Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”
Această secţiune are legătură cu precedenta
1.2.17. „Lista lui Răceanu” versus „lista lui Pacepa”
Faptul că CIA l-ar fi lăsat pradă contraspionajului românesc pe Mircea Răceanu, şi implicit condamnării sale inerente la moarte, mi se pare o el însuşi o diversiune majoră, cu implicaţii pe care le voi descrie mai jos în detaliu. Am văzut în documentar la ora 01:20 informaţii foarte detaliate despre sistemul defensiv şi organizatoric românesc, cumpărate de la diverşi racolaţi de CIA din interiorul său. Niciunul dintre cei care ar fi putut da asemenea informaţii vitale către CIA nu a fost prins de Direcţiile de contraspionaj din DSS sau DIA. Nici pe Pacepa nu l-a depistat nimeni, şi putea ieşi la pensie ca agent dublu fără să ştie nimeni, dacă nu pleca în SUA, în 1978. E nefiresc ca, după o asemenea experienţă de racolat în secret agenţi din spionajul advers, CIA să dea dintr-o dată un asemenea rateu. Mircea Răceanu a fost prins de contra-spionajul românesc într-o operaţiune de absolut amatorism. Aşa ceva este nespecific CIA, şi de aceea cred că întreaga poveste este o foarte bine jucată regie. Astfel de informaţii vândute unei agenţii străine de spionaj nu se ţin în buzunarul hainei cu zilele, aşa cum a făcut Răceanu, ci se ascund în locuri neprevăzute de adversar. Părerea mea este că afacerea Răceanu a fost o cacealma a CIA, pentru a provoca suspiciuni în spionajul românesc, şi a-i paraliza ulterior capacitatea sa (oricum redusă) de a contracara ciclul de diversiuni ce urmau să se facă în decembrie 1989. Astfel că eu cred că Răceanu a fost intenţionat expus spre a fi prins, pentru a provoca scindare între spionii cu idei liberale precum Răceanu, şi cei fideli şi conservatori. Primii doreau schimbarea regimului pentru creşterea libertăţilor lor. Ceilalţi sfârşeau în a deveni suspicioşi pe oricine avea o alură liberală că ar fi fost agent dublu, ceea ce le consuma energia pe presupuneri şi ipoteze. În această secţiune voi continua descrierea procesului de paralizare pe care spionajul occidental l-a realizat asupra celui românesc, ce în final va duce la surclasarea lui şi realizarea invaziei diversionist-militare din decembrie 1989.
Mircea Răceanu, o armă mai fină şi mai precisă a CIA decât Ion Mihai Pacepa în paralizarea spionajului românesc
În secţiunea anterioară am văzut efectele negative pe termen mediu şi lung ale racolării unui înalt agent de spionaj, aşa cum a fost Ion Mihai Pacepa. În secţiunile dedicate lui, am văzut cum acesta a devenit fals martor ale capetelor de acuzare din procesul stalinist, în care Ceauşescu a fost condamnat şi executat, respectiv distrugerea satelor, a industriei naţionale, crearea de genocid, şi de fictive conturi de milioane şi chiar miliarde de dolari în străinătate. Toate acestea aveau să se întâmple în timpul invaziei neocolonialiste care a sufocat România după 1989, dar puse dezinformaţional în cârca lui Ceauşescu, după cum am arătat în finalul documentarului meu „Eroii au murit.1899. CIA”, sau cum voi arăta, şi mai detaliat, în capitolul 3 al acestei cărţi. Spre cinstea lui, istoricul Ioan Scurtu descrie corect cu date oficiale situaţia anilor 1970-1980, ca un apogeu al societăţii româneşti globale, în finalul cărţii lui, „Revoluţia română din 1989 în context internaţional”. Finalul acestei cărţi îi contrazice flagrant începutul şi chiar titlul, după cum voi arăta în detaliu în ultima secţiune din capitolul 3 . Anii 1980 au consemnat o stagnare a evoluţiei industriale şi, implicit, economice în general, iar spiritele liberale au criticat această stare în raport cu economiile statelor occidentale care evoluau deja de peste 2 secole. Exagerarea acestor critici, îndreptăţite doar din perspectiva unei politici de dreapta, au dus la acele minciuni tragice atât pentru Ceauşescu, cât şi pentru poporul român. Acesta a fost condamnat la deportare economică sau retragere la un stil de viaţă rural, preindustrial, care a dus la cea mai mare prăbuşire a ratei natalităţii din istoria neamului nostru, şi la acele cifre care au venit apriori ca acuzaţii la adresa regimului Ceauşescu.
Pe lângă ultra-denigrarea regimului Ceauşescu, cu scopul de a cosmetiza imaginea invaziei neocolonialiste de după 1990 ca „răul cel mai mic”, Pacepa şi-a vândut subalternii la CIA. Am arătat în secţiunea anterioară care au fost efectele de paralizare a spionajului economic românesc, şi cel general al blocului socialist, a furnizării către CIA a „listei lui Pacepa”: spionii economici ce lucrau sub acoperire de diplomaţi în Occident a dus la retragerea lor de la posturi. Cei mai importanţi astfel de spioni au fost invariabil retrogradaţi în muncă de birou la Bucureşti, iar Mircea Răceanu foarte probabil a fost unul dintre ei. O astfel de listă justifica destul de coerent însăşi atacul spionajului occidental: spionii economici erau nişte hoţi internaţionali, de facto. Prin racolarea atât a lui Pacepa în 1978 cât şi a lui Mircea Răceanu, spionajul occidental îi apăra proprietatea, aş cum e justificată orice apărare a omului simplu însuşi, în faţa hoţilor. Problema constă însă în reacţia disproporţionată de după, respectiv prin manufacturarea de genocid ca pedeapsă pentru hoţie…
Am văzut în ce mod opinia publică dezavuează profund aceste practici de criminalitate înaltă, pe lângă care hoţiile spionilor economici par o joacă de copii. CIA a ştiut despre efectele adverse ale acestui atac şi a încercat să le tempereze prin clona Mircea Răceanu faţă de Pacepa. Deşi încă pare o justificare puerilă pentru specialişti, am văzut cum unii dezinformatori cu legături evidente în spionajul civil, precum Cristian Troncotă, marşează pe portretizarea lui Răceanu ca victimă a poliţiei politice din România. O altă măsură pentru atenuarea acelor efecte a fost descurajarea defectărilor nesolicitate. Ele erau inutile pentru CIA, şi îndreptau prea mult atenţia spre această agenţie odată cu bilanţul operaţiunii ce o punea atunci la cale. Dacă toţi spionii socialişti ar fi defectat, atunci era clar şi pentru cei nefamiliarizaţi cu spionajul că CIA se află în spatele unei campanii ce va duce la generarea evenimentelor din anii 1990. CIA a dat un semnal foarte ferm trădătorilor din spionajul românesc să se abţină. Am amintit de drama lui Nicolae Ion Horodincă, agent DIE cu rang de căpitan, care a defectat nechemat de CIA în 24 februarie 1980. El a sfârşit în a primi un serviciu de imigrant, fapt ce a dus la despărţirea de soţie şi copil, care s-au întors în România după un an. Cazul a fost relatat atât în presa americană, cât şi în numărul din 11 martie 1980 din oficiosul PCR „Scînteia”, cu unele diferenţe tipice de descriere. Aşa ceva a fost un semnal ferm al CIA pentru toţi potenţialii defectori să nu mai încerce nimic de capul lor, şi că îi va contacta ea când va fi cazul. Astfel de acţiuni riscau să compromită întreaga operaţiune prin lărgirea acestui „defect din fabricaţie”, care a fost racolarea lui Pacepa şi justificarea invaziei neocolonisliste ca un fals act de justiţie.
Mircea Răceanu este acea nouă armă a CIA prin care efectele paralizării spionajului autohton din urmă cu 12 ani să fie reluate, dar fără notorietatea lui Pacepa în spaţiul public. Spre deosebire de Pacepa, Mircea Răceanu vine învelit cu acel văl de ambiguitate de gen diplomat / spion, sau patriot / trădător, pe care spionajul civil poate marşa în funcţie de oportunităţi. „Lista lui Pacepa” era sigură, şi cu efecte directe în destabilizarea spionajului socialist în general, nu doar celui autohton. Retragerea lui Mircea Răceanu însuşi din funcţia de „diplomat” de la Washington a fost parte din efectele sale. Dar, după aceea, am văzut că Răceanu a avut misiunea de a scoate în spaţiul public o altă listă, rămasă de atunci sub denumirea de „lista lui Răceanu”. La nivel public, ea constă în ofiţerii DSS sau SRI descrişi în prima secţiune dedicată lui, care ar fi lucrat sub acoperire în diverse domenii, precum Teodor Meleşcanu, Ioan Mircea Paşcu, Mişu Negriţoiu,Traian Chebeleu, şi alţii. Cam asta ar fi trebuit să facă CNSAS, dacă asta i-ar fi fost într-adevăr menirea. Însă această instituţie ne-a adormit pe cei mai mulţi cu „deconspirarea” colaboratorilor civili, care erau pionii de jos ai ramurilor operative din vechiul spionaj socialist. În mare parte ei nu ştiau că oferă note informative către DSS, ci declaraţii către Miliţie, sau diverse organe de anchetă. Iar cei care ştiau că sînt informatori DSS nu înţelegeau amploarea operaţiunii la care erau cooptaţi.
Însă „lista lui Răceanu” are marele dezavantaj că vine de la un om cu credibilitatea profund afectată, şi nu are girul oficial. Ea este un fel de zvon şi atât, în contextul în care el însuşi a afirmat că nu era „ofiţer de informaţii, ci diplomat de carieră”. Un specialist pune imediat întrebarea de unde avea el acea listă, din moment ce se declară „diplomat de carieră”. Tocmai aceste confuzii în afirmaţii, împreună cu retragerea la scurt timp după „lista lui Pacepa”, atestă că era totuşi un spion. Dar sub raportul strict formal, afirmaţiile sale cu nominalizările din acea „listă” nu au acoperire în funcţia sa de „diplomat de carieră”. Pentru omul simplu, nespecializat în modul de operare a spionajului, aceste detalii nu contează. „Lista lui Răceanu” e mai importantă decât cea a lui Pacepa, deoarece dă nume şi prenume. Însă omul simplu are defectul de a crede zvonuri fără să le verifice. Pe dea altă parte, el nu poate vedea implicaţiile unei ample operaţiuni de spionaj. „Lista lui Pacepa” nu oferă nici nume şi prenume şi nu există public. Ea nu înseamnă mai nimic pentru un om care nu activează în sistem. Însă acest document este aproape sigur, chiar dacă e de nevăzut. CIA nu se limita doar în a-l pune pe Pacepa să scrie o carte cu minciuni ultra-denigratoare la adresa regimului, ci a scos tot de la el, inclusiv „lista” nevăzută de opinia publică. Pacepa cu siguranţă a oferit CIA numele spionilor DIE infiltraţi în SUA sub acoperire diplomatică, însă nu e sigur că a făcut-o şi Răceanu. E probabil, dar nu sigur.
Dimpotrivă, „lista lui Răceanu” e un cârlig şi atât. Analizată în detaliu, nu vedem în ea decât mărturia unui „diplomat”, cu mari şanse de a fi spion, adică un om care practică dezinformarea în mod profesionist. El nu oferă nici un document sau vreo dovadă că cei din lista sa ar fi într-adevăr spioni SRI sub acoperire. Există într-adevăr un indiciu pentru aşa ceva totuşi, respectiv faptul că cei 4 au părăsit treptat scena publică după anul 2000, când a apărut prima ediţie a cărţii „Infern '89. Povestea unui condamnat la moarte” a lui Răceanu, la editura Silex. Dar o astfel de situaţie e doar un indiciu, nu o dovadă că cei de mai sus ar fi fost cu adevărat spioni sub acoperire.
Iată cum cazul Răceanu a fost creat să dea o formă nesigură a unei realităţi certe de defectare la CIA, adică însuşi cazul Pacepa. Prin acele dileme artificiale, printre care şi cea de patriot / trădător, Mircea Răceanu a fost paravan ulterior pentru Pacepa. Opinia publică a plecat după fentă, prin spectaculozitatea nemaivăzută în posibila deconspirare a unor agenţi sub acoperire. Dar, de fapt, omul simplu a dat vrabia din mână pe cioara de pa gard, schimbând adevărul pe spectacol. Aşa ceva se înscrie în tehnica de dezinformare prin clonare, de asemenea descrisă în „Manifestul societăţii automatiste” . Mircea Răceanu este, de fapt, o clonă a lui Ion Mihai Pacepa pentru a diminua oarecum acel defect al notorietăţii implicării CIA în destabilizarea regimului din România. Dar, în acelaşi timp, el a oferit o altă listă dincolo de cei 4 care erau figuri publice cunoscute în anii 1990. Iată că „lista lui Răceanu” însemna pentru profesioniştii din spionaj o clonă reactualizată în 1989 a „listei lui Pacepa” din 1978, care însemna reluarea procesului de retragere a spionilor ce lucrau sub acoperire de diplomaţi. Şi, spre deosebire de Pacepa, Răceanu lăsa o portiţă de dubiu că ar fi agent CIA, cel puţin pentru opinia publică postumă.
În ciuda acestui defect major, după anul 2000 nu se mai vorbeşte de „lista lui Pacepa”, ci de „lista lui Răceanu”. Aici constă cheia înţelegerii funcţiei lui Mircea Răceanu în angrenajul general al invaziei diversioniste din decembrie 1989. La fel ca restul evenimentelor, Răceanu a avut rolul de a-l ascunde pe Pacepa şi însăşi CIA în generarea lor. De asemenea, scandalul cu condamnarea sa la moarte a avut rolul de a-l face în acelaşi timp şi un Horodincă 2, cu rolul de a potoli şi mai mult disponibilitatea spionilor liberali autohtoni de a defecta la spionajul occidental. Reducerea numărului de defectori avea efect pe termen lung în reducerea inerentului val de dizidenţă în România şi întregul spaţiu Est-European, după consumarea evenimentelor şi tragerea de concluzii.
Al treilea sens al expresiei „lista lui Răceanu”, un posibil zvon lansat între spionii autohtoni
După modelul Pacepa, cazul Mircea Răceanu a readus cutremurul în spionajul economic, dar mai ales în spionajul civil românesc. Am văzut mai sus cele două sensuri ale expresiei „lista lui Răceanu”, care pentru omul simplu înseamnă scoaterea din viaţa publică a 4 personaje cunoscute ale vieţii publice din anii 1990, iar pentru spioni înseamnă reactualizarea atacului Pacepa, adică deconspirarea a unei adevărate organigrame. Însă pentru cei mai suspicioşi dintre ei „lista lui Răceanu” s-ar putea să fi avut un alt sens, mult mai ameninţător. Există unele mărturii în materialele de dinainte de anii 2000, cum că între spioni ar fi circulat zvonul cum că asupra lui Răceanu s-ar fi găsit şi o listă cu agenţi români dubli, defectori la CIA. Zvonul acesta ar fi fost apoi răspândit în societatea civilă de nişte spioni puşi pe liber după 1990, şi aciuaţi pe lângă PRM şi Vatra românească. Da, informaţia asta e de mâna a 3-a, şi trebuie luată ca o ipoteză. Niciunul dintre spionii vechiului şi noului regim care au scris cărţi, nu l-au confirmat. Desigur, nici dacă ar fi fost confirmat asta nu însemna mare lucru; în fond declaraţiile lor sînt produse de dezinformare făcute de 2 generaţii diferite de spioni. Faptul că unii spun mai mult sau mai puţin adevărul este irelevant. Fără deducţii adiacente şi probe independente, declaraţiile spionilor vechi sau noi nu au mare valabilitate de adevăr. Însă foarte mulţi membri ai anturajului unor securişti au mărturisit în cărţi, în articole de presă şi emisiuni radio-TV, faptul că „se ştia că Ceauşescu va pica”. Eu am avut numeroşi membri în anturajul lărgit, sau necunoscuţi cu care am socializat o perioadă, care mi-au spus această poveste în diferite contexte.
Eu nu vreau să îmi bazez argumentaţia pe aceste zvonuri, şi din start afirm că aşa ceva este doar o ipoteză. Însă vom vedea că ele au sens în interiorul naraţiunii Răceanu = Pacepa 2. Acest posibil zvon cu lista de defectori este confirmat de o serie de deducţii simple; dacă Răceanu cunoştea că cei din „lista lui Răceanu” ar fi agenţi DSS, şi dacă el a fost racolat de CIA, deducem că şi el a vândut acea listă către CIA, la fel ca şi Pacepa. În „Infern '89…” el spune simplu că i-a oferit anchetatorului acea listă fără să fie torturat sau presat, ci din proprie iniţiativă, uneori cu nişte minciuni, precum cazul generalului-maior Gheorghe Anghelescu, despre care a minţit că ar fi aflat din ziarul „Scînteia” că era ofiţer DSS. Dacă în acest caz el a dat lista fără nici un beneficiu, e simplu de presupus că la fel le-a dat-o şi celor de la CIA în schimbul unor onorarii, indiferent cât de mici ar fi fost. În felul acesta CIA putea să fi continuat alt amplu program de racolare a ofiţerilor cu grade înalte din spionajul românesc, după modelul Pacepa.
Apoi, posibilul zvon cu „lista lui Răceanu” de agenţi dubli este susţinut de alte două, congruente. Spre deosebire de el, acestea sînt reale, deoarece au ieşit din sfera cercurilor de spionaj către opinia publică, şi au şi devenit virale. La acestea 2 s-a adăugat un al 3-lea, ceva mai tardiv, şi fără efecte de masă. Însă şi el e important în bucătăria spionajului civil, luat în vizorul multor autori ce au scris pe tema decembrie 1989. Aceste zvonuri au ceva nefiresc în ele, şi par să fi fost făcute de o minte diabolică, specifică spionilor. Primul dintre ele este un fel de zicală modernă, foarte virală: „Grăbiţi-vă cu Congresul, că vă moare realesul!”. El a circulat înainte de Congresul 14 al PCR din noiembrie 1989, şi a devenit atât de viral încât l-am auzit eu în propria familie, spus de un unchi, spre amuzamentul tuturor. Altul a fost „Se dărâmă şandramaua!”. Răceanu însuşi oferă o variantă ceva mai academică a acestui zvon, prin formula „prăbuşirea eşafodajului”, ce poate fi citită într-o propoziţie de la pagina din 440 „Infern '89…”:
„De altfel, evenimentele respective au dus, în final, la prăbuşirea eşafodajului pe care l-au susţinut şi căruia i-au fost fideli până la capăt.”
„Se dărâmă şandramaua” se regăseşte şi ea în mod ciudat în versurile dintr-o manea foarte populară din jurul anilor 1987, pe care de asemenea am auzit-o în anturaj:
„Ce ne facem noi, ţiganii,
Dacă vin americanii?
Dacă dau cu bombardeaua
Ne(Se) dărâmă şandramaua”
Iniţial aceste versuri au fost puse pe melodia unei alte manele, total dezavuată astăzi de publicul progresist al acestui gen muzical, datorită faptului că denotă sărăcia proverbială a gipsyi-lor rurali, urmaşi ai sclavilor secolelor trecute de la curţile boierilor. Dar lăutarii în vârstă îşi aduc aminte de ea şi o pot cânta, la cerere. Ea suna în felul următor:
„Primăvara-i mama noastră,/
Ies urzicile pe coastă;/
Le culeg ţigăncile, /
Le m’âncă româncele./
Şa lala lala la laaaa.”
Există o variantă folclorică a acestei manele, dar şi cu melodia schimbată, şi cu textul adaptat spiritului folcloric, după cum vedem în mai multe interpretări . La fel s-a întâmplat parţial şi cu textul „Se dărâmă şandramaua” din acea manea. Dar la finalul anilor 1980-1989, textul s-a pliat pe melodia manelei „Primăvara-i mama noastră”, şi a devenit o variantă în cultura suburbană a aşanumitei „ironii postmoderniste”, despre care masele nu puteau şti. Au existat texte persiflante la adresa liderilor PCR în manele şi bancuri. Însă nu există o astfel de auto-ironie la adresa maselor însele cu puternică penetrabilitate.
Această temă este cu totul neobişnuită pentru acest gen de muzică; cântecele de jale / plângerile ţăranilor în folclor sau a marginalilor din manele se concentrau şi atunci dar şi acum pe „duşmanii” comunitari sau pe trădarea apropiaţilor, dar nu pe alte naţiuni şi politică internaţională în generl. Faptul că aici apare tema invaziei americanilor nu e specific omului simplu. Tema crizei rachetelor din anii 1960 a devenit motiv de panică doar pentru cei ce au înţeles ce înseamnă pericolul atomic. Omul simplu nu avea experienţă cu aşa ceva, însă experienţa războiului era proaspătă în memoria colectivă, datorită bombardamentelor americane asupra oraşelor Bucureşti şi Ploieşti din timpul Războiului 2 Mondial. „Bombardeaua” se referea în general la bombele convenţionale de atunci, însă cei informaţi ştiau de „scutul antirachetă” al lui Reagan, care relua ameninţările crizei rachetelor din urmă cu 20 de ani. Deşi nu era adevărat, toţi credeau că „se va dărâma şandramaua” în faţa unei asemenea „bombardea” nucleară.
Acest al doilea zvon a fost şi popular, spre deosebire de cel posibil al spionilor dubli din „lista lui Răceanu”, în sensul că foarte mulţi l-au confirmat. „Se dărâmă şandramaua” era menit să comunice faptul că umblă un „vânt de schimbare” prin Europa, aşa cum l-a simţit (Sic!) şi formaţia Scorpions. Acesta a devenit imn internaţional al „revoluţiei” anti-socialiste. De asemenea, „Vino Doamne!” a lui Vali Stelian a devenit imn autohton al mascaradei. În capitolul 4 voi reveni la aceste cântece, şi voi arăta că e puţin probabil ca ele să fi fost compuse subit tocmai în acele zile. Însă, ambele au fost lansate – ce coincidenţă! – exact atunci. Nici Scorpions şi nici Vali Stelian nu au mai compus o altă piesă atât de populară cu asemenea temă. La fel e şi cu cazul „Se dărâmă şandramaua” din acea manea. Ipoteza mea este că toate acestea au fost comandate cumva înainte de o forţă care a stat la baza evenimentelor însele. Modelul pentru aşa ceva poate fi văzută în felul în care o astfel de melodie a fost comandată pentru a ascunde manufacturarea unei false revoluţii în filmul „Wag the Dog”.
Aceste produse culturale par nişte influenţe ale unor evenimente istorice asupra unor artişti. Însă, de fapt, e invers; artiştii sînt chemaţi să popularizeze o campanie politico - demagogistă, aşa cum am arătat în proiectul meu artistic „Corruption Story”. Împrumutarea unor forme populare de cultură de masă, şi conectarea lor cu tema virusului SARS-COV-2, se va găsi foarte bine în campania de popularizare a acelei pandemii. Cultura de masă a devenit atunci un adevărat marketing medical, aşa cum am descris-o în articolul meu „S-au golit supermarket-urile; deci Coronavirus e o campanie de marketing” , publicat în 27 februarie 2020, la câteva zile de la începerea mascaradei sanitare. Am descris acolo în detaliu folosirea principalelor teme ale publicităţii, precum umorul, muzica, sexualitatea sau demagogia electoralistă.
Iată cum în aceste 3 teme s-a folosit muzica pentru această campanie de invazie diversionist-militară. Dar, dacă „Vântul schimbării” şi „Vino Doamne!” s-au lansat imediat după evenimente, dimpotrivă „Se dărâmă şandramaua” a fost lansată înainte, şi a avut un efect uriaş asupra angajaţilor din instituţiile represive. Eu am auzit această variantă undeva prin 1988, şi mi-a rămas în minte. Ei bine, asta a fost şi scopul. Melodia era cârligul emoţional iar textul era poanta, care a prins la mase. De aici ea a devenit o bombă dezinformaţională menită să-i manipuleze pe înşişi fidelii regimului, nedispuşi să încalce jurământul. Prin repetare asemenea unei reclame, ea i-a convins pas cu pas să schimbe bărcile, după cum a făcut în 1944 generalul de armată Nicolae Cambrea, unchiul lui Sergiu Nicolaescu, despre care voi detalia în secţiunea „Grupurile sociale implicate în evenimentele din decembrie 1989” . Era suficient ca un coleg să cânte această manea timp de câteva luni, pentru a pune pe gânduri o întreagă echipă dintr-o ramură operativă a spionajului. Era suficientă o cârtiţă infiltrată într-o structură operativă, pentru a o destabiliza cu astfel de zvonuri atent manufacturate de spionajul advers. Această tehnică de manipulare discretă prin crearea artificială a unei frici s-a prelungit în spionaj din în publicitate (advertising). Eu am descris efectele sale în secţiunea „Exemple de manipulare şi obedienţă realizate prin publicitate şi marketing” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.
Pe lângă aceste două zvonuri foarte răspândite, există un al 3-lea, de mai mică anvergură, apărut în publicaţia „Scânteia Tineretului” din data de 18 decembrie 1989 (extra-sezon estival), intitulat „Câteva sfaturi pentru cei aflaţi în aceste zile la mare” :
„Evitaţi expunerea intempestivă şi prelungită la soare. E de preferat să începeţi mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – când pe-o parte, când pe alta. Astfel, vă veţi asigura un bronzaj plăcut şi uniform. Nu vă avântaţi prea mult în larg. Oricum, în caz de pericol, nu strigaţi. Este inutil. Şansele ca prin apropiere să se afle vreo persoană dispusă a vă asculta sunt minime. Profitaţi de binefacerile razelor ultraviolete. După cum se ştie, ele sunt mai active între orele 5,30 si 7,30. Se recomandă cu precădere persoanelor mai debile. Dacă sunteţi o fire sentimentală şi agreaţi apusurile soarelui, librăriile de pe litoral vă oferă un larg sortiment de vederi cu acest subiect. Şi încă ceva – dacă aceste «sfaturi» v-au pus pe gânduri şi aveţi deja anumite ezitări, gândindu-vă să renunţaţi în favoarea muntelui, înseamnă că nu iubiţi în suficientă măsură marea (S.P.)”.
Acest text a fost invocat de mulţi autori de după 1989 ca pe un cod de luptă între spioni pentru operaţiunea ce urma să se întâmple. Jurnaliştii care l-au publicat au afirmat că a fost o simplă glumă, însă pentru astfel de glume erau alte publicaţii, dintre care se remarca „Urzica”. S-ar putea ca unele interpretări ale sale să fie eronate, conform cu nepriceperea naturală a jurnaliştilor pentru spionaj. Ca de obicei, adevărul se află pe undeva pe la mijloc. De exemplu, expresia „reprize scurte de 10-15 minute” a fost în special interpretată ca rafale de focuri trase. Însă mie nu această parte mi se pare cea mai sugestivă. Există o diferenţă importantă între rafalele de 10-15 minute din război şi cele din decembrie 1989. Acestea din urmă rar au avut 10-15 minute, exceptând pe cele trase de militari şi gărzi patriotice după fictivii „terorişti”. Oricum, acei oameni nu au avut nevoie de vreun cod scris cu o lună înainte. Ei au fost dezinformaţi prin mass-media şi trăgeau la întâmplare, fără ordine exprese privind durata. În realitate, focurile instigatoare ale provocatorilor de haos durau cam 10-15 secunde, iar cele ale lunetiştilor nici măcar atât. În jur de 600 de apolitici, din aproximativ 1166 de victime în timpul mascaradei tragice din decembrie 1989, au fost vânaţi de lunetişti în alte locuri decât cele în care protestau manifestanţii. La ora 02:52 din documentar am văzut cazul Constantin Ciobanu, împuşcat la balconul propriei locuinţe de un astfel de lunetist. Voi da mai multe astfel de exemple în capitolul 2.
În citatul de mai sus mie mi se pare mai interesant mijlocul mesajului, respectiv „Oricum, în caz de pericol, nu strigaţi. Este inutil”, care a fost mai puţin interpretat. În 1989 un asemenea mesaj era menit să îi sperie pe spionii necooptaţi în echipa de lucru ai noilor invadatori să nu încerce o „contra-revoluţie”, pentru că operaţiunea este implacabilă şi ireversibilă. Vom vedea în secţiunea „Patru inginerii sociale majore de manipulare a instituţiilor represive să încalce Constituţia şi legile aferente în decembrie 1989” din capitolul 2 că astfel de ameninţări au fost mult mai clar exprimate în diversiunea tragică asupra grupului Trosca din USLA la MApN şi uciderea ministrului apărării, Vasile Milea. Ele s-au mai regăsit şi în doborârea elicopterului în care se aflau generalii de miliţie Nuţă şi Mihalea, şi în mutilarea fostului handbalist Dan Marin, ce lucra în DSS după retragerea din sportul de performanţă. Aceste evenimente au fost anunţate cumva de mesaje subliminale precum cele 2 zvonuri de mai sus, împreună cu cel mai eluziv din „Scânteia Tineretului”.
Aceste 3 zvonuri au avut funcţie de profundă dezinformare şi manipulare a spionilor din toate agenţiile de spionaj, dar şi din Armată, să nu îşi îndeplinească obligaţiile conform cu jurământul de la angajare faţă de dictator, aşa cum voi detalia în secţiunea amintită mai sus. Să ne imaginăm că un agent dublu îi punea în faţă acest text unui fidel al regimului, în timp ce cânta maneaua „Se dărâmă şandramaua”. Pentru omul simplu nu înseamnă nimic. Însă pentru un agent de spionaj civil sau militar, el poate însemna un avertisment să aibă grijă cu cine se aliază să lupte. Exact acest avertisment va fi comunicat la nivel subliminal în 22 decembrie prin «Acuzaţia implicită a generalului Nicolae Militaru asupra Armatei făcută prin ordinul „Opriţi măcelul!”» , după cum voi arăta în capitolul 2.
Astfel de zvonuri erau menite să provoace trepidaţie liberalilor, dispuşi să saboteze regimul, sau frisoane conservatorilor fideli ai acestuia. Spre deosebire de ordinele clasice, neinterpretabile, ale armatelor clasice, iată că ierarhia şi comportamentul din spionajul militar, dar şi civil, vizează astfel de zvonuri cu profundă penetrabilitate emoţională, precum în filmul „Inception”. Aceste zvonuri veneau pe realităţi certe ale politicii internaţionale. Agenţii fideli regimului din DSS au văzut ce se întâmplă în ţări precum Polonia, Cehoslovacia sau Germania de Est. Unii ambasadori din ţările occidentale la Bucureşti au fost retraşi de la post ca semn de protest expres ale ţărilor de origine faţă de politica lui Ceauşescu. Acesta este cazul ambasadorului SUA în România, Roger Kirk (amintit anterior ca partener în scrierea unei cărţi alături de Răceanu), cel al Republicii Federale Germania (RFG) Helmut Matthias, sau cel al Olandei, Coen Stork. Aşa ceva echivala implicit cu o declaraţie de război. Toţi spionii de teren sau de birou din România au înţeles că socialismul se află în faţa unei ofensive fără precedent şi că într-adevăr „Se dărâmă şandramaua”. Nimic nu putea opri o astfel de campanie, iar soluţia este un altfel de 23 august 1944, doar că acum făcut cu semnul invers.
Doar că CIA nu era, de fapt, dispusă să scoată la pensie pe toţi şi să-i racoleze doar pentru a înmulţi numărul de false probe faţă de „regimul stalinist”. Racolarea în masă era doar un zvon care îi făcea pe fiecare dintre agenţi să se simtă exclus din noul curent, ce părea majoritar prin aceste confuzii intenţionat create. În realitate CIA nu voia ca scandalul racolărilor să iasă din perimetrul spionajului, din motivele expuse mai sus. Aşa că e foarte probabil ca posibilul zvon despre lista lui Răceanu de spioni dubli să fie fost într-adevăr unul real. El avea exact aceeaşi funcţie pentru angajaţii din instituţiile represive, în special pe cei din spionaj, de a-i manipula despre amploarea operaţiunii de invazie care avea loc în România. Vedem aici o campanie de dezinformare orientată exclusiv asupra profesioniştilor din spionaj, adică a spionilor înşişi, un fel de al doilea nivel de spionaj în interiorul spionajului. Vom vedea că informaţia despre o invazie clasică a României (alarma parţială de luptă „Radu cel Frumos”) nu a ajuns la urechile dictatorului sau a anturajului său. Însă ea e posibil să fi ajuns la urechile spionilor fideli, iar asta împreună cu restul de zvonuri a fost suficient pentru a scoate de la ei o atitudine pasivă de no-combat în munca operativă.
Scandalul cu Mircea Răceanu a venit ca o mănuşă în acest context. Cazul Răceanu a fost pentru spionajul românesc ce a însemnat a doua bombă atomică pentru Războiul din Pacific la jumătatea secolului al 20-lea. Panica pentru detonarea unor noi bombe atomice i-a făcut pe mulţi militari japonezi să se gândească la copiii, soţiile, şi mamele lor, şi astfel au acceptat capitularea. În acelaşi fel scandalul Răceanu a deschis interpretarea că spionajul civil colcăie de agenţi dubli, racolaţi de spionajul occidental, în special CIA. Mircea Răceanu reuşea să creeze confuzie în privinţa asaltului CIA asupra Europei de Est, dar în acelaşi timp să îi avertizeze pe potenţialii defectori să nu ia iniţiative pripite, altfel vor avea soarta lui şi a lui Nicolae Ion Horodincă. Am văzut în secţiunea „Câteva exemple de spioni sabotori din ambele sisteme politice în ultima sută de ani” cum viaţa sa a fost distrusă după ce a defectat de unul singur la CIA în 24 februarie 1980, în speranţa că va prinde şi el o falcă precum Pacepa. Însă Pacepa era un caz special. El oferise suficiente dovezi din postura de spion de rang înalt. Nu era nevoie de altele, venite eventual dinspre spioni de rang inferior. Unii dintre ei nu erau competenţi pentru meseria de spion, iar Horodincă pare să fi fost unul dintre ei. Cei competenţi nu trebuiau scoşi automat la pensie după racolare. Ei trebuiau puşi la treabă în noile agenţii înfiinţate după 1990. CIA nu era dispusă să arunce cu banii pe fereastră la orice fel de defector / trădător. Unii dintre ei trebuiau puşi la treabă pentru următoarele diversiuni ce aveau să producă denigrare poporului român şi a-i scădea moralul.
Informaţiile date de Mircea Răceanu către Ambasada SUA din Bucureşti nu erau nici atât de inocente precum zice el, dar nici atât de importante precum spune adjunctul Direcţiei a III (de Contraspionaj) din DSS, Filip Teodorescu. Am văzut în secţiunile anterioare că Răceanu a spus că ar fi avut asupra sa material public din Tratatul de la Varşovia şi un zvon despre un fictiv grup de ziarişti. Aşa ceva nu înseamnă chiar nimic. Adevărul e iarăşi pe undeva pe la mijloc. Pe de altă parte, el era un foarte probabil spion ce lucra sub acoperire diplomatică în Ministerul Afacerilor Externe, după ce a fost retras din SUA, odată cu „lista lui Pacepa”. Cel mai probabil Răceanu a fost reconvertit în activitate de contraspionaj pentru restul de diplomaţi trimişi să îi înlocuiască pe cei retraşi după 1978. E foarte puţin probabil ca el să primească o funcţie înaltă în DSS/DIE, tocmai datorită vulnerabilităţii sale privind caracterul subversiv al tatălui său adoptiv, Grigore Răceanu. Contraspionajul din DSS nu era de nivel occidental, însă nu era chiar greu de observat că Mircea Răceanu era un liberal gata să submineze sistemul socialist. De aceea cred că el nu a primit în DSS o funcţie comparabilă cu cea a lui Pacepa, care să-i permită să ştie cu siguranţă care sînt acei spioni economici infiltraţi sub acoperire diplomatică în Occident. N-am avut acces la documentele pe care contraspionajul din DSS le-a găsit asupra lui Răceanu nici în ianuarie 1989, şi nici până atunci. Însă pot să bănuiesc că ele erau doar nişte zvonuri tipice de contra-spionaj mediu, în acord cu însuşi gradul lui mediu în ramura operativă în care era încadrat. Aşanumitul „material informativ copiat de pe documente strict secrete” despre care a vorbit Filip Teodorescu nu aveau nici pe departe importanţa celor de la Mihai Bravu, din documentul inserat la ora 01:20 în documentarul meu. Însă tocmai această confuzie creată în jurul persoanei sale a fost cea căutată de CIA.
Judecarea şi condamnarea lui Răceanu la moarte le-a transmis tuturor potenţialilor defectori să nu se grăbească, în acord cu expresia din citatul de mai sus „Oricum, în caz de pericol, nu strigaţi. Este inutil”. În felul acesta zvonul despre lista de spioni dubli ai sensului al 3-lea al expresiei „lista lui Răceanu” rămânea în cercurile restrânse ale spionajului şi nu făcea obiectul altor scandaluri de defectare precum în cazul „listei lui Pacepa”.
