Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.2.15. Falsa dilemă „trădător/patriot” pentru Mircea Răceanu este creată artificial de spionajul civil
După cum am văzut în secţiunea anterioară, tema Mircea Răceanu are două variante contradictorii; prima susţine că dictatura socialistă, controlată de Ceauşescu, i-ar fi căşunat pe el spre a-i fabrica un dosar stalinist de trădare cu scop de răzbunare; cealaltă îl consideră pe Răceanu un defector (dezertor/trădător) la CIA, şi este majoritară între autorii ce au avut acces la unele documente sau la mărturiile unor foşti lucrători în spionaj, scoşi pe linie moartă după 1989. Din secretomania noii dictaturi de a face lumină în acest caz putem să înclinăm din start pentru a doua variantă. Un stat echitabil ar face publice dosarele sale 50500, 11564, şi 555722, menţionate în secţiunea precedentă, şi astfel ar elimina orice suspiciune. Însă statul român cu asta se hrăneşte în aceşti 36 de ani de beznă pre-iluministă, şi pentru asta e plătit de invadatorii neocolonialişti în schimbul vânzării cetăţenilor. Din experienţa cu situaţii similare, mentalitatea neocolonialistă doreşte să-i manufactureze o imagine de erou, după ce generaţia de spioni ai anilor 1989-1990, care ştie detalii despre activitatea sa, va fi trecut în nefiinţă. Un exemplu pentru aşa ceva se poate regăsi în cazul Dominic Paraschiv, căruia i-am dedicat o secţiune în capitolul 2 . Însă, adevărul în ceea ce-l priveşte pe Răceanu e foarte posibil să fie într-o a treia variantă, ascunsă prin această artificială şi falsă aporie. Aceeaşi situaţie s-a întâmplat în nominalizarea eronată a evenimentelor din decembrie 1989 fie ca revoluţie, fie ca lovitură de stat. Aceste false variante au fost menite să ascundă realitatea dură că atunci a fost o invazie diversionist-militară, după cum am arătat în documentar, şi după cum voi arăta în detaliu în capitolul 3 .
Dilemele nu sînt specifice evenimentelor particulare, ci unor teorii/ filosofii (generale) complexe a unor subiecte complicate. În istoria gândirii umane există unele teme aporetice, fără o rezolvare unilaterală. Immanuel Kant le-a inclus în ceea ce el numea „dialectica raţiunii pure”; fiecare variantă oferă soluţii ideologice justificate coerent, într-un sistem de argumentare onest, lipsit de partizanat avocăţesc sau/şi sofisme, dar într-un fel ambele sînt contradictorii. Undeva, în acest sistem de argumentare trebuie să se fi strecurat o eroare sau o imprecizie a noţiunilor implicate în ansamblul de silogisme. Particularitatea acestor teme constă în aspectul lor îndepărtat de experienţa posibilă, precum amploarea universului, cauza moralei sau existenţa lui Dumnezeu. Aporiile sînt justificate pe baza incapacităţii minţii omeneşti de a descrie doar prin operaţiuni logice nişte stări ale lumii care nu au intrat sub experienţa cercetării pozitiviste şi detaliate a umanităţii.
E semn de dezinformare atunci când aceste aporii apar în cazul unor subiecte concrete şi verificabile, prin cenzura informaţiilor sau prin minciuni oficiale care duc în eroare opinia publică. În felul acesta se creează artificial o aporie, faţă de un fenomen particular, dorit a fi ascuns publicului prin dezinformare generalizată. Exact aşa ceva s-a întâmplat cu tema Mircea Răceanu. Crearea unei false dileme în jurul lui Mircea Răceanu este aplicarea tehnicii de dezinformare prin camuflare, în formă de haos (dez)informaţional , aşa cum am descris-o în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Numai existenţa pe parcursul acestor 3 decade a acestei dileme, atestă implicarea spionajului civil cu dezinformarea sa profesionistă, pentru a mistifica adevărul. Regimul instaurat în România după 1989, ca unul dictatorial modern, făcut cu dezinformare şi manipulare, a lăsat tema Mircea Răceanu suspendată în aer, fără a o tranşa transparent. Secretomania documentelor, aşa cum o vedem în ambele variante, atestă un înalt grad de legendarizare aporetică a cazului Răceanu, în scop de dezinformare.
Varianta martiriului lui Mircea Răceanu se centrează în jurul însăşi cărţii sale „Infern '89. …”, care susţine teoria procesului stalinist în care a fost condamnat. Numai că ei îi lipseşte efectiv o cauză. Presupusul său martiriu s-a oprit subit în anul 1990, după ce s-a schimbat regimul, fără să mai arate şi crimele noului regim. Aşa ceva a fost şi cazul lui Pacepa, şi a unor dizidenţi care au păcălit pe mulţi, inclusiv pe mine, precum Doina Cornea . Ei nu au protestat datorită unor principii morale personale, care nu s-au regăsit în sistemul politic în care trăiau. Ei au devenit sau s-au oprit în a mai fi dizidenţi, la comandă, contra unor anumite avantaje. Aşa ceva nu este dizidenţă politică autentică, ci un teatru înspre susţinerea noului regim. Am arătat în primul episod al documentarul meu „Diversioniştii” cum dictatura capitalistă infiltrează agenţi între protestatarii de stradă. Aceşti agenţi au rolul de a provoca distrugeri ale mobilierului urban, şi a le face celor paşnici imagine de huligani, cu scopul de justifica represiunea ulterioară din partea dictaturii capitaliste ca act de (falsă) justiţie. Pe lângă această tehnică de infiltrare de diversionişti, dictatura modernă foloseşte şi pe cea a falşilor dizidenţi, cu scopul de a îi compromite pe cei autentici sau de a le prelua din susţinători. Mircea Răceanu şi alţii dintre cei care au fost figuri importante în mascarada din 1989 au fost astfel de falşi dizidenţi. După ce au lucrat pentru sistemul politic, ei au avut rolul de a imita prin acţiunile lor pe dizidenţii politici autentici, precum Paul Goma, Dan Petrescu sau Mircea Dinescu. Silviu Brucan e cel mai notoriu dintre ceşti impostori impuşi de spionajul civil. Brucan apărea alături de Dinescu într-o secvenţă transmisă în direct la TVR în 22 decembrie 1989, special pentru a construi această falsă asociere.
Am văzut în secţiunea precedentă faptul că Răceanu însuşi spune la pagina 27 din cartea sa că a „luptat cu arme specifice avute la îndemână pentru subminarea sistemului comunist şi a dictaturii impuse de Ceauşescu”. Însă, ca diplomat în Ministerul Afacerilor Externe, el nu avea acces la documente specifice dictaturii lui Ceauşescu, ci ale statului român în general. MAE a continuat în următorul regim, ca instituţie a statului român. Deci povestea sa cu criza subită de conştiinţă, şi a dizidenţei politice, dar care i-a adus un azil politic în SUA, adică o creştere semnificativă a nivelului de trai, este una de adormit copiii, sau de pus profesioniştii din domeniu pe râs zgomotos. Mulţi dintre cei ce au făcut temniţă grea în timpul stalinismului anilor 1950 au fost refuzaţi de statele occidentale după 1990, inclusiv de SUA, pe motiv că regimul s-ar fi schimbat în 1989 în România, şi că au deja destule drepturi. Numai Mircea Răceanu a primit azil politic în SUA, după 1990. De ce? Să fie pe post de recompensă pentru servicii aduse SUA înainte de 1990?
Cei mai mulţi dintre diplomaţi şi spioni au înţeles că în 1989 a fost o uriaşă campanie de dezinformare şi manipulare publică, sub care se ascundea o invazie. Însă noii invadatori i-au plătit gras cu posturi călduţe şi credite nerambursabile spre a-şi ţine gura, şi a fi convinşi că vor avea loc şi ei la masa dezmembrării poporului român de după 1990. În acel moment tema falsului martiriu al lui Răceanu a fost lăsată în suspensie, pentru a nu se adăuga la altele, care trimiteau către CIA în generarea evenimentelor. Însă, odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai multe voci au apărut şi au încercat să transforme albul în negru, adică pe Răceanu din trădător în dizident. Majoritatea autorilor l-au considerat pe Răceanu defector până la conferirea medaliei «Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Comandor» de către Ion Iliescu în 2002. N-am găsit până acum vreun material cu notorietate care să susţină altă opinie înainte de această dată. De atunci au început să tot apară astfel de voci, care îl consideră erou, şi în acest ritm vor dispărea în câteva decade vocile care îl consideră defector. De exemplu, Cristian Troncotă scria în cartea „Duplicitarii: Din istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1965 - 1989)”, editura Elion, 2003, la pagina 39:
„… celebrul caz de trădare, prins în flagrant de organele de contraspionaj ale Securităţii nu a fost în realitate decât o acţiune tipică de poliţie politică. Aceasta a fost şi raţiunea pentru care statul român l-a reabilitat pe Mircea Răceanu, în toamna anului 2000, anulându-i condamnarea de trădare.”
Prima dintre aceste voci „schimbătoare de modă” a fost menţionată chiar în cartea lui Răceanu, „Infern 89’… ”, la pagina 510 , dinspre atitudinea unui oficial american, datată undeva la începutul anilor 1990, însă fără nume şi prenume:
«… răspunsul pe care o înaltă oficialitate americană, aflată în vizită în România, în cursul anului 1992, i l-a dat lui Ion Talpeş, pe atunci şeful Serviciului de Informaţii Externe (…):
„Domnule Talpeş, eu nu am traversat oceanul ca să vă ascult cum denigraţi şi terfeliţi un patriot!” »
Da. Pentru cei care cred că România trebuie să fie un alt stat din cadrul SUA, Răceanu este un patriot. Şi, într-adevăr, dacă România ar fi ajuns precum sudul SUA, luat de la Mexic, cei mai mulţi dintre noi nu am avea o problemă cu asta. Însă România a devenit o ţară precum cele bananiere din America Centrală şi de Sud, atent şi constant destabilizate economic de CIA pentru a furniza emigranţi profitabili în SUA. Acelaşi model s-a repetat cu Europa de Est după 1990. Naţiunea română în particular a ţinut peste 2 decade titlurile ziarelor occidentale cu cazuri de crime, violuri, hoţii şi altele, care o portretizau drept una barbară. Denigrarea noastră naţională în aceşti 36 de ani negri a fost menită să extragă profitul maxim din migranţii români, hăituiţi afară din ţara lor de către distrugerea industriei şi pierderea locurilor de muncă. Aşa ceva este o formă modernă de denigrare a sclavului, după ce cel clasic era considerat ca un fel de sub-om.
O altă inconsecvenţă în naraţiunea lui Mircea Răceanu este faptul că i-a luat aproape o decadă să scrie cartea în cauză. Dar şi în jurul datei publicării primei ediţii a cărţii sale colcăie dezinformarea, spre a ascunde această reacţie tardivă, dubioasă prin timpul foarte lung de reacţie. În numărul său de marţi 21 iulie 2009, ziarul „Jurnalul Naţional” spune că această carte ar fi avut prima ediţie la editura Silex în anul 1993. Numai că minciuna are picioare scurte, în acord cu lipsa de prevedere a dezinformatorilor din 2009 că aceste date vor fi la un moment dat uşor de accesat. Dacă ne uităm în cataloagele bibliotecilor, vedem că anul ei de apariţie a fost de fapt 2000, nu 1993. Iată cum o prezintă Biblioteca Naţională:
sau Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti:
Eu am găsit-o şi în original la un anticariat, iar anul apariţiei este scris în prima filă, 2000.
O astfel de „mutare din pix” a avut rolul de da o explicaţie pentru faptul că i-a luat aproape o decadă să facă o dezminţire pentru faptele sale. Între timp CIA a luat pulsul foştilor securişti, fie reşapaţi în SRI şi alte agenţii de spionaj, fie lăsaţi pe liber. În spiritul tipic al etapei a 3-a a spionajului, CIA ar fi dorit ca securiştii să o cotească la 180 de grade şi să-şi asume responsabilitatea pentru că i-ar fi întocmit lui Mircea Răceanu un dosar tipic stalinist, cu probe contrafăcute. Dacă ar fi fost aşa, atunci acest lucru s-ar fi făcut încă din 1990, iar cazul Răceanu ar fi devenit cea mai notorie probă despre presupusul nivel stalinist al dictaturii clasice moderate a lui Ceauşescu. Însă cel mai probabil acele probe erau reale, iar cei ce au instrumentat acele dosare nu au vrut să-şi asume stalinismul contrafăcut.
Dacă ar fi fost într-adevăr nevinovat, atunci Mircea Răceanu ar fi luptat pe toate căile posibile să ceară reabilitarea sau scoaterea cazului său din această dilemă patriot/trădător. Se-a lungul cărţii sale „Infern '89…” el îşi reclamă demnitatea de dizident politic – care s-ar fi trezit întâmplător în mijlocul unor secrete de stat – sau care ar fi refuzat să se umilească să ceară graţierea către dictator, prin mijloacele aferente. Iată ce scrie la pagina 347:
„Ideea de a solicita clemenţă lui Ceauşescu îmi repugna. Nu puteam să mă împac cu aşa ceva! Era ceva în mine care de la început respingea o astfel de posibilitate. Cu toate că eram conştient de consecinţele unei astfel de atitudini, nu o puteam depăşi în sinea mea. Chiar şi intervenţia lui Păstorel Zugrăvescu, care a invocat argumente legate de familie şi de a cărui sinceritate nu m-am îndoit, nu mi-a putut zdruncina sentimentul de repulsie la gândul că trebuia să mă rog de dictator.”
Dar, în ceea ce priveşte adevărul despre propria situaţie de condamnat la moarte pentru trădare, lui i s-ar fi topit subit demnitatea de a lupta pentru propria reabilitare. Dacă în 1989 a fost de acord cu semnarea unei cereri de graţiere tocmai de dragul familiei, iată că nu acelaşi lucru s-a întâmplat pentru reabilitarea sa, care implica nu doar pe a lui, ci pe a însăşi familiei sale, în special a părinţilor săi. Eroismul de a nu cere clemenţă dictatorului în faţa morţii iminente s-a poticnit subit de nişte ameninţări, care nu aduceau cu siguranţă şi moartea, aşa cum aducea sentinţa pentru trădare din 1989. La pagina 290 citim despre două prime ameninţări cu moartea la adresa sa la începutul anului 1990:
„… într-o seară (…) a avut loc primul atentat la viaţa mea şi a soţiei mele, când un camion de salubritate s-a urcat pe trotuar şi a încercat să ne strivească de zidul blocului pe lângă care mergeam. După trei zile situaţia s-a repetat. Am înţeles că autorităţile erau decise să scape de mine cu orice preţ. Am înţeles, de asemenea, că nu aveam dreptul să risc viaţa soţiei şi a copiilor mei. În consecinţă, am decis să plec.”
Mircea Răceanu spune începând de la pagina 289 că Silviu Brucan ar fi venit cu ideea de a-l convinge să plece în SUA împreună cu familia, pentru a nu tulbura şi mai mult apele în 1990. În următoarele pagini el spune că ar fi refuzat o asemene propunere, din patriotism, pentru a se opune noilor comunişti instalaţi la putere. Dar peste doar 3 pagini, la pagina 292, aflăm totuşi că nu a plecat exclusiv din cauza acestor presupuse diversiuni de la început de 1990, ci că a rămas până undeva în 1993, când au mai trecut prin încă două ameninţări, respectiv devastarea locuinţei la mineriadă şi perspectiva reîncarcerării:
„Am fost pur şi simplu izgonit din România de cei care au atentat în luna mai 1990 la viaţa mea şi a soţiei, care în luna iunie a aceluiaşi an, i-au trimis pe mineri ca să-mi răscolească apartamentul în care locuiam din str. Aviator Darian nr. 2 şi care în vara anului 1993, au iniţiat demersuri pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti pentru reîncarcerarea mea până în anul 2009.
Iată că după ianuarie 1990 teama de închisoare va fi devenit mai mare decât cea de moarte din 1989. De asemenea, acele presupuse diversiuni i s-au părut subit mai traumatice decât iminenta execuţie sau tortura spargerii dinţilor din cadrul anchetei DSS din 1989, despre care am menţionat în secţiunea anterioară. Aşa că aceste presupuse ameninţări l-ar fi speriat mai mult decât a făcut-o condamnarea la moarte, şi astfel ar fi acceptat propunerea de a primi azil politic.
Cel puţin una dintre aceste două variante e o minciună, poate chiar ambele. Dacă ar fi fost cu adevărat un dizident politic, Mircea Răceanu ar fi putut urca sus în noul regim. Statutul lui Mircea Răceanu de „luptător anti-comunist” l-ar fi impus automat în capul mişcării „Piaţa Universităţii” din 1990 împotriva comuniştilor Iliescu-FSN. Dacă tot ce a scris în „Infern ‘89…” ar fi fost adevărat, atunci „Piaţa Universităţii” a fost totuşi o adevărată minge la fileu pentru Mircea Răceanu de a se reabilita şi de a-i fi recunoscută demnitatea. „Piaţa Universităţii” ar fi fost platforma prin care s-ar fi impus ca lider politic, dacă activitatea sa de „dizident” de dinainte de 1989 ar fi venit din proprie iniţiativă, şi nu plătită de invadatorii neocolonialişti, ce puneau la cale destabilizarea Estului Europei. Răceanu putea deveni cu uşurinţă drept unul dintre cei mai articulaţi protestatari. Nu era nimeni între acei protestatari care să fi avut un asemenea statut de dizident politic precum spune că ar fi avut el. El i-ar fi depăşit de departe pe toţi în cunoştinţe şi eroism, nu doar în „Piaţa Universităţii”, ci şi în întreaga mascaradă din 1989. Însă şi „eroismul” său era tot o mascaradă. Dar, exact atunci când să culeagă roadele politice ale dizidenţei sale, sau măcar spre a-şi reface „demnitatea terfelită”, dintr-o dată armele „specifice avute la îndemână pentru subminarea sistemului comunist şi a dictaturii impuse de Ceauşescu” s-au dezumflat inexplicabil. Dacă ele ar fi fost autentice şi în 1989, atunci ar fi ajuns liderul mişcării. Răceanu chiar spune la paginile 24, 289 şi 507 că ar fi vorbit manifestanţilor în Piaţa Universităţii la 1 mai 1990. Dar, cumva acest discurs n-a fost înregistrat măcar pe o bandă audio.
Oricum, nici Mircea Răceanu n-a devenit lider al mişcării „Piaţa Universităţii”, nu au făcut-o nici ceilalţi dizidenţi anti-comunişti, mai mult sau mai puţin autentici. Ceva foarte ciudat s-a întâmplat cu fenomenul „Piaţa Universităţii” din martie –iunie 1990, care spune multe despre ce se întâmplase chiar în decembrie 1989. În loc să iasă un lider din acea mişcare, precum Lech Walesa din „Solidaritatea” în Polonia, protestul anti-neocomunist a fost ca un stup fără matcă. Nici între protestatari nu s-a găsit un lider de marcă, şi nici cei deja afirmaţi anterior nu s-au apropiat de acea mişcare. Toţi dizidenţii politici anticomunişti cunoscuţi din decembrie 1989, fie ei mai mult sau mai puţini autentici, s-au dezis fie şi prin neimplicare de mişcarea „Piaţa Universităţii”, deşi participanţii spuneau exact ce spuseseră ei în 1989. Inclusiv Mircea Dinescu, de departe cel mai autentic dizident anti-ceauşist, s-a eschivat în acele luni faţă de fenomenul „Piaţa Universităţii”. Brucan le sugera protestatarilor în mod ironic „să mănânce o friptură”. El va schimba bărcile abia după mineriada din iunie, care a consfinţit reprimarea manifestanţilor. Dar nimeni dintre Mircea Răceanu, Dumitru Mazilu, Mircea Dinescu, Ion Caramitru sau, mai ales, Doina Cornea, nu au devenit lideri ai străzii, ci un student fără trecut de dizident, Marian Munteanu.
Faptul că niciunul dintre vechii critici ai regimului, au ezitat să se implice activ în fenomenul „Piaţa Universităţii” este unul dintre inconsistenţele comportamentale ale „dizidenţilor” vehemenţi din 22 decembrie 1989, care păreau să joace mai curând teatru în faţa camerelor de luat vederi din studioul 4 de la TVR. Când s-a terminat piesa, şi s-a tras cortina, fiecare şi-a văzut de viaţa lui, asemenea actorilor după terminarea prestaţiei. Se cam vede treaba că toţi fie urmau un ordin venit de mai sus, sau erau manipulaţi de cei care urmau un astfel de ordin, despre o foaie de parcurs în care „Piaţa Universităţii” nu era prevăzută. Acel ordin era cel de schimbare ceva mai discretă a regimului, prin figura lui Iliescu, nu a unui anti-comunist radical, aşa cum era de exemplu Doina Cornea sau Dumitru Mazilu. Aşa ceva intra în contradicţie flagrantă cu însăşi ideea de revoluţie, după cum voi arăta în detaliu în capitolul 3.
Această anomalie se explică prin faptul că după 22 decembrie 1989 CIA a ordonat ca toate vocile anti-comuniste să fie retrase. În ciuda unui entuziasm general între tineri, cei mai în vârstă, cei care au prins ororile capitalismului de dinainte de 1944, au presimţit că se va întoarce în mod ironic roata istoriei, şi ororile de dinainte de 1944 le vor înlocui pe cele de până în 1989, atent exagerate de noii invadatori spre a părea mai oribile. Ei au fost păcăliţi cumva de zăhărelul ideologic cum că sistemul va rămâne totuşi la fel, şi doar liderul se va schimba. Conservatorii erau majoritari, şi pe bună dreptate speriaţi de capitalismul sălbatic ce avea să se instituie în România după 1990. Dizidenţii politici erau un procent infim, în ciuda sutelor de mii de manifestanţi împotriva regimului, păcăliţi în mare parte de minciunile despre sutele de mii de victime şi apoi genocid, transmise iniţial de postul de radio „Europa Liberă”. Voi descrie în detaliu această minciună într-o secţiune specială dedicată acestui infam post de radio . Deşi conservatorii erau majoritari, totuşi ei erau oarecum pasivi. Deşi nu erau supăraţi atât de rău pe sistemul politic de dinainte, totuşi nu-l simpatizau pe Ceauşescu în ultimii 5 ani. Ei nu vedeau cu ochi buni faptul că dictatorul rămăsese la putere 25 de ani, şi nici nepotismul din jurul său. Până şi în URSS liderii PCUS nu au „domnit” atât. Stalin a fost lider 23 de ani, Brejnev – 18 ani, Hruşciov 11 ani. Era ceva nefiresc pentru Ceauşescu, şi asta se simţea în toate resorturile puterii, exceptând familia sa.
Pentru conservatori a fost adus în prim-plan Ion Iliescu. El a deveit promisiunea menită să îi asigure că nu se va schimba decât liderul, în ordinea firească a lucrurilor. Iliescu juca atunci perfect rolul de Gorbaciov autohton, în ciuda gargarei despre „revoluţie” care se servea în Occident. Românii l-au votat în procent record de 85,07% la alegerile prezidenţiale din 20 mai 1990. Asta era realitatea politică a românilor în 1990. Cei mai mulţi nu înţelegeau pluripartitismul. Ei aveau idei politice bazate pe simpatii individuale, nu pe principii politice de stânga sau dreapta. Aceste noţiuni erau necunoscute publicului larg, deşi ele fuseseră aplicate fiecare în diverse contexte de însăşi dictatura socialistă în cei 45 de ani. Mircea Dinescu, Doina Cornea, Dumitru Mazilu, Ion Caramitru şi alţii au devenit doar figuri ale persecuţiei vechiului regim, dar nu şi lideri politici. După cum vom vedea în detaliu în capitolul 2, Doina Cornea şi-a exagerat suferinţa cauzată de regim, Caramitru nu a păţit nimic, iar Mazilu a minţit grosolan în privinţa arestării sale, care ar fi survenit chiar cu câteva zile înainte de începerea mascaradei. Atunci românii au crezut, cu rezultat direct în ura faţă de Ceauşescu, însă nu le-au susţinut ideile de dreapta. Lozincile muncitorilor, precum „nu ne vindem ţara”, erau o reacţie generală faţă de perspectiva privatizării „mamuţilor industriali”. Cei mai capabili români au picat în această naraţiune înşelătoare, însă tocmai acei muncitori semi-analfabeţi i-au înţeles pe deplin semnificaţia.
Aşa că schimbarea trebuia făcută cu paşi mărunţi, după modelul Perestroika. Se făcuseră pozele cu „revoluţia” din 1989, se falsificase istoria, era momentul manipulării în masă a românilor spre a accepta noul regim. Iar Perestroika locală instituită de regimul Iliescu era următorul pas în foaia de parcurs orchestrată de CIA în România. Acesta a fost adevăratul motiv pentru care „revoluţionarii” din 1989, împreună cu Mircea Răceanu, nu s-au implicat în a forma un partid din mişcarea „Piaţa Universităţii” din 1990, aşa cum USR a devenit peste 22 de ani în urma protestelor anti-Băsescu.
Pe lângă faptul că agenda de la CIA era alta, Mircea Răceanu nu trebuia să devină simbol al implicării SUA atât în mişcarea „Piaţa Universităţii” din martie-iunie 1990, cât şi în invazia diversionist-militară din decembrie 1989. Fiind trădător notoriu pentru cei cu ţinere de minte, prezenţa lui acolo ar fi forţat această legătură. De aceea, eu unul mă îndoiesc că spune adevărul cum că ar fi „luat cuvântul în Piaţa Universităţii la 1 mai 1990”, sau cel puţin nu în faţa manifestanţilor, aşa cum susţine el...
