Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.2.16. Mircea Răceanu, un paravan dezinformaţional justificativ al CIA pentru Ion Mihai Pacepa
În secţiunile anterioare am descris cele mai gogonate minciuni pe care Mircea Răceanu le spune în materialele sale publice. Una dintre ele este şi aceea că ar fi fost şi diplomat, deşi a „luptat cu arme specifice avute la îndemână pentru subminarea sistemului comunist şi a dictaturii impuse de Ceauşescu”, aşa cum el însuşi spune la pagina 27 din ediţia a 2-a a cărţii sale „Infern '89. Povestea unui condamnat la moarte” editată Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009. Însă asemănările dintre Mircea Răceanu şi Ion Mihai Pacepa sînt flagrante. Cea mai importantă asemănare dintre ei este aceea că ambii au fost dezavuaţi în România şi au primit azil politic în SUA. În urma sa ambii au sfârşit cu o a doua viaţă, care mă gândesc că trebuie să fi fost mai bună decât cea de pensionar DSS din România. O a doua mare asemănare e că fiecare are câte o carte de bază, cu rol de false probe de ultra-denigrare a regimului, respectiv „Orizonturi roşii…” (Pacepa) şi „Infern '89. Povestea unui condamnat la moarte” (Răceanu). Am văzut în prima secţiune dedicată lui Răceanu că temele sînt în cea mai mare parte aceleaşi, adaptate însă la realităţile vremii anilor 2000. O a doua asemănare este că ambii au mai fost coautori la o alta, cu un „specialist” din afară. Pacepa a scris „Disinformation”, în colaborare cu Ronald J. Rychlak, iar Răceanu a scris „Romania against USA: Diplomacy of the Absurd 1985-1989” în colaborare cu Roger Kirk, care între 1985 şi 1989 a fost ambasadorul SUA în România.
Dar între Răceanu şi Pacepa există şi câteva diferenţe, care în final ne explică de ce a fost nevoie de el, ca al doilea Pacepa. Cartea „Orizonturi roşii…” a lui Pacepa a avut ecouri internaţionale uriaşe, care în final au dus la schimbarea opiniei publice occidentale despre Ceauşescu, şi începerea demonizării sale. Vom vedea mai jos că această armă de dezinformare publică prin contracarare în formă de denigrare, aşa cum am descris-o în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”, comporta un risc uriaş de recul împotriva CIA însăşi. Voi arăta în următoarele 2 secţiuni cum cazul Mircea Răceanu a fost artificial creat pentru a masca rolul CIA în generarea evenimentelor, care era de netăgăduit în cazul Pacepa. Dimpotrivă, am văzut cum în imaginea de defector a lui Răceanu se infiltrează artificial şi dezinformaţional pe cea de dizident politic. În felul acesta statutul său de dezertor/trădător este deviat dinspre CIA către o fictivă practică de manufacturare a unui dosar stalinist, pe care dictatura socialistă din România nu-l mai practica de la începutul anilor 1960. O astfel de campanie este aplicarea exactă la nivel local, în România, a retoricii scutului anti-rachetă enunţat de preşedintele SUA Reagan
Cartea „Infern '89. Povestea unui condamnat la moarte” a lui Răceanu este un fel de „Orizonturi roşii…”, de mai mică anvergură. Spre deosebire de a lui Pacepa, explicaţia defectării şi azilului său politic în SUA e justificată nu pe campania de racolare a spionilor autohtoni de către CIA, ci pe o fictivă răzbunare a regimului Ceauşescu pe tatăl său, Grigore Răceanu, pentru criticile la adresa ştabilor PCR din anii 1950. Astfel că, în jurul lui Răceanu s-a creat acest văl dilematic artificial, care pleacă direct de la minciunile spuse de el în această carte. Şi Pacepa scrie minciuni la fel de mari, dacă nu chiar şi mai mari, după cum am văzut în secţiunile dedicate lui. Însă, asupra lui e un verdict clar de defector, în timp ce asupra lui Mircea Răceanu a fost infiltrată ideea de victimă a poliţiei politice. Din ce am spus până acum, aşa ceva este puţin probabil, dar nu imposibil, aşa cum e în cazul Pacepa. CIA l-a scos în prim-plan pe Mircea Răceanu cu rol de paravan pentru Pacepa, şi de ştergere a urmelor implicării sale în atacul asupra spionajului românesc şi Est-European în general, prin tehnica de dezinformare de negare în formă de falsă antecedenţă, aşa cum am descris-o şi pe ea în cartea mea mai sus amintită. În aceste 2 secţiuni voi descrie modul detaliat de operare la nivel global a spionajului civil din dictatura capitalistă, în sensul extinderii ei peste cea socialistă prin racolarea spionilor săi de rang înalt şi manipularea celor de rang inferior.
Controlul CIA asupra apetitului agenţilor de spionaj din ţările socialiste pentru defectare la spionajul capitalist
Defectarea lui Pacepa la CIA în iulie 1978 a avut 3 consecinţe majore, câte una asupra a trei grupuri sociale distincte. Prima consecinţă a fost asupra publicului larg. A doua a fost asupra demagogilor din partidele comuniste din ţările socialiste. Şi, cea mai importantă consecinţă a fost asupra agenţiilor lor de spionaj. Am văzut în secţiunea «Trei teme de manufacturare a imaginii diabolice lui Ceauşescu existente în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa» , şi cea următoare ei, cum acest defector va deveni falsă sursă de dovezi pentru procesul stalinist ce i se pregătea dictatorului clasic moderat de la Bucureşti. Cartea „Orizonturi roşii…” era consecinţa în planul opiniei publice internaţionale a acestei defectări. Defectarea lui Pacepa a fost epicentrul unei prime mari lovituri pe care spionajul occidental o dădea celui socialist, într-un şir mai lung, la care ultimul nu ştia cum să reacţioneze. Acest eveniment a avut acelaşi rol precum distrugerea unei armate în timp de război. Demagogii comunişti erau puşi în situaţia de a vedea cum aliaţii lor din arcul carpatic făceau un joc dublu cu Occidentul, la fel cum făcuseră în favoarea lor în timpul Războiului Mondial 2. Atunci acţiunea de trădare a aliatului era lăudată, iar contra-invazia sovietică era prezentată ca mare bravură eroică, în opoziţie cu eşecul militar şi politic nazist. Dar, în acel moment, demagogii sovietici deveneau ei înşişi personajele negative ale istoriei în faţa opiniei publice.
Deschiderea tinerilor din spaţiul socialist către cultura de masă occidentală a devenit o altă forţă de presiune. Această situaţie, împreună cu defectarea lui Pacepa şi retorica scutului anti-rachetă a lui Reagan, îi va face pe cei mai mulţi să schimbe şi ei bărcile spre capitalism. Astfel a fost ales Gorbaciov la cârma PCUS şi URSS, şi aşa s-a bătut un cui în barajul socialist est-european, a cărui curgere iniţial firavă va deveni un torent de nestăvilit în puţin peste 5 ani. Autosabotajul de la centrala atomo-electrică de la Cernobâl va fi un adevărat piron, care a produs probabil cea mai mare fisură în acest baraj. Au urmat mai întâi invazia diversionist-militară din 1989 din România, şi apoi cea dintre 1992-1999 din Iugoslavia, care realmente a instigat la sângeroasele războaie civile între slavii de la sud de Dunăre. Cireaşa de pe tort este, desigur, manufacturarea loviturii de stat dată de KGB în 1991, care de fapt a consfinţit actul oficial de deces al infamei agenţii dar şi al URSS în general.
Însă consecinţa militară a defectării lui Pacepa a provocat un şoc mult mai mare între angajaţii agenţiilor de spionaj din ţările socialiste. Ca şef adjunct al DIE, Pacepa deţinea listele cu spionii economici români infiltraţi în Occident pentru a fura tehnologie. Neaducem aminte că un astfel de spion economic fusese şi Matei Pavel Haiducu. Dincolo de cartea „Orizonturi roşii…”, CIA îi cumpăra lui Pacepa aceste liste. Aşa ceva era echivalent cu deconspirarea acestor spioni ce lucrau sub acoperire, ceea ce putea duce la arestarea lor. După cum am spus în secţiunea anterioară, primul lucru pe care l-a făcut DSS după defectarea lui Pacepa a fost să-i retragă pe toţi aceşti infiltraţi sub acoperire diplomatică. Era prea mare riscul de a fi capturaţi, şi eventual chiar torturaţi prin anchete prelungite, în urma cărora să spună vrute şi nevrute. Unii efectiv au fost scoşi pe linie moartă, deoarece aveau familii în Occident, şi pur şi simplu nu puteau să plece. Altora li s-a schimbat identitatea şi chiar li s-au făcut operaţii estetice. Însă alţii au fost pur şi simplu rechemaţi în ţară pentru că erau prea cunoscuţi chiar şi pentru aşa ceva. Înlocuirea lor a necesitat ani de pregătire cu alţii, mai tineri şi neexperimentaţi. Alţii au fost cooptaţi în diversiuni, după cum am văzut în cazul Haiducu.
Am văzut în prima secţiune dedicată lui Mircea Răceanu că el afirma că nu era „ofiţer de informaţii, ci diplomat de carieră.” Însă el a omis să menţioneze (sic!) că el însuşi a fost unul dintre cei retraşi astfel din SUA, imediat după ce Pacepa a defectat, şi le-a încredinţat celor de la CIA lista cu spionii DIE ce lucrau sub acoperire de diplomat. „Lista lui Pacepa” a fost aşadar o primă mare lovitură dată blocului socialist de către CIA. O astfel de ofensivă nu avea antidot din partea spionajului socialist, decât prin retragerea spionilor. Aşa ceva era o mutare pur defensivă, nu de contra-atac. Nu există niciun fel de reacţie din partea unui oficial socialist, spion sau demagog la asemenea atac din partea CIA. La fel ca şi în cazul Cernobâl, şi în acest caz pasivitatea blocului socialist se explică prin faptul că unii şefi ai agenţiilor locale de spionaj, care puteau concepe o oarecare reacţie de contra-atac, erau deja cumpăraţi de CIA pentru a simula acest no-combat. Poate că unii spioni socialişti dovediseră un oarecare talent în a concepe operaţiuni ample de reacţie. Dar, ne putem închipui că mai mulţi astfel de spioni cu grade mari au fost cumpăraţi, aşa cum fusese cumpărat şi Pacepa. În acel moment ei erau plătiţi să nu reacţioneze cu ceva, sau chiar să susţină planul general de invazie. Am văzut în cazul Cernobâl cum ei manufacturau false probe pentru a dirija cauzele exploziei din reactorul 4 în sistemul demagogist sovietic. Astfel, ei au dezinformat opinia generală că URSS era victima unui atac american, prin manufacturarea artificială a acelei explozii. Aşa ceva era evident inclusiv pentru omul simplu. Reamintesc cititorului că savanţii încă nu i-au putut da o explicaţie ştiinţifică după 40 de ani acelui eveniment, aşa cum am văzut în secţiunea „Tehnologia centralelor nucleare şi alte accidente nucleare din istorie nu pot explica explozia de la Cernobâl”. Am văzut acolo cum ei şi-au asumat în mod absurd nepriceperea în domeniul energiei nucleare, deşi experienţa lor era comparabilă cu cea a omologilor lor occidentali. În loc să mimeze măcar ceea ce fac demagogii în general, respectiv să întoarcă spre adversar cauza acelui accident nuclear, ei au jucat rol de incompetenţi. O întreagă pleiadă de figuri importante din domeniul fizicii nucleare, împreună cu spioni din KGB şi înşişi demagogii din PCUS, au adoptat în mod nefiresc atitudinea de amatori în acest domeniu.
Da, acest lucru este parţial adevărat în ceea ce priveşte competenţa realizării unor diversiuni ample de către spionajul civil socialist, precum KGB sau DSS. Cei mai mulţi spioni socialişti în general erau într-adevăr incompetenţi în materie de spionaj civil în general, şi politic în special. Ei erau specializaţi în spionajul penal intern, şi cel economic extern. În acest al doilea caz, ei furau pur şi simplu tehnologie occidentală. În primul caz ei depistau şi condamnau dizidenţii conform legislaţiei. Dimpotrivă, cel occidental a trebuit să se plieze peste libertatea de exprimare şi alegere, care era ceva mai credibil garantată de constituţiile sau legislaţia organică a ţărilor occidentale pentru cetăţenii ei. Spionajul occidental nu putea condamna dizidenţii doar pentru că critică autorităţile, aşa cum făcea cel socialist. El le manufactura diversiuni în prealabil, fie pentru a le schimba optica, fie pentru a-i marginaliza, după cum am arătat începând de la secţiunea „Persecuţia mărturiilor vii ale sabotajului de la Pearl Harbor şi Clark Field” din „Manifestul societăţii automatiste” . Aceste practici sînt folosite şi astăzi, aşa cum voi arăta în ultima secţiune a capitolului 4 cu exemple din propria mea viaţă de activist civic .
Aşa că spionajul civil occidental era cu un cap peste cel socialist, şi asta s-a văzut în confruntarea lor din câmpul tactic. „Lista lui Pacepa” era aplicarea la nivel de spionaj politic global a acestor metode aplicate dizidenţilor la nivel local pentru a-i manipula să-şi schimbe ideile, sau a-i marginaliza în caz contrar. Cumpărarea unui important spion de birou, coordonator de acţiuni ale spionajului economic, denotă diferenţa dintre capitalism şi socialism; primul are bani, celălalt are doar o promisiune neonorată de a încerca să atenueze prăpastia dintre bogaţi şi săraci. Un moralist alege cauza socialistă, dar asta mai mult pentru intenţie decât pentru rezultat. Însă, dacă un spion este plătit cu sute de mii de dolari, sau chiar milioane, să defecteze, atunci aşa ceva îi pare o simplă şi binemeritată ridicare în grad. Moralitatea nu contează în spionaj, la fel ca în afaceri, ci doar eficienţa. Acest model se regăseşte în disputa pe care un om simplu o are cu un bogat într-o instanţă de judecată; ultimul are avocaţi pe care îi plăteşte regeşte. Aceşti avocaţi de obicei sînt foşti judecători lângă care s-au format actualii judecători ce le judecă lor cauza. Într-un sistem de para’ndărături, care este epicentrul corupţiei din ju$tiţie, ei sînt cumva obligaţi să tragă balanţa în favoarea foştilor lor formatori, apărătorii bogaţilor. În cel mai rău caz, un dosar iniţiat de un sărac împotriva abuzurilor/crimelor unui bogat, este tergiversat în dictatura capitalistă prin proceduri, care mai de care mai absurde iniţiate de corpul de avocaţi, până faptele se prescriu. Spionajul occidental este la nivel global ce sînt avocaţii bogaţilor în disputa cu săracii, la nivel particular.
Iată de ce „lista lui Pacepa” a fost o armă fără antidot a spionajului occidental. Ea a produs confuzie în agenţiile socialiste de spionaj, la fel cum diversioniştii coordonaţi de CIA au produs dezinformări încrucişate cauzatoare de foc fratricid între militarii simpli, dar şi între civili şi militari în spaţiul Est-European şi Orientul Mijlociu. Am arătat pe scurt în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” cum astfel de diversiuni au dus la războaie civile instigate în 1989 în România, între anii 1994-1999 în Iugoslavia, între 2004-2012 în Irak, sau 2010-2019 în Siria. În secţiunea „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu” din capitolul 2 voi arăta în detaliu cum s-a făcut aşa ceva . Între colegii spionajului civil socialist o astfel de racolare la nivel înalt a dus la o suspiciune generalizată. Aşa ceva a avut efect de paralizare pe moment a lor în contracararea invaziei diversioniste operate de spionajul occidental. În momentul instigării diversiunilor, puţini dintre spionii socialişti au fost dispuşi să lupte împotriva curentului, neştiind cine e defector sau aliat vertical în menţinerea jurământului depus la angajare. Până şi portarul sau femeile de serviciu, care lucrau sub acoperire în diverse instituţii, şi-au pus întrebarea dacă merită să dea 100% într-o confruntare generală cu Occidentul. Cazul Pacepa le-a trezit suspiciunea că înşişi superiorii lor ierarhici ar fi putut fi anterior cumpăraţi, iar gargara lor socialistă repetată la şedinţe ar fi putut fi o simplă cacealma. Riscul de no-combat era mai mic decât acela de a cădea în partea greşită a istoriei. Această angoasă a fost epicentrul de paralizare a agenţiilor locale de spionaj, în special celor din România, în a da chiar şi o minimă replică invaziei.
În secţiunea „Câteva exemple de spioni sabotori din ambele sisteme politice în ultima sută de ani” am arătat cum la spionajul civil occidental defectau cei mai eficienţi spioni socialişti, iar la cel socialist defectau „moraliştii”, dar cu eficienţă minimă în câmpul tactic. Spionajul civil socialist putea doar să primească de obicei gratis informaţii dinspre acei spioni occidentali de rang inferior în care licărea o doză de moralitate. Dar acest lucru doar dovedea că şi-au ales greşit meseria, riscându-şi securitatea proprie pentru un ideal. Am văzut acolo exemplul Ana Belen Montes, căreia nu i s-a părut corectă racolarea de spioni adverşi din Cuba de către CIA. E de la sine înţeles că oameni ca Montes nu pot avansa în spionajul civil, ci doar unii precum Pacepa, care urmăresc eficienţa, nu moralitatea. Omul a făcut o afacere, şi a vândut informaţii celor care au plătit mai bine, ca în afaceri. În acelaşi fel, ceilalţi defetori din spionajul socialist, rămaşi necunoscuţi marelui public, şi-au vândut popoarele către economia capitalistă, din acelaşi spirit comercial, „întreprinzător”.
Starea naţiunilor în anii 1980-1990 confirma o astfel de schimbare de macaz. Cei mai mulţi tineri, dar şi mulţi dintre cei în vârstă, aveau mentalitate de dreapta, după excesul de ideologie de stânga din dictatura socialistă. Spionajul autohton nu făcea excepţie, deşi, conform fişei postului, agenţii săi trebuiau să facă abstracţie de propriile păreri politice şi să urmeze strict fişa postului. Însă dacă CIA sau altă agenţie de spionaj era dispusă să recruteze vreun „jucător” cu contract baban, cei mai mulţi erau dispuşi să schimbe bărcile, conform cu ce a făcut Pacepa sau Răceanu. Am văzut cum spionul Matei Pavel Haiducu s-a dus şi el să vândă falsa informaţie cum că Ceauşescu ar fi comandat uciderea dizidenţilor anticomunişti Virgil Tănase şi Paul Goma, după ce tot el le aprobase emigrarea în Occident. Foarte mulţi dintre spionii autohtoni de birou cu mentalitate liberală, şi în general cei din spaţiul socialist, aşteptau asemenea oportunităţi de „creştere” în grad. Era o onoare pentru cei mai mulţi dintre ei să fie curtaţi de astfel de „mari cluburi” ale spionajului internaţional. Pacepa era dur criticat ca trădător, de fiecare dată când membrii PCR, şi oficialii statului român în general, aveau ocazia. Însă, asemenea filmelor deocheate, denigrate de tutori spre a-i proteja pe copii, imaginea lui îi făcea pe mulţi spioni să bălească la o asemenea carieră. Poate că CIA i-a dat activitate de birou, însă cu siguranţă el nu a fost scos în teren datorită notorietăţii la care ajunsese, şi a riscului de a fi deconspirat în diversiuni. Dar, cel mai probabil, el a fost scos la pensie cu glorie deplină. Nu doar că el părea un fel de Neo din Matrix, care şi-a depăşit condiţia de muritor într-un supraom, capabil să învingă o tehnologie SF. Dar celebrul defector va fi ajuns o vedetă internaţională precum Nadia Comăneci şi Ilie Năstase. Cartea lui era puternic împinsă în toate mediile. Haiducu a ajuns şi el vedetă TV şi autor de cărţi de ficţiune ultra-denigratoare la adresa regimului, acoperită sub formă de memorii, exact în genul Pacepa sau Răceanu.
De aceea, Pacepa era idealul pentru cei mai mulţi agenţi locali de spionaj. Cei mai mulţi erau şi încă sunt şi astăzi dispuşi să ofere false probe de ultra-denigrare a regimului şi a însăşi naţiunii în schimbul unei vieţi oferite de CIA acestui trădător*. Unii îşi doreau să fie realmente prinşi, şi alţii au şi lăsat urme special pentru aşa ceva. Şi, cam asta am făcut mai toţi până recent, inclusiv eu, prin refuzarea de a ne uita mai atent asupra adevărului. Cei mai mulţi am acceptat minciunile oficiale din spirit oportunist, conform cu zicala românească, nu foarte măgulitoare, cum că „cu o minciună trăieşti o lună”. Am văzut în secţiunile dedicate lui Pacepa cum acest defector a dus la paroxism această parte urâtă a societăţii industriale, schimbând zicala de mai sus în alta mai profitabilă: „cu o minciună gogonată trăieşti o viaţă îmbelşugată”. Aşa ceva este definiţia capitalismului însuşi. Am văzut pe pielea mea cum câţiva din prietenii mei foarte buni, sau anumiţi colegi şi inferiori ierarhici au acceptat să-mi manufactureze un portret de incompetent profesional în schimbul unor avantaje, aşa cum am arătat recent în documentarul meu „Diversioniştii 2. Anturajul”.
Mircea Răceanu a ajuns celălalt Neo (the other ONE-NEO), cel al decadei 1980-1990, măcar pentru faptul că după 1990 şi el a primit azil politic şi cetăţenie americană. Chit că Filip Teodorescu s-ar putea să ne mintă conform cu fişa postului de adjunct al Direcţiei a III (de Contraspionaj) din DSS, totuşi merită să luam în calcul că ar putea spune chiar şi într-un procent mic adevărul, având în vedere că nu a fost cooptat la nivel declarativ în noile structuri de spionaj de după 1990. Faptul că a fost prezent în viaţa publică şi a participat la diverse emisiuni, fără a susţine naraţiunea noilor invadatori de ultra-denigrare a regimului, parcă îi dă o oarecare alură de respectabilitate acestui om, deşi domeniul în care a activat este unul dizgraţios. La pagina 26 din cartea sa „Un risc asumat. Timişoara, Decembrie 1989”, editura Viitorul Românesc, 1992, Filip Teodorescu spune, dar fără sa aducă minime dovezi, că Răceanu ar fi primit pentru acele servicii
„… peste 200.000 de dolari depuşi în bancă în S.U.A., plus cei cheltuiţi pe parcursul anilor de colaborare…”
Poate n-or fi fost atâţia bani, şi Teodorescu însuşi va fi fost anterior dezinformat, sau chiar el însuşi dezinformează deliberat prin exagerarea sumei. Însă cu siguranţă Răceanu, Pacepa, şi alţii, au câştigat mai mult decât în România. Şi securiştii câştigau mult atunci, pe lângă puterea pe care o aveau în societatea românească. Însă, asemenea celor mai mulţi liberali, ei au vrut să câştige şi mai mult, însă nu prin muncă cinstită, ci prin fentarea sistemului. Îmbogăţirea lor, sau fie şi doar prosperitatea lor crescută, nu reflectă vreo inovaţie tehnologică care să se reflecteze în îmbunătăţirea vieţii celorlalţi; dimpotrivă, actele lor duc la drame pentru ceilalţi, care înseamnă un transfer ilegal de prosperitate de la aceste victime către statutul lor de profitori şi supra-privilegiaţi.
* Acesta este dezavantajul politicii de stânga nu doar pentru spioni, ci pentru tineri în general. De aceea îi descurajez pe nostalgici să evite deocamdată propaganda pentru vechiul regim (de fapt, sănătos pentru omul simplu ar fi evitarea propagandei pentru orice regim); spiritul şi vârsta spionilor şi tinerilor îi împinge către astfel de riscuri pentru „mai mult”. Naţiunea română este într-adevăr în pericol; însă în alte cazuri de genocid precum Ruanda, Japonia, şi Germania, naţiunile afectate au fost sprijinite să se refacă, după modelul soţului bătăuş care îi oferă flori soţiei după ce a agresat-o fizic. Dar, trebuie în acelaşi timp văzută şi soarta nativilor americani în ultimele două secole, şi, în acest caz, da, reîntoarcerea la vechiul regim e singura opţiune. Va trebui să aşteptăm să vedem care este reacţia invadatorilor faţă de noi în următorii ani!
Refluxul dizidenţei anti-socialiste în dizidenţa anti-capitalistă şi denunţarea invaziei occidentale
„Lista lui Pacepa” a dus la destabilizarea spionajului economic românesc, ceea ce a produs un cutremur în întreg spionajul socialist. Însă ea a fost departe a fi arma perfectă cu care să facă crima perfectă. Principalul său defect a fost tocmai notorietatea ei între spionii din blocul socialist, care în final a ajuns la urechile societăţii civile. Da, spionii socialişti în general, şi cei români în special, erau mult mai nepregătiţi în materie de spionaj decât cei occidentali. Însă ei nu erau totuşi atât de incompetenţi încât să nu îi înţeleagă implicaţiile pe termen lung, în special după consumarea evenimentelor. Mulţi dintre ei au căzut invariabil în partea greşită a istoriei, deşi au părut că vor fi ales bine pasivitatea în momentul atacului. Cu toate astea, ofensiva occidentală din anii 1990 îi va lăsa pe unii dintre ei pe dinafară, ca incompetenţi de facto. Ei ştiau doar să fure tehnologie prin mituirea unui anumit funcţionar occidental, care avea acces la informaţii, sau să interogheze nişte membri din anturajul unui muncitor supărat pe superiorii ierarhici. Dar nu aveau competenţa de a concepe noul tip de diversiuni ce se pregătea în „era libertăţii” de către agenţii de spionaj dn dictatura capitalistă. Aşa că, fie nu au fost cooptaţi în noile structuri de spionaj, fie au fost retrogradaţi în munca de teren, ceea ce le-a produs uriaşă frustrare unora.
În acel moment mulţi dintre acei foşti securişti, necooptaţi în noile structuri de spionaj, vor fi înţeles că toate au pornit, de fapt, de la Pacepa. Ei au vorbit apoi în anturajul demagogilor naţionalişti precum Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu în anii 1990 despre viziunea invaziei străine. Aşa ceva au înţeles ulterior şi civilii din jurul mişcării suveraniste din anii 1990, care au spus-o direct. Alţii au putut face analogii, aşa cum e cazul meu, după ce am văzut aceste diversiuni în plan concret, la protestele din 2012 şi după, în urma cărora am editat primul episod al documentarului „Diversioniştii” . Asemenea practici au un puternic efect de repudiere de către civilul onest. În ceea ce mă priveşte am ajuns la concluzia că dictatura capitalistă a fost mult mai nocivă decât cea socialistă. Niciodată nu am să accept creşterea nivelului personal de trai în schimbul genocidului sau chiar a unor crime individuale. Şi ca mine sînt cei mai mulţi oameni simpli, indiferent de opţiunile lor politice de stânga sau dreapta. Spionajul şi efectele lui au fost, sînt şi vor fi dezavuate de omul simplu în care licăre moralitatea.
Astfel de reacţie de profundă dezaprobare face parte din geneza religiilor moderne, în special a Creştinismului, Iudaismului şi Islamismului, ce fac parte din cultura occidentală a ultimelor 5 000 de ani. Aceste diversiuni au fost practicate încă din antichitate, şi profund dezavuate de spiritul moral. Legenda calului troian e încă activă şi în zilele noastre. Defectorii de atunci, racolaţi de armatele invadatoare deschideau porţile cetăţilor noaptea în schimbul unor beneficii, precum azilul politic dat lui Pacepa sau Răceanu dat de noii bandiţi internaţionali. Imaginea lui Iuda din Creştinism, se identifică cu racolatul de către Diavol. Spionajul în general este imaginea tradiţională a Diavolului, care (re)ia formă de înger. Şi, asemenea vampirului modern, ca variantă a Diavolului clasic, lumina este principalul punct slab ale acestei crime aproape perfecte. Eficienţa acelor diversiuni în a destabiliza ţările est-europene, şi a absorbi forţă de muncă ieftină în formă de sclavi moderni, este într-adevăr remarcabilă, ca o culme a răului. Însă, pe termen lung, analiza acelor diversiuni va duce la deconspirarea operaţiunii şi pierderea entuziasmului şi speranţei de a trăi într-o lume mai bună de către omul simplu. Notorietatea acestor groaznice diversiuni a dus la un recul uriaş. Capitalismul se dovedeşte a nu fi neapărat triumful eficienţei, cât mai ales triumful unor sadici internaţionali în a provoca genociduri.
Din imagine de salvator faţă de „teroarea comunistă”, Occidentul în general a ajuns să fie perceput ca organizator al acelor crime. De aceea, recent UE a început să pună adevărate reclame demagogiste, în care reia minciunile din anii 1990 despre cum „democraţia” occidentală garantează libertatea de expresie şi călătorie. Aceste „libertăţi” de fapt ascund o formă avansată de sclavagism, făcut prin dezinformare şi manipulare, aşa cum am arătat în detaliu în primul capitol cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Românul simplu, manipulat la deportare economică, şi discriminat în Occident, a fost primul care a înţeles pe propria piele dimensiunea invaziei căreia el îi era obiect de interes. Au fost scrise cărţi precum „România, decembrie 1989. Din nou in calea năvălirilor barbare” (de Angela Băcescu), „Războiul împotriva poporului român” (de Dan Zamfirescu), „Războiul parapsihologic împotriva României” (de Teodor Filip), şi nu în ultimul rând „Diplomaţia lupilor. Erată la literatura aplicaţiei tactice din decembrie 1989” (de Călin Cernăianu), una dintre cele mai importante cărţi care s-au scris despre evenimente. Acestea şi altele au sugerat semnificativ teoria invaziei, chiar dacă nu au descris-o detaliat. Spionajul occidental instalat în România a subminat-o prin asocierea ei cu fabulaţii, după cum voi arăta în detaliu în capitolul 4. Infiltrarea unor idei fabulatorii pentru compromiterea acestor idei a fost şi încă a rămas o practică pe care am descris-o în cele două episoade ale documentarului meu , „Diversioniştii”, în special al celui de-al doilea, intitulat „Diversioniştii 2. Anturajul” .
Spionajul civil a continuat diversiunile din 1989 aplicate lui Ceauşescu pe noii dizidenţi politici, iar eu sînt un astfel de caz, după cum am arătat în acel documentar „Diversioniştii 2.”, sau ceva mai detaliat în secţiunea „Poliţia politică experimentată de mine de dictatura capitalistă” din capitolul 4. Acest gen de diversiuni s-au aplicat încă din anii 1990 pe dizidenţi, însă mulţi nu au înţeles că originea lor venea de la cei ce le păreau aliaţi. Între securiştii autentici, frustraţi pe direcţia în care a apucat-o ţara, au fost infiltraţi unii ce jucau rolul de abandonaţi de noile structuri. Însă, de fapt, ei fuseseră re-angajaţi în ele tocmai cu scopul de a-i compromite. Ei aveau agenda de a-i dezinforma şi atât pe cei necooptaţi în noile structuri de spionaj, dar şi pe capii mişcării suveraniste de atunci, Vadim şi Păunescu. Unul dintre aceşti infiltraţi ce joacă rol de fals dizident politice este „USLA-şul” Teodor Filip în cartea sa amintită mai sus. După cum voi arăta în detaliu în capitolul 4, această carte împreună cu cele ale generalului Emil Străinu, şi parţial cele altui spion convertit în scriitor, Pavel Coruţ, şi altele, vor asocia adevărul teoriei invaziei cu idei fabulatorii de formă psihopatologistă sau de literatură SF, care, de fapt, o compromit. Asemenea practică este o formă evoluată de psihiatrie politică practicată de dictatura capitalistă, după cum voi descrie detaliat tot în capitolul 4 .
Pe lângă vălul dezinformaţional ţesut în jurul lor, spionajul capitalist le-a conceput dizidenţilor politici diversiuni, care se reduc la principiul plăţii „avocaţilor” în disputa bogaţilor cu săracii. Foştii securişti scoşi pe linie moartă din spionajul socialist au primit în paralel cu acei dezinformatori şi un zăhărel, pe post de mită, pentru a le fi cumpărată tăcerea. Cele mai cunoscute exemple sînt creditele nerambursabile de la banca Dacia Felix. Cu acei bani ei şi-au făcut o afacere, spre a le da şi lor o viziune mai optimistă asupra invaziei. Cel mai concret exemplu de afacere făcută cu bani de la banca Dacia Felix este celebrul complex turistic „Hermes” din Slobozia. Această investiţie a fost prima mare companie particulară mare românească cunoscută, şi a trezit visele românului simplu că şi el ar putea avea aşa ceva. „Hermes” sponsoriza emisiuni de mare succes la TVR şi alte trusturi de presă, aşa că majoritatea românilor au auzit de el şi le-a creat iluzia că toţi vor ajunge să posede asemenea afaceri. Acest model a fost folosit anterior şi în Germania şi Japonia postbelice, pentru a potoli vocile care au găsit urme de instigare dinspre SUA în pornirea războaielor locale, aşa cum am arătat la nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” , şi la nivel maxim în capitolul 2 din în „Manifestul societăţii automatiste” .
Sinecurele oferite intelectualilor, în special istoricilor, în perioada contemporană, pentru a închide ochii la anumite diversiuni, se înscriu în aceeaşi operaţiune de manipulare prin recompensă. Dar, în felul acesta ei şi-au compromis capacitatea creatoare, devenind papagali ai mentalităţii neocolonialiste. În acelaşi fel, zăhărelul cu creditele nerambursabile de la Dacia Felix s-a dovedit a fi doar o altă capcană pentru foştii securişti, cu scopul de a fi învinovăţiţi pentru dezastrul post-decembrist. Iniţial ei au fost daţi ca exemplu de adaptare cu succes la capitalism, după modelul celebrului complex turistic „Hermes”. Apoi ei au fost acuzaţi de devalizarea băncii Dacia Felix, după cum am văzut în documentarul „30 de ani de democraţie”, făcut de urmaşii altor colegi de-ai lor din DSS, reuniţi în marca „Recorder”. La fel s-a întâmplat şi cu falimentul FNI, sau chiar a celebrului joc piramidal din anii 1990, Caritas. Aşa ceva relua ultra-denigrarea securiştilor făcută în 1989; dacă atunci erau denigraţi ca „securişti-terorişti”, iată că în perioada de după 1989, ei erau portretizaţi ca „securişti-corupţi/devalizatori”. Ei erau portretizaţi drept acei contra-revoluţionari, care ar fi subminat capitalismul autohton, într-o proiecţie dezinformaţională a acţiunii spionajului occidental faţă de cel socialist, început prin defectarea lui Pacepa.
La fel ca şi în 1989, această nouă capcană a dus în final la compromiterea lor şi a ideilor lor pentru marele public. Pe lângă manufacturarea de probe incriminatoare împotriva lor, ei au fost compromişi şi prin infiltrare ideologică. Dar iată că, în final, folosirea tehnicii de dezinformare şi manipulare prin denigrare nu a putut opri curentul dizident venit dinspre cei marginalizaţi de noul regim. În cele din urmă a apărut şi reculul folosirii perpetue a acestor diversiuni, care este un fel de lumină aruncată peste vampiri. Cartea de faţă şi altele materiale pe care le-am făcut arată că aceste practici au dus la apariţia unui nou curent în psihologie, cea a istoriei, care duce la deconspirarea acestor organisme de mafioţi de lux ce creează peşteri dezinformaţionale în jurul opiniei publice. Dacă omul simplu înţelege tehnicile de dezinformare şi manipulare, aşa cum le-am descris în capitolul 2 din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” , atunci, efectele spionajului civil avansat al dictaturii capitaliste vor fi mult diminuate. Spionajul civil occidental va fi el însuşi sugrumat operaţional, precum el a făcut cu cel al celei socialiste.
Aşadar, acesta a fost defectul, marele defect al „listei lui Pacepa”. CIA ştia perfect de efectele pe termen lung ale acestei ample operaţiuni, pentru că s-a confruntat cu aşa ceva la dizidenţii politici proveniţi din supravieţuitorii de la Pearl Harbor şi Filipine, aşa cum i-am descris începând din secţiunea „Alterarea probelor umane…” din aceeaşi carte. Efectele adverse ale instigării Războiului Mondial 2 s-au văzut concret în populaţia invadată după terminarea lui. CIA cunoştea aceste riscuri, pentru că o păţise cu dizidenţii japonezi şi nemţi, după terminarea Războiului Mondial 2. Exact atunci a apărut mişcarea comunistă în Japonia. În ciuda „miracolului German”, şi astăzi Berlinul e faimos pentru stângismul lui. Planul „Marshall” a dus la potolirea acelor critici, dar nu le-a eliminat. SUA nu era dispusă să îl reia, aşa că operaţiunea de invazie a Estului Europei din anii 1990 a trebuit să fie făcută şi mai bine decât cea a instigării Războiului 2 Mondial, prin manufacturarea unor probe şi mai veridice de turbulenţe sociale interne pe care le-am descris parţial în documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA” , şi pe care le voi descrie în detaliu în capitolul 2 al cărţii de faţă. Iată că operaţiunea de destabilizare a Estului Europei a fost ceva mai abil făcută, dar tot nu fără cusururi. „Lista lui Răceanu” a fost din start menită să acopere acest defect din fabricaţie al „listei lui Pacepa”, după cum voi arăta în detaliu în următoarea secţiune.
