Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.2.15. Absurditatea diplomaţiei absurdului operată de Mircea Răceanu şi Roger Kirk
Am văzut în secţiunea anterioară câteva minciuni gogonate spuse de Mircea Răceanu în cartea sa „Infern '89. Povestea unui condamnat la moarte”. În secţiunile următoare voi descrie pe acelea mai subtile, mai greu de sesizat, dar care ajută altele, la fel de gogonate. Până atunci, în secţiunea de faţă, voi descrie minciunile gogonate din cealaltă carte a sa „România contra Satelor Unite: Diplomaţia absurdului 1985-1989”, editura Solex, 1995, scrisă alături de Roger Kirk, fostul ambasador al SUA în România până în iulie 1989. Am spus că această carte este o variantă de mai mică anvergură a unei alte cărţi comandate de CIA, „Orizonturi roşii…” semnată de defectorul Ion Mihai Pacepa. Vom vedea pe parcursul acestor secţiuni că Mircea Răceanu însuşi este o variantă mai subtilă şi mai eficientă a generalului DIE.
Minciuni mari în cartea „…Diplomaţia absurdului…”
Am văzut în secţiunea dedicată lui Pacepa că în cartea sa au apărut prima dată cele 3 mari capete de acuzare din procesul stalinist din 25 decembrie 1989, în urma căruia dictatorul a fost condamnat şi executat, respectiv distrugerea industriei, genocidul asupra populaţiei şi distrugerea satelor. Pacepa doar le-a „confirmat” la sugestia CIA, dar din postură de fals martor, din auzite, fără probe. În „Diplomaţia absurdului” cei doi „diplomaţi” Răceanu şi Kirk oferă şi o falsă probă de distrugere a satelor. Citim la pagina 274 din despre un fictiv semn de circulaţie de „interzis pentru străini” plasat pe un drum aflat la 16 km de Bucureşti, care ar fi dus la ruinele ale satului Vlădiceasca, ce tocmai ar fi fost demolat. În curs de demolare s-ar fi aflat atunci şi satul Ciofliceni.
„Puţin după ce coloana de maşini a ajuns la o intersecţie a şoselei principale, membrii delegaţiei americane au văzut o plăcuţă cu numele Vlădiceasca. Tot ceea ce mai reamintea însă de satul poteci care constituiseră drumurile de legătură între case. Puţin mai departe, grupul a văzut satul Ciofliceni aflat în curs de demolare. Mai rămăseseră în picioare câţiva pereţi; majoritatea fuseseră demolaţi. Pe jos erau presărate tot felul de obiecte. Un buldozer zăcea nefolosit în câmp, în acea după-amiază de duminică. O ţărancă de vârstă mijlocie căuta printre resturile a ceea ce fusese in mod evident casa ei. Era greu să concepi o imagine mai dramatică a ororii pe care Ceauşescu vroia s-o săvârşească în întreaga Românie.”
Cine are drum prin Snagov poate vedea satul Vlădiceasca întreg, cu case construite în majoritate înainte de 1989, sau poate consulta simplu Google Maps, pentru edificare .
Acelaşi lucru poate fi văzut şi cu privire la Ciofliceni
La pagina 255 citim că
„În unele cazuri, autorităţile percepeau taxă familiilor pentru serviciul de distrugere a locuinţei sau câteodată dând dovadă de amabilitate, le permiteau s-o facă singuri, fără să mai plătească taxa.”
La pagina 266 tema fictivelor demolări de sate este reluată în cazul celor maghiare din nord-vestul ţării. Minciunile gogonate continuă în această carte ultra-denigratoare, prezentată ca un exerciţiu de „diplomaţie”. La pagina 239 citim minciuna că regimul Ceauşescu, dar l-ar fi scos provizoriu de la arestul la domiciliu pe Silviu Brucan pentru a negocia cu oficialii americani:
„Partea română a hotărât acum să-l folosească pe Silviu Brucan, fost ministru plenipotenţiar al Legaţiei Române la Washington şi critic ocazional al regimului lui Ceauşescu, drept canal de comunicare pentru a transmite punctele ei de vedere părţii americane. În primele zile ale lunii martie 1988, Brucan a reapărut din arestul la domiciliu şi a transmis unui diplomat englez, unui om de afaceri american şi, în final, lui Michael Parmly, consilier politic al ambasadei SUA, practic acelaşi mesaj…”
Există mult mai multe minciuni în această carte, în spiritul celor spuse în general despre evenimentele din 1989. La unele dintre ele o să revin în mod special, iar altele vor fi demantelate în capitolul 2 prin descrierea detaliată a evenimentelor. În acest moment mă rezum în a detalia absurditatea acestei cărţi ca întreg, ce lasă cititorul fără spirit critic să creadă că ea nu ar fi a modului în care cei doi descriu realitatea socială de dinainte de 1989, ci a însăşi realităţii descrise. La pagina 198 putem vedea apogeul absurdului concentrat în câteva propoziţii:
„…postul de radio Europa Liberă nu este o agenţie a guvernului american. Deşi Congresul finanţează activitatea postului de radio Europa Liberă, postul funcţionează sub îndrumarea unui consiliu federal independent format din nouă membrii numiţi pe o perioadă de trei ani de către preşedintele SUA.”
Cine crede asemenea absurdităţi este un teleportat din Evul Mediu în contemporaneitate, şi reactualizează maxima medievală „credo quia absurdum est”. Le fel este cine crede lui Mircea Răceanu ar fi fost doar un simplu diplomat, sau un dizident politic. Diplomaţia este acel înveliş al aparatului demagogic prin care negocierile dintre state, sau între grupuri sociale din acelaşi stat, au o formă eufemistică, politicoasă. La polul opus diplomaţiei stă denigrarea, conflictul, şi războiul, ca ultim grad de agresiune. În istorie s-a trecut de la o extremă la alta în funcţie de oportunităţi. La nivel teoretic, o astfel de trecere de la o extremă la alta este semn de absurditate. Însă fiecare putem vedea pe pielea noastră aşa ceva în viaţa de zi cu zi; trecem în câteva clipe de la poftă la saţietate, de la curiozitate la teamă, sau de la somn la entuziasm. Omul, şi orice organism viu, este o îmbinare uneori absurdă, dar vie, între progres şi conservare. Asta este îmbinarea naturală între cele două mari tendinţe ale vieţii, conservarea şi dezvoltarea. Cartea „… Diplomaţia absurdului 1985-1989…” a lui Răceanu şi Kirk este o absurditate artificială, compusă din contradicţii ideologice particulare, care denotă incoerenţa minciunii concrete, nu spiritul general al lumii şi vieţii. Această carte că nu descrie în paginile ei acţiuni diplomatice, ci o ultra-denigrare continuă a regimului Ceauşescu, care se traduce printr-o adevărată declaraţie de război, şi nu negociere, aşa cum trebuie să fie diplomaţia.
România şi Estul Europei se aflau în prag de invazie modernă, diversionist-militară, făcută tot de nişte armate. Această invazie a fost făcută nu cu forţa armelor clasice, ci cu forţa armelor dezinformării şi manipulării. Spre deosebire de invaziile clasice, cea diversionist-militară se face prin justificarea atacului ca o apărare în faţa unui fictiv atac a părţii adverse. Am văzut această strategie aplicată concret asupra protestatarilor paşnici în primul episod al documentarului meu „Diversioniştii” ; agenţi infiltraţi între protestatarii paşnici provoacă distrugeri în numele lor, pentru ca apoi să ofere o justificare în faţa opiniei publice a reprimării acestora. În acelaşi fel se procedează la nivel de invazie operate de SUA asupra diferitelor state de pe glob, inclusiv România. Întreaga operaţiune a început de la racolarea lui Pacepa, şi a fost pusă în practică în 10 ani de războaie instigate în România şi Iugolsavia. După cum am arătat în documentarul „Eroii au murit” şi voi detalia în capitolul 3, marii industriaşi şi bancheri au avut interesul de a extinde piaţa de desfacere occidentală în Balcani, şi de a extrage de aici capitalul financiar, natural şi uman, cu acoperirea prin ultra-denigrare a celor care aveau o reacţie de opoziţie, sau au arătat semne de opoziţie în viitor. Deşi vedem continue atacuri asupra regimului socialist, şi asupra României în general, absurditatea titlului din cartea lui Răceanu şi Kirk prezintă situaţia invers, ca „România contra Satelor Unite”.
După cum o să arăt în detaliu în capitolul 4, prin cele 2 secţiuni dedicate lui Larry Watts, există în aceşti 36 de ani 4 valuri de dezinformare faţă de evenimentele din decembrie 1989. Primul este însăşi naraţiunea iniţială a revoluţiei făcută de popor, din care ar fi „emanat” (Sic!) FSN-iştii. Al doilea este naraţiunea loviturii de stat dată de ei împotriva lui Ceauşescu (detalii în capitolul 3). Cel de-al 3-lea susţine că URSS ar fi fost la originea diversiunilor de atunci, prin intermediul FSN-iştilor, din interesul de a consolida imperiul. Ei bine, al 4-lea val de dezinformare este o astfel de fictivă justiţie internaţională la o falsă ameninţare pe care RSR şi Ceauşescu ar fi avut-o în zonă. Am descris o bună parte din acest al 4-lea val de dezinformare în secţiunea „Dezinformare şi manipulare complexă faţă de explozia reactorului 4 de la Cernobâl”. Am arătat la finalul ei cum documentarul „Mysteries of the Abandoned: Chernobyl's Deadliest Secrets”, lansat în 2017, admitea parţial o ipoteză asupra implicării CIA în explozia reactorului 4 Cernobâl, sub foarte improbabila suspiciune cum că acolo URSS ar fi dezvoltat arme nucleare. Implicarea CIA în manufacturarea acelei explozii ar fi fost astfel justificată ca apărare. Tema dialecticii atacului-apărare a început mult mai devreme în istorie. Predispoziţia de răzbunare în orb a carnivorelor pe puii altor specii, sau chiar ai altor familii din propria specie, este o manifestare a acestei suspiciuni exagerate. Aşa-numitul „mecanism de apărare al Eului al identificării cu agresorul”, teoretizat de psihanalistul Sigmund Freud este o manifestare a acestei predispoziţii de întâmpinare a unui atac din partea adversarului.
În perioada modernă asemenea predispoziţii naturale de atac-apărare au fost prelucrate în laboratoarele de dezinformare ale spionajului civil american. Acestea au justificat acţiunile imperialiste ale Americii de Nord ca apărare în faţa unor fictive planuri de atac ale ţintelor vizate spre a fi invadate. În felul acesta, atacul neocolonialist se justifică în faţa opiniei publice prin apărare. Aşa a fost provocat războiului din Vietnam; în data de 2 august 1964 o navă americană (alte voci spun că ar mai fi fost cel puţin o alta) a pătruns în apele teritoriale nord-vietnameze şi a provocat un foc de avertisment dinspre paza de coastă vietnameză. Mass-media americană apoi a descris incidentul ca un atac al marinei nord-vietnameze asupra celei americane. Aşa a început sângerosul război dintre cele două ţări. Mai aproape de zilele noastre am văzut alegaţia administraţiei Bush cum că Irakul ar fi avut arme chimice, cu care s-a justificat invazia clasică din 2003. Vom vedea mai multe astfel de cazuri în secţiunea „Larry Watts şi al 4-lea val de dezinformare despre fictivul pericol reprezentat de România pentru pacea în zonă” . Watts aplică pe RSR şi Ceauşescu ideea din documentarul „…Chernobyl's Deadliest Secrets”, amintit mai sus, cum că dictatorul român ar fi avut în plan construcţia unei bombe atomice, cu care să atace ţările vecine. Acest al 4-lea val de dezinformare apare deja în cartea „Orizonturi roşii” a lui Pacepa, aşa cum am arătat în secţiunea dedicată lui. Varianta armelor chimice, folosită pe Saddam Hussein în 2003, apare cu scop de ultra-denigrare pentru Ceauşescu, la pagina 283 din această carte „România contra Satelor Unite…”, scrisă de Răceanu şi Kirk, publicată în 1995:
„Se pare că în sinea lui Ceauşescu era chiar convins că posedarea armelor chimice sau cel puţin revendicarea posesiunii acestora ar putea împiedica un asemenea atac.”
La pagina 221 citim o interpretare sălbatică, într-adevăr absurdă, conform titlului cărţii, dintr-o neconfirmată afirmaţie a lui Ceauşescu, cum că România ar fi putut dezvolta bomba nucleară, dar că nu ar fi vrut, în contextul temelor sale tipice pentru dezarmare.
„Comentariul a deranjat mult guvernul SUA, în ciuda declaraţiei lui Ceauşescu că nu avea nici o dorinţă de a realiza un program pentru construirea armelor nucleare. SUA a început să se întrebe dacă dictatorul, din ce în ce mai izolat şi poate disperat, n-ar putea într-adevăr să-şi propună să construiască arme nucleare. SUA şi aliaţii europeni, precum şi Moscova şi vecinii lui Ceauşescu din Europa de Răsărit, ar fi fost îngroziţi de posibilitatea ca Ceauşescu să aibă la dispoziţie arme nucleare. Multiplele probleme şi întârzierile care apăreau în derularea programului de construire a singurei centrale nucleare în România, evidenţiau indirect dificultăţile pe care le-ar fi întâmpinat România în fabricarea unei arme nucleare, pentru aceasta fiind necesare sume mari de bani şi ajutor străin. Ca urmare a observaţiei lui Ceauşescu, serviciile secrete ale SUA au avut ca sarcină prioritară găsirea unor dovezi certe că România este angajată într-un program de producere a armei nucleare…”
Retorica încălcării „drepturilor omului” de regimul Ceauşescu
Pe tot parcursul cărţii „... Diplomaţia absurdului 1985-1989…” citim presiunile care s-au intensificat asupra regimului pe tema ipocrită a „drepturilor omului”. Am arătat în detaliu în secţiunea intitulată «Încălcarea constantă a „drepturilor omului” în socialism şi capitalism» că inclusiv aşa-numitele „democraţii liberale” le încalcă. La pagina 326 este publicată o scrisoare a preşedintelui Reagan către Ceauşescu cu cereri pentru regim faţă de anumite persoane. Unul dintre ei este preotul (Gheorghe) Calciu (-Dumitreasa), care fusese arestat şi condamnat pentru propagandă legionară. Apoi Reagan face referire la situaţia familiei defectorului DIE la CIA, Napoleon Fodor. Familia sa ceruse să emigreze în SUA spre a se reuni acolo cu el. În continuarea acestor teme, Reagan îi cere lui Ceauşescu acordarea dreptului la emigrare a cetăţenilor români, în general. În acea scrisoare Reagan îi mai cere lui Ceauşescu şi importul de către RSR a unor Biblii pentru minorităţile religioase. Aşa ceva nu părea un fapt deosebit la acel moment, dar era începutul unui nou tip de sclavie economică, făcută tot prin aparenţă de liber schimb între doi „parteneri”, după modelul de mai sus. Dacă ne gândim la obligaţiile de cumpărare a unor cutii de conserve pe post de armament sofisticat, cu zeci de miliarde de dolari, în perioada post-decembristă, parcă importul unor cărţi sfinte nu pare un efort prea mare…
Aceste prime două probleme invocate de Reagan au fost reale. Am văzut acolo în ce mod Constituţia (articolele 28 şi 29) şi Codul Penal (articolele 166 şi 1661) ale Republicii Socialiste România suprimau pur şi simplu dreptul la liberă exprimare şi întrunire, în incidenţa căruia a intrat preotul Calciu. Însă, cumva, aceste reproşuri induc unui om neinformat minciuna că drepturile omului nu ar fi încălcate şi în dictaturile moderne, occidentale, din care făcea parte însuşi Reagan. Problema e că alternativa lui Reagan şi a „democraţiilor liberale” în general este în falsă. Reproşul lui la adresa lui Ceauşescu intră în zicala „râde ciob de oală spartă”. „Democraţiile liberale” sînt tot nişte dictaturi, însă făcute mai puţin prin forţă, şi mai mult prin dezinformare şi manipulare. Aceste dictaturi moderne permit libera exprimare sau de asociere în legislaţie pe hârtie, însă e mai greu cu aplicarea ei în practică, aşa cum e cu restul de „drepturi”, garantate în plus de textele de lege faţă de dictaturile clasice. Am văzut în primul episod din „Diversioniştii” cum infiltrarea de agenţi distructivi între protestatarii paşnici duce la reprimarea acestora sub falsa aplicare a unei fictive justiţii de corectare a acţiunilor acestor infiltraţi. Drepturile la liberă exprimare şi întrunire în dictatura capitalistă sînt doar ceva mai iluzoriu recunoscute.
Într-un exerciţiu de dezinformare supervizat de CIA, Reagan a cerut lui Ceauşescu în acei ani exact acele drepturi pe care dictatura capitalistă le îndeplinea, şi pe care cea socialistă le încălca. Din păcate, oficialii din PCR în frunte cu dictatorul nu au fost în stare să facă acelaşi lucru faţă de cea capitalistă, şi să îi ceară aceleaşi lucruri în privinţa drepturilor omului încălcate, dar acordate de cea socialistă. Şi în documentarul „Eroii au murit…” şi pe parcursul acestei cărţi am făcut referire la rezolvarea grevei minerilor de la Lupeni din 1977, când toate doleanţele lor au fost îndeplinite. Dimpotrivă, la ora 01:32 din documentar am inserat ameninţările ale însuşi preşedintelui Ronald Reagan că le desface contractele de muncă greviştilor PATCO din 1981, fapt care încălca cele mai elementare drepturi ale legislaţiei muncii. Reprimarea greviştilor prin infiltrări anterioare de agenţi diversionişti sau direct, fără nicio justificare, s-a practicat atât în Europa Occidentală sau America de Nord până spre sfârşitul anilor 1980, după cum am tot arătat în documentarele mele.
Cu toate că dreptul la libertatea de circulaţie nu a fost acordat de dictatura socialistă, în spatele încălcării sale nu a stat doar ea. Această cerinţă lasă falsa impresie cum că regimul din România ar fi anulat de unul singur dreptul românilor la emigrare. Deşi trecerea ilegală a frontierei se pedepsea în primul rând de regimul socialist, totuşi această idee e departe de a fi 100% adevărată. Această practică a continuat şi după picarea regimului în 1989, şi a durat aproape 2 decenii până când românii au putut emigra legal, fără discriminare pe teritoriul UE. Până atunci aveau voie să primească vize, sau să fie toleraţi pe teritoriul ţărilor europene occidentale, doar cei bogaţi şi cei cu mâinile bătătorite de muncă. Am în anturaj vecini care au fost lăsaţi să rămână în acele ţări conform cu aceste criterii, care atestă care au fost interesele operaţiunilor de invazie din 1989 din România, şi din 1992-1999 din Iugoslavia. Astăzi SUA încă menţine necesitatea intrării cu vize pe teritoriul ei pentru români, la 36 de ani după evenimentele din 1989. Aşa că, vedem cine a fost cu adevărat în spatele suspendării dreptului la liberă circulaţie, „garantate” de dictatura modernă, capitalistă, şi restrâns de dictatura socialistă a lui Ceauşescu.
Replica inconsistentă a lui Ceauşescu şi oficialilor români la acuzaţiile de încălcare a „drepturilor omului”
Nicolae Ceauşescu impresionase anturajul demagogilor socialişti internaţionali prin unele remarci obiective în legătură cu anumite probleme internaţionale, care au dus la schimbarea opticii din cadrul „Tratatului de la Varşovia”. Inclusiv Silviu Brucan, descrie la pagina 152 din cartea sa „Generaţia irosită…” editura Universul şi Calistrat Hogaş,1992, cum Ceauşescu l-a dominat teoretic pe Brejnev într-o dezbatere, cu citate din Marx şi Lenin. În blocul socialist îi mergea bine retorica, însă cu specialiştii în dezinformare ai CIA nu a mai făcut faţă. L-am văzut în timpul procesului stalinist din 25 decembrie oscilând între răspunsuri ca pentru „simpli cetăţeni” şi „nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale”. Atunci stresul iminenţei morţii probabil că i-a afectat coerenţa în gândire şi exprimare. Însă acelaşi lucru poate fi văzut într-o scrisoare de răspuns la reproşurile lui Reagan, unde avusese timp să dea replici coerente. Ea este datată în 7 ianuarie 1986, şi poate fi citită cu începere de la pagina 327 din „…Diplomaţia absurdului…”. În pagina următoare citim:
„ … în România drepturile cele mai importante şi cele mai generale cum ar fi – dreptul la muncă, la o viaţă liberă şi demnă, la participarea directă la viaţa economică şi socială in condiţiile deplinei egalităţi – sunt asigurate, toate acestea conducând la o amplă participare a tuturor cetăţenilor la conducerea democratică a societăţii noastre. Noi am dori, de fapt, ca aceste drepturi ale omului să fie respectate în toate ţările lumii.”
Dacă această scrisoare este adevărată, şi nu vreuna manufacturată de noii invadatori, vedem din acest paragraf din răspunsul lui Ceauşescu că nu citise „Declaraţia universală a drepturilor omului” din 1948, în special articolele 13,19, 20 şi 21. După cum am văzut în secţiunea invocată mai sus cu analiza comparată între cele două sisteme politice, aceste ultime 3 articole erau în profundă contradicţie cu articolele 28 şi 29 din Constituţia RSR şi articolele 166 şi 1661 din Codul Penal al RSR. Dictaturile capitaliste au şi ele păcatul de a încălca anumite „drepturi ale omului”, sau a le îndeplini în mod iluzoriu. Însă dreptul la liberă exprimare şi întrunire nu este încălcat atât de stringent precum în cele socialiste.
Observăm că el a fost incapabil să mute discuţia spre neajunsurile sistemelor capitaliste, sau spre beneficiile socialismului pentru cei mai mulţi. E nu a ştiut să îşi apere coerent propriul sistem politic, care era superior în problema dreptului la locuinţă, aşa cum am arătat în detaliu în acea secţiune. Un raport de detaliu mediu despre încălcarea stringentă a drepturilor omului, aşa cum l-am făcut eu în acea secţiune necesită 20 de ani de studiu asupra capitalismului de secol 20. Din păcate, Ceauşescu şi camarila lui nu au făcut acest gen de cercetare, şi s-au complăcut la criticile de secol 19 ale lui Marx, care nu mai erau actuale. Poate că demagogia socialistă în care Ceauşescu s-a perfecţionat nu i-a permis asemenea analiză amplă. Însă şi el şi restul de oficiali şi spioni din DSS ar fi putut măcar să răspundă ca la tenis acelor acuzaţii, cu cazurile în care SUA încălca şi mai grav drepturile omului atunci, şi în special la tupeul pe care unul precum Reagan îl avea cu reproşurile la adresa altora.
Primul material al bibliografiei cărţii „…Diplomaţia absurdului 1985-1989”, de la pagina 353 este raportul „Amnesty International” (AI) din 1987, cu date din 1986 . La pagina 207 citim că 9 membri nativi Americani ai tribului Yakima au fost condamnaţi între 2 şi 5 ani închisoare pentru că au pescuit şi vândut peşte. La pagina 206 citim că anumiţi protestatari anti arme nucleare au fost condamnaţi între 8-18 ani de închisoare pentru că au atacat anumite depozite cu astfel de arme. La pagina 207 citim şi de un caz de tortură în închisoare care a dus la moartea deţinutului.
Începând de la pagina 204 citim că SUA a executat 18 condamnaţi la moarte în anul 1986, între care un caz de boală neurologică ereditară severă, ce duce la iresponsabilitate, şi altul de retard mental în statul Georgia. În acelaşi an a fost executat un veteran al războiului din Vietnam, care a dezvoltat ulterior formă severă de Stres Post-Traumatic, şi a comis o crimă în acea stare. Tot aici mai citim că între executaţi au fost şi doi minori, între care şi unul, în California de Sud, era, de asemenea, retardat mental. Alţi 32 de minori au fost condamnaţi la moarte în anul 1986 în SUA.
Organizaţia „Amnesty International” a făcut în toţi acei ani numeroase acţiuni de prevenire a unor abuzuri şi crime ale SUA împotriva propriilor cetăţeni. În raportul AI din 1989, pentru anul precedent, 1988 , începând de la pagina 150 citim că SUA a executat 11 condamnaţi la moarte dintre care un schizofrenic paranoid, iresponsabil pentru actele sale. La pagina 151 citim despre cum foarte probabil unui activist politic Elmer Pratt i s-a înscenat o crimă în 1972 de către FBI. Pratt a fost fondatorul „Partidului Pantera Neagră”, iar AI reclamă faptul că acesta a fost condamnat politic. De asemenea, la pagina 152 raportul AI din 1989 descrie cazul Filiberto Ojeda Rios, un membru al unei organizaţii de independenţă a Porto Rica, ţinut în arest preventiv în Connecticut timp de mai mulţi ani începând din 1985, cu scurte perioade de eliberare, sub acuzaţii false, staliniste, precum jaf armat, sau agresiune/opoziţie la momentul arestării sale iniţiale, fără a fi condamnat într-un proces corect. Aşa ceva încalcă normele elementare ale procedurii penale. Tot la pagina 152 vedem cazurile a două femei arestate într-un regim de detenţie severă doar pentru convingerile lor politice, fără nicio altă acuzaţie, nici măcar cu probe manufacturate, la fel ca în dictatura clasică. La aceeaşi pagină 152 citim despre diverşi condamnaţi ţinuţi în cătuşe şi bătuţi de gardieni, în aşa fel încât au avut nevoie de spitalizare.
Raportul AI din 1990, pentru anul precedent, 1989 arată şi mai rău. La pagina 253 citim că situaţile lui Filiberto Ojeda Rios, a lui Elmer Pratt şi a celor 2 femei încă nu se rezolvaseră nici în 1989. La pagina 251 citim că SUA a mai executat alţi 16 condamnaţi la moarte în 1989, între care o fată minoră de 15 ani, cu încălcarea legii federale (16 ani vârsta minimă). De asemenea, au mai fost executaţi doi retardaţi mintal, dintre care unul echivalent cu vârsta de 7 ani, iar altul de 8 ani. Tot la pagina 251 citim că alţi 300 au fost condamnaţi la moarte în 1989. La pagina 252 citim că FBI i-a fabricat false probe unui membru al „Mişcării Indienilor Americani” (American Indian Movement), Leonard Pellier, pentru a fi extrădat din Canada. Acestuia nu i s-a permis judecarea într-un tribunal a apelului împotriva extrădării.
În documentarele mele au prezentat cazul protestelor din Los Angeles din 1992, la 3 ani după aceste presiuni asupra României, după o achitare în justiţie a unor poliţişti sadici, care au mutilat o persoană de culoare cu un an înainte, doar din plăcerea de a bate pe cineva. Aceste cazuri au fost frecvente în SUA încă din secolul al XIX-lea. Ceva de acest gen s-a întâmplat la scară mai mică în data de 28 decembrie 1982, la Miami, Florida. Un poliţist a intrat într-un conflict cu o persoană de culoare, neînarmată, şi, după ce l-a ameninţat cu arma, l-a şi împuşcat grav, fapt care ulterior a dus la deces. Zilele următoare comunitatea afro-americană s-a revoltat împotriva Poliţiei, eveniment cunoscut ca protestul din cartierul Overtown (Overtown riot). Altă persoană a fost împuşcată mortal de Poliţie, şi alte 26 au fost rănite. 43 de persoane au fost arestate. Ceva similar s-a întâmplat şi în noaptea de 6–7 August 1988, în cazul represiunii poliţiei din Parcul Tompkins Square din New York. Iniţial poliţia a vrut să evacueze persoanele fără adăpost şi marginalii culturii punk dintr-o zonă a parcului, după care a început să-i reprime pe martorii paşnici care asistau la scenă, sau filmau operaţiunea. Filmările cu aceste scene seamănă izbitor cu cele din 10 august 2018 de la noi, şi se găsesc în mediul online .
„Democraturile” occidentale au însă avantajul descentralizării represiunii. Actele de reprimare a dizidenţilor nu pot fi puse în cârca demagogilor, ci par accidente la nivelul eşaloanelor inferioare ale Puterii. Dimpotrivă, în România toate abuzurile gardienilor din închisorile regimului erau văzute discreţionar ca pedepse suplimentare ale DSS; orice gardian mai grobian era automat descris ca agent DSS ce îndeplineşte o supra-pedeapsă cerută peste cea a justiţiei, pe care tot DSS o dădea.
Însă oficialii români fie nu au ştiut, fie nu au vrut, să arate cazurile în care SUA încălca „drepturile omului” mai grav decât o făcea RSR pe aceleaşi teme. În unele cazuri, cei informaţi au fost cumpăraţi prin racolare să nu vorbească de gravele probleme pe care Occidentul şi America de Nord le avea cu încălcarea gravă a drepturilor omului. În alte cazuri incompetenţa îşi arăta semnele. Oficialii români au răspuns la aceste acuzaţii cam cum au răspuns şi cei sovietici faţă de explozia reactorului 4 de la Cernobâl. Unii au răspuns chiar un pic mai tăios, însă nu au mers până acolo încât să facă o analiză comparată a celor două sisteme; ei au invocat situaţia şomajului şi a persoanelor fără adăpost din SUA. Aceste motive sînt mult mai importante decât cele invocate de capitalism pentru socialism, însă ignorate ca normale, inerente. Excluderea şi segregarea socială sînt teme mult mai severe decât interzicerea expresă a libertăţii de exprimare politică, aşa cum am văzut-o în legislaţia RSR. Suspendarea dreptului la o locuinţă sau la servicii medicale, tipice pentru persoanele fără adăpost, duce la boală şi moarte. Şi suspendarea dreptului la libertate de exprimare este una importantă, dar măcar nu duce la boală şi moarte, ci doar la resemnare.
Într-o altă scrisoare de răspuns la alte reproşuri de la Reagan, datată în 12 februarie 1988, şi publicată la pagina 338 din „…Diplomaţia absurdului…” citim:
„… Statele Unite au multe probleme economice şi sociale, inclusiv cele referitoare la democraţie cu care noi nu suntem de acord. Dar considerăm că acestea sunt problemele dumneavoastră iar rezolvarea lor cade în sarcina guvernului SUA.”
Dacă tot aduci problema în prim-plan, atunci vino şi cu exemple, precum cele de mai sus! Reagan adusese nivelul de detaliu la acele exemple, iar Ceauşescu trebuia să facă exact la fel. Din păcate, el nu-şi făcuse temele faţă de neajunsurile capitalismului de secol 20. El s-a mulţumit să repete în mod patetic criticile aduse de Marx capitalismului de secol 19, la care a adăugat temele independenţei şi suveranităţii, repetate până la absurd. Dincolo de asta, în Ceauşescu încolţiseră mugurii neo-burgheziei nomenclaturii de partid, deşi făcuse carieră demagogică prin lupta împotriva celei capitaliste. El şi restul de ştabi din PCR nu au avut ochi pentru mişcarea Flower Power, care avea informaţii despre sacrificarea militarilor americani în Hawaii şi Filipine între 1941 şi 1944. Mai bine s-a întâlnit cu David Rockefeller, decât cu hipioţii… Nu a avut ochi pentru ei, pentru că şi el dorea să scape de ei în România. Iată-l într-o astfel de replică cum răspunde la fel ca la proces, contradictoriu.
Tema încălcării „drepturilor omului” în România, o justificare a invaziei după aceeaşi reţetă repetată de SUA în ultima jumătate a secolului 20
În loc să rezolve aceste probleme din America de Nord şi Europa Occidentală, spionajul civil occidental în frunte cu CIA s-a gândit că ar fi interesant dacă ar muta atenţia pe o altă ţară, precum România. E într-adevăr absurd ca Ronald Reagan să facă asemenea cerinţe lui Ceauşescu pentru violarea unor „drepturi ale omului” în România, în timp ce America de Nord şi toate „democraţiile liberale” occidentale o făceau într-un mod mult mai grav.
Dar administraţia SUA folosea aceste neajunsuri ale socialismului nu din interesul unei lumi mai bune, ci din interesul unui jaf ce a urmat după aceea. Ceauşescu i-a îndeplinit dorinţa lui Reagan, şi i-a dat paşaport preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa, şi familiei lui Napoleon Fodor. Însă SUA nu doar că nu a venit cu un semn de mulţumire, dar şi-a înăsprit şi mai mult tonul. Pe de altă parte, America de Nord nu a fost la fel de critică faţă de ţări care încălcau „drepturile omului” mult mai grav decât o făcea RSR, şi nici nu au organizat intervenţii ale CIA în ele.
La fel ca şi în cazul teroriştilor, definiţi ca acei oameni care trăiesc într-o regiune cu resurse naturale importante necontrolate de SUA, la fel s-a întâmplat cu România şi Iugoslavia şi întregul spaţiu est-european. SUA n-a avut problema cu încălcarea de 100 de ori mai grav a drepturilor omului, precum în ţările din lumea a treia, fără resurse naturale şi fără capital uman demn de a fi absorbit în economia occidentală.
Iar ce a urmat în România după 1989 a fost un al doilea apogeu, după perioada interbelică, cu tergiversarea dosarelor „revoluţiei” şi „mineriadelor”, represiunile continue ale protestatarilor, începând cu cei din Piaţa Universităţii 1990, a minerilor, după ce aceştia au fost manipulaţi să îi reprime pe primii, a numeroaselor proteste paşnice, dintre care pe cele din 2012-2018 le-am trăit pe viu. SUA a devenit deodată surdă la aceste încălcări mult mai grave a „drepturilor omului”.
Pe lângă agenda de ultra-denigrări ale noilor invadatori la adresa regimului Ceauşescu, există câteva minciuni duble sau triple în cărţile lui Mircea Răceanu, cu rol de za în notoriul lanţ dezinformaţional menit să-i facă lui Ceauşescu imagine de dictator stalinist, sau de ascundere a conexiunilor ce sugerează implicare CIA, şi implicit a SUA, în tragedia din decembrie 1989. Una dintre ele vizează însăşi persoana Mircea Răceanu, portretizată ca fals dizident anti-regim, dar format în interiorul regimului, începută deja în secţiunea anterioară, dar despre care voi detalia în următoarea .
