Intr-unul dintre cele mai recente interviuri, Noam Chomsky a facut aproape un testament moral, un bilant al activismului sau social de mai bine de jumatate de secol, discutand despre viata lui personala in relatie cu ideile sale politice.
In acest interviu el a sugerat un soi de ataraxie, de detasare fata de problemele altora, in caz ca nu ne afecteaza personal. Din pacate, aceasta detasare inseamna si o anchilozare a posibilitatilor creatoare, un fel de sinucidere a dezvoltarii personale. Ce aproape mi se pare Evul Mediu! Si atunci te puteai detasa de siguranta cetatii pentru a trai liber undeva izolat, dar cu perspectiva traumatica a iminentei unui atac din partea armatei legiuitorului sau a unei alte armate. Astazi te pot ataca hotii pe care sistemul ii recicleaza constant conform rutei recrutare in corporatie – epuizare – concediere – criminalitate – eliminare din sistem.
Este imposibil sa putem sa ne mentinem demnitatea umana stiind ca societatea, de care suntem dependenti, functioneaza pe atrocitati, mizerie si suferinta. Nu ma pot multumi cu solutia clasica, evocata de Chomsky aici. Daca inchidem usa si ne izolam, lasand aceste mizerii sa isi urmeze cursul, ce rost are atunci sa mai traim? Ce rost are sa ne mai interesam de soarta comunitatii? Ii lasam pe fascisti sa faca ce vor cu specia umana si cu planeta asta? Suntem doar niste animale la ferma? Eu prefer sa-mi pierd mintile decat sa imi continui viata intr-o astfel de lume. Poate ca exact asta e insusi sensul prihozei.
