Neocolonialism realizat prin spionajul civil şi cosmetizat ca revoluţie politică

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei 

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

3.2.6. Neocolonialism realizat prin spionajul civil şi cosmetizat ca revoluţie politică

De-a lungul acestui subcapitol am văzut câteva caracteristici importante ale revoluţiei politice violente, care nu se potrivesc cu tragedia din 1898 din România. În această primă secţiune a sa am putut vedea lipsa unei perioade ceva mai lungi de timp, de la câteva luni până la cel puţin un an, de criză violentă încorporată în revoluţie. În secţiunea anterioară am readus în discuţie lipsa unor crize violente precedente separate, singura grevă autentică majoră fiind cea din Valea Jiului din 1977, celelalte fiind contrafăcute de facţiunea recrutată de CIA din Securitate, direct sau prin intermediul KGB. De asemenea, am demonstrat că violenţa nu este o caracteristică esenţială a revoluţiei politice , marea majoritate a victimelor tragediei din 1989 fiind ucise fără legătură cu ce se manufactura atunci.

Am demonstrat în această secţiune faptul că războiul de independenţă se suprapune în cea mai mare parte peste revoluţia politică. Cele două se deosebesc pentru că primul vizează eliberarea unei naţiuni de sub dominaţia alteia, în timp ce revoluţia politică vizează eliberarea uneia sau mai multor clase sociale de sub dominaţia alteia, în interiorul aceleiaşi naţiuni. În acelaşi fel viceversa e valabilă: nu există revoluţie politică în cazul colonizării unor populaţii dominate de popoare invadatoare, adică al unui eveniment invers faţă de războiul de independenţă.

Deducem de aici o altă caracteristică importantă a revoluţiei politice: schimbările instituţiilor sociale ajung în porii cei mai ascunşi ai societăţii, nu doar la o minoritate. Creşterea nivelului de trai ce urmează invariabil revoluţiei vizează întregul popor, nu doar o minoritate privilegiată. Atunci când, în urma unui astfel de eveniment, cea mai mare parte a poporului rămâne pentru mai multe decade la acelaşi nivel de trai sau chiar dă înapoi, atunci acesta nu se cheamă revoluţie, ci conversie aristoteliciană dinspre democraţie sau tiranie către oligarhie. Dacă nivelul de trai al majorităţii scade, atunci evenimentul poate fi şi o conversie nereuşită dar şi o revoluţie nereuşită, precum criza violentă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea din Franţa. Pentru aşa ceva termenul mai potrivit este cel de involuţie socială, nu de revoluţie politică.

S-a vorbit de revoluţie politică odată cu sfârşitul epocii clasice şi începerea celei industriale. Sub raportul strict tehnic al termenului, revoluţie politică a fost şi în cazul trecerii de la organizarea tribală, primitivă la cea monarhică, clasică. Armatele monarhului au venit în spaţiul primitiv, au cucerit prin război sau acceptare paşnică de către nativi a condiţiilor de colonizare, şi au luat ulterior impozit/tribut de la aceştia. Impozitul consta în general în bunuri agricole, deoarece agricultura este principala activitate a societăţii primitive. Impozitul putea consta şi în resurse umane, respectiv copii cooptaţi în armatele imperiului/regatului invadator şi chiar femei răpite din sânul familiei pentru a ajunge cadâne sau prostituate în imperiu. Turcii luau copii şi femei ca tribut din ţările române, de aceea aceştia erau ascunşi în păduri sau peşteri în timpul invaziilor.

În cazuri rare se produce o conversie a populaţiilor primitive dinspre agricultori înspre muncitori, odată cu descoperirea unor resurse naturale precum cărbune, petrol, aur, pământuri rare, etc. Dar au fost destule situaţii în istorie în care invadatorii clasici au vrut pur şi simplu să extermine populaţiile native pentru a-şi extinde acolo teritoriul Acesta este cazul invadării Americilor de către europeni. Deşi aveau o organizare primitivă, tribală, principala activitate a nativilor americani nu era agricultura, ci vânătoarea. Europenii au avut intenţia de a-i extermina şi înlocui cu propria semiţie. Cea mai importantă dovadă acestei acţiuni genocidale este exterminarea prăzii lor, bivolul/bizonul american. Capul de bizon era cumpărat de autorităţi exact pentru acest scop macabru cu acţiune pe termen lung. Fotografiile cu şirurile de sute de metri până chiar şi un kilometru lungime, unele ajungând şi la 8 metri înălţime, cu cranii de bivol american, arată dimensiunea genocidului asupra populaţiilor locale comise de europeni începând din secolul al 17-lea în această parte a lumii.

Neavând ce mai vâna, populaţia nativă fie a murit de foame fie a trecut la acte de tâlhărie asupra invadatorilor. Până recent în istorie, mai exact până la filmul „Dansând cu lupii”, cultura de masă a promovat ideea dezinformaţională a caracterului diabolic al nativilor americani (indienilor), cu scopul de a justifica acest genocid ca pe un act de reparaţie justiţiară. Inclusiv jocurile copiilor vizau lupta dintre cowboy-ul bun şi indianul rău.

Iată că revoluţia politică trebuie deosebită de genocid, şi cam asta se întâmplă la noi în ţară în special în ultimii 15 ani. Pentru invadatori este foarte favorabilă vopsirea politicilor genocidale în culori revoluţionare. Sosirea europenilor în Americi a dus la explozia numărului de oameni într-un mod accelerat. Astfel că, privit de la distanţă, acest eveniment pare să fi fost o binecuvântare, o revoluţie mai rapidă decât orice revoluţie politică experimentată în Europa. Pentru invadatori, genocidul este într-adevăr o revoluţie, deoarece au transformat o populaţie înapoiată politic şi tehnologic într-una modernă. Numai că, dacă facem abstracţie de textele propagandistice şi citim studiile celor direct implicaţi în acest proces, populaţia nativă iniţială a fost redusă la un procent de o singură cifră, iar în cazul celei nativ-americane ele este de sub 1%. Profesorul de antropologie la Universitatea California din Los Angeles, Russell Thornton, a estimat că numărul total de decese indigene în emisfera vestică a fost de aproximativ 175 milioane. Ppopulaţia indigenă din cele două Americi este estimată între 8 milioane -100 milioane în secolul al 17-lea. În rezervaţiile pentru nativii americani din SUA trăiesc astăzi cam 1 milion de oameni. E foarte greu de contabilizat numărul celor absorbiţi în stilul de viaţă industrial de-a lungul acestor secole. Însă ştim că în general în aceste situaţii procentul supravieţuitorilor este de sub 10%. Cam acesta este procentul caselor noi sau celor renovate la standardele moderne în satele depărtate de oraşe din România.

Iată că, dacă aşanumita revoluţie duce la scăderea drastică a populaţiei, atunci denumirea ei corectă este cea de genocid neviolent. El trebuie diferenţiat de genocidul violent prin faptul că nu se realizează într-o perioadă scurtă de luni sau ani, ci pe una medie sau lungă, de zeci şi sute de ani. Scăderea drastică a populaţiei native se datorează obturării accesului la resurse, după cum a fost cazul cu exterminarea populaţiei de bivoli americani de care populaţia nativă era dependentă pentru supravieţuire. Remarcăm similaritatea acestei practici cu distrugerea treptată şi sistematică a industriei naţionale în România.

În această secţiune am arătat schimonosirea dezinformaţională a termenului „revoluţie” sub presiunea marketingului comercial şi demagogist. Din păcate, colonialismul capitalist a folosit şi el deformarea acestui termen pentru a-şi ascunde crimele eugenic-postnatale sub imprecizia lui. Eugenia postnatală constă în fabricarea unor catastrofe umanitare în care sunt ucişi cu preponderenţă bărbaţii de condiţie socială joasă. Dorind să lase un urmaşi, femeile care ar fi avut soţ de condiţie modestă, preferă să devină amante temporare pentru un bărbat care fie a avut norocul să scape viu din catastrofă, fie se află într-o clasă privilegiată şi are deja familie. Eugenia se realizează astfel prenatal pe linie descendentă.

Eugenia este o strategie de inginerie socială prin care sînt promovate spre înmulţire exemplarele cele mai reuşite ale unei specii. Agricultorii au practicat-o pe animale şi plante timp de sute de mii de ani. De câteva sute de ani ea a început să fie aplicată şi pe oameni. Proiectul lui Hitler de purificare a rasei ariene, prin încurajarea femeilor blonde şi cu ochii albaştri spre a avea cât mai mulţi copii, se înscrie în eugenia clasică, prenatală. „Societatea Eugenică Americană” a existat în inima a ceea ce se auto-estimează a fi ce mai curată democraţie. Dar inclusiv însămânţarea în vitro astăzi are mai multe şanse să reuşească dacă donatorul de spermă nu este un cunoscut de-al femeii ce vrea să aducă pe lume un copil, ci cineva venit dintr-o clasă ceva mai ariană … Există o eugenie prenatală de formă dezinformaţională practicatăastăzi de dictatura capitalistă, prin care se promovează familia şi fericirea exclusiv în perimetrul luxului şi bogăţiei. Femeile îşi planifică în aşa fel naşterile încât, dacă nu ajung la acest statut social, renunţă să mai devină mame. Un număr uriaş de tinere în spaţiul capitalist nu au în plan să devină mame între 20 şi 30 de ani. De aici şi prăbuşire natalităţii în ţara noastră, dar şi în majoritatea ţărilor capitaliste.

În documentarului meu „Sadismul în politica internaţională” am arătat cum mai multe clase sociale supra-privilegiate profită de pe urma instigării unor crize umanitare majore de către CIA. Pe de o parte profită industria militară americană care vinde armament în zonă. Pe de altă parte profită marii industriaşi şi bancheri, din frica indusă angajaţilor de iminenţa unui război, ce duce la productivitate mai mare, după cum am arătat într-o secţiune din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Nu în ultimul rând, de aceste catastrofe profită sadicii ucigaşi care îşi pot ascunde astfel crimele în contextul general al războiului, fără a lăsa astfel urme şi a fi descoperiţi. Acestor crize umanitare instigate li se spune revoluţii politice de către agenţi locali ideologici ai CIA. Ei denaturează astfel atât noţiunea de „revoluţie” cât şi cea de „lovitură de stat”, după cum am tot văzut pe parcursul acestui capitol. Omul simplu, nefamiliarizat cu aceste noţiuni, primeşte e o falsă promisiune când o astfel de catastrofă umanitară se întâmplă în ţara sa. El asociază invariabil catastrofa umanitară prezentată cosmetizat ca revoluţie cu Revoluţia Franceză, Revoluţia Engleză şi parţial cu falsa revoluţie americană. Ideea de revoluţie îi creează iluzia că criza umanitară ar fi provizorie, inevitabilă, şi că acesteia i-ar urma o perioadă de prosperitate precum în ţările de mai sus. În realitate ţara sa este invadată colonialist şi destabilizată, pentru a se extrage de acolo resursele naturale şi umane. Este exact ce s-a întâmplat în România în aceşti 35 de ani negri.

Terminam secţiunea aceasta cu dilema implicării spionajului civil occidental a fost în posibila Revoluţia Iraniană, urmată de lovitura de stat din 1921 dată de către Reza Shah Pahlavi împotriva monarhului Ahmad Shah Qajar. Faptul că în 1953 CIA a coordonat o lovitură de stat împotriva primului ministru Mohammad Mosaddegh, recunoscută public sub numele de operaţiunea Ajax, lasă loc de interpretare că şi în 1921 s-ar fi putut întâmpla ceva similar. Aşa ceva nu a fost o revoluţie în sensul ridicării maselor împotriva puterii autocratului ce înfrânează evoluţia naturală a societăţii. Lovitura de stat orchestrată de CIA în 1953 a produs o înlocuire a primului ministru, ce voia să naţionalizeze resursele de petrol ale Iranului. Acest eveniment a dus la o puternică destabilizare a societăţii iraniene. Putem întrevedea faptul că CIA a dorit destabilizarea Iranului pentru a facilita cumpărarea petrolului la preţuri foarte mici. Scopul unei asemenea intervenţii nu este acela de restructurare politică a statului, ci de înfrânare sau chiar involuţie a sa.

Spionajul civil occidental, american în special, a tras iţele pentru diferite evenimente în urma cărora economia occidentală a profitat. Un eveniment similar cu cel din Iran este instigarea unei mişcări separatiste a provinciei Panama din Columbia, din interesul SUA de a construi celebrul canal între cele două oceane. Interesul SUA era ca acea fâşie să fie efectiv ruptă din Columbia şi literal vândută la un preţ bun, pentru ca traficul maritim pe respectivul canal să fie controlat de ele. Prin promisiunea unor fotolii călduţe şi a avantajelor inerente din instituţiile demagogice, separatiştii panamezi au acceptat cedarea controlul acelei făşii de pământ către SUA. Astfel că după un scurt război de separare asistat de Marina SUA de pe mare, în 1903 Panama şi-a declarat independenţa de Columbia.

O situaţie la fel de interesantă, dar în oglindă cu cea a statului Panama, s-a consemnat în Nicaragua, o ţară tot din America centrală, ceva mai nordică decât Panama. Aici nişte localnici au dorit construcţia unui al doilea canal, care avea şanse să absoarbă fluxul maritim, deoarece ar fi fost mai aproape de SUA şi probabil că şi taxa de trecere ar fi fost mai mică. Sumele obţinute din traversarea canalului Panama s-ar fi redus considerabil. CIA a organizat numeroase acţiuni de destabilizare în Nicaragua exact cu scopul pulverizării proiectului acestui cel de-al doilea canal. Scopul principal al acestor operaţiuni era menţinerea monopolului pe traversarea continentală între cele două oceane a celor care au investit în mişcarea separatistă panameză, cât şi în menţinerea controlului acelei fâşii de pământ transformată în canal. Nici până astăzi poporul nicaraguaian nu a putut construi acel canal.

O situaţie cu totul specială a fost intervenţia CIA în Chile în 1973 pentru răsturnarea de la putere a preşedintelui ales democratic Salvador Allende, printr-o lovitură de stat militară dată de generalul Augusto Pinochet. Nu există astăzi vreun document oficial prin care CIA să admită acest lucru, însă majoritatea analiştilor au întrevăzut sprijinul CIA în această operaţiune.

Există numeroase fotografii în mediul online în care îl vedem pe Pinochet alături de agentul de contra-spionaj militar, devenit apoi agent NSA detaşat la Casa Albă, notoriul Henry Kissinger.

Iată-l aici alături de Jimmy Carter!

Iată-l aici alături de George HW Bush!

Aceste fotografii au fost menite să-i convingă pe chilieni că are „spate” puternic şi că nu poate fi răsturnat de la Putere.

Deşi CIA nu a desecretizat vreun document în care să-şi recunoască implicarea în înscăunarea lui Pinochet, într-un alt document editat de Consiliului Naţional de Securitate al SUA, datat în 9 noiembrie 1970 citim:

„Statele Unite ale Americii vor căuta să maximizeze presiunile asupra guvernului Allende pentru a preveni consolidarea acestuia şi pentru a-şi limita capacitatea de a implementa politici contrare intereselor S.U.A. şi emisferei.”

Eu personal mă îndoiesc că influenţa URSS în statele est-europene ar fi fost atât de mare precum a SUA asupra ţărilor vecine în 1970. În 1968 URSS au pătruns cu tancurile în Cehoslovacia, însă au eşuat în intenţia lor de a opri reformele pe termen mediu şi lung. Iată că SUA a reuşit în Chile, cu un instrument mult mai performant decât tancurile: spionajul civil. Salvador Allende avea vederi de stânga însă nu era un comunist asemenea lui Fidel Castro. El credea în valorile democratice, fusese ales democratic şi nu a instaurat o dictatură comunistă timp de 3 ani cât a fost preşedinte. Dar vedem cum acel citat de mai sus tratează Chile ca şi cum ar fi parte din SUA, în spiritul ce poate fi interpretat din faptul că această ţară nu are un nume propriu . Dar dacă Chile ar fi fost tratată precum un stat al SUA, cu libertăţile individuale şi nivelul de trai ale cetăţenilor americani, asta ar fi fost foarte bine. Din păcate interesul marilor industriaşi şi bancheri ai SUA a fost ca ţări precum Chile şi alte ţări central şi sud-americane, ţările est-europene şi de oriunde în spaţiul lumii a doua să fie reduse la spaţiu din lume a 3-a şi chiar exterminate, precum s-a întâmplat cu nativii americani.

Cea mai recentă campanie de destabilizare a fost foarte asemănătoare cu cea din 1953 din Iran, şi s-a întâmplat odată cu al doilea război din Irak, asumat de administraţia Bush, fiul. Şi în acest caz interesul principal a fost accesul la preţuri mici ale petrolului irakian, stabilite de marionetele instalate de armata SUA la conducerea ţării. Acuzaţia de deţinere a armelor chimice de către Irak a fost o tentativă ridicolă de deformare a invaziei într-un act de justiţie şi protecţie a unor ţări vecine sau a unor minorităţi etnice. Spionajul civil american a manufacturat una dintre cele mai mari inginerii sociale din istorie, la construirea acestei campanii internaţionale de dezinformare, respectiv atacul de la 11 septembrie 2001, încă activ în memoria publică. La peste 20 de ani de atunci au apărut informaţii cenzurate de media oficială, precum cele din cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin sau documentarul făcut după ea . Acestea confirmă că, asemenea celui de la Pearl Harbor, şi cel de la World Trade Center din New York a fost orchestrat de interesele dinastiei Rockefeller, Rothschild şi Morgan de a produce războaie profitabile pentru întreaga clică a marilor industriaşi şi bancheri.

Războiul din Irak a destabilizat întreaga zonă a Orientului Mijlociu, care oricum stătea pe un echilibru fragil. În 2011 izbucnea războiul civil din Siria, cea mai mare catastrofă umanitară instigată prin foc fratricid ascuns orchestrat de CIA, după cum am spus în capitolul precedent. Ingineria socială de la Sibiu din decembrie 1989 este modelul care fost pus în practică instigarea atât a acestui război cât şi a celor iugoslave. Conform unor date oficiale forţele militare pro-guvernamentale au avut în 12 ani de conflict mai mult de dublul numărul de victime civile cu care teoretic s-ar fi aflat în conflict. Aceste victime au fost ucise de agenţi CIA din propriile unităţi militare şi poliţie, precum am văzut la Sibiu.

Printr-un proces de manipulare în masă nemaivăzut în istorie, drama popoarelor est-europene deportate pe criterii economice în Occident este vopsită în culori de revoluţie socială şi politică. Atragerea poporului în această mistificare avea şi rol de mascare a operaţiunii secrete CIA de a crea o criză umanitară în spaţiul comunist dar şi de a produce o denigrare naţională, specifică noului sclavagism , cu scopul exploatării maxime a muncii emigranţilor români şi est-europeni în general în economia occidentală. Iniţial CIA a momit poporul cu imaginea unui eroism naţional nemaivăzut în istorie, care reuşeşte să răstoarne un regim dictatorial cu mâinile goale, şi chiar perspectiva unui loc călduţ în forurile de conducere ale următoarelor organisme politice. După aceea a urmat denigrarea naţională, prin uciderea lui Ceauşescu şi ingineria de instigare a unui război la Târgu Mureş în martie 1990 între etnicii români şi cei maghiari. În felul acesta ni s-a manufacturat imagine de barbari în ochii occidentalilor. Dar sârbii au păţit-o şi mai rău…

Numai faptul că în România s-ar fi putut face o revoluţie, în sens de trecere de la feudalism la industrialism a fost o diversiune ideologică. Prin considerarea războiului civil din 1989 ca revoluţie, poporul a fost dezinformat sub nasul său şi îmbătat cu minciuna cum că până în 1989 România ar fi fost o ţară feudală, după care ar fi trecut brusc la o formă superioară de organizare socială. E drept că multe din mentalităţi au fost şi încă au rămas feudale în România. Dar asta se regăseşte şi în alte ţările cele mai evoluate. Însă, în ciuda acestei propagande denigratoare la adresa naţiunii române, care pur şi simplu ne-a alterat memoria, România a fost totuşi o ţară industrială. Cea mai mare parte din producţia agricolă era mecanizată. Dimpotrivă, se poate spune că România s-a întors la o ţară feudală după 1989, după ce industria a fost pusă realmente la pământ şi vândută la fier vechi, la fel cum şi cetăţenii ei au fost vânduţi ca sclavi pentru muncile nedorite de nativii occidentali. Aşa ceva nu este o revoluţie, ci o involuţie socială orchestrată de un nou tip de colonialism, care nu mai foloseşte primordial forţa armelor pentru subjugarea popoarelor, ci seducţia comercială a produselor cu performanţă şi eficienţă superioară. În următoarea secţiune voi arăta acest lucru cu date oficiale privind datoria reală a României sub care se ascunde o falsă evoluţie industrială după 1989, şi care de fapt ascunde o invazie neocolonialistă .

Gabriel Baldovin

Nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi „democraţie”

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei 

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

3.2.5. Nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi „democraţie”

Revoluţia politică de descentralizare a autocraţiei prin parlamentarism nu produce echilibru politic încă. Am văzut în secţiunea anterioară cazurile Spaniei şi Portugaliei care nu s-au putut stabiliza prin democraţie liberală, deşi condiţiile existenţei ei existau cu mult înainte de secolul al XX-lea. Crizele violente ce au urmat destructurării autocratice în aceste ţări nu a permis reuşita unei revoluţii, în ciuda faptului că formele au fost implementate coerent de revoluţionari. Aşa ceva s-a întâmplat şi în cazul Franţei şi Angliei, care au trecut prin numeroase crize violente până la stabilizare. Dar în celălalt caz stabilizarea s-a putut face doar prin dictatură, care a fost un pas mai aproape de autocraţie decât de democraţie liberală. Am argumentat în secţiunea anterioară că acest pas înapoi este factorul esenţial pentru a considera că în Spania şi Portugalia nu au fost revoluţii, spre deosebire de China care a evoluat spre dictatură în crescendo, dinspre autocraţie, via război civil.

Dictatura e un punct mijlociu între autocraţie şi parlamentarism, care poate fi mai aproape de unul dintre cele două capete, în funcţie de ţara în care se aplică. Doar trecerea bruscă între cele două forme poate fi numită revoluţie. Trecerea de la autocraţie la dictatură, sau de la dictatură la parlamentarism, este un pas prea lent în cazul celor două pentru a fi numit revoluţie. Ea se încadrează în evoluţia politică naturală, nu în revoluţie, care este o schimbare profundă şi rapidă a instituţiilor, în special cele politice. Nici trecerea de la capitalism la comunism nu se poate face o revoluţie, după cum credea Marx. Propaganda comunistă a susţinut apoi o falsă „revoluţie comunistă” după cel de-al doilea război mondial, în oglindă ce cea susţinută de capitalism dinspre comunism. Singurele revoluţii politice adusă de comunism au fost cea din Rusia, şi apoi duplicată la ce China (făcută cu ajutorul Rusiei). În Rusia ea a dus la înlocuirea monarhiilor absolutiste cu o formă fie ea şi rudimentară de parlamentarism, cunoscută sub numele de Revoluţia Bolşevică din 1917. În China ea a înlocuit războiul civil prelungit dintre comunişti şi naţionalişti.

Revoluţia politică nu înseamnă nici trecerea de la dictatură la democraţie, aşa cum am fost noi ameţiţi în aceşti 35 de ani negri. Dictatura chineză din 1949 e mai aproape de parlamentarism deoarece vine şi cu industrializare şi pe un fond de crize evolutive violente întinse pe mai multe decade. De aceea am inclus-o în categoria revoluţiei şi nu a evoluţiei naturale a societăţii. Însă în ţările cu crize revoluţionare diferenţa dintre dictatură şi parlamentarism este tot timpul suficient de mică încât între ele este imposibilă o revoluţie. Am demonstrat în secţiunea anterioară că în ţările fără trecut imperialist nu poate exista revoluţie violentă, dar nici paşnică. Nu există acolo un autocrat care să concentreze puterea, ci un simplu vasal colonial al imperiului care domină respectiva ţară. Liderul politic din acea ţară este o instanţă a autocratului imperiului; adevărata luptă de deposedarea a autocratului de puteri este un război de independenţă şi se dă cu conducătorul imperiului nu cu vasalul lui local. Asupra acestuia din urmă pot exista răscoale, lovituri de stat sau asasinate, dar niciodată revoluţii, aşa cum sînt considerate revoltele de la 1921 sau 1948 de la noi sau alte ţări vasale de genul nostru. Dar, conform argumentării de mai sus, chiar şi dacă România ar fi fost imperiu, totuşi nici trecerea de la dictatura lui Antonescu la cea comunistă, şi nici trecerea de la aceasta la cea capitalistă după 1990 nu ar fi putut fi o revoluţii politice.

Iată că, şi din acest punct de vedere trecerea de la dictatura comunistă la cea capitalistă odată cu tragedia din decembrie 1989 nu avea cum să fi fost revoluţie, chiar dacă evenimentele s-ar fi realizat exclusiv cu forţe interne şi nu cu agenţi CIA, KGB, GRU şi alte agenţii externe de spionaj. Acuzaţiile pe care dictatura capitalistă le-a adus regimului Ceauşescu au fost în mare parte exagerate, dar paradoxal ele se potrivesc mai bine dictaturii capitaliste însăşi, care a stat în spatele tragediei. Cu toată denigrarea adusă între timp lui Ceauşescu pe toate canalele media, cu toate minciunile despre „sutele de mii de victime” lansate de radio „Europa Liberă” şi rămase necorectate în percepţia publică, totuşi după experienţa poporului cu capitalismul Ceauşescu a ajuns la propriu un erou pentru majoritatea. Aşa că tragedia din decembrie 1989 nu avea cum să fi fost revoluţie, chiar dacă am trăi astăzi într-o democraţie liberală autentică, ceva mai bine cosmetizată decât o dictatură clasică. Din păcate, ce trăim de 35 de ani în România este o dictatură mai represivă decât cea comunistă la nivel de întreg popor, în ciuda faptului că există câţiva privilegiaţi şi lătrăi ai noii demagogii capitaliste care au primit libertăţi mai mari. Tragedia din decembrie 1989 este o simplă conversiune aristoteliciană între tiranie şi oligarhie.

Democraţiile liberale sînt o combinaţie de tiranie şi oligarhie în cea mai mare parte a timpului, devenind democraţie autentică în campania electorală. După ce se termină campania electorală sistemul politic devine o dictatură în toată regula iar demagogul nu mai poate fi oprit în planurile sale nepopulare nici prin proteste publice. Între anii 2007 şi 2010 preşedintele SUA George Bush junior ajunsese la un minim istoric de încredere de undeva la 10%, din cauza nepopularităţii războiului din Irak. Sistemul este orientat spre a păcăli cetăţeanul să meargă la vot, însă nu face nici cel mai mic efort să înlăture dictatorul demagog, odată ce acesta are sub 50% încredere populară, conform cu principiile deomocraţiei ca putere a majorităţii.

Democraţia liberală de astăzi nu este şi nu poate fi un sistem social unde majoritatea decide. Sistemul democraţiei reprezentative permite doar alegerea dictatorului, şi eventual limitarea numărului lui de mandate pentru a tempera din intenţia unora de a se revolta şi a le abate atenţia cu promisiunea noului demagog. După cum am amintit anterior, ce se numeşte astăzi democraţie nu este nici pe departe ce a fost democraţie în antichitate, în Atena sau Sparta. Ceea ce se cheamă astăzi „democraţie liberală” este co combinaţie absurdă de oligarhie 51-60%, tiranie 20-30 % şi democraţie antică 10-20 %, cu variaţii de la ţară la ţară. Când GW. Bush rămânea în funcţia de preşedinte al SUA între 2006 şi 2009 cu mai puţin de 10 % susţinere publică din cauza războiului din Irak, asta e dictatură vopsită în culori democratice. Aşa ceva este o simplă conversiune aristoteliciană controlată între tiranie, oligarhie şi democraţie, nu o adevărat schimbare în profunzime a sistemului politic. Sistemul vine cu zăhărelul democraţiei ambalat în imaginea unui nou demagog ce urmează să devină tiran şi care în campania electorală joacă rol de revoluţionar.

Nu idealizez nici democraţiilor antice, în special pentru faptul că nu au rezistat în timp. În articolul meu „Politica de jucarie (demagogia) si riscul dictaturii” am detaliat aceste critici la adresa lor, în special demagogia. Vreau doar să subliniez că majoritatea democraţiilor liberale de astăzi sînt în mare parte dictaturi mascate, care s-au adaptat şi au oferit dizidenţilor nişte mici zăhăreluri pentru a le îndulci vocea şi a-i izola în turnuri idealiste de fildeş, în aşa fel încât să nu ia contact cu executanţii moderni de ordine. Da, libertăţile individuale s-au înmulţit faţă de cele din secolele trecute, în ciuda pierderii altora. Dar asta nu se datorează atât evoluţiei sistemului politic cât mai ales evoluţiei tehnologiei care a dus la o mai mare libertate de alegere.

Democraţiile antice din Sparta sau Atena au fost bazate pe sclavagismul clasic şi cu drept de vot acordat doar bărbaţilor. Într-un fel, exact acelaşi model există şi astăzi, sclavagismul având o formă evoluată, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „Redefinirea sclaviei conform modificarilor ei moderne” . Însă aşa ceva este o simplă conversiune aristoteliciană între tiranie, oligarhie şi democraţie, nu o adevărat schimbare în profunzime a sistemului politic. Descentralizarea politică a celor două cetăţi antice s-a făcut cu preţul înrobirii clasei sclavilor. Tocmai de aceea Aristotel şi justifica existenţa sclaviei prin faptul că oferă libertăţi superioare stăpânilor. În acelaşi fel dictatura capitalistă instaurată după 1989 se poate rezuma la supra-avantajarea unor privilegiaţi sociali în detrimentul deportării majorităţii populaţiei în Occident pentru munci pe care nativii nu le doresc şi contrabalansarea deficitului demografic pe care capitalismul îl aduce inerent. Salariile mari ale acestor privilegiaţi conţin în mod ascuns şi bonusul pentru vânzarea efectivă a populaţiei.

În democraţiile liberale politicienii, sau mai bine spus, demagogii , sînt aleşi de popor, sau o parte din acesta. Însă principala problemă al acestui sistem politic este faptul că majoritatea cetăţenilor ţărilor civilizate nu au cultură politică şi aleg în funcţie simpatii secundare şi sloganuri de publicitate politică înşelătoare  . O bună parte a populaţiei chemată la vot nu alege după principii politice pentru că nu înţelege pur şi simplu ce sînt acelea, ci în funcţie de simpatii tabloide care pot fi schimbate în funcţie de cum presa este plătită. Stalin i-a numit pe aceşti oameni „idioţi utili”, o exprimare prea dură (în acele vremuri idioţenia însemna autism) însă descriptivă faţă de mudul în care funcţionează politica. Aceşti oameni sînt folosiţi de dictatura capitalistă la fel cum îi folosea cea stalinistă. În ţările dezvoltate procentul lor ajunge pe undeva în jurul de 30 %. În ţările din lumea a 3-a, cu populaţii needucate, procentul lor ajunge lejer la 80%. Astfel de oameni pot decide să refuze o anumită politică sau un nivel de abuz pentru ei înşişi, dar nu pot susţine şi crea politici sustenabile pentru întreaga comunitate. Cu o bună campanie de PR şi marketing politic populaţia poate fi manipulată în masă să decidă o anumită politică la vot. Iată o foarte mare asemănare între autocraţia clasică şi campaniile modern de manipulare în masă orchestrate de spionajul civil.

Cel mai stringent caz de manipulare în masă din istorie este atacul japonez asupra bazei americane de la Pearl Harbor din Hawaii, din data de 7 decembrie 1941. Am descris în detaliu în „Manifestul societăţii automatiste” faptul că sistemul de alertă al acestei bazei a fost deliberat paralizat pentru a permite acest atac. Mai mult decât atât, explozia magaziei de muniţie aflată la etajul al 4-lea în interiorul navei USS Arizona, nu putea fi făcută decât de 5 bombe specifice timpului care ar fi nimerit în acelaşi loc pentru a îngăuri cele 5 tavane ale acestei nave, şi a ajunge acolo şi provoca o mega-explozie. În acea perioadă nu existau bombe de tip „bunker buster”, pentru a penetra pereţii multiplii ai unei astfel de nave, fapt ce atestă că acolo a fost un sabotaj intern de către agenţi FBI ce lucrau sub acoperire ca militari, în urma căruia au murit aproximativ 1000 de oameni .

Această campanie a fost organizată de spionajul civil american în frunte cu FBI şi împreună cu cel japonez, pentru a produce un război cât mai devastator în urma căruia întreaga economie globală a avut creşteri uluitoare, după cum am arătat la minutul 30 din documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” . Atacul de la Pearl Harbor a întors populaţia SUA dinspre o poziţie nefavorabilă războiului din Europa către una de susţinere. Iată că democraţia liberală nu e atât de diferită de dictatură! Cele două forme de guvernământ sunt mai mult asemănătoare decât se diferenţiază.

Doar dictaturile din ţările din lumea a 3-a ar putea sparge această regulă deoarece au aspect de monarhii absolutiste. O astfel de dictatură vine în general de la o lovitură de stat militară, iar dictatorul este comandantul armatei sau a legiunii. El guvernează autoritar, fără instituţii şi fără parlament, deşi ofiţerii lui de încredere pot lua parte la decizii. Dictatura din ţările evoluate are totuşi un parlament, chiar dacă funcţia lui este încă una decorativă. Într-adevăr, în dictaturile clasice parlamentarii nu sînt aleşi de popor ci numiţi de forurile de conducere ale organizaţiei din care provine dictatorul. Dar diferenţa dintre acestea şi dictaturile capitaliste numite pompos „democraţii liberale” constă într-o simplă campanie electorală, care nu este altceva decât o campanie de dezinformare. Cam asta e în general diferenţa dintre dictatura clasică şi cea capitalistă.

Am arătat cum democraţia poate deveni cenzură clasică în cazul unor comentarii despre tragedia din decembrie 1989 în video-ul meu intitulat „Cenzură clasica in dictatura capitalistă a informațiilor despre evenimentele din decembrie 1989” , dar şi despre atacul de la Pearl Harbor în video-ul numit „Classical dictatorship censorship by Youtube about Pearl Harbor” . Presa ocoleşte cu obstinaţie adevărul în privinţa acestor evenimente istorice şi impune minciuna stabilită de spionajul civil încă de dinainte ca aceste evenimente să se întâmple. Dacă cetăţenii află de ele, atunci îşi pun serios întrebarea dacă nu cumva în spatele demagogilor există forţe mai puternice care îi păuşează, şi astfel de-a lungul anilor ajung la aceleaşi concluzii la care am ajuns şi eu: trăim într-o dictatură militară a agenţiilor de informaţii şi inginerii sociale, cosmetizată în culorile optimiste ale democraţiei şi libertăţii.

Adevărul în general este ascuns prin mijloace avansate de dezinformare pe care le-am sistematizat şi descris de asemenea în cartea „Manifestul societăţii automatiste” . Aceste tehnici de dezinformare şi manipulare sînt apoi aplicate pe demagogii înşişi, investiţi în funcţii de conducere. Ei sînt prezentaţi de mass-media şi întreg aparatul dezinformaţional prezent în toţi porii societăţii ca lideri politici, cei mai puternici oameni în stat. Însă în realitate ei sînt vasalii spionajului civil, marionetele acestora, care îi păpuşează aşa cum acel „subordnat” îi ordonă lui Reagan să se grăbească, secvenţă inserată în propriul meu documentar la minutul 38. Am arătat în acest articol, citit de mulţi la vremea lui, în ce mod SRI a tras sforile electorale în România .

Atunci când unul dintre ei se încăpăţânează să nu urmeze aceste presiuni şi să urmeze principiile declarate (dar mincinoase) ale democraţiei, spionajul civil îl supune la denigrare publică, cu scopul de a-i submina încrederea populară. Ne aducem aminte cum Alexandru Cumpănaşu a fost supus la aşa ceva după ce a dorit accesul la o funcţie care să îi permită aflarea adevărului despre dispariţia nepoatei sale Alexandra Măceşanu . Dacă aceste tehnici eşuează, atunci spionajul civil poate recurge la atentate, aşa cum s-a întâmplat în cazul J.F. Kennedy.

Din cauza talk-show-urilor tabloide dintre demagogi dar şi a constantei înşelări a încrederii publice, politica a ajuns să fie privită ca o activitate degradantă, faţă de care cetăţenii oneşti şi capabili nu mai au atracţie. Din acest motiv demagogii sînt oameni neserioşi, corupţi şi viciaţi, detestaţi de majoritatea cetăţenilor. Dacă în dictatură majoritatea e exclusă de la deciziile politice, dimpotrivă democraţia se poate mândri cu faptul că reuşeşte să o scârbească în a se implica în politică. Absenteismul popular de la vot a ajuns notoriu. Voturile lipsă sînt apoi completate de spionajul civil, care astfel se dovedeşte a fi un neo-stalinism, deoarece „nu contează câţi şi ce votează, contează cât şi unde se completează voturile”. Am scris în detaliu despre cazul unui foarte probabil agent STS prins în timp ce umblase în cutia cu voturi, pe care apoi presa (la comanda SRI) l-a îndreptat spre primăriţa Clotilde Armand .

Apoi, sub raport politologic, succesiunea la putere a partidelor de dreapta sau de stânga copiază la scară ceva mai redusă însăşi politica sistemului comunist. Putem spune şi viceversa, care e oricum acelaşi lucru deoarece cele două sisteme sunt identice în cea mai mare parte: sistemul comunist copiază la scară ceva mai largă politica succesiunii la putere a partidelor de dreapta sau de stânga. Practica naţionalizării aplicată pe cei înstăriţi este exact politica de stânga din sistemele aşazis democratice, unde impozitele cresc şi îi afectează în special pe angajatori. Impozitele crescute reprezintă la nivel ceva mai redus ceea ce a fost naţionalizarea pentru comunism. Politica de dreapta duce la eficienţa produselor, dar şi la tensiuni sociale datorită stresului pus pe angajaţi. Politica de stânga duce la întărirea birocraţiei şi implicit la plictiseală generalizată. Dictatura capitalistă are meritul de a găsi mai bine balansul între cele două extreme prin alegeri periodice, spre deosebire de cea comunistă, clasică, ce oscilează între ele după ureche. Din această cauză progresul tehnologic e mai mare în cea capitalistă, dar şi revoltele sociale mai multe şi mai ample.

Democraţiile liberale parlamentariste consacrate din Occident s-au stabilizat printr-un amplu proces de infiltrare şi apoi sabotaj de către spionajul civil a oricăror grupări ce pot genera agitaţie populară precum în Spania şi Portugalia. Acelaşi proces s-a întâmplat şi în aceste ţări după democratizare. Spionajul civil ţine sub control forţele gata să erupă în separatism în ţări precum Spania, Belgia, Franţa şi chiar Italia. La fel se întâmplă şi în cazul crizei conflictelor etnice din Marea Britanie, în urma cărora a început în 1640 marea criză premergătoare Revoluţiei Engleze. Iată deci că democraţiile liberale occidentale se află într-o ciudată dictatură militară controlată de spionajul civil, care periodic relaxează laţul dictatorial pentru a contracara dezinformaţional acuzaţia de dictatură, sau a întări iluzia democraţiei şi libertăţii.

Deşi libertatea de a protesta este garantată de constituţiile tuturor democraţiilor liberale, totuşi în mod constant poliţia amendează şi bate manifestanţii atunci când acestea se întâmplă. Am descris în detaliu în documentarul meu „Diversioniştii” modul în care spionajul civil infiltrează agenţi perturbatori şi instigatori între protestatarii paşnici pentru a-i instiga la violenţă.

În ceea ce priveşte relaţia statului cu muncitorii, dictatura comunistă este net superioară umanitar celei capitaliste. Exemplul României este grăitor. Dictatura comunistă din România a avut o singură grevă naturală mare, cea de la Lupeni din 1977. Pe lângă aceasta au fost alte câteva de mai mică amploare şi cu cerinţe mai reduse, foarte aproape de conflict individual de muncă. O mulţime de minciuni dinspre armata de dezinformatori CIA s-a spus despre această grevă în documentare sau maculatură propagandistă CIA, cum că minerii ar fi fost reprimaţi cu gloanţe, sau deportaţi. Ceauşescu însuşi a fost şi a negociat cu minerii, după cum se vede în imaginea de mai jos, şi le-a oferit ce ceruseră. Aceştia care l-au aplaudat în masă după aceea într-un miting uriaş la care au participat voluntar oameni şi din judeţele vecine, de curiozitate. Exceptând primarii localităţilor din Valea Jiului, întreaga conducere politică a fost destituită, de la şeful întreprinderii, primul-secretar al judeţului Hunedoara (Ilie Rădulescu) conducătorii de la sindicat şi chiar ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei, Bujor Almăşan.

Aşa ceva este un exemplu de dreptate socială care s-a întâlnit foarte rar în „democraţiile” liberale. Acordarea drepturilor cerute şi demiterea întregii ierarhii de comandă până la ministru, ca reacţie la greva minerilor, este cea mai democratică măsură posibilă în astfel de crize, deşi din punct de vedere politic ţara era o dictatură clasică. Aşa ceva nu se întâmplă decât foarte rar astăzi, în „democraţiile” liberale occidentale, care au preferat bastoanele poliţiei şi chiar gloanţele pentru domolirea protestelor şi grevelor. Capitaliştii au acel orgoliu de a manipula ceva şi oricând, de a „negocia” cel puţin la fel de bine precum taţii şi bunicii lor. Ei au ambiţia cu pretenţii profetice a schimba ideile interlocutorului prin tehnici de manipulare şi dezinformare menţionate mai sus. Dictatura capitalistă numeşte acest ansamblu de metode de manipulare ca fiind un „exerciţiu de dialog social”. Însă ele sînt abuzuri ale consimţământului extins de la cel al relaţiilor intime, aşa cum l-a descris feminismul, la cel al schimbului de recompense contra muncă.

Dacă privim istoria SUA, observăm că aşa liberă şi democratică cum e această ţară federală, totuşi ea a împuşcat literalmente protestatarii până spre anii 1989, dar cu precădere înainte de 1940. Grevele de la Lupeni din 1929 sau de la atelierele Griviţa din 1933 din România au condus şi ele la reprimarea cu gloanţe. Aceste evenimente s-au dorit şterse din istoria naţională prin mascarada din 1989, menită să le proiecteze asupra regimului Ceauşescu. Din păcate năravul reprimării protestelor de stradă, dar permise în mod ipocrit de legislaţie, s-au repetat, iar evenimentul de la 10 august 2018 e încă activ în memoria colectivă. După 1989 au fost protestatari împuşcaţi în România „democrată” deşi istoria contemporană a ocolit tacticos acest subiect foarte sensibil. Represiunile noii dictaturi capitaliste, începând de la sacrificarea aliaţilor ideologici anti-comunişti în iunie 1990, trecând prin mineriade şi proteste de stradă, şi culminând cu marea represiune a protestului din 10 august 2018, arată adevărata faţă a capitalismului, un sistem social dependent de război, violenţă, represiune şi frică. Când le aduci pe tapet capitaliştilor aceste anomalii îţi râd în faţă şi te miştocăresc ca naiv *. Apoi tot ei au pretenţia că în 1989 ar fi fost o revoluţie.

Pe lângă greva de la Lupeni din 1977, în România au fost alte câteva greve provocate, precum cea a muncitorilor de la „Steagul Roşu Braşov din 1987, pe care am analizat-o detaliat în capitolul 1 sau cea a studenţilor de la Iaşi, şi ei provocaţi prin suspendarea căldurii şi apei calde în toiul iernii. Aceste greve au fost instigate de către partea defectoare la CIA din Securitate pentru a destabiliza ţara. Muncitorilor şi studenţilor li s-au luat nejustificabil nişte drepturi deja date, fapt ce conduce invariabil la revoltă socială. Sistemul dictatorial socialist a avut multe păcate, însă nu a făcut din retragerea drepturilor muncitoreşti o politică de stat. Dimpotrivă, capitalismul creează crize economice ciclice prin care bagă în faliment controlat anumite unităţi de producţie cu scopul de a destabiliza mişcarea sindicală şi a dispersa grevele încă de dinainte de a se produce. Papagalii teoreticieni CIA să lase gargara cu criza economică din spaţiul comunist! Aşa ceva nu a existat în spaţiul comunist în condiţii de monopol de stat. Economia comunistă avea singurul dezavantaj de a nu produce produse competitive calitativ. Însă preţul e mult mai bun şi de aceea economia Chinei a avut creşterea uriaşă din ultimii 20 de ani. În condiţii de sărăcie a populaţiei un produs mai slab calitativ, dar ieftin e mai bun decât altul superior, dar pe care nu îl ai pentru că nu ai bani să-l cumperi. Aşa ceva nu este criză economică ci, eventual plictiseală şi plafonare. Crizele economice se întâmplă exact atunci când ai produse şi nu bani pentru ele. Din cauza supraproducţiei sau lipsei de cerere pentru ea, unităţile de producţie se închid. Asta este criza economică. Ea este specifică dictaturii capitaliste nu celei comuniste.

Prin controlul presei şi al iustiţiei, prin articolele deja comandate şi sentinţele deja date, jurnaliştii şi magistraţii au devenit nişte simple portavoci ale mafiei de lux a spionilor civili autohtoni comandaţi de CIA. Ei au construit dictatura militară de spionaj civil care va guverna din spatele politicienilor întru interesele metaoligarhiei mondiale. Imersiunea spionilor civili în actele de justiţie a fost negată zeci de ani în România. Abia după numeroase mărturii faţă de aceste manevre dictatoriale, preşedintele SRI a desecretizat protocoalele de colaborare între SRI şi absolut toate curţile de judecată din România. Însă nici prin acest lucru nu s-a recunoscut tutelarea justiţiei de către spioni, ci doar o presupusă colaborare. Dar numeroasele mărturii a celor implicaţi în decizii judecătoreşti aberante arată că judecătorii nici măcar nu citiseră dosarul căruia, chipurile, i-ar fi dat ei sentinţa. Am arătat în documentar la ora 03:44 cazul lui Constantin Reliu, care a pierdut procesul cu statul care îl declarase decedat. Personal am experimentat absurdităţile Ju$tiţiei, în special în cazul maşinii mele furate cu concursul curţilor autohtone şi a CEDO . Diferenţa între stalinismul propriuzis şi acest stalinism capitalist este aceea că falsificarea actului de justiţie nu a dus la execuţii ale celor afectaţi, însă vieţile lor au fost iremediabil distruse.

Din punct de vedere politic, diferenţa dintre comunism şi capitalism se regăseşte doar la nivel individual, dar nu şi general. Pe timpul dictaturii comuniste politica luată de o minoritate conducătoare era susţinută formal de „Marea adunare naţională”, formată din lătrăi aplaudaci care se sincronizau pe la congresele PCR cu sloganuri de tip „Ceauşescu şi poporul”. Naraţiunea „revoluţiei antifasciste şi antiimperialiste” pe care comunismul o repeta papagaliceşte de jumătate de secol nu pre atrăgea spectatori. Cumva dictatura capitalistă a înlocuit acea gargară troglodită cu o alta ceva mai atractivă, şi anume circul demagogist actual. Capitalismul a reuşit parţial să creeze un sistem de false şi inutile dezbateri despre politicile de stânga versus dreapta, conservatorism versul liberalism şi alte aplicaţii ale acestor aporii în domenii precum familia, sănătatea, drepturilor femeilor şi minorităţilor, etc. Dar nici aceste false dezbateri nu atrag majoritatea cetăţenilor, ceea ce le arată ca un alt fel de propagandă şi atât.

Pe timpul dictaturii capitaliste aceeaşi politică se decide la nivel de minoritate în timp ce pătura de aplaudaci din capitalism s-a transformat în „formatori de opinie” care dezbat între ei teme neesenţiale şi creează talkshow-uri fără obiect. Pentru aceştia există o diferenţă notabilă între a exclama sisific acelaşi slogan şi a avea sentimentul că ai vreo putere în acest angrenaj general al Puterii. Din când în când metaoligarhia capitalistă le mai oferă politicienilor independenţi câte un oscior provizoriu pentru a le întreţine această iluzie de libertate şi putere. Acest tablou funcţionează cu masa amorfă politic de cetăţeni apolitici sau sugestionabili, care susţin una din 2 false variante oferite de capitalism, şi una singură oferită de dictatura clasică. Regula susţinerii este aceeaşi a mercenariatului militarilor: îl servesc pe cel ce pare mai puternic, chiar dacă minte sau are tendinţe de distrugere a societăţii, şi nu-l susţin pe cel ce e criticat din toate părţile, chiar dacă spune adevărul. Politica din zilele noastre reia la nivel simbolic dilemele vechilor ţărani stăpâniţi când de o armată când de alta, în lupta lor pentru teritoriu. Şi în capitalism şi în comunism masa amorfă are rol de ţarc de animale. În comunism ieşirea din ţarcul opiniilor oficiale conducea la reprimare directă, în timp ce în capitalism reprimarea apare mai târziu, după un întreg şir de manipulări. Diferenţa între cele două sisteme constă în tehnologia a propagandei, mai rudimentară în dictaturile clasice şi mai avansată în capitalism.

Am auzit de multe ori reacţii de deplângere a presupusei lipse de apreciere a „valorilor democraţiei” precum „libertatea de expresie”, „libertatea de călătorie” sau „libertatea de alegere” din partea unor dezinformatori CIA în timpul unor talk-show-uri pe platourile TV. Dar de fapt omul simplu le apreciază. Problema e că ele sînt doar vorbe în vânt, fără acoperire faptică pentru întregul popor, ci doar pentru o minoritate de privilegiaţi, care le aveau în mare parte şi în timpul dictaturii comuniste. Libertatea de expresie vine cu tehnici uriaşe de dezinformare, care efectivă o sugrumă. Libertatea de călătorie este un eufemism pentru deportare economică a populaţiei. Libertatea de alegere ascunde de fapt o camuflare cu variante multiple ale aceleiaşi mizerii pentru adevărata alternativă de alegere. Se poate aici contra-argumenta că chiar şi aceste mici firimituri de libertate tot e mai bine decât lipsa de libertate din dictatura clasică. Numai că dacă aceste firimituri de libertate aduc pierderea unor libertăţi şi avantaje mult mai mari, precum cea a locului de muncă rezultat în urma punerii pe butuci a industriei, atunci acestea sînt praf în ochi şi dacă ar fi autentice. Nu ai ce face cu libertatea de expresie, de călătorie sau de alegere atunci când nu ai cu ce trăi, nu poţi să-ţi plăteşti facturile şi eşti subnutrit. Nimeni nu ascultă ce ai de zis deoarece devii astfel un exemplu de evitat. Nu ai ce alege, pentru că nu ai bani să cumperi. Nu poţi să călătoreşti pentru că nu ai bani de transport şi cazare. Acele libertăţi sînt ca o maşină de lux teleportată înapoi în timp când nu se inventase combustibilul pentru ea.

Însă deplângerea pierderii încrederii populaţiei în „valorile democraţiei” de către dezinformatorii TV este o falsă problemă: nu în valorile democraţiei ne-am pierdut încrederea; acestea sînt în continuare dorite de majoritatea şi urmează să fie atinse în viitor de către alt sistem politic mai echitabil. Problema e că ceea ce se cheamă astăzi democraţie peste tot în lume, exceptând parţial ţările nordice, nu se deosebeşte fundamental de dictatură, ba chiar are părţi mult mai negative decât aceasta. Atunci când vezi că şi aceste „valori democratice” sînt nişte simple simulacre, nişte simulări prost făcute ale unei minciuni originare, invariabil te gândeşti la peste 1000 de morţi ucişi în decembrie 1989 şi la Pearl Harbor pentru a crea false probe. Capitalismul este cel mai odios social din istorie, imaginea tipică a diavolului din religiile moderne.

O schimbare autentică s-a produs în interiorul instituţiilor represive. Acestea o duc net mai bine decât în timpul dictaturii. Ele sînt asigurate că un război se va purta pe umerii unor naivi ce s-au lăsat recrutaţi în armate. Dimpotrivă, invazia unei forţe străine în timpul dictaturii îi viza în mod predominant pe ofiţerii de larg înalt. Am tot fost întrebat de cunoscuţi cum să numim tragedia din 1989, dacă nu a fost nici revoluţie, nici lovitură de stat. Răspunsul meu: a fost invazie CIA. Asta se vede în titlul documentarului şi asta voi detalia în următoarea secţiune .

* Un fost patron, în firma căruia mi-am îngropat tinereţea, mi-a spus la un moment dat să mă maturizez, după ce i-am reproşat abuzurile de tip sclavagist la care ne supunea. Păi ce înseamnă maturizare, băi borfaşule? Să uiţi că aceste lucruri există? Să impui un sistem care se dovedeşte mai rău decât precedentul?

Gabriel Baldovin

Diferenţa dintre răscoală, grevă, război interstatal, război de independenţă, invazie şi revoluţie

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei 

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

3.2.4. Diferenţa dintre răscoală, grevă, război interstatal, război de independenţă, invazie şi revoluţie

În ultimele două secţiuni am arătat că principala caracteristică a revoluţiei politice este succesul schimbării în profunzime a sistemului politic dinspre autocraţie înspre parlamentarism, nu violenţa. Echivalarea revoluţiei politice cu violenţa face parte dintr-un neajuns al sociologilor şi istoricilor de până astăzi în a înţelege acele fenomene sociale precum cele care au dus la uciderea unor monarhi precum regele Charles I al Angliei, Ludovic al XVI-lea al Franţei sau Nicolae al II-lea al Rusiei. Răscoalele tipice ale sub-privilegiaţilor social nu sunt atât de interesante pentru sociologi şi istorici precum revoluţiile. Dar răsturnarea şi uciderea şefului statului are o reverberaţie oedipiană, recunoscută literal de însuşi părintele psihanalizei, Sigmund Freud. De aceea teoreticienii au fost înclinaţi să supradimensioneze latura crizei violente a revoluţiei politice, şi mai puţin pe cea a schimbării structurilor sociale ce au venit după acest eveniment. Am arătat în secţiunea anterioară faptul că există şi revoluţii neviolente, nu doar violente. Riscul supradimensionării importanţei crizei violente în revoluţia politică duce la imposibilitatea diferenţierii ei faţă de alte fenomene sociale asemănătoare precum cele din titlul acestei secţiuni.

O altă caracteristică esenţială a revoluţiilor politice constă în faptul că acestea apar în interiorul monarhiilor cu forţă militară puternică, sau celor care au fost astfel la un moment dat, până în apropierea momentului declanşării revoluţiei. Puterea autocratului asupra supuşilor vine în cea mai mare parte din partea armatei sale. Desigur, pentru a ajunge la acest nivel de Putere, e nevoie de o monarhie bazată pe o armată puternică. Puterea autocratului se consolidează atât de mult în cadrul imperiului încât devine rigidă, întârziată faţă de noile contexte social-economice. Principalul context social nou favorabil apariţiei revoluţiilor este, desigur, epoca industrială, care face trecerea dinspre sistemul politic autocratic (clasic-sclavagist sau feudal) către cel parlamentarist. Dar apariţia erei industriale nu este singurul imbold social pentru declanşarea revoluţiei politice. Am văzut cum criza violentă din 1640 din Anglia s-a datorat nu apariţiei erei industriale, care era încă în fază incipientă, ci conflictului religios sub care exista şi un conflict etnic, ce a continuat până în secolul al 20-lea, şi care nici astăzi nu este complet stins.

Simţindu-se nereprezentat de monarh, o parte din popor se revoltă violent atât împotriva acestuia cât şi a celeilalte părţi care îl susţine. În acest caz criza violentă ia aspect de război civil. Revoluţia îi aduce autocratului un şoc social pentru a-l trezi din acest turn de fildeş al Puterii. Criza violentă şi revoluţia politică ce îi urmează mai devreme sau mai târziu se întâmplă în următoarele situaţii:

- armata monarhului e învinsă într-un război cu una rivală, fapt ce duce la pierderea moralului cetăţenilor;
- din armată se desprinde o facţiune mai mare sau mai mică ce se întoarce împotriva monarhului;
- armata devine dintr-o dată e pasivă la atacul din interiorul ţării la adresa monarhului.

În toate aceste 3 cazuri Puterea monarhului se reduce brusc, astfel că el poate fi înlăturat de forţe rivale din propria ţară. Primul caz este cel al lui Napoleaon al III-lea, învins în războiul franco-prusac din 1870 sau chiar al ţarului Nicolae al II-lea, învins în războiul ruso-japonez din 1904-1905. Poporul nu suportă o astfel de înfrângere militară şi îl consideră pe monarh principalul vinovat pentru ea, nedemn de înălţimea sa. Înfrângerea ameninţă poporul cu exterminarea în faţa invadatorilor rivali. Revoluţia are scop de reformare a statului în aşa fel încât să poată duce la competitivitate cu statul rival. O comparaţie perfectă pentru aşa ceva este cazul unui antrenor de echipă sportivă demis de conducerea clubului după o serie de rezultate negative ale echipei. Cel de-al doilea caz este specific crizei violente în urma căreia regele Charles I al Angliei a fost executat. Cel de-al 3-lea caz este cel al crizei violente din Franţa de la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau a Revoluţiei Bolşevice.

Iniţiatorii revoluţiilor violente sînt oameni capabili să atragă de partea lor o parte din armată sau să o facă pasivă în apărarea monarhului. Pentru început, revoluţia politică trebuie diferenţiată de răscoală. Răscoalele sunt făcute de sclavi sau ţărani clasici şi au un aspect haotic, deoarece aceste clase sociale nu ştiu să facă altceva decât muncile rudimentare, nu guvernare. Spre deosebire de răscoalele oropsiţilor sociali, care nu ştiu ce să facă cu Puterea, revoluţionarii autentici pot să imagineze un sistem politic mai bun cu care conving total sau parţial armata să nu-l apere pe monarh. Ei, sau descendenţa lor, au lucrat în interiorul imperiului şi au putut vedea de la „firul ierbii” cum sistemul poate fi îmbunătăţit. Niciuna dintre aceste situaţii nu s-a întâmplat în decembrie 1989 în România. Armata română nu a fost de nimeni convinsă să-l abandoneze pe Ceauşescu, ci forţată de presiuni externe să rămână pasivă. Armata a fost scoasă din joc mai întâi prin manipulare şi apoi prin ameninţare. În data de 22 decembrie Armata a fost acuzată că ar fi tras în demonstranţi de către de generalul Militaru, prin celebra propoziţie imperativă adresată şefilor săi locali „Opriţi măcelul!” . Ameninţarea s-a făcut în dimineaţa zilei de 23 decembrie prin crainicul George Marinescu la TVR, în forma cererii ajutorului de la armata sovietică.

Revoluţia politică trebuie mai departe diferenţiată de grevă sau de război de independenţă. Aceste evenimente sociale sunt foarte asemănătoare, însă diferenţa dintre ele este totuşi importantă. Greva este un fel de răscoală făcută de muncitori, care sînt omologii sclavilor sau ţăranilor clasici în era industrială. De cele mai multe ori răscoalele şi grevele au fost înfrânte sau au fost domolite cumva. Dar s-a întâmplat ca uneori unele să aibă succes, după cum a fost cea sclavilor din Haiti în 1791, care a devenit un război de independenţă faţă de ocupaţia franceză. Acest eveniment chiar a fost numit revoluţie, însă el este doar o răscoală reuşită ce a dus la abandonarea coloniei de către francezi şi chiar la abolirea sclaviei clasice în Franţa*. Aşa ceva este o ciudată zonă intermediară între răscoală şi război; este răscoală deoarece a fost făcută de sclavi cu arme rudimentare; este război deoarece, cumva a reuşit ca prin forţă să determine armata franceză să se retragă din Haiti. Desigur, ne putem imagina că această înfrângere a fost una asumată, în condiţiile vocilor tot mai numeroase de abolire a sclaviei din acea perioadă, susţinută de revoluţionari. În acest context era mult mai sigură retragerea, deşi armele armatei franceze erau net superioare.

Într-un fel, revoluţiile politice violente au fost nişte răscoale ale unor oameni ceva mai bine plasaţi social, care au învins pe moment sau au putut rezista unui război civil prelungit cu forţele armate fidele şefului statului. Şi războiul de independenţă este un fel de răscoală reuşită, specifică coloniilor sau popoarelor ocupate de alte imperii. Diferenţa dintre războiul de independenţă este şi răscoală constă în faptul că în primul participă toate categoriile sociale ale naţiunii, în special armata; dimpotrivă, în cazul răscoalei armata se află în partea opusă a baricadei. Asemănarea dintre cele două evenimente este extrem de mare deoarece cauzele sunt identice pentru ambele categorii de evenimente istorice; şi revoluţia şi războiul de independenţă izbucnesc pentru că cei din clasele inferioare şi medii vor mai multe drepturi.

Însă diferenţa dintre războiul de independenţă şi revoluţie violentă este aceea că ultima se întâmplă în cadrul aceleiaşi naţiuni sau comunităţi, şi rezolvă un conflict puternic între două clase sociale distincte. Până la urmă ele se adaptează una la cerinţele alteia şi continuă să convieţuiască; dimpotrivă, în războiul de independenţă clasa dominatoare este un imperiu de ocupaţie împotriva căruia ţara ocupată se revoltă în masă. Imperiul nu doreşte drepturi egale pentru cetăţenii ţării ocupate cu cele ale propriilor cetăţeni. Aşa că, dacă izbucneşte o revoltă, imperiul ori încearcă să înfrângă ţara ocupată ori o părăseşte. Succesul revoluţiilor duce la convieţuire între clasele antagoniste, în timp ce în succesul războiului de independenţă duce la gonirea coloniştilor.

Există o a doua diferenţă între război de independenţă şi revoluţie violentă cu importanţă la fel de mare: în timpul războiului de independenţă se întăresc legăturile dintre membrii comunităţii sau ţării, care luptă cot la cot pentru alungarea opresorilor; dimpotrivă, revoluţia violentă vine pe fondul unor lupte interne în interiorul comunităţii sau ţării, ce accentuează disensiunile sociale, şi care pot ajunge la război civil. Revoluţia politică este un act de compromis între aceste grupuri sociale care rezolvă criza dintre ele la fel cum revoluţia ştiinţifică rezolvă o criză anterioară, precum teoria heliocentrică a lui Copernic, pe care am luat-o ca etalon pentru revoluţie în prima secţiune a acestui subcapitol.

De aici putem trage concluzia că ţările ocupate de alte imperii nu au avut revoluţii, ci răscoale sau războaie de independenţă prin care clasele mijlocii şi inferioare au obţinut mai multe drepturi. Oricât de mult s-ar mândri popoarele mai modeste cu facerea unor revoluţii, totuşi cele mai multe n-au fost imperii, şi n-au avut oameni providenţiali care să propună un sistem politic mai bun. Succesul într-un război de independenţă poate aduce împrumutul unei forme de guvernământ de la ţările cu sisteme politice mai avansate. Aşa ceva duce într-adevăr la modernizarea statului, însă nu poate fi numit revoluţie în sensul celei Engleze sau Franceze. În monarhiile slabe militar autocratul poate renunţa la funcţia politică în mod paşnic, fără confruntări. În acest caz revoluţionarii sînt cumva împinşi de la spate să implementeze un sistem politic similar cu cel al ţărilor mai puternice în care s-au întâmplat revoluţii violente. Dar şi în imperiile puternice acest lucru se poate întâmpla, după cum am văzut cu cazul Maria Tereza, când a decis să folosească sfaturile unui miniparlament compus din minţi luminate în Imperiul Habsburgic.

Multe războaie de independenţă, precum cel filipinez în 1896 împotriva Imperiului Spaniol, sau cel sârb început în 1804 împotriva ocupaţiei otomane, au fost numite în mod eronat revoluţii. Toate coloniile latino-americane şi africane au avut astfel de războaie de independenţă, nu revoluţii. Inclusiv aşanumita Revoluţie de la 1848 de la noi (şi alte state asemănătoare cu al nostru) este o combinaţie între război de independenţă împotriva dominaţiei otomane şi revoltă populară împotriva celor ce erau puşi de turci să guverneze. Ceva de acest gen s-a întâmplat şi cu răscoala sclavilor din Haiti în 1791, cu diferenţa că acolo gonirea ocupanţilor a reuşit, chiar dacă armele revoltaţilor erau mult mai rudimentare decât cele ale conaţionalilor noştri din 1848.

Un caz special de război de independenţă, considerat de asemenea eronat până acum ca revoluţie, este chiar Războiul American de Independenţă faţă de Marea Britanie din 1775–1783. Dar nici titulatura de război de independenţă nu e tocmai corectă în acest caz deoarece nu a fost făcut de nativii americani, cei ale căror pământuri au fost ocupate de coloniştii britanici. Acest război a avut pe alocuri aspect de război civil între americanii înşişi, deoarece unii născuţi în America (numiţi loialişti) au preferat să lupte alături de britanici. El ar fi mai bine să fie numit război de separaţie de coroana britanică ** (sau rebeliune separatistă), deoarece a fost făcut de coloniştii înşişi, ce nu s-au mai simţit britanici, ci americani. Şi vedem că aceste apucături de a falsifica noţiunile consacrate ale istoriei s-au perpetuat până în zilele noastre la această naţiune. Denumirea „Fotbal” (de la „foot” = eng. „picior” + „ball” = eng. „minge”) pentru un sport ce seamănă mai mult cu rugby, în care doar un singur jucător are voie să lovească mingea piciorul, este unul dintre aceste cazuri de forţare a sensurilor cuvintelor de către naţiunea americană ***. Culmea forţării acestor termeni este impunerea cu destul de mare succes până acum a ideii de revoluţie în decembrie 1989 din România, pentru invazia realizată de CIA, partea urâtă a naţiunii americane.

O altă situaţie de revoluţie neviolentă este cea a imperiilor decăzute care se restructurează de la sine paşnic după ce au pierdut teritorii importante în urma unor războaie. Restructurarea politică vine din interior, dintr-o presiune externă; ţările care s-au eliberat se pot întoarce împotriva imperiului cuceritor spre a-l subjuga ele, după ce situaţia a fost inversă timp de secole. Imperiul decăzut trebuie atunci să se reorganizeze pentru a se salva ca popor. Acesta este cazul cu Revoluţia Turcă (paşnică) condusă de Mustafa Kemal Ataturk în Turcia. Revoluţia Franceză de la 1870 este tot una paşnică, deşi criza sa a fost una violentă, respectiv însuşi războiul franco-prusac, în care armatele lui Napoleon al III-lea au fost înfrânte.

Majoritatea evenimentelor considerate revoluţii până acum de istorie şi sociologie sînt de fapt răscoale, revolte izolate sau războaie de independenţă. În aceste state a existat trecere de la sistem politic autocratic la cel parlamentarist, însă autocratul nu s-a impus prin propria armată a statului, ci a fost omul unui imperiu mai mare. Aşadar Puterea sa nu a venit din propriul popor şi propria armată, ci de la un stat ocupant. Nu există decât 6 revoluţii (reuşite) violente în istorie şi astea sunt cea Engleză, cea Franceză, cea Germană, cea Bolşevică, cea Chineză, şi cea Iraniană din 1925 sau 1979 (revin mai jos la acest subiect). Revoluţia Germană începută în 1918 împotriva monarhiei, după finalizarea Primului Război Mondial, şi terminată cu instaurarea Republicii de la Weimar ar fi avut mari şanse să rămână în picioare până astăzi. Însă dinastiile Rockefeller şi Morgan au avut nevoie de un mare război care să le dubleze averile şi cu ajutorul căruia să elimine şi antisemitismul şi comunismul din spaţiul occidental, care au explodat după criza din 1929. Astfel că aceste dinastii reunite l-au ridicat pe Hitler pas cu pas, până când a instaurat dictatura. Am arătat în detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” cum pionii americani Fritz Thyssen, Hjalmar Schacht şi Wilhelm Keppler l-au finanţat, sau cum companiile americane de top precum IBM sau General Motors l-au ajutat să-şi construiască maşina de război. Poporul german nu a fost mai antisemit decât cel englez sau cel american, însă el a fost tras la sorţi să reprezinte dezastrul supradimensionat al antisemitismului, conceput de FBI şi adoptat de agenţii săi locali din întreaga lume precum cei trei de mai sus sau casta Zaibatsu în Japonia. Astfel, Hitler a ajuns până la urmă cancelar, deşi pierduse alegerile şi partidul său nu putea forma o majoritate în Reichstag. Revoluţia Germană a fost astfel subminată de forţele care în mod normal protejează democraţiile liberale, cumva invers decât s-a întâmplat în estul Europei după 1989, când ţărilor blocului comunist li s-a distrus industria şi au fost trimise în Evul Mediu.

Pe lângă aceste 6 cazuri de revoluţii violente (reuşite) există trei cazuri de mari imperii în care nu au existat aşa ceva, ci schimbări lente asemenea evoluţiei oricărui stat. Aceste imperii sunt cel Habsburgic (transformat în cel Austro-Ungar), cel Otoman şi cel Japonez. Într-o secţiune anterioară am discutat cazul împărătesei Maria Tereza , care şi-a cedat Puterea unui proto-Parlament. Mai sus am arătat cazul cu Revoluţia Turcă condusă de Ataturk.

Ceva de acest gen s-a întâmplat şi cu curtea imperială japoneză, cu mult înainte de împăratul Meiji, recunoscut drept protagonistul Revoluţiei Japoneze. Însă e foarte probabil ca o Revoluţie Japoneză să nu fi existat deloc în istorie, nici măcar una paşnică. Împăratul Japoniei e din cu totul altă ligă faţă de monarhii occidentali, în aşa fel încât foarte puţini au avut intenţia de a-l elimina din viaţa publică sau din lume cu totul. Până şi planul de eugenie post-natală propus de dinastiile Rockefeller şi Morgan pentru Zaibatsu în Japonia între 1941 şi 1945 nu s-a atins nici măcar cu o schijă de împărat sau palatul imperial din Tokyo, deşi acest oraş era la pământ în proporţie de 95 %, după cum am arătat în documentarul de mai sus. Majoritatea japonezilor l-au perceput ca pe un faraon modern, dar nici împăraţii Japoniei nu şi-au folosit abuziv Puterea, precum autocraţii occidentali, ci chiar s-au comportat precum faraonii, fără a coborî în mocirla politică. Pe timpul lui Meiji s-a fondat în mod formal Parlamentul Japonez (Dieta), însă aşa ceva a funcţionat încă dinainte de 1889.

La polul opus, există cazul a două mari imperii, cel Spaniol şi cel Portughez, care nu au avut revoluţie, ci o permanentă instabilitate, asemenea celei din Franţa dintre anii 1789 şi 1870. Pentru aceste ţări cu sânge latin beneficiile sistemului politic al parlamentarismului n-au fost de ajuns. Numai o foarte activă reţea de spioni civili în mişcările politice din aceste ţări au reuşit să ţină şi astăzi cele două ţări în linişte. Dar în cele două ţări spionajul civil internaţional a tras pe cât posibil pentru oprirea războiului, nefiresc pentru rolul lor. Dacă ar fi acţionat precum în aceste ţări peste tot în lume, atunci secolul 20 ar fi fost cel maipaşnic, nu cel mai sângeros din istorie. O naţiune mai puţin fragmentată precum Iugoslavia a prins spionajul civil în toane mai proaste (sic!) şi acţiunea a fost inversă, de instigare a unor războaie civile.

La fel ca şi în cazul Franţei, şi în istoria Spaniei sînt identificate eronat 4 revoluţii, în 1854, 1873, 1944 şi 1936. Dar, spre deosebire de Franţa, monarhia spaniolă nu a fost atât de opulentă şi sfidătoare la adresa poporului, cedând de timpuriu din Putere către parlament, existent încă din Evul Mediu. Datorită numărului mare de etnii care compun poporul spaniol, sistemul politic modern (parlamentarist) nu a reuşit să tempereze tensiunile sociale din peninsulă. Acestea au culminat cu unul dintre cele mai sângeroase războaie civile din Europa (1936-1939), finalizat cu dictatura lui Franco. Din păcate Spania e teatrul celor mai feroce forţe separatiste din Europa, par provincia Catalunya are deja un referendum de separare validat. Celelalte provincii nu-s departe de aşa ceva. Rămâne de văzut pe viitor dacă Spania va reuşi să rămână întreagă.

Aproximativ acelaşi lucru s-a întâmplat şi în China, cu diferenţa că în această ţară a existat autocraţie până la înlăturarea împăratului Xuantong în 1912, şi nu a existat un parlament. Dictatura comunistă impusă după câştigarea războiul civil de către Partidul Comunist Chinez nu a creat un parlament occidental funcţional, ci unul mai curând decorativ. Însă pentru faptul că Mao şi restul de comunişti chinezi proveneau din păturile inferioare, şi dictatura a dus la stabilitate politică şi modernizare economică, o astfel de schimbare are funcţie de revoluţie. Dacă monarhia spaniolă ar fi fost o autocraţie înainte, atunci dictatura lui Franco ar fi fost şi ea o revoluţie, fiind practic identică cu cea a lui Mao în China. Insă, înainte de războiul civil Spania a fost o monarhie constituţională şi chiar o republică cu parlament funcţional. Dacă ar fi rămas aşa, atunci ele ar fi întrunit condiţiile pentru a deveni Revoluţie Spaniolă. Dar sistemul politic parlamentarist nu a putut să echilibreze în mod natural tensiunile etnice din Spania, active încă şi astăzi. Eruperea războiului civil în 1927 a fost echivalentă cu întoarcerea până aproape de autocraţie. Instaurarea dictaturii şi în Spania şi în Portugalia e doar o semi-revoluţie, o jumătate de drum până la monarhia constituţională şi republica atinse iniţial, adică o evoluţie, nu o revoluţie.

Dimpotrivă, China a plecat de la autocraţie, apoi a devenit în 1912 o firavă republică cu parlament formal şi guvern ilegitim ce guverna doar o parte din ţară (progresie uşoară), apoi regresie uşoară către autocraţie prin izbucnirea războiului civil şi victoria comuniştilor sprijiniţi de URSS. Chiar dacă dictatura lui Franco a fost mult mai aproape de o democraţie liberală decât au fost dictaturile comuniste în URSS şi China, totuşi trecutul celor două este mult mai apropiat de autocraţie decât a fost cel al Spaniei şi Portugaliei. Războaiele civile ale acestora au fost totuşi mai blânde decât cel chinez. De aceea dictaturile din Rusia (URSS) şi China sînt un mare pas înainte pentru aceste ţări şi pot fi numite revoluţii, faţă de cele din Spania şi Portugalia, care au fost nişte crize faţă de etape politice anterioare mult mai avansate, dar cumva pierdute în evoluţia evenimentelor.

După moartea lui Franco în 1975 Spania a redevenit monarhie constituţională, însă problemele cu separatismul basc şi catalan sînt la fel de acute. În două secole în această ţară, la fel ca şi în Portugalia, a existat evoluţie (constantă) presărată cu numeroase decăderi sporadice către forme clasice, nu o revoluţie. Spionajul civil infiltrat în mişcările separatiste sau chiar amator-teroriste iberice a reuşit prin metode dictatoriale să ţină sub control erupţia unui alt război civil, pentru moment. E posibil ca o astfel de revoluţie să fi existat încă din Evul Mediu în formă paşnică, dar sistemul politic parlamentarist nu a putut înlătura şi scurtcircuitările sociale ulterioare.

Istoria modernă a Portugaliei este foarte asemănătoare cu cea a Spaniei, tot cu 4 revoluţii reuşite iniţial dar eşuate pe termen lung, respectiv cea din 1822, 1846, 1910 şi 1974, odată cu înlăturarea generalului António de Spinola de la conducerea statului, sfârşitul dictaturii militare, şi trecerea la democraţie liberală. Nici pentru Portugalia revoluţia (parlamentaristă) nu a funcţionat, altfel nu mai era nevoie de alte evenimente după aşanumita Revoluţie Liberală Portugheză. Ea a început printr-o criză violentă în 1820 şi s-a terminat prin elaborarea Constituţiei din 1822, care stabilea pentru Portugalia o formă de guvernământ de tipul monarhiei constituţionale. Observăm că perioada de 2 ani se încadrează foarte bine în timpul în care se întâmplă o revoluţie. Însă ceva nu a mers, după cum s-a întâmplat cu criza violentă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea din Franţa. De atunci lusitanii au experimentat şi republica, apoi iar monarhia, apoi dictatura militară şi apoi democraţia liberală asistată desigur de spionajul civil, la fel ca şi în Spania şi peste tot în democraţiile liberale.

O situaţie unică în istorie vizează Revoluţia Iraniană amintită mai sus care s-a întâmplat ori în 1925, odată cu înlăturarea lui Ahmad Shah Qajar de către Reza Shah Pahlavi, ori în 1979, când fiul său Mohammad Reza Pahlavi a fost răsturnat de la Putere de către Ayatolahul Ruhollah Khomeini, cu un larg sprijin popular. Există argumente pentru ambele variante însă nu pot fi ambele revoluţii, după argumentarea deja făcută în secţiunea anterioară. Cel în favoarea revoluţiei din 1925 înfăptuită de generalul de brigadă Reza Shah Pahlavi constă în faptul că acesta a creat un parlament funcţional în Iran, a permis pluripartitismul şi a organizat alegeri libere. Cel în favoarea revoluţiei lui Ruhollah Khomeini este faptul că Mohammad Reza Pahlavi şi-ar fi organizat de fapt armata şi însăşi lovitura de stat din 1921 cu ajutorul britanicilor din interesul UK, dar şi al Statelor Unite de a exploata resursele iraniene de petrol la preţuri foarte mici. Dacă aşa s-a întâmplat, atunci acest eveniment este o invazie precum s-a întâmplat şi la noi în 1989, iar cei doi Pahlavi, tată şi fiu, au fost nişte oameni infiltraţi de UK şi SUA în guvernarea iraniană. În acest caz adevărata revoluţie iraniană este cea din 1979. Informaţiile despre acest lucru nu sînt foarte elocvente în acest moment iar subiectul este controversat. Poate în viitor voi investiga acest subiect mai detaliat. Deocamdată înclin către varianta 1979, în special pentru faptul că în 1953 CIA a coordonat o lovitură de stat împotriva primului ministru Mohammad Mosaddegh, ales prin vot democratic, care avea în plan naţionalizarea resurselor de petrol iraniene. Operaţiunea CIA este notorie, cunoscută sub numele de „Ajax”. Prin urmare, este destul de probabil ca şi revoluţia lui Reza Shah Pahlavi să fi fost asistată astfel. În acest caz ea nu a fost o revoluţie, ci o stagnare politică sau chiar involuţie faţă de nivelul autocratic, pentru că interesul Occidentului era să aibă un partener slab de negociere în cumpărarea petrolului şi să obţină un preţ cât mai favorabil.

Foarte multe ţări au trecut printr-o astfel de invazie mascată dezinformaţional în formă de revoluţie, iar evenimentele din România în 1989 se suprapune exact peste acest model. Voi reveni cu detalii la această idee într-o secţiune ulterioară, deşi am prezentat câteva puncte generale în ultimele 30 de minute din documentar. Până atunci însă voi arăta în secţiunea următoare că între democraţia liberală de tip occidental nu se poate face trecerea printr-o revoluţie deoarece diferenţa politică dintre ele este prea mică, insuficientă pentru a cuprinde ideea de schimbare rapidă şi profundă specifică revoluţiilor politice.

* Nici dacă sclavia ar fi fost abolită cu totul, inclusiv forma ei modificată modernă acest eveniment nu ar putea fi numit revoluţie deoarece el este o simplă măsură politică, nu schimbarea sistemului politic de guvernare.

** Cu toate dragostea mea faţă de „Stan şi Bran”, „Tom şi Jerry”, „Jim Morrison”, „Michael Jackson” şi mulţi alţi americani, şi faţă de omul simplu american (şi de oricare altă naţiune), onest şi muncitor, aceste apucături originare ale naţiunii americane au fost apoi repetate de armata şi spionajul american în alte contexte pe barba altora. De exemplu, ruperea statului Panama din Columbia s-a făcut prin acelaşi gen de „război de independenţă” din dorinţa marilor industriaşi de a face un canal între oceanul Atlantic şi cel Pacific pe care să transporte mărfuri pe cale maritimă pe o rută mai scurtă. Hitler însuşi a fost păcălit să înceapă războiul prin ajutor inexplicabil, transformat apoi după atacul de la Pearl Harbor în declaraţie de război, după cum am arătat în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” .

*** Faptul că însăşi ţara se numeşte „Statele Unite ale Americii” lasă să se întrevadă ori lipsa de cunoştinţe de geografie, ori ignorarea altor state de pe continentele celor două Americi care nu sunt unite, ori speranţa la fondare că până la urmă le va uni pe toate. Deocamdată doar Texasul s-a desprins de Mexic şi s-a unit (Sic!). Statul Panama doar s-a rupt din Columbia, nu s-a şi lipit de SUA, exceptând canalul…

Gabriel Baldovin

Factorii psihologici care au dus la o viziune incoerentă asupra revoluţiei politice în istorie şi sociologie

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei 

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

3.2.3. Factorii psihologici care au dus la o viziune incoerentă asupra revoluţiei politice în istorie şi sociologie

În secţiunea precedentă am arătat câteva neajunsuri teoretice ale sociologilor şi istoricilor de până acum privind definirea revoluţiilor politice. Dar termenul de „revoluţie” a venit şi cu o puternică dezinformare propagandistică pornită fie din optimismul prea mare al protagoniştilor de a face o societate mai bună, fie din intenţia unor demagogi de a minţi şi a ajunge la Putere. Protagoniştii Revoluţiei Franceze de la sfârşitul secolului al XVIII-lea s-au numit ei înşişi revoluţionari pentru că erau convinşi că vor să înlocuiască sistemul politic autocratic cu un altul mai bun, bazat pe dezbatere publică. Dar perioada între 1789 (sau 1791, după alţii) şi 1795 (1799, după alţii) nu a fost în nici un caz o revoluţie în sensul termenului descris în secţiunea anterioară, ci o destructurare socială majoră. Grupul lui Robespierre şi Marat au dat acţiunii lor o cosmetizare pozitivă pentru a-i convinge pe francezi să se alăture scopului lor. Însă sistemul politic ce a urmat a fost mult sub nivelul de dinainte ca evoluţie socială, atingând nivelul de adevărată criză umanitară. Dealtfel francezii înşişi au descris acea perioadă ca „epoca terorii”.

Înainte să fie executat, unul din capii revoltei, Camille Desmoulins, îşi exprima regretul de a fi luat parte la acel eveniment încă de la început. Ne putem închipui că nici Robespierre nu era departe de aceste idei înainte de ghilotină, deşi nu le-a exprimat în scris. Putem paria că niciunul dintre ei nu acel tip de societate au avut în minte la începutul revoltelor populare. Violenţa pe care au tolerat-o a fost văzută ca un rău necesar şi provizoriu. Dar, dacă punem la acestea şi pe cea a războaielor lui Napoleon, atunci vedem că o astfel de revoluţie cu efecte negative s-a prelungit pe 20 de ani, cu unele întreruperi. Mulţi francezi consideră şi astăzi că Franţa ar fi cunoscut cea mai înfloritoare perioadă din istorie în etapa imediat următore, pe timpul lui Napoleon Bonaparte. Dacă viaţa umană nu contează, atunci da, acea perioadă a fost una de maximă glorie a francofoniei. Însă dacă judecăm conform respectului pentru viaţa umană, imperiul lui Napoleon a fost o catastrofă umanitară şi ai mare decât cea din „epoca terorii”. Numărul de soldaţi francezi şi aliaţi morţi în războaiele duse de acesta a fost estimat undeva la 1 800 000. Aşa ceva nu poate fi numită revoluţie, ca etapă nouă, evoluată a sistemelor politice, ci mai curând ca întoarcere la un soi de primitivism genocidal.

Joaca asta de-a revoluţia a făcut-o şi comunismul. „Revoluţia Culturală” lansată de Mao Zedong în 1965 este o propagandă goală bazată pe o inginerie socială făcută rudimentar pentru a-şi întări imaginea şi poziţia în Partidul Comunist Chinez. La noi în ţară, lovitura de stat de la 23 august 1944 şi trădarea vechiului aliat a devenit o zi de sărbătoare în calendarul comunist ca moment de aprindere a „scânteii revoluţiei”. Timp de 45 de ani, propaganda comunistă autohtonă a transformat a doua mare ruşine naţională a secolului al XX-lea într-o sărbătoare naţională. Faptul că imaginea naţiunii este un pic poleită şi şlefuită nu este în sine de condamnat. Orice naţiune o face. În era reclamei, cine nu o face rămâne inevitabil în urmă. Dar asta trebuie să se facă prin exagerarea calităţilor, nu prin cosmetizarea defectelor spre a părea calităţi. Defectele pot fi ignorate şi acoperite de calităţi nu prezentate ca şi cum ar fi puncte pozitive. Comuniştii au exagerat mult atunci când au făcut o calitate lăudabilă din trădarea pe faţă a aliatului în momente cruciale la 23 august 1944. Acest fapt confirmă o lipsă de instrument eficient de sondare a opiniei publice, în special a celei internaţionale. Spionajul civil face constant astfel de manevre prin spionii săi infiltraţi pe post de cai troieni în diferite grupuri sociale, însă îşi ascunde maxim acest gen de acţiuni, după cum am arătat în detaliu în primul meu documentar, numit „Diversioniştii” . Dacă aşa ceva mai este numit şi revoluţie, atunci asta pare mai curând o farsă teoretică decât o opinie bazată pe o analiză serioasă a fenomenelor sociale.

Uneori campaniile electorale ale demagogilor se supradimensionează ca revoluţii . Iată cum, în celebrul poster electoral al fostului preşedinte Barack Obama de mai jos, au fost absorbite culorile şi atitudinea celebrului demagog comunist Che Guevara. CIA l-a lansat pe Obama în primii ani ai războiului din Afganistan şi Irak, cu vocea dizidenţilor anti-război, care vedeau încă de atunci ingineria atacurilor de la World Trade Center din 2001, descrisă detaliat în cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin, după care s-a făcut acest documentar . Iniţial, pentru că s-a opus începerii acelor războaie din funcţia sa de senator, Obama a fost criticat ca antiamerican şi nepatriot de presa media, special pentru a-i face reclamă. Dar când războiul din Irak a ajuns nepopular, el a părut acea voce a dizidenţilor politici care au creat mişcarea „Adevăr pentru 11 Septembrie” (9/11 Truth). Această imagine i-a dat un imbold pentru a fi ales cu „speranţa” restaurării democraţiei şi spunerii adevărului despre acea tragedie. La 3 ani după ce a ajuns preşedinte era întrebat de un alegător când se întorc militarii din Irak. A răspuns „Se întorc ei”. Ulterior şi Donald Trump a păcălit câţiva dizidenţi 9/11 Truth să-l voteze prin promisiunea neonorată a înfiinţării unei comisii care să re-investigheze acea tragedie. Există indicii credibile că Che Guevara a fost ucis de CIA. Dar iată-i mai jos imaginea de revoluţionar folosită pentru a ajuta un produs CIA să ajungă preşedinte! Culmea ironiei!

Dacă SUA a ajuns foarte aproape de o dictatură clasică în ultimii ani ai celui de-al doilea mandat al lui G. Bush junior, nu sună coerent să spunem că mandatul lui Obama ar fi fost o revoluţie, deşi propaganda demagogistă vedem că exact asta a susţinut. Democraţiile şi dictaturile clasice pot avea deseori alunecări spre panta absolutismului. Majoritatea cazurilor sînt un fel de avalanşe provocate de spionajul civil fie în sensul reentuziasmării demagogiste a populaţiei fie în cel al dezamăgirii intenţiei ei de a se revolta. Însă voi arăta într-o secţiune ulterioară că între democraţiile liberale şi dictaturile clasice ale secolului 20 nu se poate face o revoluţie. E nevoie de autocraţie, care e mai dictatorială decât dictatura clasică, pentru a face posibilă o revoluţie către una dintre acestea. Revoluţia vizează schimbări mult mai profunde în corpul sistemului politic decât cele propuse de democraţiile liberale faţă de dictatura clasică.

Am arătat în secţiunea anterioară faptul că începând din 1789 şi până în 1870 istoria consemnează eronat 4 revoluţii în Franţa alături de celebra Revoluţie Franceză. Spuneam acolo că e imposibil să existe 4 revoluţii în mai puţin de 100 de ani deoarece întreaga istorie cunoaşte 4 sisteme politice care ar permite revoluţia, şi că aceasta a rămas definitorie cu trecerea de la penultimul la ultimul. Pornind de la extinderea abuzivă la statutul de revoluţie a unei lovituri de stat, dată de o armată improvizată împotriva şefului statului (precum cea a grupului Robespierre, Marat, Danton împotriva regelui Ludovic al XVI-lea), s-a ajuns la noţiunea absurdă de „revoluţie în interiorul revoluţiei” sau la absurdităţile „revoluţiei continue”. În acest caz se produce un abuz al echivalării noţiunii de „revoluţie” cu cea de „evoluţie”.

Din acest motiv multe evenimente care au aspect de lovitură de palat/ lovitură de stat, cu durată de câteva zile au fost trecute „din pix” la categoria revoluţiei, din nevoia de senzaţionalism al presei dar şi din interesul CIA de a instiga conflicte pe glob şi a da astfel de lucru industriei militare americane. Apoi, pentru a-şi ascunde rolul în generarea acelor crize umanitare, ideologia „revoluţiei de o săptămână” aruncă vina înspre poporul revoltat sau regimul autoritar pentru înfăptuirea crizei umanitare. Aşa ceva este exact ce s-a întâmplat în 1989 în roomânia. Am văzut cum îndeplinirea totală a idealurilor Revoluţiei Engleze s-a realizat în peste 300 de ani. Desigur, nu putem considera că Revoluţia Engleză ar fi durat atât, după cum, la fel, nu putem considera nici că Revoluţia Franceză ar fi durat 80 de ani. Dar nu putem considera nici viceversa, anume că revoluţia ar ţine 2 zile sau o săptămână, după cum s-a întâmplat la noi cu catalogarea tragediei din decembrie 1989. În primul caz timpul e prea lung, în cel de-al doilea prea scurt. Majoritatea teoreticienilor revoluţiilor au acceptat faptul că acestea sînt scurte. Din păcate, niciunul dintre cei pe care i-am citit până acum nu aduce o unitate de măsură faţă de care să estimeze ce înseamnă „scurt”. Undeva în interiorul acestei mari perioade de timp trebuie că există o perioadă de câţiva ani în care vechea formulă de guvernământ este înlocuită cu o alta pentru totdeauna, sau măcar pentru perioada de până în zilele noastre.

Nimic din ce s-a întâmplat în Franţa între 1791 (sau 1789) şi 1799, când Napoleon Bonaparte a preluat Puterea, nu arată a revoluţie în sensul restructurării instituţiilor politice. Ceea ce se cheamă „Revoluţia Franceză” în istorie, a fost de fapt o criză violentă a celei din 1870. Condiţiile pentru realizarea unei revoluţii în adevăratul sens al cuvântului au existat încă de atunci. Însă ceva a lipsit, şi cetăţenii nu au mers pe direcţia indicată de revoluţionari. În loc de republică parlamentară, Franţa a redevenit monarhie absolutistă. Aşadar Revoluţia Franceză de la finalul secolului al XVIII-lea este şi ea tot o revoluţie eşuată, o proto-revoluţie, după cum au apreciat bine unii că ar fi fost tragedia din 1989 din România. Însă, spre deosebire de ce s-a întâmplat la noi, acolo evenimentele nu au fost controlate, ci s-au dezvoltat natural.

Se poate vorbi însă de o Revoluţie Franceză în adevăratul sens al termenului abia în 1870, odată cu cea de-a 3-a Republică Franceză. Exact asta aveau în plan să se întâmple Robespierre, Marat şi Danton cu 80 de ani înainte. Evenimentul la care au participat aceştia este o criză violentă a adevăratei Revoluţii Franceze. Se putea realiza şi atunci acest lucru, dar poporul nu era pregătit pentru asemenea schimbări. Poporul a fost cel care a accentuat criza prerevoluţionară prin manifestaţiile de stradă, contribuind la escaladarea ei în formă violentă. Însă tot poporul a fost cel care a sprijinit revenirea la autocraţie în 1799, odată cu lovitura de stat dată de Napoleon Bonaparte. Cumva, instituţiile politice propuse de criză nu i-a convins pe francezi că direcţia în care mergea ţara era una bună, şi atunci s-au întors la autocraţie, apoi iar la republică şi apoi din nou la monarhie. Lipsit de experienţa şi apetitul schimbării, poporul francez a părut un cumpărător de haine şi le-a încercat pe toate spre a vedea cu care-i stă mai bine.

De aceea, după ruşinoasa înfrângere a lui Napoleon al III-lea în războiul franco-prusac din 1870, majoritatea francezilor au acceptat până astăzi că sistemul republican-parlamentarist propus este preferabil monarhiei. Acesta reflecta la nivel politic revoluţia industrială aflată în plină desfăşurare la nivel tehnologic în toată Europa Occidentală. În 1870 sistemul politic francez avea pârghiile transformării concrete a sistemului politic într-unul evoluat faţă cel autocratic, iar poporul a fost convins în majoritate de acest lucru. Iată că în acest caz războiul interstatal este parte integrantă a revoluţiei politice, dar nu echivalent cu aceasta (raport logic de intersecţie între cele două noţiuni), după cum au spus mai mulţi teoreticieni, şi am menţionat în secţiunea anterioară. Însă fără acest război Revoluţia Franceză nu s-ar fi completat (după cum consideră implicit sociologia şi istoria de până acum) sau chiar nu s-ar fi realizat (conform teoriei mele). Sînt convins că până la urmă monarhia tot se termina în Franţa şi fără războiul franco-prusac. Însă el a fost decisiv pentru acel eveniment istoric ce a dus nu doar la schimbarea formei de guvernământ ci şi a sistemului politic, rămas în vigoare în Franţa de atunci.

Războiul interstatal a fost un factor declanşator şi pentru Revoluţia Bolşevică dar şi pentru cea Chineză. Primul Război Mondial a avut un rol important în evenimentele din 1917 din Rusia, chiar dacă nu decisiv, precum în cazul Franţei. Însă, în varianta lui de război civil, el fost decisiv pentru criza violentă a Revoluţiei Engleze. Cele două războaie civile engleze, în special al doilea, a fost factorul decisiv pentru decapitarea regelui Charles I. Vedem că în Anglia, împreună cu Scoţia şi Irlanda, a existat aceeaşi situaţie ca în Franţa, cu diferenţa că evenimentele s-au întâmplat cu un secol mai devreme decât în hexagon. În secţiunea anterioară am amintit despre cele două viziuni asupra Revoluţiei Engleze; unii o dau ca începând în 1640 până în 1649, când regele Charles I a fost executat, şi Anglia, Irlanda şi Scoţia au funcţionat ca republică până în 1660; alţii o văd ca începând cu 1688, când James al II-ea a fost detronat de William al III-lea şi Mara a II-a.

La fel ca şi în cazul crizei violente de la finalul secolului al XVIII-lea din Franţa, şi cea cuprinsă între 1640 şi 1649 în Marea Britanie are aspect tot de revoluţie eşuată. După 11 ani de la execuţia regelui, şi la 7 ani după încheierea războiului civil, monarhia a fost restaurată. Mai mult decât atât, cele două războaie civile care au dus la execuţia regelui nu au avut revendicări revoluţionare, ci religioase. Fiecare dintre părţile implicate voia avantaje pentru propria religie şi dezavantaje pentru cealaltă, deşi atât protestantismul cât şi catolicismul sunt variante de Creştinism. Karl Marx credea că aceste războaie ar fi fost o „revoluţie burgheză”, însă societatea era departe încă de era industrială. Revoluţia industrială începuse, însă nu o înlocuise pe cea clasică. Poporul britanic este acel popor care, în mod miraculos a reuşit să facă o revoluţie înainte ca epoca industrială să ia faţa celei clasice. Dar în 1640 criza a fost una principial religioasă şi nu revoluţionar-politică. Fără intenţiile clare ale unor revoluţionari de a schimba sistemul politic, în sensul descentralizării şi eliminării autocraţiei, aşa ceva nu poate fi numit nici măcar o revoluţie eşuată, după cum nici tragedia din decembrie 1989 de la noi nu poate fi numită astfel. Schimbarea monarhiei cu republica a fost o simplă conversiune tripartită de care vorbea Aristotel, şi pentru care am demonstrat în secţiunea anterioară că nu se înscrie în definiţia revoluţiei ca schimbare în profunzime a sistemului politic.

Dimpotrivă, regimul instaurat după invazia lui William al III-lea a permis libertăţi religioase şi renunţarea considerabilă la autocraţie în favoarea deciziilor luate de parlament. Aşadar şi eu cred că aceasta este adevărata Revoluţie Engleză, scurtă şi cu reforme accelerate, conform cu cealaltă viziune faţă de cea a lui Marx. Războaiele civile începute în 1640 au fost într-adevăr parte din criza violentă a acestei revoluţii. Obiectul acestor dispute a devenit epicentrul Revoluţiei Engleze, cu implicaţii ulterioare şi în alte domenii. Apoi, după cum am precizat în secţiunea anterioară, monarhia britanică a renunţat treptat la funcţia politică până la începutul secolului al XX-lea, intrând astfel într-o perioadă de evoluţie normală.

Revoluţie eşuată a fost şi cea din 1911 din China, cunoscută şi sub numele de Revoluţia Xinhai. Ea seamănă foarte mult cu criza violentă franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu diferenţa că împăratul Xuantong nu a fost şi ucis precum regele Ludovic al XVI-lea, ci doar înlăturat. La fel ca şi în Franţa şi Anglia, criza prerevoluţionară a continuat pe mai multe decade, până în 1949, când armata Partidului Comunist Chinez a învins pe cea a Partidului Naţionalist Chinez, în cea de-a doua fază a Războiului Civil Chinez. Deşi în anumite zone din China (sau cele revendicate) criza violentă a continuat, înfrângerea naţionaliştilor a dus totuşi la o oarecare stabilitate între vechii combatanţi, aşa cum s-a întâmplat între Casa Regală şi Parlament în Marea Britanie.

În ceea ce priveşte România, ambele crize din secolul al XIX-lea recunoscute ca revoluţii, respectiv cea de la 1821 şi cea de la 1848 au fost nişte simple războaie de independenţă eşuate. O Revoluţie Română s-ar fi putut înfăptui odată cu războiul de independenţă din 1877, în urma căruia autocraţia domnitorilor, prin care transpărea cea a Imperiului Otoman, a fost spartă. Parlamentul bicameral (Corpul Ponderator şi Adunarea Electivă) a preluat o parte din Puterea domnitorului, investită de turci. Însă voi arăta în detaliu în următoarea secţiune faptul că războiul de independenţă este totuşi diferit de revoluţie, deşi în cea mai mare parte ele sînt identice.

Durerea cea mai mare pentru noi e faptul că în decembrie 1989 în România nu a avut loc nici măcar o revoluţie eşuată. Revoluţiile nu se fac cu regie patetică a spionajului civil prin care nişte marionete interpretează roluri de revoluţionari. Revoluţiile se fac cu lideri marcanţi de stradă, care creează crize sociale autentice, precum Războiul Episcopilor din criza violentă din 1640 a Revoluţiei Engleze, Ayatolahul Khomeini pentru revoluţia Iraniană, Marat, Danton şi Robespierre pentru criza violentă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a Revoluţiei Franceze, Lenin, Stalin şi Troţki din Revoluţia Bolşevică sau Mao pentru Revoluţia Chineză. Aceşti oameni nu erau nişte simpli golani scandalagii sau tineri nonconformişti şi naivi de la baza sistemului social, aşa cum au fost în decembrie 1989 în România. Aceşti oameni sînt atraşi în revoluţii însă nu pot face revoluţii ei singuri, adică nu pot deveni liderii noului sistem social. Fără astfel de elite politice care propun un sistem politic mai bun nu este posibilă o revoluţie.

Liderii revoluţiilor politice au fost oameni cultivaţi, cu preocupări ştiinţifice şi uneori cu cărţi scrise. Marat a fost aproape de a fi cooptat în Academia Franceză. Stalin a rămas în istoria politică un personaj odios, însă el a adus contribuţii importante în lingvistă, fiind fondatorul noţiunii de „fond principal lexical”. Ayatolahul Khomeini este un teolog şi politolog respectat în lumea islamică. Mao a fost un foarte bun strateg militar. Nu se poate face o revoluţie fără astfel de lideri politici care să ştie suficiente noţiuni de drept încât să creeze o legislaţie mai permisivă şi care să cuprindă funcţionarea unui parlament în raport cu un monarh sau preşedinte ales periodic. Un astfel de lider revoluţionar, care a propus o legislaţie mai bună, a fost Robespierre, de profesie avocat. La fel a fost şi Danton. Aceşti oameni au carismă şi suficiente cunoştinţe de drept, istorie şi sociologie încât să coaguleze mulţimile nemulţumite în jurul lor ca noi lideri politici.

Manifestanţii de stradă ai tragediei din decembrie 1989 din România nu au avut astfel lideri politici precum s-a întâmplat în aceste revoluţii autentice. Niciunul dintre capii mişcărilor de stradă nu a venit cu un plan de noi instituţii în 1989. Niciunul dintre capii mişcărilor de stradă nu a format un guvern autonom, revoluţionar. Grupul FDR de la Timişoara, care a negociat cu Dăscălescu în 20 decembrie, era decis să-l pună tot pe acesta prim-ministru. Protestele enoriaşilor din faţa casei lui Lazlo Tokes dintre 14-16 decembrie 1989 aveau revendicări administrativ-minore, legate de ordinul său de relocare. Mircea Dinescu a fost un bun orator, însă nu a vrut niciodată o funcţie politică în niciun regim şi nu a propus un sistem politic mai bun. El a preferat să rămână o voce critică pentru toate regimurile, însă nu a avut suficiente cunoştinţe de drept, politologie şi sociologie să propună un model politic nou sau să îşi asume unul deja existent pe care să-l reprezinte. Singurul lider al străzii care a fost cooptat la nivelul 3 de putere, ca senator, a fost Dan Iosif, deşi sînt semne că şi el ar fi putut fi un agent CIA, după cum voi arăta în capitolul 4. Însă nici el nu a avut vocaţia de lider politic. Atunci când cineva din mulţime l-a îndemnat să ia puterea, Dan Iosif a dat-o în bâlbâială, fie de frică, fie la ordin… În ciuda unei dicţii impecabile, Dan Iosif nu a avut prestanţa liderilor revoluţiilor consacrate. Dacă ar fi fost într-adevăr un astfel de lider, atunci putea să coaguleze masele în jurul său, în ciuda unui posibil interes al CIA pentru Ion Iliescu. Dar CIA i-a scos pe mai mulţi pe podium atunci pentru a le sonda simpatia populară din partea românilor. Cumva el a stat deoparte. Chiar dacă nu era parte din grupul de destabilizatori coordonat de CIA, se putea impune ulterior, ca lider al mişcării Piaţa Universităţii ce contesta puterea lui Ion Iliescu. Avea toate atuurile să ajungă preşedinte în 1996 ca lider al opoziţiei, însă ori n-a avut vocaţie ori n-a avut ordin pentru aşa ceva.

Protestele firave de până în 22 decembrie au fost constituite din agenţi CIA-KGB de teren la care s-au adăugat dizidenţi naivi şi marginalizaţi social care aveau în plan o răscoală, nu o revoluţie. Principalii piloni ai acestei tragedii precum Brucan, Militaru, Gelu Voican Voiculescu, Cico Dumitrescu, Virgil Măgureanu etc. nu au avut priză la public nici la TV şi nici în stradă. Grupul FSN compus din Iliescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu şi alţii erau marionetele pionilor CIA-KGB cu care s-a realizat tragedia din decembrie 1989, respectiv Brucan, Militaru, Voican Voiculescu sau Virgil Măgureanu. Cine nu asculta de sugestiile acestora era discret scos de pe listă, aşa cum s-a întâmplat cu generalul Guşă. Mazilu a avut aceeaşi soartă la scurt timp şi denigrat la radio şi TV, aşa că imediat a fost scos pe linie moartă. Orice fel de plan de reforme sociale, venit dinspre oameni capabili spre a fi comunicat cetăţenilor a fost întâmpinat cu gloanţe, după cum am arătat în detaliu în capitolul anterior .

Între protestatarii antiregim au existat şi dizidenţi anti-comunişti, însă nimeni nu a venit în acele zile cu un plan de restructurare a sistemului politic. Există „Proclamaţia de la Timişoara” cu celebrele sale puncte 5 şi 8, primul cerând pluripartitismul iar celălalt interzicerea funcţiilor publice „foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate”. Treptat, în aceste decade ni s-a inoculat ideea cum că acest document ar fi fost ceva similar cu Proclamaţia de la Padeş din 1821 sau Proclamaţia de la Islaz din 1848 pentru tentativele de războaie de independenţă încercate firav de eroi români precum Tudor Vladimirescu sau Nicolae Bălcescu şi grupul paşoptiştilor. Dacă am fi fost un imperiu. Şi o parte din armată ar fi pactizat împotriva conducerii sale, atunci aceşti oameni ar fi fost într-adevăr revoluţionari. Însă „Proclamaţia de la Timişoara” nu a fost elaborată în decembrie 1989, aşa cum falsificatorii istoriei au încercat şi au şi reuşit subtil să inducă opiniei publice. Vedem publicat acest document abia în 15 martie 1990 în ziarul „Adevărul” de Arad.

Am găsit un număr al Revistei 22 în care acest document a fost publicat, însă nu se vede data. Însă în caseta de text cu titlul „Dialog” din a doua pagină, de sub punctul 10 citim o referire la trecut faţă de data de 10 martie 1990, semn că acest număr nu poate fi data anterior acestei date.

Dar am găsit şi ceea ce este dat în mass-media drept însuşi acest document original, scris de mână, şi datat 11 martie 1990.

Nu pot spune sigur că ar fi autentic însă pot spune că grupul „nonconformiştilor” de la Timişoara, care negociaseră cu Dăscălescu atât de bine încât îl puseseră prim-ministru în noul guvern (…), nu aveau nici cele mai mici intenţii faţă de politicile punctelor 5 şi 8, elaborate ulterior. Acest document a fost creat cu intenţia de a cârpi cât de cât ideea de revoluţie, în spiritul evenimentelor din 1821 şi 1848, acompaniate de cele două proclamaţii, sus menţionate. Spionajul civil i-a făcut astfel revoluţionari pe muncitorii aduşi cu autobuzele la mitingul din 21 decembrie şi pe câţiva curajoşi, dar care nici nu visau ce înseamnă democraţia, după cum Institutul „Ştefan Gheorghiu” îi făcuse pe mulţi absolvenţi de studii superioare în anii 1950.

Oricum, punctele 5 şi 8 nu sînt suficiente pentru a face o democraţie şi cu atât mai puţin pentru a face o revoluţie. Primul lucru pe care trebuiau să-l facă acei oameni, dacă ar fi fost revoluţionari autentici, era să abroge constituţia RSR şi să implementeze alta. De asemenea, anumite articole ale Codului Penal trebuiau imediat abrogate. Însă nici dizidenţii anticomunişti şi nici infiltraţii CIA-KGB nu aveau această cultură politică de revoluţionari. Primii erau nişte răsculaţi iar ceilalţi nişte agenţi de teren care executau anumite ordine venite de la CIA fără să înţeleagă exact implicaţiile faptelor lor. Voi arăta într-o secţiune ulterioară faptul că nu este posibilă o revoluţie între dictatură şi „democraţie”. Dar chiar şi aşa, cele două puncte nu se aplică în deplinătatea lor în sistemul actual. Punctul 5 e amendat de faptul că partidele mici, iniţiate de oameni simpli sînt condiţionate de pragul de 5% şi nu au expunere mediatică, ceea ce înseamnă mai mult de 50% cenzură. Apoi punctul 8 nu s-a realizat nici atunci şi nici măcar astăzi, deşi ar fi folositor dacă ar fi extrapolat pentru toţi care au avut funcţii publice şi au dus ţara la ruină.

Poporul a ieşit în stradă fie la ordin, aşa cum s-a întâmplat cu mitingul muncitorilor din 20 decembrie la Timişoara, fie exclusiv datorită minciunilor transmise pe toate canalele media, cum că regimul Ceauşescu ar fi provocat un genocid împotriva populaţiei. Dar cetăţenii României nu erau în pragul revoltei în 1989, ci doar o minoritate de foşti industriaşi şi moşieri de dinainte de 1947 şi tineri nonconformişti, tipic pentru vârsta lor. Acest grup social nu este reprezentativ nici pentru popor nici pentru liderii lui. Însă a devenit reprezentativ la ordin, prin atragerea boemilor precum grupul din jurul actorului Călin Nemeş la Cluj , sau a alcoolicilor, aşa cum s-a văzut în special la Sibiu . Ne putem imagina că ei au fost momiţi cu câteva sticle înainte şi manipulaţi să iasă în stradă şi să protesteze împotriva regimului. Ne aducem aminte de cazul Rusu Ioan de la Cluj, aflat sub puternică influenţă a băuturilor alcoolice, care nu a stat la somaţia unui militar către care se îndrepta ameninţător . E foarte probabil că un spion local l-a îmbătat şi i-a îndrugat verzi şi uscate cu minciuni despre genocidul practicat de armată la Timişoara. Într-o intenţie de a-i răzbuna pe cei de fapt ucişi în mare parte de lunetişti în propriile case sau pe străzi lăturalnice la Timişoara, Rusu Ioan a încercat să-i aplice o corecţie militarului în termen Bolboş Marian Augustin. După cum am spus în capitolul 2, acesta l-a împuşcat mortal după ce a refuzat să se oprească la somaţie.

Ceva de genul acesta s-a întâmplat şi în cazul masacrului din Calea Lipovei din Timişoara după ce anumiţi manifestanţi ameţiţi de aburii alcoolului au intrat peste militari în sediul UM 01024 . Fiind iniţial speriaţi de alarma invaziei trupelor străine (indicativul „Radu cel Frumos”), şi de deghizarea acestora în civili, e de înţeles că miliarii au tras în manifestanţi. Inclusiv anturajul actorului Călin Nemeş şi regia din Piaţa Libertăţii de la Cluj e foarte probabil să fi fost făcută cu ajutorul „cinstei” oferită de astfel de spioni instigatori, infiltraţi în grup, aşa cum am spus în secţiunea amintită mai sus. Scena cu maşina de pâine din care se aruncau pâini către manifestanţi şa mitingul din 20 decembrie din Timişoara este şi ea relevantă în acest context. Copiii şi romii prinşi la furat în urma spargerilor vitrinelor (de către spărgători profesionişti) au avut ordin să strige împotriva regimului pentru a scăpa de pârnaie. Scenele cu focurile de armă pe străzile lăturalnice spre a mâna „turma” în centru şi a spori dimensiunea protestului antiregim, transmis în direct de TVR, se înscrie în acelaşi tipar. Totul trebuia documentat foto-video, aşa cum a făcut Răzvan Rotta cu regia de la Cluj pentru revista de mare anvergură internaţională „Paris Match”, după cum am arătat în secţiunea amintită mai sus din capitolul 2. Între aceşti naivi manipulaţi, o mulţime de agenţi infiltraţi au constituit majoritatea protestatarilor înainte de marele mitinguri din seara de 22 decembrie. Aşa ceva nu este o revoluţie (populară) ci o mascaradă, cu final tragic, din păcate.

După cum deja am argumentat într-o secţiune anterioară , timpul scurt în care tragedia a avut loc, respectiv 2 zile la Timişoara (16-17 decembrie) şi alte 2 zile la Bucureşti ( 21-22 decembrie) nu este specifică niciunei revoluţii autentice, aşa cum le-am descris acolo . Printr-o complexă campanie de manipulare, menită să convingă armata să nu tragă în manifestanţi şi să-i gonească , ea şi-a declarat adeziunea la noua Putere. Această inginerie a păstrat chiar şi bruma de manifestanţi în stradă înainte de plecarea lui Ceauşescu, cu sentimentul că sînt protejaţi de armată. Însă ea a anulat perspectiva unui război civil inerent revoluţiilor violente, luptat între fidelii autocratului şi revoluţionari. Aşa ceva iarăşi exclude posibilitatea ca în decembrie 1989 în România să fi fost o revoluţie, de formă violentă. Violenţa adevărată s-a declanşat artificial, după 22 decembrie, cu scop dezinformaţional, nu din luptele dintre facţiunile fidele autocratului şi cele contestatare ale sale. Cei mai mulţi dintre cei decedaţi au fost ucişi în urma unor inginerii sociale şi nu unor lupte naturale între forţele fidele regimului şi cele contestatare.

În următoarea secţiune voi arăta că multe dintre ceea ce oficial s-au numit revoluţii sînt fie revoluţii eşuate, precum cele arătate în cazul celei Engleze şi Franceze, fie răscoale fie războaie de independenţă . Voi propune acolo stabilirea diferenţei dintre ele.

Gabriel Baldovin