4. DEZINFORMAREA. ŞTERGEREA URMELOR

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

3. Capitolul DEZINFORMAREA. ŞTERGEREA URMELOR

Dezinformarea este pentru psihologia mea ceea ce este sexualitatea pentru psihologia freudiană. Mă ocup de acest subiect cam de la aceeaşi vârstă în care Freud începea să vadă refularea în simptomele nevroticiste. Am sistematizat tehnicile de dezinformare într-un subcapitol din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” pe care o public pe platforma Concept .

Am împărţit acest capitol în două subcapitole, respectiv unul care descrie dezinformarea ce se manifestă srict ca ideologie, şi celălalt care descrie manipularea unor cercetători imparţiali precum ziariştii Radu Moraru şi Grigore Cartianu spre a nu ajunge la piste ce trimit către CIA, ci la niveluri inferioare ale acestei inginerii, precum KGB şi Ion Iliescu. Însă înainte şi după cele două subcapitole voi insera în acest capitol câte o secţiune individuală, una pe post de epilog al acestei cărţi la final, cealaltă pe post de introducere chiar acum. Aşadar, pentru început voi insera secţiunea introductivă.

4.1. Dezinformarea ca principal instrument de control al dictaturii capitaliste

Dacă nu aţi citit capitolul precedent, atunci întoarceţi-vă măcar la secţiunea 3.2.4 din el numită „Diferenţa dintre răscoală, grevă, război interstatal, război de independenţă şi revoluţie” , pentru că altfel nu puteţi înţelege secţiunea de faţă! Acea secţiune nu e greu de parcurs şi vă va face o idee despre diferenţa dintre acele evenimente sociale. Dacă ştiţi istorie asta nu înseamnă neapărat că ştiţi şi diferenţa dintre ele. Istoria a încercat o astfel de diferenţiere, însă rezultatul a fost unul rudimentar. Tema aceasta aparţine sociologiei, nu istoriei. De fapt, nici măcar sociologia nu a trasat linii de demarcaţie clară între aceste noţiuni, din diferite motive care nu au loc spre a fi expuse complet în această carte. Dar pe unele dintre ele deja le-am expus în formă de schiţă în capitolul anterior şi am să le readuc în atenţie atât în cea de faţă cât şi în secţiunea următoare, care marchează un prim subcapitol din acest ultim capitol al acestei cărţi. Şi, dacă o să fi sănătos şi spionajul civil mă va lăsa în pace , atunci o să revin cu detalii şi mai ample despre această temă într-o carte specializată.

Printr-un amplu proces de dezinformare, dublat de necultivare a teoriilor sociologice despre revoluţia politică în rândul poporului, cei mai mulţi români folosesc termenul „revoluţie” cu un alt sens decât îl are în sociologie sau chiar în istorie. Asta pentru că, prin acest proces de îndobitocire naţională, invers faţă de intenţia iluminismului secolelor trecute, spionajul civil a promovat în mass-media echivalarea termenilor de „revoluţie”, „revoltă” şi „lovitură de stat” într-o dialectică dezinformaţională ce cu greu poate fi interpretată ca separare între ele (la Stoenescu, de exemplu). La o ceartă cu şeful sau cu patronul unui magazin, omul simplu declară că face revoluţie, acolo, pe loc. Sub această presiune dezinformaţională, termenul de „revoluţie” a ajuns sinonim cu cel de „scandal”, ceva mai mare.

Majoritatea românilor cred că tragedia din 1989 ar fi fost făcută fie de agenţi URSS pentru a păstra România în sfera sa de influenţă, fie de către Iliescu şi FSN, pentru a scăpa de concurenţa politică a opoziţiei. Între ele există o zonă ce pare a treia variantă, conform căreia Iliescu ar fi fost spionul Moscovei. Dar această idee este de fapt o formă a primei variante. Prin urmare, atunci când mă refer la „varianta Iliescu şi FSN” am în vedere absenţa factorului URSS & KGB, şi anume faptul că Iliescu ar fi dat o lovitură de stat fără ajutor din afară, doar cu anturajul său din FSN. Deşi susţinătorii acestei variante sunt mai puţini totuşi ei există, iar ideea lor trebuie tratată ca variantă separată de prima.

Ambele aceste teorii au câteva puncte foarte slabe. Unele dintre acestea sunt noi, şi se simt deja din capitolul precedent; ele se referă la diferenţa dintre „revoluţie”, „invazie colonialistă” şi „lovitură de stat”. Teoria păstrării României în sfera de influenţă URSS este infirmată de diferenţierea bazală pe care sociologia o face între revoluţie politică şi invazie colonialistă, după cum am arătat în această secţiune din capitolul precedent. În secţiunea anterioară acesteia am făcut diferenţa dintre revoluţie politică şi război de independenţă. Invazia colonialistă şi războiul de independenţă sînt două categorii corelative (contradictorii) ale sociologiei.

Dezinformarea naţională pusă în practică de spionajul civil prin mass-media şi chiar prin mediul universitar a reuşit cumva să impună ambele idei în opinia publică, în ambele variante, deşi ele sunt contradictorii. Şi cei care cred că tragedia din 1989 ar fi fost orchestrată de URSS dar şi cei ce cred că ar fi fost făcută exclusiv de Iliescu şi FSN au fost manipulaţi să creadă că aceste evenimente ar fi revoluţie politică în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Dacă aşa s-ar fi întâmplat atunci, în primul caz, conform argumentul de mai sus, titulatura corectă a tragediei din 1989 este cea de invazie; în celălalt caz denumirea corectă este cea de lovitură de stat. Aceste două categorii sociologice sînt esenţialmente diferite de revoluţia politică, dar şi incompatibile. Lovitura de stat exclude poporul din ecuaţia detronării autocratului, fapt care e esenţial pentru revoluţia politică violentă. La o primă vedere astfel de lovitură de stat ar părea să fie şi invazia lui William al III-lea asupra lui James al II-ea al Angliei (1688). Însă criza violentă din 1640 şi execuţia lui Charles I, în care poporul a avut rol hotărâtor (fiind implicat direct în războiul civil de atunci), şi a deposedării coroanei britanice de puteri ce a urmat, arată că această invazie a fost o revoluţie. Dimpotrivă, la noi în România poporul doar a făcut figuraţie, fiind masă de manevră ale dezinformărilor. Nu există un precedent precum cel din Revoluţia Engleză în care poporul să se fi luptat fie cu conducerea statului român, fie cu armata invadatoare a Rusiei/URSS.

Anumiţi dezinformatori au folosit calamburul eufemistic „loviluţie” pentru descrierea acelor evenimente, tocmai pentru a ciupi cumva din scepticismul primilor. Termenul a fost preluat apoi de opozanţi FSN şi răspândit în grosul societăţii româneşti. Cert este că astăzi, deşi cei mai mulţi români cred că în 1989 s-au întâmplat una dintre cele două variante, totuşi ei folosesc titulatura de revoluţie pentru a nominaliza evenimentele de atunci, semn al eficienţei campaniei susţinută de dezinformare. Sădirea acestor idei atât de contradictorii în conştiinţa publică, pe fondul lipsei de educaţie sociologică a cetăţenilor, atestă gradul de putere al dezinformării pe care spionajul civil o orchestrează din culise.

Dincolo de aspectul pur tehnic, cele două teorii au puncte slabe sub aspectul faptic, pe care deja le-am expus în propriul documentar. Pentru cei care nu l-au văzut am să le reiau aici alături de concluziile capitolului precedent. Cea de-a doua teorie nu are sens deoarece Iliescu şi FSN au câştigat cu cel mai mare procent din istoria României alegerile din 20 mai 1990. Prin urmare nu avea nevoie de asemenea inginerii sociale pentru a lua puterea. Alăturarea ideii de revoluţie lângă cea a loviturii de stat sau de palat, prin care comuniştii totuşi au rămas la putere, este una din cele mai mari absurdităţi pe care spionajul civil le-a sădit în percepţia publică în aceşti 35 de ani, prin dezinformare perpetuă. În acest context, uneltirea de către Iliescu şi FSN a ingineriilor din decembrie 1989, pe care le-am descris în capitolul 2, e zn gest absurd, inutil. Era mult mai uşor pentru el să interzică pur şi simplu partidele politice şi să proclame dictatură, mai curând decât să creeze acele inginerii sociale pe care nici 10 ani de preşedinţie în „democraţie” nu l-au dus la capacitatea de a le face. Asumarea riscurilor de a fi prins şi condamnat pentru acele crime nu re nici un sens. Într-o eventuală răsturnare a regimului, Iliescu ar fi putut fi mult mai drastic condamnat pentru cei peste 1000 de morţi de atunci decât pentru câteva sute de arestaţi de propria dictatură. Aşa că, de fapt el nu avea interesul de a crea acel haos în decembrie 1989. Pe lângă asta, după cum am menţionat anterior în această carte, în momentul în care Iliescu a fost chemat la TVR, Ceauşescu fusese debarcat şi pierduse puterea. Asta înseamnă că altceva/altcineva uneltiseră pentru punerea în practică a planului. Acest plan a fost mult mai deştept conceput decât putea oricine din România, inclusiv capii dezinformărilor precum Brucan, Militaru şi Roşu / ( &) Topliceanu.

Teoria invaziei URSS nu are sens deoarece în acel moment sovieticii erau ei înşişi într-o perioadă de reformă capitalistă. Peste 2 ani de zile, zona conservatoare a KGB era înfrântă decisiv la Moscova după ce a încercat un puci împotriva lui Gorbaciov. KGB-ul a fost desfiinţat atunci. Latura sa reformată s-a transformat apoi în FSB şi FSK, la fel ca şi în cazul Securităţii la noi, împărţită în alte agenţii mai mici precum SRI, DGIPI, STS etc. Apoi, există o foarte puternică inconsistenţă managerială între strategiile absolut geniale de întoarcere a armatei împotriva lui Ceauşescu (încălcând legislaţia în vigoare) împreună cu instigarea cetăţenilor să iasă la protest, şi rezultatul final al ingineriei, în urma căreia noul lider a fost un reformat. Nu are sens ca URSS şi KGB să fi reuşit să creeze aceste diversiuni înainte de căderea lui Ceauşescu şi să nu poată controla societatea românească după căderea acestuia pentru a-şi impune un om în fruntea statului precum spionul GRU Nicolae Militaru. S-a tot spus că Iliescu ar fi omul ruşilor, însă toate acţiunile sale a fost în sensul integrării României în spaţiul Euro-Atlantic, nu de apropiere la Rusia. Dealtfel, după 1991 Rusia până acum vreo 10 ani Rusia a fost un partener de nădejde al Occidentului, după cum voi arăta în detaliu într-o secţiune din următorul sub-capitol, aşa că cele două teorii nu au consistenţă. Nu are sens ca Gorbaciov să implementeze Perestroika în URSS şi stalinismul propriuzis în România; e ca şi cum şi-ar fi creat singur inamici fără nici un avantaj. Dealtfel, în interviul acordat lui Radu Moraru, Gorbaciov a negat implicarea în evenimentele din 1989 din România. Demagogii mint în general însă de data asta chiar nu avea nimic de câştigat din aşa ceva, aşa că el a spus adevărul.

Dar cea mai importantă inconsistenţă a acestor două teorii constă în faptul că tipul acesta de invazie din culise nu a fost niciodată practicat de URSS, ci în văzul tuturor cu tancurile; invazia Ungariei în 1956, cea a Cehoslovaciei în 1968 sau cea a Afganistanului în 1979 s-a făcut direct prin forţă burtă, la vedere, nu prin astfel de tehnici de infiltrare de gen cal troian în interiorul adversarului, şi nimicirea sa din interior. Aşa a fost de fapt infiltrat şi căpuşat KGB de către agenţi proprii care au pactizat cu adversarii ideologici din CIA. Nu există nici un caz prin care URSS să fi invadat altă ţară prin astfel de metode complexe, extrase din modificarea marketingului şi publicităţii, tipice pentru capitalism. URSS a practicat politica fricii brute, afirmate „realist-socialist” în invaziile sale, şi nu aceste tertipuri complexe de manipulare în masă.

Dimpotrivă, modul în care tragedia din decembrie 1989 a fost generată prin instigare complexă şi dezinformări cauzatoare de foc fratricid este stilul tipic al spionajului civil occidental, coordonat de cel american. Există două evenimente similare cu cel din 1989 de la noi, făcute exact prin aceleaşi tehnici, dar de amploare mult mai mare, şi cu implicaţii mult mai tragice. Primul este atacul de la Pearl Harbor din decembrie 1941 iar celălalt este atacul de la 11 septembrie 2001. Primul este atacul de la Pearl Harbor din decembrie 1941 iar celălalt este atacul de la 11 septembrie 2001. În subcapitolul intitulat „Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie: tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” am arătat şi voi mai arăta şi pe mai departe implicaţiile uriaşe care au decurs din faptul că în grosul societăţii americane au început să pătrundă informaţii ascunse de autorităţile americane despre această tragedie. Aceste informaţii capitale sînt:

1. cu 50-55 minute înainte de atac avioanele japoneze au fost interceptate de radarul de la Opana;
2. un submarin japonez a fost observat spionând în zonă şi scufundat cu 90 de minute înainte de atac;
3. scenariul Pearl Harbor s-a repetat 9 ore mai târziu la Clark Field (Filipine) ;
4. amiralul James O. Richardson, a fost destituit de la conducerea bazei după ce a cerut ca flota americană din Pacific să fie relocată într-un loc mai sigur.

Americanul de rând şi orice om neutru nu mai crede că acel atac a fost unul surpriză după ce află despre aceste detalii. Aflarea acestor informaţii a condus la mişcarea hippiotă Flower Power din anii 1960, constituită din rebeli care nu voiau să trăiască aceeaşi viaţă precum a părinţilor lor, pe timpul cărora se întâmplase acel eveniment. Deşi jurnalişti şi oameni de film au fost eliminaţi din sistem pentru a evita popularizarea acestor informaţii (vezi cazul cu „lista neagră de la Hollywood”!) , până la urmă o bună parte din opinia publică americană a aflat despre aceste fapte şi a fost cuprinsă de revoltă. Sistemul a trebuit să investească sume uriaşe de bani pentru a-i atrage pe rebeli de la un stil de viaţă boem înspre a-i încorpora în industria americană şi a le obtura astfel apetitul pentru revolte sociale pentru cei ce ştiau despre acele detalii, sau pentru împiedicarea răspândirii acestor informaţii la cei ce nu le ştiau.

CIA s-a înfiinţat în 1947, din departamente aparţinând de FBI şi alte agenţii americane de spionaj intern şi internaţional, aşa că apucăturile de dinainte le-au rămas si după noua formă. Timp de câteva decenii CIA s-a implicat în operaţiuni ceva mai minore, precum câte-o lovitură de stat prin America Latină sau câte un asasinat al unor oameni importanţi, apropiindu-se astfel foarte mult de grobianismul de tip KGB. Nu e cazul acum să deschid o paranteză privind aceste asasinate, deoarece subiectul este foarte vast şi m-aş depărta de la tema acestei cărţi. Tema aceasta este foarte dificilă deoarece în acest moment nu există documente sau alte dovezi clare care să ateste implicarea CIA în aceste asasinate. Dar asta nu înseamnă că faptele n-ar exista. Perla întunecată a spionajului civil internaţional a avut grijă să folosească interpuşi în realizarea lor, fapt ce a deturnat atenţia publică departe ea. Însă urmele implicării acestei agenţii în unele evenimente din lume sunt foarte vizibile. Unul dintre ele este organizarea unei lovituri de stat în Iran în 1953, acţiune rămasă în istorie sub numele de operaţiunea Ajax. În comparaţie cu tragedia de la Pearl Harbor, astfel de intervenţii în diferite ţări au consecinţe mult mai mici, însă ele le pot totuşi trage în jos dezvoltarea.

Cert este că o perioadă nu s-a mai auzit de o inginerie socială majoră precum cea de la Pearl Harbor. Unii supravieţuitori ai acestei tragedii au devenit dizidenţi politici precum au devenit la noi apropiaţii celor ucişi în războiul civil din decembrie 1989. Au trecut 60 de ani până când un eveniment similar cu cel din Hawaii să fie repetat. Acest eveniment este desigur atacul de la 11 Septembrie 2001 de la World Trade Center. Deşi nu a fost atinsă de vreun avion, clădirea 7 a căzut şi ea precum au căzut şi cele două turnuri din complexul WTC. Această întâmplare e principala crăpătură a versiunii oficiale cum că acele turnuri ar fi căzut datorită impactului cu acele avioane. Cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin, din care s-a făcut apoi acest documentar , a arătat că securiştii lor nu au evoluat prea mult în 3 generaţii de la tragedia de la Pearl Harbor şi nu-s cu mult mai buni la suflet decât cei autohtoni din România . Diferă doar metodele şi instrumentele. Acestea sînt ceva mai performante în cazul primilor pentru că folosesc principiile marketingului şi publicităţii, specifice dictaturii capitaliste.

Ambele evenimente au fost învelite într-un văl dezinformaţional cu rol de peşteră pentru opinia publică. Printr-o abilă tehnică de dezinformare, pe care eu am numit-o de camuflare prin denigrare în cartea „Manifestul societăţii automatiste” variantele adevărate despre aceste evenimente au fost numite „teorii ale conspiraţiei”. Istoria nu spune nimic despre variantele dizidenţilor, deşi dictatura capitalistă se laudă cu libertatea de expresie şi pluralitatea de idei. Dar aşa ceva e valabil în cazul ideilor neimportante. Când vine vorba de evenimente capitale precum acelea, dictatura capitalistă îşi arată latura hidoasă precum cea clasică. Deşi date importante şi sigure au apărut atât pentru cazul Pearl Harbor sau 11 Septembrie, care dau o cu totul altă lumină acestor evenimente, totuşi mass-media şi istoria promovează minciunile oficiale. Exact aşa s-a întâmplat şi la noi în România cu privire la tragedia din decembrie 1989, după cum vom vedea pe parcursul acestui ultim capitol. Şi tocmai această similaritate este cel mai important indiciu al implicării CIA şi restul de agenţii occidentale în tragedia din decembrie 1989, nu a KGB exclusiv.

Această perioadă de 60 de ani dintre cele două mari inginerii sociale din ultimilor 100 de ani a fost suficientă ca vechii dizidenţi să fie deja bătrâni şi incoerenţi, încât să nu atragă atenţia asupra similarităţii între cele două evenimente. Cu toate astea, până la urmă adevărul a ieşit la iveală şi faţă de această nouă inginerie socială, chiar dacă ea a fost mult mai bine manufacturată sub raportul dezinformaţional decât ce s-a întâmplat în 7 decembrie 1941. Dar până atunci CIA s-a implicat în evenimente de mai mică amploare, deşi începerea războiului din Vietnam e posibil să fi fost o clonare cu victime mai puţine faţă de ce s-a întâmplat la Pearl Harbor, după cum am arătat aici .

De aceea, marile catastrofe umanitare instigate după Cel De-al Doilea Război Mondial au fost dublate de acest înveliş dezinformaţional de ascundere a urmelor şi indiciilor către altceva decât CIA şi întregul spionaj american şi occidental în general. Ascunderea urmelor are sens în motivarea opiniei publice de a accepta condiţiile de angajare în unităţile de producţie capitalistă, dar şi a evita o potenţială revoltă socială, care va duce la reprimarea ei şi la pierderea încrederii opiniei publice în sistemul social. Aşa ceva înseamnă pierderi pentru marile dinastii americane şi internaţionale care controlează capitalismul. Mai mult decât atât, în SUA există mulţi purtători legali de arme de foc care pot începe un adevărat civil dacă îşi urăsc prea tare guvernul şi autorităţile în general. Fără un puternic aparat dezinformaţional militarii şi poliţiştii pot refuza să îi apere pe marii industriaşi şi bancheri într-o posibilă revoltă socială venite dinspre grosul poporului american, ceea ce poate avea consecinţe grave asupra afacerilor lor.

Ascunderea urmelor originii catastrofelor umanitare instigate de aceste dinastii prin instrumentul lor principal de control al societăţii, spionajul civil, este o măsură eminamente capitalistă care vizează falsa libertate pe care sistemul capitalist o oferă faţă de cel comunist. Spre deosebire de acesta, cetăţenii din spaţiul capitalist au şi o oarecare putere electorală, fictivă în mare măsură . Sistemul ar avea mult mai mult de lucrat pentru a contracara un partid sau o figură publică care are în plan politici nefavorabile dinastiilor capitaliste, şi prin care reuşesc să atragă opţiunile politice ale majorităţii.

Dacă observăm modul în care FBI a instigat războiul din Pacific, punând gaz pe foc în întregul război din Europa început în 1939, ne dăm seama că metodele pe care le vedem în „Afacerea Tănase” constituie un fel de preistorie a spionajului civil. Deconspirarea acestor metode staliniste de lucru a fost un amplu proces de „purificare” a imaginii spionajului civil occidental însuşi, prin proiecţia acestor metode exclusiv în cârca spionajului civil stalinist. Dar ele se practică şi de cel occidental în zilele noastre, cu diferenţa că acesta reuşeşte cu abilitate de a manipula opinia publică să îşi ascundă implicarea în marile catastrofe umanitare.

Comunismul nu are aceste probleme deoarece îşi recunoaşte mai mult sau mai puţin caracterul dictatorial. Proiectul de „dictatură a proletariatului” este unul dintre principiile înşelătoare dar şi periculoase ale comunismului. Am văzut că dictatorii comunişti nu au reprezentat proletariatul, chiar dacă majoritatea proveneau din păturile inferioare ale societăţii. Ei erau noii burghezi formaţi în nomenclatura comunistă, cei care de-a lungul timpului au prins gustul pentru burghezia autentică, împotriva căreia luptaseră iniţial. Deşi stresul în sistemul capitalist e mult mai mare decât în cel comunist, proletariatul a rămas în continuare exploatat economic şi social şi în timpul comunismului, exact după modelul descris de Marx, în noua burghezie comunistă ce s-a înfiripat în sistemele comuniste. De aceea tragedia din decembrie 1989 a fost posibilă; vechii dinozauri stalinişti anticapitalişti împreună cu Silviu Brucan s-au trezit cuprinşi de epifanie politică şi au colaborat cu spionajul civil occidental pentru un exerciţiu de inginerie socială ca la carte. Toţi credeau că fac istorie, dar au pus bazele transformării naţiunii române în cenuşă.

Dictatorul clasic comunist nu are atâta nevoie de aprobarea opiniei publice precum au dinastiile capitaliste în sistemele sociale pe care le parazitează. Dacă planul de răsturnare al lui Ceauşescu ar fi pornit de la URSS şi KGB, atunci România ar fi fost invadată cu tancurile precum Cehoslovacia în 1968. Dimpotrivă, în decembrie 1989 lucrurile au fost în aşa fel concepute încât să pară că au fost făcute de poporul român, care ar fi făcut în mod absurd o revoluţie. Acesta e principalul argument împotriva ideii curent promovate în dezinformarea oficială cum că acel şir uriaş de inginerii sociale din decembrie 1989 ar fi fost orchestrate de URSS şi KGB, nu de CIA.

Deşi CIA afirmă literal pe propriul web-site faptul că reprezintă „lina întâi a apărării naţiunii”, totuşi la TV şi în mass-media în general nu ştim mai nimic din ce face acest cuib de stafii împreună cu aliaţii lor locali. De aceea aceste molime ale epocii contemporane se şi numesc „serVICII secrete”. Cu unele excepţii precum operaţiunea Ajax prin care a organizat o lovitură de stat în Iran în 1953, sau cea din Chile în 1973, CIA a lăsat puţine indicii despre implicarea în inginerii sociale complexe. Cele mai multe dintre aceste indicii sîn accidentale, neintenţionate. Un astfel de exemplu este drona USAF RQ-1 Predator doborâtă accidental de Armata Populară Iugoslavă în data de 11 August 1995, despre care am relatat şi eu în documentarele mele , ca de exemplu „Cea mai mare crimă din istorie” la minutul 64. Sloganul „lina întâi a apărării naţiunii” este o scuză jalnică în faţa unora ca mine care, după ani şi ani de studiu au putut găsi indicii ale implicării sale în diverse catastrofe umanitare. Acestea sînt astfel scuzate prin nobilul ideal clasic al apărării propriei naţiuni. Din păcate pentru coerenţa logică a acestui slogan şi pentru însăşi CIA, unii dintre noi nu mai trăim în epoca clasică, aşa că justificarea comiterii în prealabil de avalanşe umanitare pentru asigurarea că nimeni nu va ataca în viitor SUA, este şi ilegală şi imorală. Ce face CIA sub această justificare este echivalent cu uciderea tuturor celor găsiţi după ora 11 seara pe stradă, sub justificarea că unii dintre aceşti oameni vor comite crime la adăpostul întunericului.

Dar după cum complexul de inferioritate se transfigurează în cel de superioritate (vezi Alfred Adler) în acelaşi fel „identificarea cu agresorul”, ca măsură defensivă (Freud o încadra într-unul dintre mecanismele de apărare ale Eului), devine transformare în agresor. Sub pretextul propriei apărări, CIA invadează şi destabilizează statele lumii a doua pentru a le transforma în colonii. Ne aducem aminte de celebrul discurs de justificare a invadării Irakului în 2003 de către preşedintele G.W. Bush, prin faptul că ţările vecine sînt în pericol, de parcă ar fi fost parte din SUA. Retorica acestui discurs a fost plămădită de CIA şi spusă apoi de Bush, ca o veritabilă trompetă.

Eşecul CIA de a preveni atacul din 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene din complexul World Trade Center ar fi dus în mod normal la dizolvarea acestei „linii întâi de apărare” a teritoriului SUA. O ţară dominată de pragmatism precum SUA nu ar tolera o armată de trântori voaiorişti care ascultă telefoane şi citesc corespondenţa cetăţenilor din interiorul şi afara Americii, fără un produs finit profitabil şi justificabil conform cu acel slogan. Însă profitul nu e greu de întrevăzut. Jumătate din bugetul SUA merge în domeniul militar. Acest domeniu nu înseamnă doar salariile militarilor ci şi o întreagă industrie de armament care prosperă atunci când undeva pe glob izbucneşte un conflict. CIA instigă astfel de conflicte umanitare în jurul lumii, pentru ca apoi companiile americane de armament să-şi vândă produsele părţilor beligerante. În zilele noastre am auzit despre „ajutorul frăţesc” pe care SUA l-a „dat” Ucrainei pentru a se apăra de invazia Rusiei. Pe termen lung acest „ajutor” înseamnă împrumut. În acelaşi timp am aflat despre embargoul schimburilor comerciale cu Rusia, care de fapt ascunde o intenţie de scumpire a carburanţilor pentru cetăţenii occidentali. O ştire recentă dată de mai multe agenţii spune despre o lege prin care SUA îşi va reduce importurile de uraniu îmbogăţit din Rusia de la 476 de tone în 2024 la 459 de tone în 2027 . Iată că „embargoul” e doar pentru unii…

Instigarea catastrofelor umanitare şi vânzarea armelor în aceste zone este începutul invaziei colonialiste. Prin acel proces de mistificare ideologică descris mai sus, catastrofa umanitară este prezentată ca o revoluţie, ca renaştere a naţiunii din cenuşă, asemenea păsării Phoenix. În realitate, coşmarul devine şi mai mare, deoarece invazia colonialistă ia încet şi sigur aspect de genocid neviolent, după cum am arătat în capitolul anterior într-o secţiune deja linkată mai sus. Toate acestea au mai mari şanse de reuşită dacă ingineria este făcută din culise, într-un mod opus grobianismului KGB, cu indicarea vinovatului în altă parte decât în focarul instigator. Apoi, o masă de dezinformatori menţin această iluzie dezinformaţională prin produse media şi false teorii sociologice despre acele evenimente.

Numai faptul că a fost nevoie de atâtea şi atâtea minciuni faţă de tragedia din 1989 din România atestă faptul că dezinformarea ce a venit după aceea a fost instrumentul de ascundere a scurgerilor informaţionale spre publicul imparţial despre acele inginerii sociale groteşti. Unele dintre ele au fost făcute chiar cu dezinformare, iar cel mai clar exemplu este măcelul de la Otopeni, făcut prin ordinul dat unităţii de la Câmpina să meargă şi să apere aeroportul de un posibil atac al teroriştilor, în timp ce celei de la aeroport li se spusese anterior că va fi atacată de terorişti. În urma acestei dezinformări cauzatoare de foc fratricid au murit 49 de oameni. După cum am mai spus anterior, aşa ceva s-a repetat în peste 100 de cazuri în decembrie 1989, majoritatea dintre ele fiind cartografiate de Grigore Cartianu în cartea sa „Crimele Revoluţiei” editată de Adevărul Holding în 2010.

După cum am tot spus de-a lungul acestei cărţi, diferenţa dintre sistemul comunist şi cel capitalist constă în capacitatea ultimului de a dezinforma mai bine opinia publică şi de a crea minciuni mai credibile. Unele dintre acestea au fost atât de credibile încât au fost văzute cu ochii martorilor imparţiali, iar tragedia din 1989 se înscrie în acelaşi tipar. Cei mai în vârstă au putut vedea minciunile comunismului şi compara cu cele ale capitalismului, care sînt de 100 ori mai mari şi de un milion de ori mai tragice. Nu există un sistem social care să folosească minciuna mai mult decât capitalismul. Dezinformarea este parte a acestui uriaş sistem de minciuni. În următorul subcapitol voi detalia tehnicile avansate de dezinformare folosite de capitalism pentru a crea minciuni mai mari decât ale comunismului, dar totuşi mai credibile în rândul opiniei publice.

Gabriel Baldovin