să numim tragedia din 1989, dacă nu a fost nici revoluţie, nici lovitură de stat. Răspunsul meu: a fost invazie CIA. Asta se vede în titlul documentarului şi asta voi detalia în următoarea secţiune .

* Un fost patron, în firma căruia mi-am îngropat tinereţea, mi-a spus la un moment dat să mă maturizez, după ce i-am reproşat abuzurile de tip sclavagist la care ne supunea. Păi ce înseamnă maturizare, băi borfaşule? Să uiţi că aceste lucruri există? Să impui un sistem care se dovedeşte mai rău decât precedentul?

January 24, 2024

Diferenţa dintre răscoală, grevă, război interstatal, război de independenţă, invazie şi revoluţie

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta


3.2.4. Diferenţa dintre răscoală, grevă, război interstatal, război de independenţă, invazie şi revoluţie



În ultimele două secţiuni am arătat că principala caracteristică a revoluţiei politice este succesul schimbării în profunzime a sistemului politic dinspre autocraţie înspre parlamentarism, nu violenţa. Echivalarea revoluţiei politice cu violenţa face parte dintr-un neajuns al sociologilor şi istoricilor de până astăzi în a înţelege acele fenomene sociale precum cele care au dus la uciderea unor monarhi precum regele Charles I al Angliei, Ludovic al XVI-lea al Franţei sau Nicolae al II-lea al Rusiei. Răscoalele tipice ale sub-privilegiaţilor social nu sunt atât de interesante pentru sociologi şi istorici precum revoluţiile. Dar răsturnarea şi uciderea şefului statului are o reverberaţie oedipiană, recunoscută literal de însuşi părintele psihanalizei, Sigmund Freud. De aceea teoreticienii au fost înclinaţi să supradimensioneze latura crizei violente a revoluţiei politice, şi mai puţin pe cea a schimbării structurilor sociale ce au venit după acest eveniment. Am arătat în secţiunea anterioară faptul că există şi revoluţii neviolente, nu doar violente. Riscul supradimensionării importanţei crizei violente în revoluţia politică duce la imposibilitatea diferenţierii ei faţă de alte fenomene sociale asemănătoare, precum cele din titlul acestei secţiuni.

O altă caracteristică esenţială a revoluţiilor politice constă în faptul că acestea apar în interiorul monarhiilor cu forţă militară puternică, sau celor care au fost astfel la un moment dat, până în apropierea momentului declanşării revoluţiei. Puterea autocratului asupra supuşilor vine în cea mai mare parte din partea armatei sale. Desigur, pentru a ajunge la acest nivel de Putere, e nevoie de o monarhie bazată pe o armată puternică. Puterea autocratului se consolidează atât de mult în cadrul imperiului încât devine rigidă, întârziată faţă de noile contexte social-economice. Principalul context social nou favorabil apariţiei revoluţiilor este, desigur, epoca industrială, care face trecerea dinspre sistemul politic autocratic (clasic-sclavagist sau feudal) către cel parlamentarist. Dar apariţia erei industriale nu este singurul imbold social pentru declanşarea revoluţiei politice. Am văzut cum criza violentă din 1640 din Anglia s-a datorat nu apariţiei erei industriale, care era încă în fază incipientă, ci conflictului religios sub care exista şi un conflict etnic, ce a continuat până în secolul al 20-lea, şi care nici astăzi nu este complet stins.

Simţindu-se nereprezentat de monarh, o parte din popor se revoltă violent atât împotriva acestuia cât şi a celeilalte părţi care îl susţine. În acest caz criza violentă ia aspect de război civil. Revoluţia îi aduce autocratului un şoc social pentru a-l trezi din acest turn de fildeş al Puterii. Criza violentă şi revoluţia politică ce îi urmează mai devreme sau mai târziu se întâmplă în următoarele situaţii:

- armata monarhului e învinsă într-un război cu una rivală, fapt ce duce la pierderea moralului cetăţenilor;
- din armată se desprinde o facţiune mai mare sau mai mică ce se întoarce împotriva monarhului;
- armata devine dintr-o dată e pasivă la atacul din interiorul ţării la adresa monarhului.

În toate aceste 3 cazuri Puterea monarhului se reduce brusc, astfel că el poate fi înlăturat de forţe rivale din propria ţară. Primul caz este cel al lui Napoleaon al III-lea, învins în războiul franco-prusac din 1870 sau chiar al ţarului Nicolae al II-lea, învins în războiul ruso-japonez din 1904-1905. Poporul nu suportă o astfel de înfrângere militară şi îl consideră pe monarh principalul vinovat pentru ea, nedemn de înălţimea sa. Înfrângerea ameninţă poporul cu exterminarea în faţa invadatorilor rivali. Revoluţia are scop de reformare a statului în aşa fel încât să poată duce la competitivitate cu statul rival. O comparaţie perfectă pentru aşa ceva este cazul unui antrenor de echipă sportivă demis de conducerea clubului după o serie de rezultate negative ale echipei. Cel de-al doilea caz este specific crizei violente în urma căreia regele Charles I al Angliei a fost executat. Cel de-al 3-lea caz este cel al crizei violente din Franţa de la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau a Revoluţiei Bolşevice.

Iniţiatorii revoluţiilor violente sînt oameni capabili să atragă de partea lor o parte din armată sau să o facă pasivă în apărarea monarhului. Pentru început, revoluţia politică trebuie diferenţiată de răscoală. Răscoalele sînt făcute de sclavi sau ţărani clasici şi au un aspect haotic, deoarece aceste clase sociale nu ştiu să facă altceva decât muncile rudimentare, nu guvernare. Spre deosebire de răscoalele oropsiţilor sociali, care nu ştiu ce să facă cu Puterea, revoluţionarii autentici pot să imagineze un sistem politic mai bun cu care conving total sau parţial armata să nu-l apere pe monarh. Ei, sau descendenţa lor, au lucrat în interiorul imperiului şi au putut vedea de la „firul ierbii” cum sistemul poate fi îmbunătăţit. Niciuna dintre aceste situaţii nu s-a întâmplat în decembrie 1989 în România. Armata română nu a fost de nimeni convinsă să-l abandoneze pe Ceauşescu, ci forţată de presiuni externe să rămână pasivă. Armata a fost scoasă din joc mai întâi prin manipulare şi apoi prin ameninţare. În data de 22 decembrie Armata a fost acuzată că ar fi tras în demonstranţi de către de generalul Militaru, prin celebra propoziţie imperativă adresată şefilor săi locali „Opriţi măcelul!” . Ameninţarea s-a făcut în dimineaţa zilei de 23 decembrie prin crainicul George Marinescu la TVR, în forma cererii ajutorului de la armata sovietică.

Revoluţia politică trebuie mai departe diferenţiată de grevă sau de război de independenţă. Aceste evenimente sociale sunt foarte asemănătoare, însă diferenţa dintre ele este totuşi importantă. Greva este un fel de răscoală făcută de muncitori, care sînt omologii sclavilor sau ţăranilor clasici în era industrială. De cele mai multe ori răscoalele şi grevele au fost înfrânte sau au fost domolite cumva. Dar s-a întâmplat ca uneori unele să aibă succes, după cum a fost cea sclavilor din Haiti în 1791, care a devenit un război de independenţă faţă de ocupaţia franceză. Acest eveniment chiar a fost numit revoluţie, însă el este doar o răscoală reuşită ce a dus la abandonarea coloniei de către francezi şi chiar la abolirea sclaviei clasice în Franţa*. Aşa ceva este o ciudată zonă intermediară între răscoală şi război; este răscoală deoarece a fost făcută de sclavi cu arme rudimentare; este război deoarece, cumva a reuşit ca prin forţă să determine armata franceză să se retragă din Haiti. Desigur, ne putem imagina că această înfrângere a fost una asumată, în condiţiile vocilor tot mai numeroase de abolire a sclaviei din acea perioadă, susţinută de revoluţionari. În acest context era mult mai sigură retragerea, deşi armele armatei franceze erau net superioare.

Într-un fel, revoluţiile politice violente au fost nişte răscoale ale unor oameni ceva mai bine plasaţi social, care au învins pe moment sau au putut rezista unui război civil prelungit cu forţele armate fidele şefului statului. Şi războiul de independenţă este un fel de răscoală reuşită, specifică coloniilor sau popoarelor ocupate de alte imperii. Diferenţa dintre războiul de independenţă şi răscoală constă în faptul că în primul participă toate categoriile sociale ale naţiunii, în special armata; dimpotrivă, în cazul răscoalei armata se află în partea opusă a baricadei. Asemănarea dintre cele două evenimente este extrem de mare deoarece cauzele sunt identice pentru ambele categorii de evenimente istorice; şi revoluţia şi războiul de independenţă izbucnesc pentru că cei din clasele inferioare şi medii vor mai multe drepturi.

Însă diferenţa dintre războiul de independenţă şi revoluţie violentă este aceea că ultima se întâmplă în cadrul aceleiaşi naţiuni sau comunităţi, şi rezolvă un conflict puternic între două clase sociale distincte. Până la urmă ele se adaptează una la cerinţele alteia şi continuă să convieţuiască; dimpotrivă, în războiul de independenţă clasa dominatoare este un imperiu de ocupaţie împotriva căruia ţara ocupată se revoltă în masă. Imperiul nu doreşte drepturi egale pentru cetăţenii ţării ocupate cu cele ale propriilor cetăţeni. Aşa că, dacă izbucneşte o revoltă, imperiul ori încearcă să înfrângă ţara ocupată ori o părăseşte. Succesul revoluţiilor duce la convieţuire între clasele antagoniste, în timp ce în succesul războiului de independenţă duce la gonirea coloniştilor.

Există o a doua diferenţă între război de independenţă şi revoluţie violentă cu importanţă la fel de mare: în timpul războiului de independenţă se întăresc legăturile dintre membrii comunităţii sau ţării, care luptă cot la cot pentru alungarea opresorilor; dimpotrivă, revoluţia violentă vine pe fondul unor lupte interne în interiorul comunităţii sau ţării, ce accentuează disensiunile sociale, şi care pot ajunge la război civil. Revoluţia politică este un act de compromis între aceste grupuri sociale care rezolvă criza dintre ele la fel cum revoluţia ştiinţifică rezolvă o criză anterioară, precum teoria heliocentrică a lui Copernic, pe care am luat-o ca etalon pentru revoluţie în prima secţiune a acestui subcapitol.

De aici putem trage concluzia că ţările ocupate de alte imperii nu au avut revoluţii, ci răscoale sau războaie de independenţă prin care clasele mijlocii şi inferioare au obţinut mai multe drepturi. Oricât de mult s-ar mândri popoarele mai modeste cu facerea unor revoluţii, totuşi cele mai multe n-au fost imperii, şi n-au avut oameni providenţiali care să propună un sistem politic mai bun. Succesul într-un război de independenţă poate aduce împrumutul unei forme de guvernământ de la ţările cu sisteme politice mai avansate. Aşa ceva duce într-adevăr la modernizarea statului, însă nu poate fi numit revoluţie în sensul celei Engleze sau Franceze. În monarhiile slabe militar autocratul poate renunţa la funcţia politică în mod paşnic, fără confruntări. În acest caz revoluţionarii sînt cumva împinşi de la spate să implementeze un sistem politic similar cu cel al ţărilor mai puternice în care s-au întâmplat revoluţii violente. Dar şi în imperiile puternice acest lucru se poate întâmpla, după cum am văzut cu cazul Maria Tereza, când a decis să folosească sfaturile unui miniparlament compus din minţi luminate în Imperiul Habsburgic.

Multe războaie de independenţă, precum cel filipinez în 1896 împotriva Imperiului Spaniol, sau cel sârb început în 1804 împotriva ocupaţiei otomane, au fost numite în mod eronat revoluţii. Toate coloniile latino-americane şi africane au avut astfel de războaie de independenţă, nu revoluţii. Inclusiv aşanumita Revoluţie de la 1848 de la noi (şi alte state asemănătoare cu al nostru) este o combinaţie între război de independenţă împotriva dominaţiei otomane şi revoltă populară împotriva celor ce erau puşi de turci să guverneze. Ceva de acest gen s-a întâmplat şi cu răscoala sclavilor din Haiti în 1791, cu diferenţa că acolo gonirea ocupanţilor a reuşit, chiar dacă armele revoltaţilor erau mult mai rudimentare decât cele ale conaţionalilor noştri din 1848.

Un caz special de război de independenţă, considerat de asemenea eronat până acum ca revoluţie, este chiar Războiul American de Independenţă faţă de Marea Britanie din 1775–1783. Dar nici titulatura de război de independenţă nu e tocmai corectă în acest caz deoarece nu a fost făcut de nativii americani, cei ale căror pământuri au fost ocupate de coloniştii britanici. Acest război a avut pe alocuri aspect de război civil între americanii înşişi, deoarece unii născuţi în America (numiţi loialişti) au preferat să lupte alături de britanici. El ar fi mai bine să fie numit război de separaţie de coroana britanică ** (sau rebeliune separatistă), deoarece a fost făcut de coloniştii înşişi, ce nu s-au mai simţit britanici, ci americani. Şi vedem că aceste apucături de a falsifica noţiunile consacrate ale istoriei s-au perpetuat până în zilele noastre la această naţiune. Denumirea „Fotbal” (de la „foot” = eng. „picior” + „ball” = eng. „minge”) pentru un sport ce seamănă mai mult cu rugby, în care doar un singur jucător are voie să lovească mingea piciorul, este unul dintre aceste cazuri de forţare a sensurilor cuvintelor de către naţiunea americană ***. Culmea forţării acestor termeni este impunerea cu destul de mare succes până acum a ideii de revoluţie în decembrie 1989 din România, pentru invazia realizată de CIA, partea urâtă a naţiunii americane.

O altă situaţie de revoluţie neviolentă este cea a imperiilor decăzute care se restructurează de la sine paşnic după ce au pierdut teritorii importante în urma unor războaie. Restructurarea politică vine din interior, dintr-o presiune externă; ţările care s-au eliberat se pot întoarce împotriva imperiului cuceritor spre a-l subjuga ele, după ce situaţia a fost inversă timp de secole. Imperiul decăzut trebuie atunci să se reorganizeze pentru a se salva ca popor. Acesta este cazul cu Revoluţia Turcă (paşnică) condusă de Mustafa Kemal Ataturk în Turcia. Între acest gen de revoluţie paşnică şi revoluţiile violente există o zonă de graniţă, respectiv Revoluţia Franceză de la 1870, care este tot una paşnică în interiorul ţării, deşi vine pe fondul unei crize sociale, însă şi ea a avut o criză violentă, respectiv însuşi războiul franco-prusac, în care armatele lui Napoleon al III-lea au fost înfrânte. Practic criza violentă s-a extins în afara ţării după acelaşi model hegelian pe care l-am mai repetat şi în alte rânduri, doar că el nu a reuşit stabilizarea societăţii franceze prin vechile structuri monarhice, ci a dus până la urmă la căderea lor. Poporul francez s-a ridicat astfel la înălţimea marilor figuri ale revoluţionarilor de la 1791, după 80 de ani de tatonări, astfel că de data aceasta revoluţia s-a înfăptuit fără alte figuri remarcabile.

Majoritatea evenimentelor considerate revoluţii până acum de istorie şi sociologie sînt de fapt răscoale, revolte izolate sau războaie de independenţă. În aceste state a existat trecere de la sistem politic autocratic la cel parlamentarist, însă autocratul nu s-a impus prin propria armată a statului, ci a fost omul unui imperiu mai mare. Aşadar Puterea sa nu a venit din propriul popor şi propria armată, ci de la un stat ocupant. Nu există decât 6 revoluţii (reuşite) violente în istorie şi astea sunt cea Engleză, cea Franceză, cea Germană, cea Bolşevică, cea Chineză, şi cea Iraniană din 1925 sau 1979 (revin mai jos la acest subiect). Revoluţia Germană începută în 1918 împotriva monarhiei, după finalizarea Primului Război Mondial, şi terminată cu instaurarea Republicii de la Weimar ar fi avut mari şanse să rămână în picioare până astăzi. Însă dinastiile Rockefeller şi Morgan au avut nevoie de un mare război care să le dubleze averile şi cu ajutorul căruia să elimine şi antisemitismul şi comunismul din spaţiul occidental, care au explodat după criza din 1929. Astfel că aceste dinastii reunite l-au ridicat pe Hitler pas cu pas, până când a instaurat dictatura. Am arătat în detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” cum pionii americani Fritz Thyssen, Hjalmar Schacht şi Wilhelm Keppler l-au finanţat, sau cum companiile americane de top precum IBM sau General Motors l-au ajutat să-şi construiască maşina de război. Poporul german nu a fost mai antisemit decât cel englez sau cel american, însă el a fost tras la sorţi să reprezinte dezastrul supradimensionat al antisemitismului, conceput de FBI şi adoptat de agenţii săi locali din întreaga lume precum cei trei de mai sus sau casta Zaibatsu în Japonia. Astfel, Hitler a ajuns până la urmă cancelar, deşi pierduse alegerile şi partidul său nu putea forma o majoritate în Reichstag. Revoluţia Germană a fost astfel subminată de forţele care în mod normal protejează democraţiile liberale, cumva invers decât s-a întâmplat în estul Europei după 1989, când ţărilor blocului socialist li s-a distrus industria şi au fost trimise în Evul Mediu.

Pe lângă aceste 6 cazuri de revoluţii violente (reuşite) există trei cazuri de mari imperii în care nu au existat aşa ceva, ci schimbări lente asemenea evoluţiei oricărui stat. Aceste imperii sunt cel Habsburgic (transformat în cel Austro-Ungar), cel Otoman şi cel Japonez. Într-o secţiune anterioară am discutat cazul împărătesei Maria Tereza , care şi-a cedat Puterea unui proto-Parlament. Mai sus am arătat cazul cu Revoluţia Turcă condusă de Ataturk.

Ceva de acest gen s-a întâmplat şi cu curtea imperială japoneză, cu mult înainte de împăratul Meiji, recunoscut drept protagonistul Revoluţiei Japoneze. Însă e foarte probabil ca o Revoluţie Japoneză să nu fi existat deloc în istorie, nici măcar una paşnică. Împăratul Japoniei e din cu totul altă ligă faţă de monarhii occidentali, în aşa fel încât foarte puţini au avut intenţia de a-l elimina din viaţa publică sau din lume cu totul. Până şi planul de eugenie post-natală propus de dinastiile Rockefeller şi Morgan pentru Zaibatsu în Japonia între 1941 şi 1945 nu s-a atins nici măcar cu o schijă de împărat sau palatul imperial din Tokyo, deşi acest oraş era la pământ în proporţie de 95 %, după cum am arătat în documentarul de mai sus. Majoritatea japonezilor l-au perceput ca pe un faraon modern, dar nici împăraţii Japoniei nu şi-au folosit abuziv Puterea, precum autocraţii occidentali, ci chiar s-au comportat precum faraonii, fără a coborî în mocirla politică. Pe timpul lui Meiji s-a fondat în mod formal Parlamentul Japonez (Dieta), însă aşa ceva a funcţionat încă dinainte de 1889.

La polul opus, există cazul a două mari imperii, cel Spaniol şi cel Portughez, care nu au avut revoluţie, ci o permanentă instabilitate, asemenea celei din Franţa dintre anii 1789 şi 1870. Am spus mai sus că ce-a de-a 3-a etapă a revoluţiei, echilibrul noilor forme, parcă n-ar face parte în întregime din perioada în care să delimităm revoluţia, pentru că în cazul Revoluţiei Engleze ar ieşi o perioadă de peste 3 secole. Dar iată că în acest caz dacă apare o altă criză politică majoră cu consecinţe violente peste o jumătate de secol, atunci cei 1-2 ani de echilibru îşi pierd aura de revoluţie. E cam absurd ca două generaţii mai târziu să anuleze un eveniment înfăptuit de alţii, însă deocamdată nu văd o altă soluţie. Conceptul de „revoluţie” este el însuşi contradictoriu. Poate în viitor ajung la părerea că nici cele 7 revoluţii nu sunt de fapt revoluţii, şi totul a fost doar propagandă. Cert este că în Spania şi Portugalia calculele logice nu rezolvă problema delimitării şi clasificării evenimentelor din istoria lor. Pentru aceste ţări cu sânge latin beneficiile sistemului politic al parlamentarismului n-au fost de ajuns. Numai o foarte activă reţea de spioni civili în mişcările politice din aceste ţări au reuşit să ţină şi astăzi cele două ţări în linişte. În ele spionajul civil internaţional a tras pe cât posibil pentru oprirea războiului, nefiresc pentru rolul lor. Dacă ar fi acţionat precum în aceste ţări peste tot în lume, atunci secolul 20 ar fi fost cel mai paşnic, nu cel mai sângeros din istorie. O naţiune mai puţin fragmentată precum Iugoslavia a prins spionajul civil în toane mai proaste (sic!) şi acţiunea a fost inversă, de instigare a unor războaie civile.

La fel ca şi în cazul Franţei, şi în istoria Spaniei sînt identificate eronat 4 revoluţii, în 1854, 1873, 1936 şi 1944. Dar, spre deosebire de Franţa, monarhia spaniolă nu a fost atât de opulentă şi sfidătoare la adresa poporului, cedând de timpuriu din Putere către parlament, existent încă din Evul Mediu. Datorită numărului mare de etnii care compun poporul spaniol, sistemul politic modern (parlamentarist) nu a reuşit să tempereze tensiunile sociale din peninsulă. Acestea au culminat cu unul dintre cele mai sângeroase războaie civile din Europa (1936-1939), finalizat cu dictatura lui Franco. Din păcate Spania e teatrul celor mai feroce forţe separatiste din Europa, iar provincia Catalunya are deja un referendum de separare validat. Celelalte provincii nu-s departe de aşa ceva. Rămâne de văzut pe viitor dacă Spania va reuşi să rămână întreagă.

Aproximativ acelaşi lucru s-a întâmplat şi în China, cu diferenţa că în această ţară a existat autocraţie până la înlăturarea împăratului Xuantong în 1912, şi nu a existat un parlament. Dictatura socialistă impusă după câştigarea războiul civil de către Partidul Comunist Chinez nu a creat un parlament occidental funcţional, ci unul mai curând decorativ. Însă pentru faptul că Mao şi restul de comunişti chinezi proveneau din păturile inferioare, şi dictatura a dus la stabilitate politică şi modernizare economică, o astfel de schimbare are funcţie de revoluţie. Dacă monarhia spaniolă ar fi fost o autocraţie înainte, atunci dictatura lui Franco ar fi fost şi ea o revoluţie, fiind practic identică cu cea a lui Mao în China. Insă, înainte de războiul civil Spania a fost o monarhie constituţională şi chiar o republică cu parlament funcţional. Dacă ar fi rămas aşa, atunci ele ar fi întrunit condiţiile pentru a deveni Revoluţie Spaniolă. Dar sistemul politic parlamentarist nu a putut să echilibreze în mod natural tensiunile etnice din Spania, active încă şi astăzi. Eruperea războiului civil în 1927 a fost echivalentă cu întoarcerea până aproape de autocraţie. Instaurarea dictaturii şi în Spania şi în Portugalia e doar o semi-revoluţie, o jumătate de drum până la monarhia constituţională şi republica atinse iniţial, adică o evoluţie, nu o revoluţie.

Dimpotrivă, China a plecat de la autocraţie, apoi a devenit în 1912 o firavă republică cu parlament formal şi guvern ilegitim ce guverna doar o parte din ţară (progresie uşoară), apoi regresie uşoară către autocraţie prin izbucnirea războiului civil şi victoria comuniştilor sprijiniţi de URSS. Chiar dacă dictatura lui Franco a fost mult mai aproape de o democraţie liberală decât au fost dictaturile socialiste în URSS şi China, totuşi trecutul celor două este mult mai apropiat de autocraţie decât a fost cel al Spaniei şi Portugaliei. Războaiele civile ale acestora au fost totuşi mai blânde decât cel chinez. De aceea dictaturile din Rusia (URSS) şi China sînt un mare pas înainte pentru aceste ţări şi pot fi numite revoluţii, faţă de cele din Spania şi Portugalia, care au fost nişte crize faţă de etape politice anterioare mult mai avansate, dar cumva pierdute în evoluţia evenimentelor.

După moartea lui Franco în 1975 Spania a redevenit monarhie constituţională, însă problemele cu separatismul basc şi catalan sînt la fel de acute. În două secole în această ţară, la fel ca şi în Portugalia, a existat evoluţie (constantă) presărată cu numeroase decăderi sporadice către forme clasice, nu o revoluţie. Spionajul civil infiltrat în mişcările separatiste sau chiar amator-teroriste iberice a reuşit prin metode dictatoriale să ţină sub control erupţia unui alt război civil, pentru moment. E posibil ca o astfel de revoluţie să fi existat încă din Evul Mediu în formă paşnică, dar sistemul politic parlamentarist nu a putut înlătura şi scurtcircuitările sociale ulterioare.

Istoria modernă a Portugaliei este foarte asemănătoare cu cea a Spaniei, tot cu 4 revoluţii reuşite iniţial dar eşuate pe termen lung, respectiv cea din 1822, 1846, 1910 şi 1974, odată cu înlăturarea generalului António de Spinola de la conducerea statului, sfârşitul dictaturii militare, şi trecerea la democraţie liberală. Nici pentru Portugalia revoluţia (parlamentaristă) nu a funcţionat, altfel nu mai era nevoie de alte evenimente după aşanumita Revoluţie Liberală Portugheză. Ea a început printr-o criză violentă în 1820 şi s-a terminat prin elaborarea Constituţiei din 1822, care stabilea pentru Portugalia o formă de guvernământ de tipul monarhiei constituţionale. Observăm că perioada de 2 ani se încadrează foarte bine în timpul în care se întâmplă o revoluţie. Însă ceva nu a mers, după cum s-a întâmplat cu criza violentă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea din Franţa. De atunci lusitanii au experimentat şi republica, apoi iar monarhia, apoi dictatura militară şi apoi democraţia liberală asistată desigur de spionajul civil, la fel ca şi în Spania şi peste tot în democraţiile liberale.

O situaţie unică în istorie vizează Revoluţia Iraniană amintită mai sus care s-a întâmplat ori în 1925, odată cu înlăturarea lui Ahmad Shah Qajar de către Reza Shah Pahlavi, ori în 1979, când fiul său Mohammad Reza Pahlavi a fost răsturnat de la Putere de către Ayatolahul Ruhollah Khomeini, cu un larg sprijin popular. Există argumente pentru ambele variante însă nu pot fi ambele revoluţii, după argumentarea deja făcută în secţiunea anterioară. Cel în favoarea revoluţiei din 1925 înfăptuită de generalul de brigadă Reza Shah Pahlavi constă în faptul că acesta a creat un parlament funcţional în Iran, a permis pluripartitismul şi a organizat alegeri libere. Cel în favoarea revoluţiei lui Ruhollah Khomeini este faptul că Mohammad Reza Pahlavi şi-ar fi organizat de fapt armata şi însăşi lovitura de stat din 1921 cu ajutorul britanicilor din interesul UK, dar şi al Statelor Unite, de a exploata resursele iraniene de petrol la preţuri foarte mici. Dacă aşa s-a întâmplat, atunci acest eveniment este o invazie precum s-a întâmplat şi la noi în 1989, iar cei doi Pahlavi, tată şi fiu, au fost nişte oameni infiltraţi de UK şi SUA în guvernarea iraniană. În acest caz adevărata revoluţie iraniană este cea din 1979. Informaţiile despre acest lucru nu sînt foarte elocvente în acest moment iar subiectul este controversat. Poate în viitor voi investiga acest subiect mai detaliat. Deocamdată înclin către varianta 1979, în special pentru faptul că în 1953 CIA a coordonat o lovitură de stat împotriva primului ministru Mohammad Mosaddegh, ales prin vot democratic, care avea în plan naţionalizarea resurselor de petrol iraniene. Operaţiunea CIA este notorie, cunoscută sub numele de „Ajax”. Prin urmare, este destul de probabil ca şi „revoluţia” lui Reza Shah Pahlavi să fi fost asistată astfel. În acest caz ea nu a fost o revoluţie, ci o stagnare politică sau chiar involuţie faţă de nivelul autocratic, pentru că interesul Occidentului era să aibă un partener slab de negociere în cumpărarea petrolului şi să obţină un preţ cât mai favorabil.



"În cartea sa „Revoluţia ca eşec”, editura Humanitas, 2006, la pagina 139 (a nu se confunda cu ediţia iniţială Polirom, 1996), Stelian Tănase afirmă (inspirându-se din cartea „Revolutionary Breakthroughs and National Development. The Case of România” a politologului american Keneth Jowitt):

"O revoluţie nu este mai puţin revoluţie dacă este impusă din afară."


Un regim politic superior poate fi impus din afară. Dar când acest lucru se întâmplă el este aproape de fiecare dată făcut din interese colonialiste; o minoritate de colaboratori locali cu coloniştii trăiesc o creştere semnificativă a nivelului de trai vânzând resursele comunităţii. Însă majoritatea membrilor ei trăiesc o regresie. Cel mai concludent exemplu este colonizarea Africii: colaboratorii locali ai coloniştilor au primit bani şi alte bunuri în schimbul asumării transformării unor membrii ai comunităţii în sclavi clasici. Unii dintre ei erau infractori iar sclavia era un fel de pedeapsă, la fel ca în timpul antichităţii greco-romane. Alţii erau realmente vânduţi de familii, fiind păcăliţi că vor merge să muncească pentru binele familiilor lor şi pentru ei înşişi, promiţându-li-se haine şi hrană mult mai consistentă decât aveau în Africa. Egiptenii antici au practicat şi ei acest târg, cu care au construit celebrele edificii, şi care pare drept la o primă vedere. Însă coloniştii moderni au adus câteva elemente în plus; după ce i-au păcălit pe cei naivi cu bunăstarea în SUA şi Anglia, i-au legat apoi de glie, adică i-au transformat în prizonieri. Dintr-o dată preţul de a fi fost naiv cândva se va fi transformat în proscriere ca sub-om. În acelaşi fel, legislaţia şi aparatul penitenciar în comunităţile africane colonizate au fost deformate. Spiritul legislaţiei de echilibrare a abuzurilor între membrii comunităţii a fost distorsionat în sensul producerii pe bandă rulantă de”infractori” artificiali. Interesul a fost acela ca ei să fie apoi justificaţi ca mână de lucru ieftină în sistemul sclavagist occidental.

Iată cum invaziile colonialiste, mascate în false revoluţii, au însemnat creşterea nivelului de trai doar pentru o echipă de răpitori, cu rupere a valorii nivelului de trai pentru ceilalţi; aceştia au devenit prizonieri ai occidentului. Nivelul lor de trai a crescut doar în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, hrana şi eventual sistemul medical, însă a scăzut în ceea ce priveşte stima de sine şi libertatea. Acest târg se face şi astăzi la nivel diluat cu fiecare dintre noi, după cum am arătat în primul capitol al cărţii mele „Manifestul societăţii automatiste”. Însă sclavia salarială a oferit libertăţi nete faţă de cea clasică, respectiv cea de demisie şi de alegere a altei profesii. De aceea, vânzarea stimei noastre de sine şi a libertăţii contra unor comodităţi ale civilizaţiei este doar parţială în sclavia salarială. Cei mai mulţi ai mers până a considera că sclavia ar fi fost abolită cu totul prin acordarea acestor libertăţi; însuşi capitalismul ar fi o eră a libertăţii, după cum la fel susţinea şi socialismul. Însă, am arătat în capitolul al doilea din cartea tocmai menţionată faptul că sclavia salarială se face cu dezinformare şi manipulare, spre deosebire de cea clasică, făcută prin ameninţare directă. Iată că libertatea din aceste sisteme nu e tocmai cea visată de antici şi de cei mai mulţi contemporani.

Din acestea putem înţelege că marea majoritate a cazurilor de impunere din afară a unui regim politic superior se datorează unor interese colonialiste. Un sistem politic nu îşi iroseşte resursele doar pentru a ridica nivelul social şi economic al unei alte ţări, care ar putea deveni chiar inamică într-un viitor conflict de interese. Aceste intervenţii au la bază interese diverse. Circula o glumă după atacurile din 2001 de la New York asupra WTC (urmate de invazia americană arupra Afganistanului şi Irakului), cum că teroriştii sînt acei oameni care se nasc pe mari bogăţii naturale, iar dictatorii sînt liderii lor politici. Invazia URSS din 1944-1945 a unei bune părţi din Europa s-a justificat iniţial prin interesul de a preveni o viitoare înarmare a Germaniei şi a unor state aliate şi reluarea invaziei propriului teritoriu. După câştigarea războiului, justificarea aceasta a avut interese neo-colonialiste; URSS a confiscat diverse bunuri şi resurse naturale de pe teritoriile invadate ca daune de război. Aşadar, dacă schimbarea regimului nu apare datorită unor convulsii interne, ci datorită unor presiuni externe, atunci cel mai probabil evenimentul este o invazie.

Foarte multe ţări au trecut printr-o astfel de invazie mascată dezinformaţional în formă de revoluţie, iar evenimentele din România în 1989 se suprapune exact peste acest model. Alţii au echivalat invazia externă (acceptată exclusiv dinspre KGB) inclusiv cu lovitura de stat, deşi nici ea şi nici revoluţia nu este făcută de forţe externe, ci exclusiv interne. O astfel de echivalare se datorează unui intens proces de dezinformare orchestrat de urmaşii celor care au organizat invazia din decembrie 1989. Acestui produs de dezinformare i-au căzut pradă chiar şi cei mai articulaţi susţinători ai teoriei loviturii de stat, printre care Valentin Raiha, Radu Portocală, Corvin Lupu, Victor Loupan, Ion Cristoiu, Emil Barbulescu, Angela Băcescu, Dan Zamfirescu şi mulţi alţii. Sub această presiune dezinformaţională, cei mai coerenţi teoreticieni au echivalat lovitura de stat cu însăşi revoluţia, sau au subînscris-o în aceasta; vechea dezbatere din anii 1990 a devenit astfel lipsită de obiect. Voi reveni cu detalii la aceste idei în secţiunile ulterioare şi mai ales în capitolul 4, deşi am prezentat câteva puncte generale despre ele în ultimele 30 de minute din documentar. Până atunci însă voi arăta în secţiunea următoare că între democraţia liberală de tip occidental nu se poate face trecerea printr-o revoluţie deoarece diferenţa politică dintre ele este prea mică, insuficientă pentru a cuprinde ideea de schimbare rapidă şi profundă specifică revoluţiilor politice.

* Nici dacă sclavia ar fi fost abolită cu totul, inclusiv forma ei modificată modernă acest eveniment nu ar putea fi numit revoluţie deoarece el este o simplă măsură politică, nu schimbarea sistemului politic de guvernare.

** Cu toate dragostea mea faţă de „Stan şi Bran”, „Tom şi Jerry”, „Jim Morrison”, „Michael Jackson” şi mulţi alţi americani, şi faţă de omul simplu american (şi de oricare altă naţiune), onest şi muncitor, aceste apucături originare ale naţiunii americane au fost apoi repetate de armata şi spionajul american în alte contexte pe barba altora. De exemplu, ruperea statului Panama din Columbia s-a făcut prin acelaşi gen de „război de independenţă” din dorinţa marilor industriaşi de a face un canal între oceanul Atlantic şi cel Pacific pe care să transporte mărfuri pe cale maritimă pe o rută mai scurtă. Hitler însuşi a fost păcălit să înceapă războiul prin ajutor inexplicabil, transformat apoi după atacul de la Pearl Harbor în declaraţie de război, după cum am arătat în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie .

*** Faptul că însăşi ţara se numeşte „Statele Unite ale Americii” lasă să se întrevadă ori lipsa de cunoştinţe de geografie, ori ignorarea altor state de pe continentele celor două Americi care nu sunt unite, ori speranţa la fondare că până la urmă le va uni pe toate. Deocamdată doar Texasul s-a desprins de Mexic şi s-a unit (Sic!). Statul Panama doar s-a rupt din Columbia, nu s-a şi lipit de SUA, exceptând canalul…