Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
4.3.5. Poliţia politică în dictatura capitalistă aplicată pentru a ascunde adevărul despre 1989
Evenimente precum tragedia din decembrie 1989 se întâmplă rar. Cine crede că spionajul civil se ocupă doar de inginerii sociale de masă se înşeală. Acestea se aplică atât demagogilor aleşi de către o parte din popor în urma circului politic dar şi dizidenţilor politici. Spionajul civil poate lucra la ele timp de mai mulţi ani, până spre un deceniu şi chiar decenii întregi. Criza din 1929 a fost răspunsul câinilor lui Rockefeller la greva de la Chicago din 1886, în urma căreia timpul de lucru a fost redus la 8 ore. Cel De-al Doilea Război Mondial a fost creat pentru a contracara comunismul şi antisemitismul, care au luat avânt după acest eveniment, aşa cum am arătat în documentarul meu intitulat „Cea mai mare crimă din istorie”. La elaborarea acestor planuri diabolice lucrează o echipă restrânsă de spioni de înalt rang, care îi comandă pe ceilalţi din subordine într-o ierarhie militară la propriu. Însă, în perioada în care această elită de mafioţi de ultra-lux lucrează la aceste inginerii sociale, cei din subordine se ocupă de poliţia politică, adică de un ansamblu de tehnici de manipulare foarte intensă şi extrem de dureroasă a persoanelor individuale pentru a-i convinge să renunţe la anumite idei politice, ştiinţifice sau culturale nefavorabile marilor industriaşi şi bancheri. Dacă nu reuşesc, atunci ţelul final al spionajului civil rămâne împiedicarea comunicării acestor idei către grosul societăţii.
Reperele poliţiei politice în dictatura capitalistă occidentală manifestată în ştiinţă
Cea mai importantă acţiune a poliţiei politice în dictatura capitalistă este diluarea noţiunii de „Paranoia”, redenumită de ceva vreme „Tulburare de iluzie” („Delusional Disorder”), cu scopul de a cuprinde în ea dizidenţii politici sau chiar victimele statului poliţienesc contemporan. Am arătat în secţiunea dedicată psihiatriei politice cum cea mai importantă clasificare a tulburărilor psihice , DSM („Diagnostic and Statistical Manual of mental disorders”), se întoarce câteva secole în istorie şi nu face diferenţa între paranoia de persecuţie şi adevăraţii persecutaţi de sistemele totalitare. Între aceşti persecutaţi intră şi dizidenţii politici. Unii dintre ei se nasc dizidenţi din tată în fiu. Alţii devin dizidenţi tocmai în urma persecutărilor la care au fost supuşi. Lipsa de criterii de diferenţă tocmai la această tulburare psihică este un exemplu covârşitor despre cum spionajul civil a manipulat psihiatrii din „Asociaţia Americană de Psihiatrie”, care elaborează DSM, să nu facă această distincţie netă şi vizibilă între cele două categorii de oameni. În felul acesta lipsa de cunoştinţe în domeniul psihopatologiei a opiniei publice este speculată de o campanie de manipulare orchestrată de spionajul civil pentru a denigra dizidenţii politici, cărora li se face imagine de paranoici. Majoritatea neutrilor politici dar şi majoritatea specialiştilor echivalează paranoia cu psihoza, adică cu însăşi nebunia.
Influenţa spionajului civil în medicină nu se reduce la psihiatria politică, ci şi în stoparea medicinii psihosomatice. Până în anii 1950 medicina psihosomatică luase un important avânt. Ea a recunoscut rolul stresului în boli precum ulcerul gastric sau diabetul. Am spus-o în mai multe ocazii: toate bolile necondiţionate de un mediu chimic toxic (la propriu) sînt cauzate de un astfel de mediu social toxic (la figurat). El este menit să le aducă profit marilor industriaşi şi bancheri, însă aduce nefericire şi boli celor care le execută ordinele printr-un complex sistem de transmitere acestora într-o ierarhie de comandă. Medicina psihosomatică a demonstrat cu studii de caz rolul stresului în apariţia ulcerului gastric, şi ar fi demonstrat asta şi pentru alte boli dacă era lăsată să se dezvolte. Ea însă a fost şi încă este un pericol pentru interesul marilor industriaşi şi bancheri, aşa că a fost sugrumată începând din 1950 încoace, şi niciun pas nu s-a mai făcut în această direcţie. Printr-un foarte ciudat sistem de privatizare a sistemului medical, care ar trebui să rămână de stat, medicii sînt manipulaţi să ofere medicaţie pentru boli, şi mai puţin să le prevină. Cea mai mare parte a medicilor astăzi sînt de fapt vânzători de medicamente, un fel de agenţi ale marilor concerne de produse farmaceutice.
În timpul pandemiei de COVID-19 ei medicii au avut voie să facă autopsii şi să încerce tratamente experimentale pentru noul SARS-COV-2, pentru care se întocmise ad-hoc un tratament primitiv de izolare. Ne aducem aminte cum antiviralele au dispărut subit din farmacii, tocmai pentru ca omul simplu să nu le testeze. În afara unor medici cu adevărat eroi, precum Dan Erickson si Artin Massihi în SUA, Didier Raoult în Franţa, sau Răzvan Constantinescu şi Flavia Groşan la noi în România, cei mai mulţi au fost manipulaţi cu recompense grase să susţină panica indusă de autorităţi despre un virus la fel de ucigaş precum cel din filmul „Contagion”. Starea de panică a cetăţenilor se convertea în testele pe care erau dispuşi să le facă pentru a vedea dacă sînt infectaţi sau nu. Aceste teste se converteau apoi în venituri umflate pentru medici. Iată cum politica testelor a fost o mită ascunsă dată angajaţilor din sistemul medical spre a susţine panica oficială, care pe termen lung a generat inflaţie şi scăderea nivelului de trai pentru cei mulţi, în beneficiul marilor industriaşi şi bancheri, care mereu profită de astfel de crize.
Diferenţa dintre poliţie politică şi manipulare simplă
Pe lângă aceste campanii generale de dezinformare şi manipulare în masă operate de spionajul civil, există campanii individuale îndreptate spre persoane incomode intereselor marilor industriaşi şi bancheri. În secţiunea dedicată lui Marian Pârvu am arătat un nivel uşor de manipulare, la nivel de „vorbă bună”, pentru a-l convinge să renunţe la agitaţiile pe care le face pentru a-şi câştiga nişte drepturi pe care sistemul credea că nu le merită. Se pare că acţiunea a funcţionat în cazul lui deoarece a dispărut din spaţiul public, fără a deveni un dizident politic. La acest nivel, campania de manipulare are încă aspect de dezinformare. Dacă ţinta nu urmează drumul indicat, atunci spionajul civil ajunge la metode ceva mai dure care se înscriu în acţiuni de poliţie politică.
Dictaturile clasice au arătat mai multe exemple de poliţie politică. Cel mai frecvent dintre ele este condamnarea într-un tribunal pentru opiniile politice susţinute. Dictatura capitalistă foloseşte metode ceva mai ascunse, dar la fel de dureroase psihic. Cel mai clar exemplu este celebra „listă neagră de la Hollywood”, prin care spionajul civil american a încercat şi a şi reuşit să oprească producerea unui film despre radarul de la Opana. Operatorii de la această staţie radar au interceptat avioanele japoneze venind 50 minute înainte de atacul de la Pearl Harbor, după cum am descris în detaliu în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Dar, prin diverse inginerii sociale, alertarea bazei a fost sugrumată şi astfel daunele produse de atacul japonez au fost maxime. Acest eveniment a condus la schimbarea opiniei publice americane dinspre neutralitatea privind războiul din Europa, la implicarea în el. La aşa ceva se reduce această farsă capitalistă numită democraţie.
Celebra „Lista neagră de la Hollywood” sau „Lista lui Bill” a marginalizat preventiv pe acei actori şi scenarişti care riscau să lucreze într-un astfel de proiect, cu acuzaţia absurdă că ar susţine „comunismul”. Numai ceastă acuzaţie este un proiect de poliţie politică, deşi ţinta sa era mult mai amplă. Cei mai mulţi dintre cei consemnaţi în „lista lui Bill” nu aveau simpatii comuniste. Apoi, Partidul Comunist American a fost prezent în viaţa publică şi înainte de război şi după, şi există inclusiv în zilele noastre, chiar dacă nu este atât de vizibil. Proiectul „listei negre de la Hollywood” pare absurd în acest context. Însă interesul său era de fapt ascunderea adevărului de la Pearl Harbor, care în cele din urmă a ajuns să fie totuşi cunoscut de 30-40 % dintre americani din zilele noastre.
Am tot spus pe parcursul acestei cărţi că regimul Ceauşescu nu a fost atât de diabolic precum l-a prezentat dictatura capitalistă de după 1990, cu scopul de a părea ea mai bună, după ce a ruinat ţara. Am descris situaţia cu greva de la Lupeni din 1977, când Ceauşescu însuşi a negociat cu minerii şi le-a oferit ce ceruseră. Mai mult decât atât, întreaga conducere politică zonală a fost destituită, de la şeful întreprinderii până la ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei, Bujor Almăşan. Aşa ceva se întâmplă foarte rar în capitalism, şi doar atunci când greva degenerează în mişcări ample de stradă ce cuprind întreaga societate. Cu toate acestea, regimul Ceauşescu a rămas o dictatură, chiar dacă în timpul lui au fost eliberaţi deţinuţi politici precum Constantin Noica sau Petre Ţuţea. Aceşti intelectuali au fost reabilitaţi ca imagine publică, însă nu au primit posturi de profesori în instituţiile de învăţământ, pe care le meritau, pentru reabilitarea lor totală. Probabil că le-ar fi primit dacă şi-ar fi schimbat radical ideile politice, dar ei nu au acceptat acest târg. Deşi au primit pensii, totuşi ei au rămas în continuare marginalizaţi social.
Aşa ceva este ceea ce face cu preponderenţă dictatura capitalistă; în afară de câţiva care au acceptat naraţiunea oficială a atacului surpriză din partea japonezilor, supravieţuitorii de la Pearl Harbor au fost marginalizaţi de statul american, fiind practic atacaţi a doua oară. Eroul surprinderii avioanelor japoneze de la radarul Opana, George Elliot, a trăit un coşmar în loc să fie recompensat, după cum citim în declaraţia lui de la sfârşitul războiului. Nu există urmaşi ai săi astăzi în spaţiul public. Aşa ceva este un indiciu că spionajul civil ori l-a sterilizat, ori i-a infiltrat o femeie sterilă în viaţa intimă, ori eventualii urmaşi au fost cumva cumpăraţi treptat şi angajaţi în interiorul acestuia. La fel au păţit şi majoritatea supravieţuitorilor care nu susţineau naraţiunea atacului surpriză.
Am spus în capitolul 2 despre cum subiectul Pearl Harbor a fost tabu în SUA timp de 20 de ani, când nu s-a făcut vreo comemorare. Cei mai mulţi dintre cei 2000 de supravieţuitori au aflat despre această poveste de la Elliottînsuşi, şi erau decişi să ofere mărturie despre auto-sabotajul care s-a făcut acolo, prin intermediul unor agenţi FBI, sau coordonaţi de FBI, precum Kermit Tyler. Acesta i-a minţit pe cei doi operatori radar de la Opana că acele avioane interceptate de ei ar fi fost americane. Însă toţi supravieţuitorii care nu susţinut naraţiunea atacului surpriză au fost marginalizaţi precum George Elliot. Abia după 20 de ani, în martie 1961, Elvis Presley a ţinut un concert la Pearl Harbor, cumva la mişto, de parcă SUA ar fi sărbătorit o victorie atunci, nu o dramă. Aşa ceva trebuie să fi fost o durere fără margini pentru cei care şi-au pierdut colegi, prieteni şi fraţi în acel eveniment. Unii petreceau şi alţii retrăiau drama unui sistem social care i-a trimis la moarte precum animalele la abator, şi care iată îi marginaliza în continuare. Am văzut numeroase comentarii ale urmaşilor celor care au supravieţuit atacului din 7 decembrie 1941, în secţiunea de comentarii a video-urilor, care spuneau că taţii şi bunicii lor tăceau şi cădeau pe gânduri când venea vorba despre subiectul Pearl Harbor. Acesta era preţul dreptului de a avea urmaşi pentru supravieţuitori. Cei care au strigat, precum George Elliot, nu au mai avut deloc. Asta este poliţia politică în dictatura capitalistă, mult mai discret făcută, însă cu consecinţe la fel de dureroase pentru cei implicaţi. Dictaturile clasice ameninţă direct dizidenţii prin celebra „Gura, că-ţi pierzi pâinea!”. Cea capitalistă merge mai departe cu ameninţarea, până în porii intimi ai conştiinţei.
Poliţia politică aplicată de dictatura capitalistă pe jurnaliştii Radu Moraru şi Grigore Cartianu
Poliţia politică este următorul nivel de manipulare, după dezinformare, în dictatura capitalistă, făcută prin diverse tehnici de tortură fizică şi psihică. Aceste tehnici se reduc la un soi paradoxal de închisoare în aer liber ţesută în jurul ţintei, reprezentată de un om care continuă să meargă pe drumul lui, în ciuda produselor de dezinformare care i s-au aplicat până atunci. Aşa ceva s-a întâmplat cu cei doi eroi ai aflării adevărului despre decembrie 1989, Radu Moraru şi Grigore Cartianu.
Un prim exemplu în aplicarea poliţiei politice pe ei este dat de cazul jignirilor subite, fără un motiv anume, aduse de Giovanni Becali lui Grigore Cartianu, chiar la emisiunea „Naşul” a lui Radu Moraru de la postul B1 TV . Observăm cum, din nimic, Becali îl face pe Cartianu nespălat, lăsându-l inclusiv pe moderatorul emisiunii, Radu Moraru, perplex. Motivul invocat de Becali a fost anumite articole pe care le-ar fi scris Cartianu despre el în ziarul „Adevărul”. Acest ziar însă era unul dintre cele mai decente ca teme şi mod de exprimare. Altele scriau mult mai negativ despre clanul Becali. Cei trei Becali nu erau bine văzuţi decât de cei cu înclinaţii infracţionale, şi nu avea motive să se supere pe faptul că un public mai educat precum cititorii de „Adevărul” nu o apreciază. Cartianu nu a intrat în acest joc şi şi-a arătat şi el uluiala faţă de această explozie de jigniri apărută practic din nimic. Giovanni Becali nu avea motive să se comporte aşa; gesturile sale au fost cerute de spionajul civil unui membru din anturajul său, sau comandate direct, în caz că e racolat, tocmai pentru a-i produce lui Cartianu o anumită stare de teamă, jignit de unul dintre marii gangsteri ai lumii interlope româneşti. Scopul acestei scene a fost acela de a-l ameninţa voalat pe Cartianu să schimbe ceva în viaţa lui şi în ideile lui. Pentru a nu da de bănuit, Becali a repetat apoi scenariul şi faţă de alţi ziarişti, tocmai pentru a camufla gestul şi de a nu-l pune în relaţiile cu investigaţiile pe care cei doi ziarişti le făceau.
Am arătat la finalul capitolului 3 punctele puternice şi cele slabe ale cărţilor lui Cartianu . Am citat acolo un paragraf în care se simte o puternică reticenţă faţă de ideea de revoluţie. Ei bine, la schimbarea poziţiei sale a contribuit şi o astfel de inginerie socială de genul celei făcute de Becali. Iniţial în anturajul lui, şi implicit în al celuilalt erou al aflării adevărului, Radu Moraru, a fost injectat agentul SIA Alex Mihai Stoenescu. După cum am descris în secţiunea dedicată lui, acesta i-a sedus pe amândoi cu detaliile picante din documentele la care avusese el acces. Odată cu aceste detalii el le-a injectat subtil şi ideea de acceptare a revoluţiei, împreună cu linia KGB pentru explicarea marilor inginerii sociale de atunci, deşi aşa ceva era modelul unei invazii, nu al unei revoluţii înfăptuită de popor. Iată cum poliţia politică împreună cu tehnicile de dezinformare pot schimba ideile unor oameni în dictatura capitalistă!
Însă, spre deosebire de Cartianu, Radu Moraru nu a fost atât de convins de această ofensivă dezinformaţională puternică. El l-a intervievat pe Mihail Gorbaciov şi a dat semne că l-a şi crezut când acesta a negat orice implicare a sa în evenimentele din decembrie 1989. În mai multe interviuri Radu Moraru a spus că SRI a încercat să-l recruteze prin diverşi agenţi, în sensul susţinerii unei anumite agente, dar că el i-a refuzat.
În acel moment CIA i-a organizat şi lui o „listă a lui Bill”, în variantă românească, prin care a fost debarcat de la postul B1 TV într-un mod greu de imaginat. În mai multe interviuri Radu a spus că Elena Udrea a fost cooptată în echipa managerială a postului, iar el nu a putut accepta să lucreze după interesele unui astfel de şef. Şi, prin urmare, şi-a dat demisia. Pentru a fi convins că doar Elena Udrea şi Traian Băsescu se află în spatele acestei manevre, şi nu CIA (via SRI), cu ceva timp în urmă Traian Băsescu l-a abordat la un bizar pact de neagresiune, dar la care el nu a adus absolut nimic la schimb. Radu Moraru a acceptat totuşi această înţelegere şi i-a fixat el o agendă pentru următoarele 6 luni, în schimbul unei atitudini pozitive pe acea perioadă. Băsescu nu a făcut nimic din ce-i ceruse el, aşa că după ce termenul de 6 luni a expirat, el a început să-l critice cum ar fi făcut-o şi dacă nu ar fi avut acea întrevedere. Băsescu a avut însă un rol de fentă pentru Radu Moraru, care nu a văzut bătaia mult mai lungă ce îl viza pentru vina de a fi scormonit câţiva ani în urmă după adevărurile crude ale tragediei din decembrie 1989. Ca orice demagog, şi Băsescu a fost interfaţa unui interes mai amplu, aşa că până astăzi Radu Moraru a rămas cu impresia că ar fi plecat din proprie iniţiativă de la B1, şi nu că i s-ar fi orchestrat o inginerie socială prin care a fost manipulat să-şi de demisia. Aşa ceva este o operaţiunea de poliţie politică, deoarece a atentat la dreptul lui la muncă garantat de Constituţie.
În acel moment Radu Moraru era unul dintre cei mai respectaţi jurnalişti, iar demisia sa a fost stimulată de curtarea conducerii unui nou trust de presă. O perioadă el a cochetat cu echipa Digi, fiind momit într-o funcţie înaltă acolo. Însă nu s-a concretizat nimic din această colaborare, care a ţinut cam un an. El a trebuit să-şi facă o nouă televiziune, actuala „Naşu TV”, care încă rezistă eroic amenzilor date de CeNzurA. În acest moment Radu Moraru s-a transformat dintr-un jurnalist într-un adevărat dizident politic, criticând iluziile capitalismului printre care şi falsul pluripartitism de rotaţie prin care două partide îşi schimbă periodic locul la guvernare şi monopolizează opţiunile electorale, pentru că celelalte partide nu au timpi de antenă.
Radu Moraru a devenit astfel treptat un dizident politic. El a fost singurul jurnalist cunoscut ce a venit la protestele pentru Roşia Montană şi Pungeşti, când toată presa vuia de reclame în favoarea exploatării cu cianuri a zăcămintelor de acolo, care riscau distrugerea localităţii. Personal l-am întâlnit la un astfel de protest prin 2013, pe B-dul Magheru şi am schimbat câteva cuvinte, surprins de prezenţa sa inedită. O scandare frecventă în acel moment pentru noi era „Unde este presa/ca să-i scoatem lesa?” Cu ceva timp înainte protestatarii ecologişti au trecut şi prin faţa sediului PRO-TV, care efectiv şi-a închis toate luminile de frica unui atac al nostru. Radu Moraru şi „Naşu TV” nu au difuzat acele spoturi şi a venit alături de noi. La fel a făcut şi în timpul mascaradei din 2020-2022, când a refuzat mita pe care guvernul a dat-o trusturilor de presă pentru a susţine campania panicardistă despre COVID-19. În urma emisiunilor sale în perioada mascaradei, românii au aflat şi opinia contrară celei promovate de autorităţi, care este însuşi rolul declarat al presei. Foarte mulţi au aflat de la postul „Naşu TV” de adevăratele somităţi ale lumii medicale şi virusologiei precum Didier Raoult sau defunctul Luc Montagnier, care nu au avut aceeaşi poziţie precum medicii politruci din fruntea ministerelor sănătăţii, DSP sau OMS. Din cauza acestei poziţii a fost bombardat de amenzi de la CeNzurA, care l-au dus aproape de faliment. Această măsură este una de poliţie politică tipică pentru dictatura capitalistă.
Dar înainte de aşa ceva, televiziunea la care era patron i-a fost pur şi simplu furată timp de mai bine de o lună de către un investitor care cumpărase acţiuni la Naşu TV”. Coincidenţa (deloc întâmplătoare) a făcut ca acest investitor să se numească chiar Moraru, fapt cea permis un fals în acte foarte subtil făcut, la limita legalităţii, prin care a devenit stăpân pe televiziune şi pe politica sa editorială. Aşa ceva nu este o simplă întâmplare, ci un plan foarte abil de poliţie politică realizat de spionajul civil. Aşa ceva este o aplicare la nivel individual a aceloraşi practici cu care s-a realizat şi tragedia din decembrie 1989, atacul de la Pearl Harbor din 1941 sau cel de la 11 septembrie 2001, după cum se poate intui din cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin sau din documentarul făcut după ea. Fiind aproape de a fi executat silit pentru că nu strânsese suficienţi bani pentru a plăti una dintre amenzile de la CeNzurA pentru că a spus adevărul, Radu Moraru a izbucnit în plâns în direct. Cunosc acest sentiment. Această imagine este chintesenţa poliţiei politice în dictatura capitalistă, o perpetuă şi persistentă tortură psihică, foarte greu de întrevăzut, după cum a fost şi tragedia din decembrie 1989.
O inginerie socială la limita dintre manipulare şi poliţia politică aplicată pe dizidentul politic Laurenţiu Primo
În cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” am analizat tehnica de dezinformare prin clonare în documente, prin care spionajul civil creează „teorii ale conspiraţiei” necredibile pentru majoritatea, în numele adevăraţilor dizidenţi politici, pentru a-i compromite. Teoria 5G care ar fi facilitat sau ar fi produs efecte similare cu cele ale unei tulpini letale ale virusului SARS-COV-2 se înscrie exact în acest tipar. Mulţi dizidenţi au fost percepuţi de anturaj ca lunatici după ce au susţinut asemenea odată cu mascarada COVID. Avantajul a fost cel al sprijinului înspre credibilizare a naraţiunii oficiale, care de fapt era şi mai fantezistă, ruptă din psihopatologie, aşa cum am arătat în detaliu în articolul meu „Măsurile anti- COVID au fost copiate cuvânt cu cuvânt din psihopatologia ipohondriei” publicat în Baldovin Opinius.
Ne aducem aminte despre modul în care DSM şi alte tratate de psihopatologie nu oferă criterii clare pentru a diferenţia persecutaţii reali din sistemele totalitare de cei închipuiţi ai formei de persecuţie din paranoia, aşa cum am detaliat în secţiunea „Psihiatria politică folosită în general în dictatura capitalistă (…)”. Voi descrie mai jos o întâmplare prin care i s-a stimulat fără succes dizidentului politic Laurenţiu Primo forma religioasă a paranoiei. Această formă apare la unii credincioşi cu predispoziţie paranoică, care chiar încep să creadă că sînt Mesia, şi caută semne prin textele sacre, precum forma erotomaniacă interpretează semne de dragoste îndreptate specific către ea dinspre persoane celebre.
Laurenţiu Primo este unul dintre dizidenţii politici autentici, paradoxal cu statutul său de om de afaceri de succes. În dictatura comunistă el a fost anticomunist şi pedepsit pentru ideile lui politice prin muncă forţată la construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră. Ca mulţi alţii, şi el consideră că anchetele Securităţii la care a fost supus au fost mai blânde decât experienţele pe care le-a avut cu dictatura capitalistă. A conceput un sistem electoral bazat pe o împletire între democraţia directă, în ceea ce priveşte anumite proiecte politice, şi democraţia reprezentativă. Conform acestui model şefii instituţiilor de decizie sînt aleşi pe criterii meritocratice, după ce în prealabil sînt selectaţi printr-un examen riguros de certificare a competenţelor în materie de management. O astfel de alternativă la demagogia contemporană a stârnit atenţia spionajului civil şi implicit a poliţiei politice. Desigur că un astfel de proiect elimina posibilitatea ca în vârful decizional al statului român, şi nu numai, să ajungă persoane incompetente precum prim-miniştrii PSD Viorica Dăncilă şi actualul Marcel Ciolacu. Dar un astfel de sistem ar fi exclus şi persoanele şantajabile de către spionajul civil pentru trecutul lor dubios, precum Traian Băsescu sau Klaus Iohannis.
Deşi Laurenţiu Primo este un om raţional, foarte probabil spionajul civil i-a organizat o inginerie socială printr-un membru al anturajului său, prin care să fie deturnat de la activismul său politic fie către viaţa monahală, fie către o ideologie ego-fabulatorie de tip mesianic. Acest „prieten” i-a propus o vizită la mormântul lui Arsenie Boca în care i s-a orchestrat un „miracol”. O persoană îmbrăcată în straie bisericeşti s-a dus direct la el şi aproape că a îngenuncheat în faţa lui ca în faţa lui Mesia. Primo l-a întrebat de ce face asta şi el i-a răspuns „Ştiu cine eşti”. Înainte să ajungă la locul cu pricina, o altă persoană le-a comunicat celor din grupul său că locul este arhiplin de vizitatori, dar când au ajuns acolo nu era nimeni. După întâlnirea cu „clarvăzătorul”, locul era de fapt arhiplin de vizitatori, deşi înainte că nu fusese nimeni.
Nefiind un om religios, Laurenţiu Primo nu a fost prins de această inginerie socială, însă nu a uitat „miracolul”. Dacă ar fi avut o predispoziţie paranoică atunci e foarte posibil să fi dezvoltat ego-fabulaţie de tip mesianic, şi mulţi dintre urmăritorii săi ar fi încetat să-l mai urmărească. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, atunci această inginerie socială se înscrie într-o acţiune extrem de subtilă de poliţie politică. Dacă ea ar fi dus la o „revelaţie divină”, atunci cazul este unul de manipulare.
Desigur, nici eu nu puteam să scap acestei perspective de manipulare a dizidenţilor politici în dictatura capitalistă. În următoarea parte voi descrie experienţa mea cu poliţia politică.
