Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.2.18. Misiunea lui Răceanu de decriminalizare a lui Ion Mihai Pacepa din spion defector în bişniţar de lux
În această secţiune voi descrie cea de-a 3-a etapă a oricărei operaţiuni a spionajului, respectiv ştergerea urmelor. Etapa a 2-a este înfăptuirea de diversiuni, iar cea de-a întâi este culegerea de informaţii. Limbajul comun identifică spionajul cu etapa 1, pentru că cea de-a 2-a şi a 3-a rămân în cea mai mare secrete opiniei publice. Însă spionajul nu este o instituţie exclusiv teoretică, deşi are mulţi profesori racolaţi în interiorul său. Dacă nu ar fi şi practică, atunci nu ar exista agenţiile de spionaj afiliate pe lângă Armata şi Poliţia clasice, ci ar rămâne simple pasiuni cu tendinţe voaioriste ale unor pasionaţi de biblioteci. Etapa a 3-a este un fel de ante-cameră pentru capitolul 4, unde vom vedea exemple de dezinformare şi manipulare complexe cu scopul de a reduce amplele operaţiuni de invazie diversionist-militară din decembrie 1989 la acte naturale ale oamenilor simpli din societate. În acelaşi fel a procedat CIA şi faţă de Ion Mihai Pacepa şi Mircea Răceanu, iar această secţiune va descrie exact acest mod de dezinformare publică asupra activităţii lor.
Pe lângă paravanul dezinformaţional justificativ al CIA pentru Pacepa, aşa cum l-am descris în secţiunea cu titlu similar, Mircea Răceanu a îndeplinit o a doua misiune faţă de el, cea de decriminalizare a lui ca defector. Aşa ceva se regăseşte principal în modul în care el îl descrie în cartea sa „Infern '89. Povestea unui condamnat la moarte”. Am văzut în secţiunea aceea că pe tot parcursul său Răceanu nu foloseşte termenul corect de „defectare” a lui Pacepa (şi a altora), ci formula eufemistică de „rămânere în străinătate”. În felul acesta spionul trădător de ţară este transformat într-un civil care emigrează pentru o viaţă mai bună. Diferenţa dintre cele două profiluri umane e colosală. Statistica arată că în cea mai mare parte urmaşii emigranţilor sînt şi ultima etapă a arborelui lor genealogic. Ea infirmă dezinformarea practicată intens în spaţiul nostru vital de către invadatorii neocolonialişti despre prosperitate prin migrare. Însă Pacepa şi cei de teapa lor chiar au prosperat după ce şi-au vândut ţara, şi remuneraţia lor vine chiar de la profitul pe care invadatorii l-au obţinut din mâna de lucru ieftină a celor care i-au imitat prin emigrare.
Pacepa însuşi sugerează în cartea sa „Orizonturi roşii…” că ar fi „plecat” pentru că, dintr-o dată nu i-ar mai fi suportat ifosele dictatorului şi soţiei sale. Dar cei 2 nu erau călare pe DIE, ci mai aveau şi alte activităţi. Ceauşescu prefera să viziteze muncitori nu spioni. Ei se intersectau odată cu vizitele în străinătate ale dictatorului, care se întâmplau mai rar. Aşa că întâlnirea cu el era totuşi destul de rară, iar presupusele motive de toxicitate a şefului au fost nişte simple piste dezinformaţionale pentru justificarea defectării sale. Faptul că el ar fi dezertat la inamic doar pentru aşa ceva, şi nu datorită recompenselor tipice în acest caz, este o inconsistenţă emoţională cu însuşi statutul său de spion racolat din alt domeniu. Dacă nu i-ar fi plăcut regimul militar şi stricteţea obedienţei faţă de superiori, atunci nu s-ar fi lăsat racolat din primul moment de DSS, şi ar fi rămas un simplu specialist de laborator, sau un profesor de chimie. E nefiresc să-l fi apucat boemia tocmai când va fi ajuns general, adică atunci când să culeagă roadele obedienţei sale de până atunci… Ca adjunct al DIE, Pacepa se bucura de privilegii imense în România. Faptul că ar fi lăsat toate astea şi a acceptat să fie un simplu imigrant în SUA, şi nu un racolat în sistemul ierarhic al CIA, este o poveste de adormit copiii. Am văzut ce a păţit căpitanul DIE Nicolae Ion Horodincă: el a cerut azil în SUA dar a primit doar un serviciu tipic de imigrant. După un an era părăsit soţie şi copil, care s-au întors în România. Pacepa şi-a părăsit din proprie iniţiativă soţia şi copilul adolescent, probabil pentru o damă infiltrată în viaţa lui de CIA, după modelul deja arhicunoscut.
Desigur, mai nimeni dintre cei ce ştiu câte ceva despre spionaj şi contra-spionaj nu a crezut varianta boemiei subite sugerate de Pacepa în cartea sa „Orizonturi roşii…”. De fapt nici el însuşi nu a afirmat-o clar, ci a expus-o eluziv, ca un cârlig pentru naivi; cei care nu au crezut-o nu pot invoca faptul că el ar fi minţit, pentru că nu a afirmat-o literal. Vom vedea în capitolul 4 că CIA a venit cu o altă justificare dezinformaţională pentru defectarea lui Pacepa, prin intermediul unui spion deghizat mai întâi în om de afaceri şi apoi în istoric, Larry Watts. În cartea sa din „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”, şi în alte intervenţii publice, Watts afirmă că Pacepa ar fi fost racolat de spionajul sovietic. Voi demantela detaliat această idee în secţiunea „Larry Watts si al 3-lea val de dezinformare privind invazia din decembrie 1989” , deşi cei care au rămas cu judecata limpede faţă de valul de denigrare a dizidenţilor politici ca „rusofili” sau „putinişti” nu mai au nevoie de alte argumente pentru a recunoaşte în această afirmaţie o altă dezinformare.
Pacepa e una dintre dovezile cele mai clare ale implicării CIA în evenimentele din decembrie 1989. Acuzaţiile din procesului stalinist în urma căruia Ceauşescu a fost judecat şi condamnat la moarte apar prima dată în cartea sa tocmai menţionată. Parcă simţind că naraţiunea lui Watts nu va prinde, CIA l-a pus pe însuşi Mircea Răceanu să aducă câteva dezinformări care să-l scoată pe Pacepa din conexiunea cu ea. Transformarea lui în imigrant comun „rămas în străinătate” e prima dintre ele. Pe lângă asta, la pagina 429 din cartea sa „Infern '89…” Mircea Răceanu aduce un fals argument pentru dezincriminarea lui Pacepa ca defector la CIA, prin faptul că oficial i s-ar fi dat cetăţenia americană abia în 1988, la 10 ani după plecarea în SUA:
„Faptul că generalul Pacepa a obţinut cetăţenia americană la zece ani după ce i s-a acordat azil politic ar fi trebuit de mult să pună capăt acuzaţiei că ar fi colaborat cu partea americană înaintea venirii sale în SUA, în iulie 1978”
Însă, în primul rând, acest lucru e aproape imposibil de verificat, fie el şi confirmat de Jimmy Carter. Apoi, astfel de argumente merg bine pentru naivi sau necunoscători faţă de modul în care spionajul funcţionează; spionii au acte de identitate false, chiar dacă figurează ca autentice în sistemele informatice de evidenţă a populaţiei. Faptul că nu a primit cetăţenie pe numele Ion Mihai Pacepa, nu înseamnă absolut nimic. Dimpotrivă, era indicat ca el să aibă altă identitate spre a se proteja de o eventuală răzbunare venită dinspre spionajul socialist în general.
Dincolo de asta, Mircea Răceanu creează o nouă pistă dezinformaţională pentru defectarea lui Pacepa, ca infractor de drept comun. Intre paginile 423 si 444 din a doua ediţie a cărţii „Infern '89…” Răceanu rupe discursul despre propria experienţă cu ancheta DSS, procesul, şi condamnarea la moarte, şi inserează un fel de capitol Pacepa. Scopul dezinformaţional al acestui capitol este acela de scoatere a lui din peisajul de racolat a CIA, şi transformare a sa în transfug internaţional de teama unei pedepse din partea regimului Ceauşescu. Zigzagul tematic seamănă cu inserţia de paragrafe sau pagini propagandistice faţă de regim înainte de 1989, în cărţi cu teme diferite decât politica. Această practică era notorie în peisajul publicistic autohton; aproape toate textele tipărite înainte de 1989 o cotesc subit către propagandă socialistă/ceauşistă pe câteva paragrafe sau pagini, deşi temele lor nu aveau legătură cu politica / demagogia. Demagogia „democratistă” occidentală făcea/face la fel, cu diferenţa că tranziţia de la o temă la alta nu e la fel de bruscă şi vizibilă. Vom vedea pe parcursul acestei cărţi indiciile unei terţe forţe implicate în unele materiale, şi semnate de anumiţi autori. Iată o altă asemănare între cele două sisteme, aşa-zis diferite!
În cazul de faţă însă zigzagul tematic este mult prea contrastant ca să nu fie observat. Justificarea acestei scrut-circuitări tematice este puerilă. Răceanu sugerează că anchetatorul său ar fi avut un fel de căinţă subită chiar în zilele agitate de decembrie 1989, care s-ar fi concretizat cu o discuţie amicală despre Pacepa. E ciudat că acest anchetator nu s-ar fi căit pe tema arzătoare la acel moment, respectiv ca potenţial detronat din sistemul politic ce tocmai pica, ci tocmai pe defectarea lui Pacepa din urmă cu 11 ani. Cauzele defectării sale nu ar fi constat în faptul că el fost un spion de rang înalt racolat de CIA, în contextul general al invaziei ce se prefigura, ci că ar fi organizat un transport ilegal cu mărfuri din Liban, după cum citim la pagina 426:
„Direcţia Generală a Vămilor a reţinut la sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie 1978, un autotir venind din Liban încărcat cu diverse bunuri de consum printre care firigidere, congelatoare, maşini de spălat cu program, aspiratoare, televizoare, casetofoane şi altă aparatură electronică. Imediat a fost declanşată o anchetă din dispoziţia dictatorului pentru a identifica cine se află în spatele transportului şi cui aparţin bunurile. Pacepa, care urma să fie unul din principalii beneficiari şi care fusese informat de declanşarea anchetei, a intrat în panică.”
Peste două pagini, la 428, Pacepa e transformat de Răceanu într-un fel de Horodincă, speriat de perspectiva unei anchete, dar care, ca prin minune, a avut norocul (sic!) să prospere în SUA, şi să ajungă celebru ca autor de carte de memorii:
„… a tras concluzia că raportul final înaintat lui Ceauşescu pe marginea anchetei privind bunurile găsite în autotirul din Liban îl nominalizează şi pe el. Ştiind intenţia dictatorului de a pedepsi exemplar pe cei găsiţi vinovaţi, Pacepa a luat decizia să dezerteze!”
De supărare şi răzbunare faţă de prezumtiva anchetă faţă de autotirul din Liban (Sic!), Pacepa ar fi scris apoi celebra carte „Orizonturi roşii…”, şi le-a oferit celor de la CIA o listă ce a dus la retragerea majorităţii diplomaţilor români detaşaţi în SUA… Îmi imaginez cum râd profesioniştii în spionaj faţă de această minciună. Eu am găsit 8 motive pentru care povestea cu anchetatorul pocăit este, de fapt, o gogoriţă. 1) În primul rând, la pagina 433 Mircea Răceanu admite că după ce a primit azil politic în SUA a „stat de vorbă cu generalul Pacepa”. Dacă era un simplu traficant de marfă, Pacepa nu s-ar fi expus în faţa unui „diplomat”. Acesta ar fi putut fi o iscoadă din DSS ce ar fi putut fi parte dintr-o misiune de a-l repatria şi condamna chiar şi după picarea regimului. Acţiunea sa este una infracţională şi în noul regim, şi în orice regim.
2) Al doilea motiv, derivă din primul, şi este acela că o astfel de acţiune ar fi fost o formă complexă de evaziune fiscală, şi pedepsită inclusiv în SUA. Dacă ar fi fost implicat în asemenea infracţiuni, Pacepa nu doar că nu ar fi primit vreodată azil politic, ci ar fi fost extrădat ca infractor internaţional. IRS-ul american n-ar fi avut nevoie de astfel de persoane pe teritoriul său.
3) Apoi, un anchetator de la Direcţia a III-a de Contraspionaj, care îl ancheta pe Răceanu, nu avea cum să ştie despre ce face Direcţia VI de Cercetări Penale, în atribuţiile căreia ar fi intrat această fictivă investigaţie a autotirului. Spionajul nu funcţionează prin şedinţe tipice unităţilor civile de producţie, unde se expun rezultatele muncii tuturor angajaţilor. El funcţionează pe ramuri, iar informaţiile coroborate le ştiu doar spionii cu grad de rang înalt în ierarhia de comandă. Informaţiile unei teme de lucru nu se aruncă prin toate ramurile agenţiei. Nici în DSS nu se făcea astfel, după cum nu se face în nicio agenţie de spionaj din lume. Prin urmare, anchetatorul lui Răceanu din Direcţia a VI-a nu avea cum să ştie despre iniţierea unei astfel de anchete de către Direcţia a III-a.
4) Al patrulea motiv derivă şi el din precedentul: ca ofiţer DIE, Pacepa nu avea cum să ştie despre iniţierea unei astfel de anchete asupra sa de către Direcţia a VI-a din DSS. Neştind de faptul că era o anchetă în derulare la adresa sa, nici nu putea să se sperie de pericolul de a fi judecat şi condamnat de evaziune fiscală.
5) Al cincilea motiv este acela că Pacepa nu a fost un fel de Gigi Becali, cu abilităţi comerciale. Într-adevăr, şi el a vrut mai mulţi bani şi mai multă libertate pentru a-i cheltui, ca şi alţi spioni liberali din DSS. Acesta e motivul principal pentru care s-a şi lăsat racolat în spionajul românesc, şi apoi la CIA. Însă căile la care el avea acces pentru a ajunge la un stil de viaţă mai ridicat erau cu totul altele decât comerţul. Implicarea sa în aşa ceva însemna abandonarea unei funcţii privilegiate în spionaj, pentru a se dedica unei alte meserii. Dar, înainte de 1978, perspectiva liberalizării societăţii româneşti era foarte improbabilă, aşa că nimeni nu ar fi riscat asta. Schimbarea meseriei în acest context ar fi însemnat o puternică decădere socială pentru el. Au fost câţiva KGB-işti care au reuşit aşa ceva în fostul spaţiu sovietic, după dezmembrarea URSS. Unii dintre ei au pornit cu capitalul primit ca recompensă pentru subminarea sistemului. La noi sînt notorii cazurile Dan Voiculescu şi Dinu Patriciu, deşi apartenenţa lor la DSS e doar probabilă, nu 100% dovedită. Însă Pacepa nu a investit banii primiţi de la CIA într-o afacere care să-l facă notoriu, precum cei de mai sus.
6) Dacă Pacepa chiar ar fi fost implicat în asemenea activităţi, din postura de şef adjunct în DIE, atunci ar fi trebuit să ştie să împartă profitul cu şefii de la Direcţia VI de Cercetări Penale din DSS, ca să nu aibă probleme. Pacepa nu era un bişniţar începător, ci un ofiţer de rang înalt în DIE. Desigur, el nu ştia ce dosare instrumentau celelalte „direcţii”, dar ştia cu ce se ocupă ele, inclusiv Direcţia VI. Prin urmare, înainte de a se apuca de asemenea „afacere”, el ar fi trebuit să îi asigure protecţia de la Direcţia a VI-a spre a nu avea surprize. Nu putea ajunge atât de sus dacă ar fi fost atât de naiv încât să nu-şi asigure protecţie pentru o infracţiune importantă în România socialistă.
7) Un astfel de autotir era semnul unei afaceri comerciale majore, iar Pacepa ştia foarte bine că aşa ceva era ilegal în acele vremuri, şi că nu are viitor. O astfel de „bişniţă” de masă era imposibilă, pentru că nu exista spaţiu de desfacere pentru asemenea cantitate de marfă. Agenţii DSS şi nu numai, aduceau pe ascuns diverse mărfuri occidentale în cantităţi mici, pe care apoi le vindeau anturajului, fără să lase urme. Unele din aceste produse ajungeau în talciocurile din marile oraşe. Dar, de fapt, acolo aduceau marfă mai curând micii traficanţi de graniţă. Uneori erau prinşi şi marfa le era confiscată, însă îşi permiteau astfel de pierderi. Regimul Ceauşescu a tolerat talciocurile, ca pieţe totuşi mici. Însă nu ar fi permis o Perestroika, precum cea iniţiată de Gorbaciov în URSS, cu infuzia de produse occidentale în masă. Preţurile din talciocuri nu erau pentru oricine, deşi oricine îşi putea permite să cumpere din când în când de acolo. O pereche de blugi depăşea salariul mediu pe o lună.
Cu toate astea, câştigurile bişniţarilor erau mult mai mici decât ale securiştilor, în special ale unui şef adjunct precum Pacepa. Nu merita să-şi bată capul pentru asemenea găinării. Planul lui era să vândă secrete şi false probe împotriva regimului Ceauşescu pentru invadatorii occidentali. Mult mai mulţi bani veneau din azilul politic primit în SUA prin vinderea de secrete de stat. Securiştii locali aveau altă tehnică de a absorbi capitalul, mult mai simplu, şi fără niciun fel de risc pentru ei: ascunderea mărfii. Voi reveni pe parcursul acestei cărţi la această practică, ajunsă notorie deja între cei ce au trăit înainte de 1989; înainte de venirea lui Ceauşescu într-un magazin, diverşi agenţi DSS îl aprovizionau consistent. Marfa era apoi retrasă imediat după finalul vizitei. Dictatorul rămânea astfel cu impresia de bunăstare a cetăţenilor, care nu era totuşi departe de adevăr. Însă magazinele nu arătau în mod normal aşa cum arătau în timpul vizitei sale. Dimpotrivă, unele mărfuri de necesitate maximă pentru anumite categorii sociale, precum carnea, laptele, pâinea, vata (de bumbac) şi altele, erau artificial ascunse la comanda expresă a unor „liberali” din DSS, special pentru a manipula piaţa şi a creşte artificial preţurile produselor. Cine cumpăra „pe sub mână” plătea un preţ de peste 200% faţă de cel oficial pentru un produs. Riscurile şi le luau preponderent vânzătorii, care la un control ar fi putut fi prinşi şi condamnaţi. Însă aşa ceva s-a întâmplat foarte rar, deoarece erau protejaţi tocmai de ştabii din DSS. De fapt, surplusul valorii rezultat în urma creşterii artificiale a preţurilor mergea în buzunarele lor. Securiştii aveau bani de aici, fără să rişte transporturi ilegale de mărfuri aduse din străinătate. Vânzătorii comuni de la magazine le plăteau taxă de protecţie, fie direct, fie indirect, prin miliţieni şi alte organe de control.
8) Şi, nu în ultimul rând, în completarea punctului 7, Ceauşescu era dispus să treacă cu vederea astfel de posibile escapade liberale ale agenţilor DSS. De asta el a şi tolerat talciocurile, unde ajungea marfă traficată şi de agenţii DSS, în special DIE. De asta au fost rare cazurile în care speculanţii de dinainte de 1989 au fost judecaţi. Ca şi acum, şi atunci asta se întâmpla pentru că ei băgau mâna prea adânc în borcanul cu miere, fără să împartă cu superiorii din Miliţie, nomenclatură sau şefii DSS. De aceea, dacă respectivul autotir chiar a existat, şi Pacepa era în spatele lui, el ar fi fost doar confiscat şi atât. Asta ar fi fost pedeapsa, nu altceva. Informaţiile şi perspectiva avansării în funcţia de şef la DIE erau mult mai importante decât câteva mii de dolari rotunjite de Pacepa cu asemenea „bişniţă”. Prin urmare, teoria autotirului e o za dezinformaţională menită să împiedice concluziile invaziei CIA.
