(continuare) Poliţia politică experimentată de mine în dictatura capitalistă

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei 

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

4.3.5. (continuare) Poliţia politică experimentată de mine în dictatura capitalistă

În timp ce Radu Moraru era adus treptat la faliment, cam din aceeaşi perioadă a dezvăluirilor din emisiunea „Naşu” de la postul B1 TV s-a infuzat în România un puternic flux monetar care a dus la celebrul boom economic, şi explozia pieţei imobiliare. Acest lucru nu a venit natural, ci a fost un proiect folosit de spionajul civil în SUA anilor 1960, pentru a stârpi mişcarea flower power. După cum am tot spus pe parcursul acestei cărţi, această ideologie cuprindea şi mărturiile folclorice ale celor 2000 de supravieţuitori marginalizaţi ai atacului de la Pearl Harbor. Şi în 1960 şi în perioada de după 2004, spionajul civil a venit cu un astfel de distractor financiar pentru a depărta opinia publică de aceste adevăruri incomode. Mulţi dintre hippioţii mişcării flower power şi-au construit propriile companii şi au uitat de ce se întâmplase în urmă cu 25-30 de ani la Pearl Harbor, în speranţa că societatea se va schimba radical. Aşa s-a creat aşanumta „clasă mijlocie” americană.

Dar scenariul avea să se repete în 2001. Apariţia clasei mijlocii americane a fost doar o simplă strategie de manipulare bazată pe tehnica de dezinformare de tipul falsei revoluţii. În paralel cu această mită gigantică dată hippioţilor, spionajul civil le-a făcut celor implicaţi în Cel De-al Doilea Război Mondial imagine de „generaţie de aur”. O astfel de dezinformare publică era menită să contracareze acea poveste dură despre atacul de la Pearl Harbor. Eroii „generaţiei de aur” în niciun caz nu ar fi putut comite acea inginerie socială. Credibilitatea celor care şi-au păstrat activismul civic faţă de spunerea adevărului faţă de evenimentul din 7 decembrie 1941 a fost astfel contracarată de această campanie de supra-spălare a imaginii acelei generaţii. Efectul aceste campanii de dezinformare se simte până astăzi. Deşi în jur de 30 % dintre americani ştiu că la Pearl Harbor pilonii administrativi ai SUA au ştiut de iminenţa atacului, totuşi ei cred în acelaşi timp şi în puritatea „generaţiei de aur”, după o astfel de campanie uriaşă de purificare desfăşurată pe decade întregi. De aceea, după 1990, când opinia publică îşi pierduse interesul faţă de Pearl Harbor, „clasa mijlocie” a fost treptat redusă în SUA prin înăsprirea mediului de afaceri, astfel că acum nu mai este mare lucru rămas din ea. „Clasa mijlocie” americană a fost creată doar pentru a abate atenţia de la această cea mai mare crimă din istorie generată prin această uriaşă inginerie socială de la Pearl Harbor.

La fel s-a întâmplat şi cu România, exact cu acelaşi interes de a acoperi dezvăluirile lui Radu Moraru şi Grigore Cartianu printr-o o falsă promisiune de salt în civilizaţie (tehnica de dezinformare prin falsa revoluţie) , aşa cum a fost însăşi tragedia din 1989 de la noi, cosmetizată ca revoluţie. După boom-ul economic autohton început în 2004 a urmat criza din 2009, cu celebra reducere cu 25 % a salariilor în sectorul de stat, urmată de o criză mai mare în sistemul privat. Exact în acea perioadă am experimentat şi eu capitalismul direct de la firul ierbii, ca angajat în sectorul privat, nu din biblioteci, aşa cum fac cei mai mulţi teoreticieni.

Pe tot parcursul acestei cărţi am tot făcut referire la articolul meu „Papagalul Chiri si relatia mea cu capitalismul” scris în 2019 . Am să repostez unele fraze din el în această secţiune, pentru că nu le mai pot rescrie acum, după ce văd cu totul altfel acea experienţă. În 5 ani de zile am aflat mult mai multe despre cum funcţionează dictatura capitalistă faţă de ce ştiam în 2019, când am scris acel articol, şi încă mă documentam pentru „Sadismul în politica internaţională”. Dar, uitându-mă înapoi, văd că eu şi mai mulţi colegi dizidenţi am avut o criză de 3 ori mai aspră decât au avut-o oamenii obişnuiţi atunci. Asta se explică faptului că şi noi am fost victimele poliţei politice precum Radu Moraru, aşa cum arătat mai sus.

Scriu această secţiune din frustrare personală, din nevoia pur individuală de a mă elibera prin scris de această povară. Dar o scriu şi pentru viitorii dizidenţi, pentru a se feri în viitor de riscurile activităţii de disident într-un sistem social care permite mincinos libertatea de exprimare şi care de fapt este o dictatură ceva mai bine cosmetizată decât cea clasică. Pentru mine, Gabriel Baldovin, la fel ca şi pentru cei mai mulţi dintre români, dictatura clasică comunistă a fost mai bună decât cea capitalistă pentru că a spus clar ce nu ai voie să faci. Dictatura capitalistă oferă în mod ipocrit şi mincinos dreptul la libertate de exprimare şi apoi te distruge socialmente după ce foloseşti acest drept.

Povestea acestei cărţi şi a documentarelor pe care le-am făcut, şi a vieţii mele în ultimii 20 de ani, începe totuşi înainte de emisiunile lui Radu Moraru, când părinţii mei primeau ameninţări de la centrul militar zonal că vor fi amendaţi dacă nu mă voi prezenta la ei spre a face serviciul militar, iar eu voi suporta „rigorile legii”. Şi iată-mă reţinut într-o unitate militară o lună la Caracal şi alte câteva luni la Craiova. E de la sine înţeles pentru cei ce mi-au citit articolele că încă din primele zile i-am acuzat pe toţi că sînt originea răului din societate şi că au ucis protestatarii în decembrie 1989. Atunci nu ştiam despre ce s-a întâmplat cu adevărat, aşa cum am arătat în capitolul 2. Era în unitate un agent de informaţii, cred că maior sau ceva, care a încercat să mă convingă că nu armata a tras, dar fără argumente solide. Atunci nici măcar nu ştiam că Securitatea avea arme. Credeam că securiştii sînt doar nişte miliţieni care se ocupă cu reeducarea dizidenţilor. Maiorul nu mi-a spus despre operaţiunile complexe ale DSS, probabil că nu ştia sau nu avea voie să-mi spună. Dar nici nu mi-a venit cu o explicaţie raţională pentru împuşcaţii din 1989. Abia peste câţiva ani Alex Mihai Stoenescu va manufactura teoria agenţilor sovietici.

Am fost primul care a protestat din lotul de recruţi dar, pe parcurs, au început să se audă şi alte voci faţă de condiţiile de izolare din unitatea militară, cu care nişte tineri de 23-24 de ani nu erau obişnuiţi. Dar vocea mea era cea mai radicală. La jurământ am strigat „Jur să urăsc armata toată viaţa mea …”, şi altele de acest gen. După cum se vede, m-am ţinut de jurământ până acum şi nu cred c-am să-l încalc vreodată. După o vreme de stat în izolare ni s-au dat nişte libertăţi în plus, precum program de 9-17, asemenea ofiţerilor. Veneam cu ei cu autobuzul. Dar, aşa ceva era o strategie dibace de a mă separa de colegii din pluton. În ceea ce mă priveşte, această „recompensă” a venit şi cu un ordin de a săpa o grădină sau cam aşa ceva. Am refuzat, invocând munca forţată. M-au băgat la arest. Am declarat greva foamei. M-au dus la psihiatrie, la Spitalul Militar Craiova, şi mi-au dat pastile.

Am dormit undeva peste o săptămână, non stop. Îmi aduc aminte despre mersul la toaletă să urinez, care părea un coşmar. 50 de metri mi se păreau un kilometru de urcat pe munte abrupt, cu 30 de kg în spate şi ameţit, asemenea unei stări de ebrietate. M-au vizitat colegii de „companie”, m-au găsit dormind, şi au început să ceară explicaţii pe la ofiţeri. Aşa că până la urmă, după ce m-am trezit, n-am mai primit nici un fel de medicament şi am fost eliberat şi din spital şi din armată, cu vreo 2 sau 3 luni înainte de împlinirea termenului. După cum am spus anterior, aşa ceva este psihiatrie politică de tipul dictaturii clasice. Pentru că – nu-i aşa? – deşi făcusem revoluţie, eram totuşi o dictatură clasică (sic!).

După ce am fost eliberat din închisoarea militară, viaţa a decurs normal apoi pentru mine. Am ajuns profesor în învăţământul de stat, un serviciu frumos dar cu bani foarte puţini. Salariul era de 30-50 de euro (în lei, desigur), dar nu veneam din cine ştie ce familie de chiaburi, aşa că eram obişnuit. Locuiam la părinţi, aşa că nu plăteam chirie. Dar, pe măsură ce lunile şi apoi anii treceau, simţeam că mă plafonez într-un serviciu la stat. Am primit 3 ani la rând o diplomă semnată de primar pentru „merite deosebite în activitatea didactică”, după ce anumiţi elevi pe care îi pregăteam luaseră premii la olimpiada naţională. Mă speria gândul că aş fi îmbătrânit acolo cu un teanc de diplome, parcă trase la indigo. Oricum, într-o vară mi s-au terminat banii. Mi-a fost ruşine să le cer părinţilor la 25 de ani, aşa că m-am angajat part-time la o firmă ca grafic designer. Iubita mea (viitoarea soţie) era încă studentă la Bucureşti, şi o vizitam oricum la cămin, aproape săptămânal. Cu acea ocazie puteam să stăm mai mult împreună. Treptat am început să câştig mai bine, aşa că până la urmă mi-am dat demisia din învăţământ când salariul meu ajunsese de 5 ori mai mare. Am regretat mult această decizie, dar atunci lucrurile erau foarte roze cu noi şi mai aveam câţiva ani de fericire completă. Din punctul ăsta de vedere a meritat, şi aş face la fel şi acum dacă ar fă să o iau de la capăt. După ce iubita mea a absolvit, am stat câţiva ani cu chirie în Bucureşti. Salariile au crescut şi până la urmă „ne-am luat creditul ăsta imobiliar cu care am cumpărat un apartament cu 3 camere, una musai pentru copil”, şi ne-am căsătorit, aşa cum am scris în articolul menţionat mai sus.

Dar dezastrul nu a început imediat după această frază, aşa cum am scris în el. Memoria mi-a jucat o festă aici similară cu refularea. Au urmat câţiva ani grei, din cauza stresului într-un loc de muncă în sectorul privat. Asta s-a repercutat în relaţia noastră, care a dat primele semne de oboseală după 8 ani absolut mirifici. Însă nu ne-am panicat odată cu această primă crăpătură. Ambii ne atinsesem visele, chit că ele erau cam prea materiale şi doar nişte bule de săpun. Dar ele păreau reale. Şi eu şi soţia ne bucuram de o locuinţă de nivel occidental, chiar dacă nu una de lux. Pe lângă casele noastre de nivel mediu de la ţară, ni se părea că trăim în lux. Eram mulţumiţi încă. Pe lângă munca de rutină de designer, eu mi-am reluat activitatea artistică, abandonată în ultimul an de facultate, când m-am documentat pentru „Dinamica psihologiei abisale”. Mi-am făcut un renume în comunitatea artistică de artist stradal prin stencilurile pe care le puneam, şi pe care le anunţam în comunitatea artistică. De unul dintre ele se leagă şi o acţiune artistică în spaţiul public, pentru care am rămas în memoria colectivă o perioadă, şi care încă defineşte arta mea între profesioniştii în domeniu. În 2006, cu ocazia unei manifestaţii de sărbătorire a faptului că armata devenea profesionistă, şi nu mai recruta cu japca tinerii, eu am ieşit cu o pancartă pe care era pus stencilul meu „Armata e gunoi”.

Mesajul era o reinterpretare a scandării „Armata e cu noi”, pe care o strigaseră manifestanţii din 1989. După cum am spus, pe atunci eram convins că armata reprimase manifestanţii ca pe ţărani la răscoala din 1907; nu văzusem emisiunile lui Radu Moraru şi Grigore Cartianu de la emisiunea „Naşu”. Încă odată vin cu precizarea făcută în această carte de mai multe ori că NU armata a tras în 1989, după cum am arătat în capitolul 2, deşi agenţii CIA care au făcut-o lucrau sub acoperire şi în armată. Dar asta credeam eu atunci.

Momentul a fost apogeul meu artistic ca raport cu publicul. Televiziunile au filmat incidentul iar PRO-TV l-a dat la ştirile de maximă audienţă, ca prim subiect. Am trăit al doilea moment de celebritate naţională. Primul s-a întâmplat când eram elev de liceu, când televiziunea naţională m-a filmat la olimpiada naţională a liceelor de artă. Atunci chiar ajunsesem vedetă. TVR era singura televiziune cu acoperire naţională, aşa că m-a văzut toată lumea, vecini, rude, colegi. Un an de zile am tot primit felicitări de la cunoştinţe. Dar acţiunea mea din 2006 a provocat multe controverse, şi nu au apreciat-o toţi, după cum nici n-au înţeles-o. Însă toată suflarea artistică m-a felicitat, şi pentru asta am rămas cât de cât în memoria profesioniştilor artei. Am primit amendă de la jandarmerie, dar Revista 22 a scris un articol despre acest caz la iniţiativa lui Dan Perjovschi, cu care am rămas amici până la mascarada COVID, când ne-am certat. Acum nu mai îmi place de el ca om, însă pentru mine el a fost şi încă este cel mai important artist român contemporan. Încurajarea din partea lui în acel moment a însemnat apogeul succesului meu la public. Apoi am fost sprijinit de APADROR-CH şi am iniţiat cu ajutorul lor o acţiune de contestare în instanţă, pe care am câştigat-o. A fost momentul meu de maximă celebritate în cercurile culte.

Atunci am fost mulţumit de efectul acestei acţiuni între profesioniştii artei, dar astăzi am multe momente în care cred că n-aş mai face-o, totuşi. Alteori ştiu că nu pot trăi în minciună şi în mojicia punerii batistei pe ţambal faţă de ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Însă preţul personal pentru o asemenea cutezanţă a fost de neimaginat pentru mine atunci. Abia acum înţeleg la adevărata amploare deranjul pe care l-am produs cu acţiunea mea artistică. Planul CIA se vede astăzi prin vocea lui Andrei Ursu, care vrea să refacă imaginea „teroriştilor”, pe care l-am descris în secţiunea „Dezinformare despre terorişti în decembrie 1989 şi după” . Iată cum naraţiunea caracterului fictiv al „teroriştilor” a fost tolerată doar câteva decenii, până când au îmbătrânit sau murit participanţii direcţi la acele evenimente. În marea lor majoritate aceşti oameni n-au mai crezut în minciunile despre terorişti în săptămânile de după tragedie, când lucrurile s-au mai aşezat şi au apărut mărturii despre cum s-au manufacturat situaţiile cauzatoare de foc fratricid. După cum vedem în materialele lui Ursu, această minciună gogonată şi tragică a fost rearuncată pe tapet recent, către noua generaţie. La fel ca şi noi atunci, noua generaţie nu este la fel de coaptă pentru a judeca aceste lucruri şi acceptă aceste minciuni din naivitatea specifică tinereţii.

Însă eu am venit şi am răscolit memoria colectivă cu privire ceea ce s-a spus oficial ani de zile, şi ceea ce chiar s-a manufacturat parţial, respectiv că armata ar fi tras în demonstranţi. Acest lucru a fost o uriaşă piedică împotriva dezinformării cu acest plan de a învia „teroriştii” şi de a spăla imaginea armatei, o instituţie fundamentală a capitalismului, prin crearea perpetuă de războaie care aduc profit bogaţilor lumii. Îmi aduc aminte că, fiind sechestrat pentru câteva ore într-o secţie de poliţie după ce am fost ridicat de jandarmi, un foarte probabil agent de informaţii deghizat în poliţist a vrut să afle de la mine pentru cine lucrez, pentru că eu singur nu pot fi autorul unei astfel de acţiuni. M-a lăsat perplex întrebarea lui. Şi într-adevăr, luată strict ca acţiune de spionaj, nu am făcut-o. Habar nu aveam ce înseamnă spionajul atunci. Pe mine m-a interesat doar aspectul artistic şi moral al acţiunii. A lăsa opinia publică să creadă că armata ar fi reprimat un mincinos protest împotriva regimului Ceauşescu, şi apoi a peria această instituţie ca una respectabilă, nu se potriveşte cu constituţia mea morală. Dar câinii dinastiei Rockefeller n-au o problemă cu acest gen de joncţiuni etice incompatibile şi ni le-a servit pe gât fără să ne întrebe. Dar iată căeu m-am revoltat artistic împotriva acestei gogomănii.

CIA voia să scoată din percepţia publică românească vina asupra armatei pentru crimele din decembrie 1989. Dar, asemenea maiorului care voia să mă convingă că nu armata a tras, nici CIA nu a ştiut ce să pună în loc pentru a da o explicaţie plauzibilă pentru acea tragedie. Organizarea unui eveniment public cu surle şi trâmbiţe chiar părea o ofensă celor ucişi atunci, şi de aceea am şi reacţionat aşa. Rezultatul a fost însă catastrofal pentru viaţa mea privată, la fel cum s-a întâmplat şi cu supravieţuitorii atacului de la Pearl Harbor , mărturii directe ale ingineriei sociale care a avut loc atunci. De aici au început cu adevărat problemele mele în viaţa personală, în formă de „ghinioane”. Cei mai mulţi dintre neprofesioniştii artei îmi dădeau dreptate, mai puţin familiile celor care lucrau în armată, desigur. La aceştia s-a adăugat şi câţiva şefi, printre care şi patronul firmei la care aveam deja experienţă de 2 ani, şi pentru care fusesem până atunci un om de încredere. Prima dată când ne-am întâlnit după ce am făcut acea acţiune mi-a cerut să-i scriu o demisie. Când am auzit, am făcut o faţă contrariată, ştiindu-mă protejat de Constituţie, care protejează la nivel declarativ libertatea de expresie, despre care credeam la acea vreme că este un drept câştigat. Văzând reacţia mea, a adăugat că are nevoie de ea în caz că cineva vine să îi ia pe el la rost de acţiunile mele. Am crezut mult timp că chiar aşa a fost. Patronul însă avea ordin să nu pună această situaţie în legătură cu acţiunea mea artistică, la fel cum a făcut şi CIA faţă de ce se întâmplase în 1989. Abia recent, după ce am înţeles ce s-a întâmplat în 1989, am înţeles altfel şi această poveste. După aproximativ un an, când chiar uitasem de acel incident, presiunile asupra mea au crescut prin sarcini foarte stresante, aşa că în cele din urmă chiar mi-am dat eu însumi demisia.

În acel moment demisia nu era o problemă deoarece încă trăiam boom-ul economic şi erau destule locuri de muncă pentru graficieni. La fel ca şi în cazul lui Radu Moraru, mi s-a ivit ocazia să lucrez la o firmă mai mică dar cu produse mai performante decât la aceasta, inclusiv cu creştere a salariului. Aşa că după vreo 4 luni am uitat şi de acel eveniment cu demisia. Iar acţiunea din 2006 îmi părea un eveniment din trecut, fără legătură cu prezentul. Părea că avansasem în plan profesional-financiar, însă după câteva luni stresul s-a dovedit de două ori mai mare ca la cealaltă firmă. Şi aici s-a repetat scenariul şi mi-am dat iarăşi demisia. A treia firmă de la data acţiunii artistice a fost cea mai bună sub raportul stres versus bani, şi iar părea că am avansat şi mai mult în carieră. Şefii mei erau chiar nişte americani. Am şi scris despre povestea asta în articolul „Şeful şi patronul român”, în care apreciam modul de lucru al americanilor. Am să revin la această firmă mai jos cu alte detalii, pentru că iar am plecat după fentă la momentul respectiv privind aprecierea acestei firme. Însă proiectul a durat doar un singur an şi de atunci n-am mai putut găsi un alt loc de muncă în grafic design, deşi aveam deja 7 ani de experienţă. Trecuseră cam trei ani de la acţiunea mea.

Am crezut că e din cauza pretenţiilor salariale. Apoi mi le-am redus la jumătate. Tot n-am fost chemat la interviuri. Apoi mi-am falsificat CV-ul în sensul invers decât fac începătorii, respectiv mi-am scos din activităţi şi competenţe, pentru a nu da impresia că nu m-aş fi mulţumit cu un salariu mai mic. Oricum, eram dispus să lucrez pe un salariu mai mic şi cu mai puţini bani. Dar n-am mai găsit decât anumite proiecte micuţe în mediul online. În acel moment s-a mai şubrezit un cui din relaţia cu soţia, care a dus în cele din urmă la divorţul nostru, aşa cum am scris în articolul de mai sus. M-am întors în învăţământ, pe un salariu mult mai mic faţă de ce fusesem obişnuit. Lucrasem 8 ani în privat, aşa că scăderea nivelului de trai a adus multe frustrări.

Dar „ghinioanele” nu s-au oprit aici. Despre unele am mai scris în blogul „Baldovin Opinius”, şi e posibil ca unele să fie chiar ghinioane naturale. Unele au fost mai mici, altele mai mari. Un ghinion real a fost faptul că în 2013 o companie importantă de genţi şi trolere nu mi-a dat ori un produs similar ori banii înapoi, după ce un produs cumpărat anterior se stricase în perioada de garanţie. Legislaţia prevedea clar una din două, şi firma nu mi-a propus decât o reducere la un alt produs, mult diferit de ceea ce voiam eu. M-a intrigat tupeul lor de a nesocoti legislaţia, fapt care se tot făcea de instituţii şi încă se face. Am făcut o pancartă similară cu cea din 2006 şi m-am postat în faţa unuia din magazinele acestei companii situat pe Bulevardul Magheru. La un moment dat am observat că cineva mă filma la vreo 60-70 metri în partea dreaptă. Când a văzut că l-am văzut, şi-a întrerupt filmarea şi s-a întors cu spatele. Am crezut o perioadă că e vreun elev (atunci predam la un liceu în zonă) surprins de ineditul situaţiei. Dar filmarea n-a ieşit în spaţiul public, semn că cel ce filma era un agent de filaj. Pe lângă această poveste s-a întâmplat o inginerie socială individuală similară cu cele descrise de mine în primul meu documentar „Diversioniştii” , pe care am înţeles-o mai târziu: nişte puşti au început să se agite pe lângă mine şi să lovească în geamul vitrinei. Aveau misiune să mă instige la violenţă împotriva magazinului, dar eu deja aveam altceva în plan. S-au agitat un timp, după care au plecat. După o perioadă a sosit un tip, chipurile chemat de vânzătoare pentru a o apăra. S-a întâmplat ca eu tocmai plecam când a ajuns el, aşa că n-am păţit nimic. Dar am recunoscut în această acţiune politica de infiltrare a agenţilor distructivi între protestatarii paşnici, aşa cum o văzusem în 2012. În acel moment credeam că operaţiunea e strict a jandarmeriei, însă odată cu „Diversioniştii” am înţeles cine stă în spatele lor. Am scăpat şi din această capcană, dar până la urmă mi s-a fabricat o altă inginerie de poliţie politică chiar de către poliţie, după cum am filmat în video-ul „Militieni in 2013” .

Ghinionul cu ruperea trolerului nu putea fi prevăzut, însă filajul, puştanii şi poliţia da. Am trăit între timp numeroase ghinioane cu posibilitate de 50%-50%. De exemplu, peste 10 ani de când cu acţiunea artistică am dat 5 examene de oraş pentru permisul auto. De fiecare dată nimeni nu a trecut de el dintre cei repartizaţi la acelaşi examinator la care eram repartizat şi eu. E posibil ca aşa ceva să fie un ghinion real, în sensul că n-a fost îndreptat cu predilecţie împotriva mea, ci o simplă forţare a corzii din partea statului mafiot de a lua cât mai mult pielea de pe aspiranţii la posedarea unui permis de conducere. Dar, în acelaşi timp, aşa ceva e posibil să fi fost un ordin de sus din ierarhia de comandă dat poliţistului să fie mai exigent cu dedicaţie specială pentru mine.

Însă am trăit alte „ghinioane” care depăşesc cu mult probabilitatea naturală a ghinionului, pentru care cred că au fost orchestrate de ordine venite de mai sus, prin acţiuni de poliţie politică. Unul dintre ele este picarea examenului de admitere la şcoala doctorală la secţia teoria artei de la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti din postură de candidat singur pe loc. Nu mai dădea nimeni acel examen. Am reuşit astfel să ies pe locul doi deşi eram singur „în parcare”, după cum zice proverbul. Proiectul meu pentru acel examen era rezumatul unui capitol din ceea ce urma să fie cartea mea „Contribuţii la dezvoltarea imagologiei” , încă neterminată, publicată în mare parte în 2021 pe blogul „Baldovin Arte”. Această lucrare a îmbunătăţit teoria imaginii, fiind cea mai importantă contribuţie în domeniu de la părintele ei fondator Johannes Itten. Am reuşit să rezolv în ea multe probleme în domeniu, precum definirea si clasificarea ritmului, a liniilor, a contrastelor şi multe altele. Am adăugat la domeniu a unor teme noi, precum contrastele din natură.

Însă cei din juriu n-au fost interesaţi nici de acest proiect nici de cărţile mele anterioare atât din domeniul artei, cât şi din cel al psihologiei, precum „Cubismul lui Picasso: psihanaliza distrugerii si reparaţiei”, „Contradicţiile, iluziile si virtuţile postmodernismului” sau „Principiile Artei Teoretice”. În prima am adus o mai bună explicitare a cubismului decât a făcut teoria artei până atunci, printre altele. În cea de-a doua am încercat o explicaţie psiho-sociologică a evoluţiei artei din antichitate până în prezent. În ce-a de-a treia am făcut o investigaţie teoretică asupra conceptualismului şi am lansat propria mea variantă a sa, numită artă teoretică. CIA preferă plagiatorii pentru doctorate, pentru ca apoi să-i manipuleze să intre în politică şi apoi să facă un subiect de presă despre plagiatul lor.

Un alt astfel de „ghinion” este furtul maşinii mele de către „Concept Car Service”, despre care am făcut reportajul „Cum se fura o masina cu ajutorul poliţiei, parchetului, judecătoriei si CEDO”. Pentru cei care nu au timp să-l vadă cu detalii, am să fac un scurt rezumat: am dus o maşină la acest „Concept Car Service” pentru o reparaţie minoră de schimbare de radiatoare, lonjeron o aripă şi a pungii de aer din volan. După o perioadă, din maşină a fost sustrasă bateria şi apoi înlocuită cu alta, după ce eu am deplâns acest lucru. Am acţionat unitatea în instanţă, dar am pierdut. Şi astfel, simţindu-se încurajaţi, ei au plecat cu întreaga maşină. Am acţionat inclusiv CEDO, fără rezultat.

Un alt „ghinion” este o experienţă absolut terifiantă pe care am păţit-o undeva în 2016, cred. Datorită veniturilor mici din salariul de profesor, a trebuit să vând apartamentul în care stătusem 10 ani. Banca nu avea atunci opţiuni de refinanţare precum astăzi. După cum am spus în articolul „Papagalul Chiri si relatia mea cu capitalismul”, timp de 9 ani plătisem rate duble faţă de cele convenite în contract. În perioada boom-ului economic, ratele tot nu depăşeau 25% din venituri, chiar şi aşa duble. După problemele cu locul de muncă şi reîntoarcerea la catedră, ele depăşeau cu mult câştigurile mele. Am închiriat o cameră în acest apartament pentru a mai aduna ceva bani de la chiriaşi, dar tot nu am putut acoperi rata. Banca nu a vrut deloc să negocieze. Mai mulţi dizidenţi au păţit la fel. Am fost astfel manipulat să vând acel apartament, deşi era viaţa mea. Altfel riscam o executare silită şi vânzarea la sub-preţ de către rechinii imobiliari, fapt ce m-ar fi lăsat şi dator. Deşi banca mi-a făcut numeroase probleme birocratice, am reuşit să vând acel apartament şi să achit integral acel credit.

Aşa ceva a fost o primă experienţă traumatică, văzând cum visul (american) mi se scurge printre degete, o primă acţiune de poliţie politică. Dar, ce a urmat a fost chiar de groază, un coşmar care încă mă bântuie. După un an de zile, toate conturile mele au fost blocate de un infam executor judecătoresc, pe nume Dobra, pe motiv că banca n-ar fi primit banii, deşi actele dovedeau clar acest lucru. Angajaţii băncii au simulat lipsa de comunicare între ei, sau neprofesionalismul, astfel că acest Dobra mi-a oprit ilegal accesul la conturi şi, implicit, la civilizaţie şi mie şi fostei soţii timp de o săptămână. Ea era recăsătorită, deci conturile soţului nu erau afectate. Însă mie mi-a fost ruşine să cer bani de la apropiaţi, şi ruşine de situaţia în care ajunsesem… O săptămână am mâncat din gunoaie.

Aşa ceva a fost poliţie politică într-unul din cele mai crunte episoade. În primul rând, Dobra nu a făcut nici un efort să caute faptul că banii fuseseră viraţi băncii şi să citească statele de plată pentru a observa tranzacţia din urmă cu un an, pentru remarca eroarea şi a suspenda poprirea. Angajaţii băncii care se ocupaseră de acest credit au dispărut subit în acea perioadă şi nu se putea vorbi cu nimeni. Apoi, Dobra a încălcat brutal prevederile articolului 728 din Codul de Procedură Civilă, care precizează că doar o treime din sumele asigurării existenţei pot fi blocate în astfel de situaţii. Iată ce spune acest articol:

“ART. 728
Limitele urmăririi veniturilor băneşti
(1) Salariile şi alte venituri periodice, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite:
a) până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii;
b) până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.”

Dar iată că acest Dobra ni le-a blocat pe toate 100% mie şi fostei soţii. Desigur, nu el a făcut asta, ci un ordin de la CIA. Nu avea nici un motiv personal cu mine şi nici vreun câştig de pe urma încălcării flagrante a legii. Dimpotrivă, risca condamnarea. Apoi l-am dat în judecată şi i-am făcut şi plângere penală pentru încălcarea gravă a acestui articol şi altele asemenea. Am pierdut în bloc, semn că avea „spate” puternic. Dosarul 370/P/2017 a ajuns până la Curtea De Apel Bucureşti, unde a fost de asemenea respins. Iată că Dobra era un pion al CIA, via SRI, prin celebrele „protocoale de colaborare” cu curţile de Ju$tiţie. Asta înseamnă poliţia politică în dictatura capitalistă, cu fragmentarea sarcinilor între mai mulţi factori instituţionali. Cu aproximativ o lună înainte de a-mi bloca conturile , în contul meu mi-a fost virată „din greşeală” o sumă foarte mare. Mi-am dat seama că e o greşeală şi nu m-am atins de ea. Dacă scoteam bani din ea probabil că ajungeam în închisoare, aşa cum unii dizidenţi politici precum Alex Cârstea au fost trimişi. Iată cum diferenţa între practicile dictaturii comuniste şi cele ale celei capitaliste constă în capacitatea mai mare a ultimei de manufactura probe incriminatoare! Norocul meu este că până acum am scăpat de aceste capcane. Nu ştiu ce va fi în viitor.

Acestea sînt doar o parte din „ghinioanele” care mi s-au întâmplat după acţiunea mea artistică din 2006. Înmulţiţi cu 10 şi ajungeţi la amploarea poliţiei politice care se aplică asupra mea de când am cutezat să scormonesc în memoria colectivă românească amintirile despre tragedia din 1989! Înmulţiţi totul cu 100 şi aveţi nivelul coşmarului pe care îl trăiesc în acest moment, cu ameninţările cu moartea şi altele, care au nevoie de o carte separată! Dacă voi trăi şi voi fi sănătos, o voi scrie. Voi merge până la capăt. Oricum, viaţa mi-a fost distrusă.

Dar cel mai important exemplu de poliţie politică este distrugerea familiei, ceva mult mai dureros decât toate. Mai ţineţi minte povestea cu Dennis Deletant, care a fost infiltrat în familia Caracostea de către MI6 (sub supervizarea CIA) împreună cu partea trădătoare din securitate pentru a smulge de acolo mărturii şi dovezi denigratoare la adresa regimului? Ei bine, aşa s-a întâmplat şi în cazul meu, dar în sens invers, cu rol de erodare a căsătoriei mele. Pentru aşa ceva mi-au fost manufacturate două evenimente, pe care abia de puţin timp le înţeleg la adevărata intenţie, şi care au contribuit masiv la starea de angoasă pe care o simt acum. Primul este o inginerie socială foarte abilă care au manipulat-o iremediabil pe fosta mea soţie să mă dispreţuiască, fără să ştiu eu. Oricum, nu cred că aş fi avut prea multe de făcut atunci, pentru că nu ştiam ce înseamnă ingineriile sociale aplicate global darămite cele aplicate individual. S-a întâmplat ca unul dintre secretarii companiei la care lucram şi eu şi soţia în momentul acţiunii cu pancarta să primească în sediu un foarte posibil paranoic. Acest om se încadra perfect în forma de grandoare a paranoiei. El se plimba din firmă în firmă în căutare de sponsorizări pentru un fel de carte sau invenţie pe care credea că o făcuse. Conţinutul cărţii sale era plin de fabulaţii compuse din termeni ştiinţifici insuficient înţeleşi de el, sau alţii inventaţi de el, neînţeleşi de nimeni altcineva. În mod normal, acel om nu trebuia primit în firmă. La uşa firmei sunau mulţi comis-voiajori sau oameni cu diferite probleme, care erau de obicei rapid expediaţi, altfel ar fi venit şi mai mulţi. „Ciudăţenia” face că acest om a fost primit în sediu şi poate chiar ajutat. Unele dintre textele lui au ajuns în reţeaua comună şi citite cu voce tare de câte un coleg, spre amuzamentul copios al tuturor, inclusiv al meu. Luni întregi după acea am glumit cu toţii despre cuvintele sale precum „reptilieni”, „sfere secrete”, „relaxare sexy” şi altele asemenea. În acea perioadă s-a produs o primă ruptură majoră de soţia mea, pe care atunci am pus-o pe seama stresului acumulat în timp. După câţiva ani ea mi-a spus că patronul i-a spus că la fel am să ajung şi eu precum acel paranoic.

Aşa ceva a fost o inginerie socială de denigrare la adresa mea, cu profund impact asupra soţiei mele la acel moment. De aceea acel om fusese primit în firmă şi nu gonit cum păţeau ceilalţi. Vă aduceţi aminte de secţiunea despre psihiatria politică? Iată aplicaţia ei concretă în această experienţă! De atunci relaţia cu soţia mea nu a mai fost la fel aceeaşi în următorii 4 ani, până când în final ne-am despărţit. Până atunci avusesem o viaţă intimă ca în filme. Apoi soţia mea nu mai participa la viaţa noastră intimă ca înainte. Eu am încercat o perioadă să fiu mai creativ în pat decât fusesem până atunci, dar rezultatul nu a dus la îmbunătăţirea vieţii noastre sexuale, aşa că până la urmă am abandonat-o cu totul. În ultimul an aproape că a dispărut. Despărţirea era inevitabilă în aceste condiţii. Dacă aveţi spirit dizident nu lucraţi cu partenera/partenerul de viaţă în aceeaşi companie, deoarece riscaţi aşa ceva!

Înţelegeam destule în materie de psihologie însă nu acest nivel de manipulare. Dar aveam probleme mult mai grave cu însăşi situaţia mea, pentru a înţelege ce manipulare se aplică pe soţia mea. Pe lângă această puternică manipulare asupra soţiei mele, mie individual mi se aplica o variantă a la roumaine a „listei negre de la Hollywood”. După cum am spus mai sus, şi eu am păţit ce au păţit potenţialii scenarişti, regizori şi actori ce puteau juca într-un film despre radarul de la Opana au fost excluşi, sau cum Radu Moraru nu şi-a mai găsit un loc în trusturile de presă. Au păţit-o şi alţi dizidenţi, cunoscuţi sau necunoscuţi. Poliţia politică intervine pentru distrugerea vieţii profesionale a dizidenţilor în sensul că nu mai sînt angajaţi şi nu mai au venituri. Practic, dizidenţii sînt astfel excluşi din civilizaţie şi societate. Deşi mi-am redus pretenţiile salariale la minimul de designer junior, având experienţă de senior, totuşi nimeni nu mi-a mai răspuns la aplicaţii. Trimiteam câte 4-5 săptămânal fără vreun răspuns. În schimb, după câteva luni de la plecarea din cea de-a doua firmă de după acţiunea artistică cu pancarta, m-a contactat o firmă din Cehia, la care nu aplicasem. Pe moment nu am înţeles sensul acestei situaţii, şi abia recent l-am prins: agenţi ai spionajului civil trăgeau sforile ca să mă depărteze de spaţiul conjugal.

Am refuzat relocarea în Cehia, chit că am rămas neangajat. După alte câteva luni m-a sunat acea companie din SUA despre care de asemenea am menţionat mai sus. Această companie avea nevoie de 2-3 designeri în Iaşi pentru montarea şi rularea unor echipamente la Universitatea Agricolă. Programul ţinea doar un an dar se putea prelungi dacă o altă instituţie comanda echipamente similare. Ca fapt divers, rectorul universităţii tocmai fusese numit ministru al agriculturii. De data asta am acceptat oferta, care era şi consistentă financiar, în sensul că toţi banii erau trecuţi pe cartea de muncă (lucru rar înainte de 2010) şi eram şi şeful lor, cu cea mai mare experienţă în domeniu. Proiectul consta în instalarea unor echipamente de vizualizare avansată precum holograme şi ecrane 3D, de genul cinema-ului I-Max, pentru care era nevoie de nişte graficieni care să modeleze nişte scene şi să le integreze într-un engine interactiv bazal. Experienţa a fost una interesantă şi în urma ei am scris eu acel articol intitulat „Seful/patronul roman”, şi el menţionat mai sus. .

Acum când mă gândesc la ea, câteva lucruri îmi dau cu virgulă. Mai întâi a fost ciudăţenia că oferta era cu vreo 30 % mai mare decât cea a pieţei. Apoi, firma putea lua designeri din Iaşi cu doar 50 % din cât îmi dădeau mie. Şi, nu în ultimul rând, era mult mai eficient să fi angajat un tehnician operator de echipamente decât un designer. De fapt a fost o echipă de grafic-designeri, pentru că, pe lângă mine, au mai fost şi alţii angajaţi. Cu banii pe care i-a îngropat în noi, compania putea să cumpere de 100 de ori mai multe obiecte 3 D din mediul online. Nu în ultimul rând, toţi şefii direcţi sau colegii din SUA lucraseră în armată, unii chiar fuseseră combatanţi în războiul din Irak. Exact ce detestam eu cel mai mult. A naibii coincidenţă! Dar, cel mai ciudat, a fost faptul că acele echipamente s-au închis şi s-a pus praful pe ele după ce anul a trecut şi contractul cu noi a expirat. În 2018 reveneam la Iaşi pentru a-i vedea pe favoriţii mei de la „Above&Beyond” la festivalul „Afterhills”, în urma căruia am şi scris un articol pe Baldovin Arte intitulat „Above and Beyond la festivalul „Afterhills” - 2018” . Dacă tot am ajuns din nou la Iaşi am trecut şi pe la echipamentele noastre. Totul era închis, iar uşile păreau nefolosite de câţiva ani. N-am mai recunoscut absolut nimic în 10 ani. E foarte probabil ca acest proiect să fi fost un produs de poliţie politică ce a contribuit şi el la adâncirea rupturii faţă de fosta mea soţie prin depărtare de domiciliul conjugal şi un program de cartografiere a personalităţii mele. Deşi am avut o relaţie foarte amicală cu americanii, şi ne-am despărţit în cei mai buni termeni după terminarea contractului, niciunul n-a mai răspuns la e-mail sau telefon după aceea, fapt foarte bizar. Am mai mulţi amici din zona designului grafic cu care mă mai întâlnesc uneori şi cu care mai socializez. Cu unul am rămas foarte buni prieteni. Faptul că americanii au dispărut subit e un indiciu că aşa ceva a fost o inginerie socială, cu scop de poliţie politică.

Înainte cu un an de relocarea mea la Iaşi am trăit o experienţă ciudată. Unei reporteriţe/realizatoare TV de la Realitatea TV i s-a căşunat să facă un reportaj despre arta mea urbană, după cum vedem în video-ul „Stencil” din canalul meu de Youtube . Am filmat în centrul vechi apoi a insistat să-mi dea şi CD-ul cu emisiunea, deşi eu o capturasem de acasă prin TV tuner, aşa cum se făcea atunci. M-am dus totuşi la întâlnire la sediul de atunci de la Piaţa Presei Libere a acestui trust. Deşi până atunci avusesem o relaţie pur profesională cu această reporteriţă, fără apropo-uri sau glumiţe, dintr-o dată s-a comportat ca şi cum am fi fost vechi amici cu întrebări de gen „Ce-ai mai făcut?”, „Te grăbeşti?”, „Nu vrei să mergem pe jos spre centru?”. Scriam la „Stârpirea vampirilor” atunci, eram destul de ocupat, dar am zis să mai schimb atmosfera. Cu soţia mea lucrurile erau 40 % stricate, din experienţa cu paranoicul şi şeful, de care am amintit mai sus. O reporteriţă simpatică şi spirituală era cam ce îmi trebuia în acel moment şi am continuat să ieşim seara timp de câteva luni. Într-o seară inevitabilul s-a produs; am ajuns la ea acasă şi am început aventură cu ea care a durat cam o jumătate de an. Poate că cititorul sau, mai ales, cititoarele, mă consideră excentric, însă aşa cred eu că se pot resuda relaţiile de cuplu care intră în rutină. Partenerii trebuie să testeze şi altceva spre a aprecia cu adevărat „rutina” din relaţia lor. Acesta este şi sensul flirtului, o instituţie care permite un adulter platonic, pe fondul păstrării totuşi a căsătoriei.

Reporteriţa părea că mă iubeşte, îmi părea că mă sorbea din priviri, şi că trăieşte o poveste de dragoste autentică cu mine. Mi-a plăcut. Şi eu am îndrăgit-o. Dar ceva era fals în povestea asta, deşi eu nu simţeam exact ce. Sau poate că simţeam dar nu o puteam verbaliza. Ceva lipsea. Nu era totuşi o dragoste precum cei 8 ani cu soţia mea până când lucrurile au început să scârţâie între noi. Tot ce voiam atunci era să retrăiesc ce trăisem înainte. Reporteriţa îmi oferea în acel moment mai mult decât primeam de la soţie, dar mai puţin decât avusesem cu ea înainte. Simţeam că acest foc de paie se va termina curând. Aşa că tot la refacerea relaţiei cu soţia mă gândeam. Nu eram dispus să o părăsesc, ci să încercăm să reînviem flacăra iubirii. După un timp reporteriţa a început să facă presiuni asupra mea, cum că nu-i place situaţia de amantă şi că mă vrea mai mult lângă ea, şi altele asemenea. Dar minţea, totuşi. Peste un an sau doi, după ce m-am despărţit de soţie, m-am întors eu la ea în intenţia de a-i oferi „mai mult”. Atunci eram eu dispus să locuim împreună şi să construim relaţia de unde o lăsasem. Dar ea n-a dat nici cel mai mic semn că ar vrea aşa ceva. Nu se întâmplase ceva între timp, nu mi-am arătat altă faţă decât fusesem înainte. Ce-i drept, câştigam mult mai puţin, dar ea nu ştia asta. Chestia asta a rămas un mister pentru mine, până recent. Dar refuzul ei a arătat de fapt că simulase dragostea faţă de mine, fapt pe care cred că îl experimentase şi faţă de alţii într-un domeniu de activitate precum presa…

Într-una dintre ultimele întâlniri cu reporteriţa a insistat să merg cu ea într-o seară la sediul televiziunii. Ne-a dus un foarte cunoscut actor de la teatrul Nottara, care s-a enervat vizibil când m-a văzut. Am întrebat-o după ani şi ani de ce a insistat să vin şi eu din moment ce avea cine să o conducă, ba chiar păreau destul de intimi. Nu mi-a dat un răspuns concludent. Speculaţiile pot fi diverse aici, nu insist pe ele. Cert este că mi s-a părut că femeia asta face un joc cam dubios şi n-am mai insistat. Cred că ea a avut exact misiunea de a-mi distruge căsnicia, dar n-a reuşit. Abia apoi a intervenit experienţa cu Iaşiul, ca o plusare de genul celor făcute la Timişoara şi Bucureşti în 1989, pentru a scoate lumea în stradă. N-a mers cu minciuna de 4000 de morţi, atunci s-a plusat cu 60 000 de morţi.

Reporteriţa avusese misiune de la spionajul civil de a mă seduce şi a mă face să vreau eu însumi să mă despart de soţie. Dacă aş fi făcut-o, atunci nici prin gând nu mi-ar fi trecut că în jurul nostru se ţesuseră mai multe planuri de inginerie socială spre a ne separa. Acest gen de dezinformare s-a practicat şi în decembrie 1989, când ingineriile sociale au fost puse apriori pe seama KGB şi GRU, prin exhibarea ostentativă a lui Nicolae Militaru pe la ambasada URSS. În timp ce CIA şi MI6 operau de zor o criză umanitară majoră în România, Ceauşescu era primit cu fast de regina Angliei, de Nixon, Ford, Carter şi chiar de însuşi stăpânul lor, David Rockefeller, în aşa fel încât nimeni să nu bănuiască rolul Occidentului în ce avea să urmeze. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul meu, cu diferenţa că eu ştiu că relaţia cu soţia nu s-a fisurat datorită acelei aventuri.

Cu soţia s-a întâmplat acelaşi lucru precum infiltrarea lui Dennis Deletant în familia Caracostea . Patronul a mutat-o într-un departament în care a ajuns omul 2, după managerul de proiect. A lucrat mult timp peste program, vreo 4 ani. Dar multe din aceste ore nu au fost de lucru, ci de distracţie. Cu acest şef de proiect avea să se recăsătorească după ce a divorţat de mine. Într-o zi, când eu eram cu reporteriţa, m-a sunat inopinat soacra să-mi spună că fata ei era cu alt bărbat. Foarte probabil că era chiar acest şef de proiect într-una din zilele când era „la lucru” peste program. Am avut un şoc atunci. Primeam o explicaţie pentru decăderea vieţii noastre intime în faptul că ea era satisfăcută cu acest şef de proiect… Era clar în acel moment că despărţirea e doar o chestiune de timp. Am avut o ultimă încercare de a-mi salva căsătoria prin propunerea de a face amor fără prezervativ, în scopul conceperii unui copil, aşa cum ne propusesem înainte de a achiziţiona apartamentul. Dar a refuzat. Atunci s-a terminat. La scurt timp după această întâmplare, într-o sâmbătă, şi-a făcut o valiză şi a plecat.

Acest şef de proiect era o cunoştinţă mai veche a patronului, cu slab talent managerial. Oamenii din subordine au făcut o grevă împotriva lui, fapt rar spre imposibil în domeniul privat. Când aşa ceva se întâmplă, atunci pleacă şeful de echipă, nu echipa. Dar fiind însăşi pila patronului, acesta i-a făcut o echipă cu oameni mai docili, printre care şi soţia mea. Eu m-am intersectat rar cu el, însă aveam colegi care îi fuseseră subalterni şi îl miştocăreau după ani de zile de la experienţa cu greva. O glumă de-a lor era sperierea colegilor prin cuvintele „E greşit” spuse cu voce de solist de death metal, prin care era persiflat acest şef de proiect cu slab talent managerial.

Nu ştiu dacă denigrarea lui a fost naturală sau a fost şi ea o inginerie socială. Cert este că, deşi nu sînt un tip gelos, când am aflat că fosta soţie a avut o relaţie cu acest om, n-am mai vrut să aflu de ea. Imediat după ce ne-am separat, eu eram convins că vom fi din nou împreună. Nu ştiam de povestea cu şeful de proiect şi eram dispus să lupt pentru ea şi s-o aduc înapoi. Vedeam penitenţa separării ca pe un post alimentar, după cum am zis mai sus, ca un mod de a aprecia mai bine „rutina” relaţiei. Şi, într-adevăr, după aceea am căutat o dragoste precum cea trăită cu ea. Stresul din firmele de jocuri video a venit şi cu un revers bun, anume că am ciupit câteva cunoştinţe despre softurile digitale de producţie muzicală de la colegii de la departamentul de muzică. Aşa că i-am făcut melodia „Pentru tine” , un techno-trance vesel, probabil cea mai veselă compoziţie a mea, în care chiar am sintetizat povestea noastră. I-am trimis-o şi i-a plăcut. Cu poezii pe care i le trimesesem pe sub uşă, la cămin, o cucerisem cu o decadă în urmă. Nu ştiu dacă piesa asta a avut efect asupra ei, sau frumoasa poveste de dragoste pe care o trăisem amândoi, unul lângă altul. Dar după câţiva ani mi-a dat semne că ar vrea să se întoarcă la mine. Şi aici a fost slăbiciunea mea. Am aflat de povestea cu acel şef de proiect şi nu am putut să trec peste faptul că a intrat în relaţie cu el. Dacă ar fi avut o aventură cu patronul, aş fi putut ierta că a vrut să vadă ce înseamnă să trăieşti în lux. Dar nu suportam gândul că m-a părăsit pentru el, un personaj atât de rău văzut în firmă. A fost o umilinţă prea mare pentru mine. Dar şi o slăbiciune. Astăzi regret acest lucru, când mă gândesc că relaţia noastră a fost distrusă de un puternic proiect de poliţie politică. Dar atunci am crezut că alegerea a fost doar a ei şi n-am putut suporta comparaţia cu viitorul ei soţ.

Distrugerea căsătoriei mele a fost un produs complex de inginerie socială la care s-a lucrat timp de câţiva ani, la fel ca şi pierderea apartamentului. Scopul acestei operaţiuni de poliţie politică este acela de a împiedica dizidenţii politici să procreeze şi să lase urmaşi, care le continue activismul civic. Spionajul civil practică astfel un soi de falsă eugenie, promovând docilii şi stricând relaţiile intime ale dizidenţilor. Din această cauză s-a făcut tragedia din decembrie 1989. Din această cauză s-a făcut genocidul postnatal care se aplică de atunci încoace, aşa cum am arătat la finalul capitolului 3.

După ce m-am despărţit de soţie am fost în multe relaţii. La fel ca şi cu ofertele de muncă imediat după acţiunea mea, am avut succes de mic la fete şi nici prea modest în general nu sunt, mai ales la petreceri. M-am simţit iubit, dar nu m-am simţit suficient de bine în acele relaţii şi am plecat. Fiecare fată cu care am fost după aceea a avut farmecul ei, însă niciuna nu a reuşit să mă facă s-o iubesc cât am iubit-o pe soţia mea. N-am putut să rămân, sper să mă ierte... Le rog frumos să mă ierte pentru că am plecat, dar aceste mărturisiri explică de ce am făcut-o. Durerea lor am trăit-o şi eu înzecit. Ca o consolare, le pot spune că şi eu am fost părăsit în acelaşi fel de câteva ori. Am experimentat suspendarea fără sens a relaţiei, care fie abia începuse, fie era pe punctul de a atinge intimitatea. Unele au fost afectate precum fosta mea soţie. După ce începeau o relaţie de cuplu cu mine, brusc erau lovite de „ghinioane”, precum pierderea subită a locului de muncă. Deşi s-a făcut o „revoluţie” în urmă cu 35 de ani, sentimentul atotputernicei şi frica de noua Securitate sînt încă active în mentalitatea generală. De frică, unele m-au părăsit.

Altele dinte aceste fete care m-au părăsit au fost săgeţi precum reporteriţa. Am întâlnit multe fete de genul reporteriţei care jucau ad-hoc rolul de-a admiratoarea. Recordul s-a întâmplat în vara lui 2022 la mare, când lucram la „Cea mai mare crimă din istorie” . În 2 săptămâni m-am trezit abordat de vreo 6 fete, deşi se vedea clar că eram „la muncă”, cum se spune. Doar între 2 şi 6 ieşeam la plajă. Unele aveau misiune de „dresaj” prin tehnica de apropiere şi depărtare, în sensul că se arătau foarte interesate de ce făceam, pentru ca apoi, când le spuneam cu ce mă ocup, să dispară pur şi simplu. Abuzatorii macho foloseau tehnica asta prin complimentarea intensă a unei femei mai nesigure, şi apoi prin suspendarea subită a fluxului de complimente (ghosting). Femeia nesigură pe ea intră în uşoară panică şi vine singură în plasa prăduitorului emoţional, în a doua etapă. În cazul meu sensul manipulării era acela de a mă convinge că susţin nişte lucruri atât de ciudate că se sperie subit femeia şi fuge. Vrăjeală ieftină. Fumasem tehnicile astea de mult din numeroasele cărţi de psihologie pe care le-am citit, aşa că la mine n-au avut efect. Mai mult decât atât, multe din aceste „misionare” au fost actriţe proaste, aşa că din jocul lor prost de teatru le-am mirosit şi am scris un capitol despre dezinformare în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.

Misiunea lor era de a-mi provoca suferinţă. Dar nu le-a ieşit. După o vreme am înţeles şi eu acest joc şi am început să le dau cu flit înainte de a le lăsa să intre în viaţa mea. Aşa că prea mari daune nu mi-au făcut. Durerea cea mai mare a fost când am aflat că însăşi căsătoria mea a fost supusă unui astfel de atac. Asta a fost cumplit.

Altele erau un fel de consumatoare de timp, adică ceva de genul reporteriţei, dar fără finalitate intimă. Deşi ele iniţiau apropierea, totuşi relaţia nu avansa. Ani de zile am stat la poveşti cu unele aşa la telefon, până când am terminat toate subiectele posibile de discutat. Altele au avut rol de distractori, cu scopul de a rupe un început de relaţie între mine şi o fată din anturaj de care îmi plăcea. Am întâlnit o mulţime de astfel de distratoare la petreceri. Tocmai când puneam ochii pe cineva care îmi plăcea din anturaj, atunci apărea de nicăieri o divă bine făcută care mă fura la propriu şi o cam lăsa pe cealaltă bosumflată. După tatonări diverse, în câteva zile sau săptămâni diva dispărea, iar cealaltă rămânea supărată şi neabordabilă. Punct ochit, punct lovit. Mi s-a întâmplat de multe ori scenariul ăsta, aşa că nu mai merg la petreceri colegiale şi nici în cluburi.

La un moment dat a început să se agite în jurul meu o anumită fată de la locul de muncă, însă mie îmi plăcea de alta. I-am dat numeroase semnale celei de care nu eram interesat că aveam pe altcineva în vizor. Începusem să cochetez cu cea de care îmi plăcea, şi, dintr-o dată s-a închis fără să înţeleg de ce. După ani şi ani, o cunoştinţă comună mi-a spus că „geloasa” a minţit că ar fi fost cu mine şi că nu aş fi „performat”. Poate a fost doar geloasă şi a vrut să se răzbune pe mine pentru că am respins-o, însă e foarte probabil ca şi ea să fie vreo săgeată trimisă de CIA. Din cauza asta, timp de vreo 4 ani n-am mai refuzat pe niciuna care s-a arătat interesată de mine, ci doar le spuneam că am pe cineva. La un moment dat am avut chiar 4 iubite în acelaşi timp. Dar după ce am scris „„Fără sadism!” ” am înţeles că nu e bine să ai mai multe partenere şi am început din nou să le refuz.

Unele au forţat violul, în genul tentării cu acea sumă uriaşă care mi-a intrat în cont, menţionată mai sus; prin 2010 sau 2011 am fost abordat de o „fană” din mediul online, care cică era înnebunită după arta mea şi articolele din Opinius şi Concept. M-a invitat la ea acasă, o casă foarte cochetă, şi am pălăvrăgit toată noaptea. Asemenea irositoarelor de timp menţionate mai sus, nu mi-a arătat vreun semn concret de admiraţie în timpul discuţiei. Dimpotrivă, mi s-a părut la un moment dat chiar zeflemistă chiar spre jignitoare. În viaţa mea am avut succes la sexul opus, în special în adolescenţă; ştiam exact care e comportamentul unei fete care mă admiră. Până la ironii mi s-a părut o discuţie amicală, deşi rece. Dar când a trecut linia m-am cărat de acolo şi am întrerupt totul înainte de a începe ceva. Ceva de acest gen i s-a întâmplat probabil unui alt activist civic, mult mai cunoscut ca mine pe acest subiect. El cred că a picat în păcat şi a forţat nota cu o astfel de infiltrată, care apoi l-a băgat la închisoare pentru viol. I-am cerut detalii şi nu a vrut să vorbească despre ele, dar nu părea un om care să violeze.

O altă situaţie m-a speriat mult în momentul în care s-a întâmplat. Într-o seară târzie, în jur de miezul nopţii mă întorceam chiar de la o întâlnire cu iubita mea de atunci. La un moment dat între un grup de puşti văd reacţia de surprindere ale unei fetiţe de 12 ani, de parcă mă aştepta. Era foarte elegant îmbrăcată cu rochiţă închisă şi guler alb, prezenţă cu totul neobişnuită la acel loc şi la acea oră târzie. Cum am apărut, anturajul ei a dispărut subit şi a rămas singură cu mine. M-a întrebat de o anumită stradă de unde trebuia să ia un mijloc de transport până în Cotroceni. Iniţial nu mi s-a părut nimic suspect, deşi niciodată n-am văzut o fetiţă singură la o asemenea oră. Imediat mi-a picat fisa că ar putea să fi o capcană şi am chemat imediat un Uber şi am trimis-o acasă. Am sunat după aceea la şofer şi am înregistrat convorbirea. A fost o „tentaţie” de genul sumei uriaşe vărsată în cont. Doar că mie îmi plac adultele, iar pe copii îi iubesc doar ca un părinte.

Acum probabil înţelegeţi de ce am luat în foarte mare serios ameninţările cu moartea care mi s-au adus. Pe cea din august am ignorat-o, deşi am avut setat ca mesajele de la cei ce nu se află în lista de prieteni să intre automat în spam. Înainte de ameninţarea din decembrie, directorul şcolii la care predau m-a chemat în birou şi m-a avertizat „prieteneşte” s-o iau mai uşor cu „interdisciplinaritatea”, căci istoria e oricum făcută de cei puternici. Nişte sfori din culise se trag în acest moment în sensul instigării unor conflicte cu elevii şi colegii. Încerc să nu răspund pe cât posibil la aceste capcane, dar unele dintre ele au fost produse complexe de poliţie politică de tipul dictaturii capitaliste. O dirigintă m-a acuzat că-mi fabrică un dosar stalinist de hărţuire sexuală. Timp de mai multe săptămâni a trebuit să iau calmante pentru a dormi cât de cât noaptea. Stresul este mult peste ce am trăit în mediu privat. Cam asta e în mare ce mi se întâmplă în acest moment. Asta înseamnă poliţia politică în dictatura capitalistă, un coşmar pentru care securitatea stalinistă ar fi invidioasă. Dacă o să trăiesc o să scriu o carte cu detalii la tot ce am scris aici. După cum se vede, e prea târziu să mai dau înapoi acum. Chiar nu mai am nimic de pierdut. Cât timp voi trăi voi spune adevărul despre decembrie 1989, şi despre acest sistem politic diabolic numit capitalism, fie că o voi face din închisoare sau de altundeva.

Gabriel Baldovin